Critică Literară on Roxana-Mălina Chirilă

Nostalgii interbelice și feminități inexprimabile, cu Dan C. Mihălescu

Sun, 17 May 2020 14:38:42 +0000

De obicei evit cărți și evenimente care se învârt în jurul temei feminității. Poate că în adolescență mă interesa ceea ce spuneau bărbații despre femei și femeile despre femei, având impresia că vorbeau, poate, și despre mine.

În timp, însă, am ajuns să consider că încadrarea în „femei” și „bărbați” e pe cât de răspândită, pe atât de găunoasă. Trăsături de personalitate și obiceiuri, aruncate la grămadă, idei despre rolul și obiceiurile sexelor care se schimbă de la epocă la epocă – în fine, nu intru în detalii, ideea e că sunt o sceptică a ideilor de feminitate și masculinitate fixe care, cumva, ar transcende timpul sau cultura. Și, pentru a nu intra în discuții interminabile despre rolul femeii, în general mă feresc de polemici cu cei care cred cu tărie în diferențele dintre sexe.

„Castelul, biblioteca, pușcăria: Trei vămi ale feminității exemplare” de Dan C. Mihăilescu mi-a atras atenția prin pura bizarerie a titlului. Am auzit până acum că feminitatea înseamnă să fii gingaș, să fii frumos, să te machiezi, să bârfești, să gătești, să ai o bună igienă corporală, să dansezi și alte asemenea, dar niciodată n-am mai auzit de vreo asociere între pușcărie și feminitate.

Deși coperta a patra ne sugerează că ar fi vorba despre o serie de femei mărețe din istoria României, de adevărate modele de viață din toate păturile sociale, lucrurile sunt un pic mai restrânse de atât. Nu este vorba despre orice femei, ci despre unele dintre cele care au scris memorii publicate în volum în limba română. Dan C. Mihăilescu nu ne spune ce este exemplar la ele, ci scrie mai degrabă o serie de introduceri ale memoriilor, scriind sub iluzia faptului că deja știm cine sunt ele, iar singurele detalii care ne lipsesc sunt cele din cărțile respective.

Din fericire, autorul ne explică intențiile și ideile cu care pornește la drum. Ne asigură că i-au plăcut mereu mai mult femeile decât bărbații, el venind dintr-o mahala în care bărbații erau mârlani și violenți, iar femeile aveau grijă de casă și bunătate față de copilul care era el. De aceea, pe lângă faptul că i-a plăcut mereu să interacționeze cu femei, a citit cu multă plăcere și memoriile lor, vrând să-și împărtășească pasiunea și altora. Ne spune că ar prefera s-o facă dându-ne doar citate din ele și lăsându-le să vorbească de la sine, dar nu a putut s-o facă din cauza legii drepturilor de autor. (Îmi vine să caut legea; s-ar putea să nu fie chiar așa.)

Din păcate, Dan C. Mihăilescu e incapabil să transmită ceea ce și-ar dori. Este unul dintre cei mai slabi critici pe care i-am citit, prin pura inabilitate de a se exprima. Spune despre sine (p. 138) că este „patetic, digresiv, intens empatic” și „cultivă critica simpatetică, eseul liric, fervorile comparatiste, decupajul insațiabil și citarea sans rivages” și este conștient de subiectivitatea lui, dar nu este deloc conștient de faptul că este aproape de neurmărit. Ca să știi la ce se referă Dan C. Mihăilescu, trebuie să ai experiența de o viață a lui Dan C. Mihăilescu.

Impresia că toți avem același fond cultural este foarte clară din citate precum acesta, din secțiunea despre Cella Delavrancea:

Una dintre cele mai răspândite legende ale istoriei noastre (de culise) literare zice de otrăvirea lui Nae Ionescu din ordinul lui Carol II […] Cine n-a auzit vreun bătrân năist postulând ritos „Cella i-a adus țigările în care Carol pusese otravă”…?

Eu, născută în 1988, pot spune cu mâna pe inimă că n-am auzit niciun bătrân năist spunând nimic. Nae Ionescu a murit în 1940; până să ating eu vârsta la care să spun propoziții întregi, fapta se fumase de jumătate de secol.

