Ideea Bibliei și a creștinismului

Fri, 28 May 2021 13:24:50 +0000

A scris Ovidiu Eftimie o postare la Zoso pe blog care se numește „Ce fel de carte de istorie și morală este Biblia”. Povestește el pe acolo cale de vreo trei pagini tot felul de lucruri despre Biblie, creștinism și interpretări greșite ale creștinismului – ceea ce sună grozav, doar că vorbește din impresiile proprii, fără să știe prea multe despre ce vorbește.

Postarea se termină cu această concluzie:

Ideea Bibliei nu este să te enervezi de ce primitivi și proști au fost ăia ci să te bucuri de cât de mult am evoluat în gândire de la ăia la ăștia care suntem acum. Și să-ți „check your privilege” din când în când să verifici dacă nu cumva gândești ca ăia primitivi și nu ca ăia care au devenit atât de buni încât nici moartea nu-i poate învinge mental.

Am vrut să-i las un comentariu, dar cred că l-a mâncat blogul lui Zoso. (Înainte să se impacienteze cineva, astfel de lucruri se petrec; nu știu dacă respectivul comentariu e în spam sau pending, dar sigur nu l-a pus Zoso acolo.)

Tot răul spre bine, am scris mult la comentariul respectiv, așa că mai bine-l postez aici. Nu mă obosesc să-l aduc într-o structură mai potrivită pentru articole pe blog. Iată-l:

„Ideea Bibliei nu este”

Timp de vreo două milenii s-au scurs râuri de cerneală despre ce este și ce nu este ideea Bibliei.

Acuma, eu nu sunt nici prea creștină de felul meu, nici mare amatoare de cercetări făcute pe Biblie, dar mă ciocnesc suficient de des de creștinism pentru că o mare parte din literatura vestică mai veche e legată într-o măsură mai mare sau mai mică de Biblie și de cultura creștină. Deci vreau, nu vreau, dacă citesc despre lumea medievală, apar și Biblia și creștinismul.

Creștinismul nu se rezumă la ce e și ce nu e în Biblie. Ai foarte multe lucruri care nu sunt în Biblie, dar care sunt cât se poate de prezente în viața creștinilor: sărbătorirea nașterii lui Iisus pe 25 decembrie, de exemplu; modul în care se face semnul crucii; structura liturghiei.

Dacă te apuci să alegi doar ce-ți convine din cultura creștină și din Biblie, o să ai un creștinism propriu, care nu corespunde cu cel al altora. E ok dacă vrei să-ți dezvolți propria religie (e ok din partea mea; s-ar putea ca ortodocșii să te considere eretic), dar nu poți vorbi în numele „creștinismului” dacă o faci.

Istoria creștinismului și a practicilor conexe e interesantă în felul ei.

Dacă te interesează Biblia, istoria ei și interpretarea ei, sunt o grămadă de cărți pe subiect, scrise de oameni care au făcut multă cercetare în domeniu. Da, Biblia a rămas cam aceeași (minus diferențe de traducere) de-a lungul vremii (după ce au stabilit componența Noului Testament) pentru că e considerată Cartea lui Dumnezeu (și NU o modifici pentru că e sfântă; au existat mari scandaluri creștine și schisme pe mult mai puțin de-atât – Peterson gândește ca un om modern, nu ca un episcop medieval). Dar interpretările s-au schimbat puternic de la epocă la epocă și de la comunitate la comunitate (s-ar putea să te surprindă, dar și evreii interpretează Tanakh diferit de cum interpretează creștinii Vechiul Testament, deși cele două seamănă puternic).

Dacă te interesează în schimb comunitatea și cultura creștine, intră mult mai multe în componența lor decât doar Biblia. Atunci „crede și nu cerceta” e o zicală importantă pentru ortodoxismul românesc – pentru că creștinii cred că face parte din ortodoxism, ceea ce e suficient ca zicala să aibă impact (cred că se leagă în capul multora de Toma și de „Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut”). Și sunt multe astfel de practici conexe care nu sunt bazate pe Biblie, dar nu sunt mai puțin creștine.

Cu alte cuvinte, lucrurile sunt un pic mai complexe, altfel am avea toți același creștinism de vreo două mii de ani încoace. Dar lucrurile se schimbă – conceptele se schimbă, abordările se schimbă, ce se consideră important se schimbă. Poți să-ți rezolvi propria raportare la credință la o bere și citind două articole de pe net, dar nu poți să rezumi creștinismul ăla mare, care există în afara ta, în același mod. Pentru ăla trebuie să cercetezi mai adânc, pentru că nu e suficient ce crezi tu, ci trebuie să știi ce cred alții.