Din păcate, asta înseamnă că majoritatea numelor din carte îmi sunt, în general, străine. Dacă de regina Maria știu câte ceva, cel mult am auzit de Maria Cantacuzino-Enescu, Zoe Cămărășescu, Cella Delavrancea, Alice Voinescu, Jeni Acterian, Pia Pillat, Cornelia Pillat, Annie Bentoiu, Ecaterina Băcălioiu Lovinescu, Lena Constante, Adriana Georgescu, Oana Orlea și Anița Nandriș.

Dan C. Mihăilescu vrea ca „tinerii” să ia aminte la realizările lor, dar fără să ne spună care sunt acestea; sau poate trebuie să luăm aminte la spiritul lor, tot fără să fie deloc clar care e acela.

Să fie lipsă de cultură? Sunt sigură că unii ar spune că da: tineretul din ziua de azi nu mai are cultura celor născuți în 1953, cum e Dan C. Mihăilescu. Pe de altă parte, aș argumenta că e normal să nu mai avem aceeași cultură. Jeni Acterian, născută în 1916, este la aproape aceeași distanță generațională de Mihăilescu, cum sunt eu față de el. Dacă mi s-ar cere să fi auzit întâmplător de măruntele personalități interbelice de care e fascinat Mihăilescu, ar trebui să le cerem și celor din generația lui să fie la curent cu măruntele personalități ale anilor 1880, iar celor din interbelic să fie la curent cu tot ce-au făcut pașoptiștii. Și tot așa, până la romani și etrusci.

Cu alte cuvinte, cultura se mai și cerne pe măsură ce trece timpul. E normal. Nu mai avem aceeași cultură, avem alta. E normal și să resimțim nostalgie, mai ales că trecutul își pierde din realitate și devine un tărâm al visării, în care viața ar fi fost altfel, mai bună, mai simplă, mai frumoasă.

Dar Dan C. Mihăilescu nu e doar un fan al lumii de ieri, ci și un om profund nemulțumit de lumea de azi. „Ce lume deplină s-a dus, ce nimic ne-a rămas!” căinează el la pagina 134, o idee care revine din nou și din nou. „Într-o Românie (și o lume) a deriziunii, mârlăniei și pustiitorului relativism postmodern, iată că avem cui ne pleca frunțile, cuminte și recunoscător,” spune el la pagina 10, referindu-se la femeile amintite în carte.

Perspectiva e probabil plăcută celor care, la fel ca el, sunt nemulțumiți de lumea de azi, dar mi se pare interesant că într-o carte în care pomenește și suferințele femeilor exemplare din vremea comunismului, și de războaie, și de posibila ucidere a lui Nae Ionescu, uită faptul că ceea ce el consideră exemplar trăia în mijlocul adversității. Legionarii care se împușcau pe străzi erau români care făceau parte din societatea acelei vremi. Existau asasinate politice. Regele Carol al II-lea avea o viață personală de tabloid. Iar după Al Doilea Război Mondial, comunismul n-a fost făcut cu extratereștri, ci fix cu oamenii care trăiau și în interbelic.

Când citim memoriile celor din trecut, când selectăm niște oameni deosebiți și niște grupuri deosebite, uităm că o mare parte a populației nu era ca acei oameni.

Dar suficient despre nostalgia lui Dan C. Mihăilescu. Problema reală a cărții nu e dorința lui de a spune o poveste frumoasă despre trecut, ci eșecul de a o face. Fără să pună cu adevărat în context citatele, fără să discute despre memorii în întregul lor, e imposibil de spus exact cine sunt persoanele pe care ni le prezintă, în adâncul lor. Este neclar și ce anume este feminitatea atât de lăudată; enumeră la pagina 169 ca fiind atribute ale ei „grația, cochetăria, fragilitatea, menstruația”, iar din citatele date pe parcursul volumului s-ar desprinde și… descrierea persoanelor, inclusiv autodescreirea?

În unele cazuri, reușește să facă ceea ce probabil că e fix pe dos față de ce și-ar fi dorit: o citează pe regina Maria descriindu-se singură, dar colajul este atât de nefericit încât regina pare mai degrabă înfumurată și cu tot felul de iluzii mărețe despre propriile capacități:

Liberă și neconvențională cum sunt, o disciplină cu adevărat de fier străbate tot ce fac. (p. 20)

Eu pot transforma chiar oamenii vanitoși în sclavii mei supuși, acționând cu inteligență asupra lor în așa fel ca slăbiciunea lor să se transforme în ceva bun. În privința oamenilor, deseori simt că sunt călare pe un cal nărăvaș și doar tactul și instinctul evită eșecul. (p. 20)

Să nu ne înțelegem greșit – toți avem dreptul să ne spunem astfel de lucruri în intimitatea noastră, când vrem să ne încurajăm. Probabil că și regina Maria avea zilele ei în care o lua pe dinainte condeiul; dar e un deserviciu s-o citezi astfel fără s-o și arăți în acțiune, fiind liberă, neconvențională, inteligentă și capabilă să schimbe oamenii în bine.

Sunt momente în care autorul decide să ne spună părțile lui favorite din scriiturile femeilor, înșirându-le ca pe o listă de cumpărături (p. 73):

Sophie Văleanu slujind de chaperon nevinovatelor întâlniri amoroase adolescentine.

Emoționanta poveste de dragoste dintre Grigore Antipa și Alina lui […], cea care se sinucide la moartea lui „Grigoraș” al ei.

Elegantul, diplomatul, scorțosul Duliu Zamfirescu ajuns – tocmai el, însoțind-o pe regină! – să aibă indigestie pe vapor […]

Iar când Dan C. Mihăilescu comentează, uneori pare că proiectează propriile lui impresii asupra scriiturilor altora (paginile 78-79):

Cele câteva rânduri scrise tinerei Cella Delavrancea de sexagenarul I.L. Caragiale pe versoul unei fotografii a Maestrului, trimisă cu ocazia Paștelui din 1911 [..] rezumă admirabil viața viitoarei muziciene centenare. După cuvenitul „Christos a’nviat”, textul sună scurt și plin, ca o diafană profeție: „Dragă Cellica, te pomenim și te dorim – mult. Fii sănătoasă și veselă. Dumnezeu cu tine. Al tău credincios admirator, Caragiale.”

Facem abstracție acum de uzajul obișnuit al formulei „fii sănătos și vesel” în corespondența caragialiană; mi se pare că sunt cuprinse indirect aici exuberanța, insurgența, sociabilitatea, franchețea și vitalitatea acestei feminități debordante, aliajul de mondenitate și elanuri impudice, destinul generos al unei ființe capricioase, inteligente și ardent senzoriale totodată. O îndrăcire fermecătoare („Aghiuță”, nu-i așa?), de un hedonism alintat pân’ la Dumnezeu.

Unde naiba, veți întreba, ai citit toate astea în patru rânduri de felicitare banală?! Ei bine, recitiți viața Cellei Delavrancea prin grila acestei cartoline improvizate, dar sincer iubitoare, și veți vedea.

(Eu, sincer, mă întreb de unde a scos acel „Aghiuță”, care nu apare în citatul dat de el.)

La toate acestea, se adaugă un vârtej de nume și personaje pomenite de parcă le-am cunoaște, care zăpăcesc și încurcă mai mult decât lămuresc. Iar uneori, Dan C. Mihăilescu se pierde în poezia propriilor cuvinte (p. 142):

Firava, catifelat-înțeleapta Annie își vede dintr-odată invadat spațiul securizant de cizmele năclăite și miasmele ideologic sudoripare ale uteciștilor calibanici.

Sau (p. 110):

Romantică în substanță și baroc-flamboiantă în expresivitate, fibra intelectuală a generației ‘27 nu se putea încorda altcum decât între paranteze contradictorii: idealismul reclama angajarea politică; pofta de erudiție se degaja din pulsiunile carnale, fiziologia alimentând filozofia și sexul mistica, după cum tentațiile ereziei fecundau elanul religios; europenismul deriva din naționalism ș.a.m.d. Până și cele mai ascunse detalii se supun acestei logici contradictorii, întru care, deci, ratarea se trăiește ca împlinire și unde celebritatea poate foarte bine să fie sinonimă eșuării în frivolitate gazetărească, dar și în sicitate academo-universitară.

E o carte, per ansamblu, neconvingătoare, care ne spune mai multe despre Dan C. Mihăilescu și viziunea lui asupra lumii decât despre oricare dintre modelele pe care teoretic ar vrea să ni le prezinte. Este nostalgic și visător, se lasă purtat pe valul emoțiilor, nu-i place lumea de azi, urăște mârlănia, citește cu entuziasm și plăcere, este erudit, vrea să educe tinerii să fie mai buni, dar nu are deloc capacitatea de a-și transmite entuziasmul și ideile. E ca inginerul din banc: are o privire inteligentă, dar nu se poate exprima.