„Istoria pierdută a creștinismului” de Philip Jenkins [recenzie]

Mon, 21 Jan 2019 20:32:17 +0000

Odată ca niciodată, înainte ca Orientul Mijlociu să fie musulman, era creștin. În primele secole de după Hristos, când majoritatea Europei era încă păgână, înainte să se petreacă schisma dintre catolicism și ortodoxism, creștinismul s-a extins de-a lungul Drumului Mătăsii, prin Siria, India și chiar China și Mongolia. S-a extins și în nordul Africii, atât pe lângă Marea Mediterană, cât și în Etiopia, unde a rămas până în zilele noastre.

Nu e o poveste SF, e pe bune. Philip Jenkins povestește cu destul de multe detalii despre asta în „Istoria pierdută a creștinismului”, unde nu uită să precizeze la fiecare zece minute că istoria asta e de obicei trecută cu vederea și se pune atât de mult accentul pe creștinism în zona Mediteranei încât mai toată lumea are impresia că religia asta n-a ajuns mai la est de Turcia decât în perioada modernă. Devine un pic enervant, chiar dacă are dreptate…

Recunosc că am pus mâna pe cartea asta nu doar pentru că mă interesa subiectul, ci și pentru că are o copertă superbă, lucru care nu-i foarte clar din poză. Părțile aurii chiar strălucesc ca foița de aur, ai senzația de obiect de artă în fața ei (hârtia din interiorul cărții e foarte în regulă, dar nu specială din vreun punct de vedere). Am avut surpriza plăcută să văd că în general e bine tradusă și ușor de citit – iar faptul că au avut drept consultant științific un „ierom.” mi-a dat un pic de încredere, mai ales după ce am căutat pe net și am aflat că un „ieromonah” e un fel de călugăr-preot, deci cineva mult mai în temă cu conceptele religioase decât omul de rând.

Ca idee, m-am uitat la Baroque Books să văd ce altceva mai vând în aceeași colecție („Savoir Vivre”, se pare) și n-am înțeles nimic din modul în care-și organizează publicațiile. În fine, frumos obiect, îmi place.

Înapoi la conținut. Jenkins se concentrează mai mult pe fapte și date – când au fost misiunile creștine în China, când au venit mongolii, când a devenit islamul o putere, câți creștini era probabil să fie într-o anumită zonă la o anumită perioadă. Informația nu mi s-a părut foarte bine structurată și uneori aveam impresia că lucrurile se repetă puțin sau că datele încep să-mi scape, dar per ansamblu sunt o grămadă de chestii interesante de aflat din carte, inclusiv povești despre rolurile mai politice pe care le aveau cei de la vârfurile ierarhiei bisericești, la roluri mai culturale, la faptul că religia islamică avea inițial multe în comun cu creștinismul răsăritean.

Mi-ar fi plăcut mai multe informații despre cultura creștinilor „pierduți” din răsărit, despre riturile lor comune cu ale musulmanilor, despre practicile lor – dar e bună și o istorie despre oameni și fapte, mai ales că Jenkins reușește să creeze o imagine de ansamblu asupra situației și, deși n-aș zice că e genul de carte care „te ține în priză”, nu e deloc plictisitoare.

Mai mult, spune o poveste interesantă despre cât de rezistentă poate fi o religie marginalizată, despre efectul politicii asupra părerilor credincioșilor, despre idei care nu se dau duse, ci se tot transformă, despre oameni care fug în munți ca să-și apere religia și ajung să și-o piardă prin faptul că sunt departe de centrul ei, despre cum musulmanii n-au fost nici atât de răi pe cât cred unii, nici atât de buni pe cât cred alții.

În plus, e interesant să vezi creștinismul și din perspectiva unei religii minoritare, care nu se bucură nici de susținerea conducătorilor, nici de prietenia altor versiuni ale religiei, care consideră că ce cred creștinii răsăriteni de capul lor e cam eretic.

Creștinismul E Și Interesant Uneori on Roxana-Mălina Chirilă

Ideea Bibliei și a creștinismului

„Istoria pierdută a creștinismului” de Philip Jenkins [recenzie]