Mi-e neclar de ce astfel de scriituri sunt privite admirativ de o parte din populație. Chiar dacă mustesc de erudiție, nu-și ating scopurile de bază. Poate că e veșnica poveste: cădem pe spate când dăm de ceva ce nu înțelegem, iar cu cât cineva se exprimă mai alambicat, cu atât suntem mai impresionați.

Atunci, nu-mi rămâne decât să zic că Mihăilescu scrie un palimpsest quijotic-adorant în cheie de elogiu a memoriilor unor personalități ce rămân în clar-obscuritate deloc luminată în cele 193 de pagini ale volumului.

[22 mar] Cartea de azi: „An Essay on Criticism” de Alexander Pope

Fri, 23 Mar 2018 20:28:48 +0000

A existat o vreme în care lumea scria mult mai mult în versuri decât o face azi – nu totul era în versuri, dar erau un mod de exprimare mult mai prezent.

Așa că poate nu e chiar atât de surprinzător că, la începutul secolului 18, Alexander Pope a scris „An Essay on Criticism” în versuri, ca să discute despre problemele obișnuite ale criticilor (și unele ale scriitorilor înșiși).

Eseul e un tur de forță cu ritm și rimă, clar în exprimare și capabil să pună punctul pe „i” acolo unde e cazul. Evident, pentru că Pope trăia într-o vreme în care clasicismul era curentul predominant, sfaturile pe care le dă criticilor au de-a face și cu normele de la momentul respectiv (opera trebuie să reflecte natura), dar unele funcționează și azi, cum ar fi faptul că un critic nu trebuie să laude nici prea mult, nici prea puțin:

Avoid Extremes; and shun the fault of such,
Who still are pleas’d too little or too much.

„An Essay on Criticsm” e un text interesant. E inteligent și bine formulat, chiar dacă e poate un pic greu de citit pentru gusturile de azi (limba se mai schimbă), dar e și o reflexie a problemelor și ideilor literare de la 1710.

E disponibil online și gratuit aici (în engleză).

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

Cea mai bună carte românească a anului [recenzie]

Thu, 02 Nov 2017 08:20:57 +0000

Cu o forță subtilă, deosebită, dar puternică, acest roman dărâmă așteptările cititorilor în materie de literatură. Sau, desigur, le-ar dărâma, însă tristul adevăr face ca literatura de o reală calitate să nu mai aibă priză la publicul captivat de cotidianul minor al „jobului” și al rețelelor de socializare care nu acceptă profunzimea, ci doar satisfacția imediată ce le permite să reziste în fața vicistudinilor vieții într-un entertainment sisific, care îi zdrobește precum un bolovan cu plictisul propriei existențe.

Deși nu am vrea să facem o confuzie între persoana autorului și opera sa literară (de la marele Roland Barthes încoace, acest lucru ne este interzis!), este relevant de menționat că deosebitele merite ale autorului sunt incontestabile, în special în privința încercărilor sale de a sparge tiparele și de a se ridica deasupra valurilor modei literare, ce dispar atât de ușor înapoi în oceanul maculaturii.

Nu mare mi-ar fi mirarea dacă acest splendid volum, a cărei complexitate atinge paroxisme biblice și proustiene, de o finețe demnă de un Marquez românesc, ar fi însă în mare parte ignorat de alți critici. Înspăimântați de o astfel de operă ce atinge o rară perfecțiune, mulți se vor retrage în cochiliile lor de raci ce dau înapoi din fața provocărilor literare ce-i pun față în față cu abisurile propriilor lor tare, căci, după cum spunea Michel Foucault, în societatea noastră, arta a devenit ceva ce ține doar de obiecte, nu de indivizi sau de viață, deci față în față cu adevărata artă, cititorul modern își ascunde privirile pentru a nu fi, cumva, (oroare a ororilor!) transformat printr-un sublim ce, după cum spune Edmund Burke, este opusul frumuseții și inspiră mai degrabă groază decât încântare.

Volumul va cauza, fără îndoială, o adevărată revoluție în lumea literară, dacă avem curajul să o acceptăm – scoțându-ne în sfârșit din conul de umbră al marilor publiciști ai lumii și aducându-ne aminte de importanța românismului în fața globalismului ce ne înconjoară. Este un punct de cotitură pentru toți ce scriu în această cultură și, de ce nu, un rapid și vioi pas înainte pe scara literaturii mondiale.

Aceasta nu este doar o carte, ci o Carte, care va rămâne un adevărat model stilistic pentru toate cele ce vor veni după. De aici începe adevărata literatură română.

*******

Ce trebuie să conțină orice recenzie pozitivă a unei cărți românești, conform revistelor literare românești de elită:

Laude.
Insistența că e o carte revoluționară.
Nume impunătoare.
Propoziții lungi și alambicate.
Cuvinte mari.
Plângeri că lumea nu citește ce trebuie.
Afirmații pompoase, eventual fără un sens clar.
Insistențe pe românism.

Ce NU trebuie să conțină SUB NICIO FORMĂ orice recenzie pozitivă a unei cărți românești, conform revistelor literare românești de elită:

Detalii despre ce se întâmplă în carte.
Detalii despre personaje (a li se evita și numele, dacă se poate).
Detalii despre stilul cărții, punctul de vedere din care e scrisă – dacă se poate, să se evite și genul.
Raționamente – de exemplu, pe ce te bazezi când spui că e o carte revoluționară (și în ce sens!)
Autenticitate, vocea personală a celui care scrie recenzia.

Chestia pe care am scris-o mai sus s-ar putea potrivi, simt eu, în aproape orice revistă literară, pentru aproape orice carte vag mai promovată de o editură. Bine, ar trebui inserate un nume de autor, un titlu, și eventual un pic de comentariu despre cât de interesant e că autorul e profesor/medic/inginer/istoric.

Dacă mergi la New York Times, de exemplu, primul lucru pe care-l afli e ce se întâmplă în carte. Când ei scriu despre cărți, cărțile sunt despre asasini, sau despre mame singure, sunt despre cineva care și-a pierdut tragic soțul în 9/11 sau despre copii care s-au născut la miezul nopții în momentul în care s-a creat un nou stat.

La noi nu. La noi, în momentul în care întrebi un autor sau un critic despre ce e vorba în carte, ei o dau înainte cu condiția umană, revoluția literaturii și cât de puțin citesc oamenii. În capul lor, toate cărțile sunt identice, indiferent despre ce ar fi – deci nu pot decât să eșueze, pentru că până acum au eșuat și nimic nu s-a schimbat.

Lumea literară, prin prisma cafelei

Tue, 06 Aug 2013 09:58:21 +0000

Exemplu de cafea, descriere obiectivă: O cană mare, rotundă, în care se află cafea, lapte, cacao și sirop de mentă. Decorată cu un urs făcut din spumă de lapte.

Denumirea pentru cafeaua de mai sus: Mocchamint.

**Dacă am lua-o ca artă: **Un splendid aranjament de elemente diferite, toate de înaltă calitate, care produc încântare și plăcere.

În istorie:

Dacă am fi fost în Antichitatea Greacă: Cafeaua ar fi făcut referire la Homer și ar fi fost pusă sub egida zeilor.
Dacă am fi fost în Antichitatea Romană: Cafeaua ar fi avut tente politice/sociale.
Dacă am fi fost în Evul Mediu: Cafeaua ar fi fost interzisă pe motive religioase… sau ar fi trecut la creștinism. În cazul poeților îndrăgostiți de cafea, i s-ar fi cântat imnuri caste.
Dacă am fi fost în Renaștere: Ne-am fi adus aminte că parcă era mai bună cafeaua pe vremea grecilor și romanilor. Poate știau ei ceva.
Dacă am fi fost în Clasicism: Cafeaua e excelentă, deseori previzibilă și se face după anumite standarde.
Dacă am fi fost în Sentimentalism: Cafeaua trebuie să o simți! Să o SIMȚI! Să fie! Da! O minunăție! Superbă! Splendidă!
Dacă am fi fost în Romantism: Cafeaua trebuie să fie mai creativă, mai interesantă, mai simbolică, mai fantastică!
**Dacă am fi fost în Naturalism: **Proprietățile cafelei pe care o avem în față depind de paharul în care se află. Cea mai bună cafea e în cele mai bune pahare, pentru că în mod natural aceasta este rânduiala lumii.
Dacă am fi fost în Realism: Cafeaua e aici și acum și reflectă situația concretă în care ne aflăm. Nu e foarte strălucită, nu e foarte sclipitoare, dar spune ceva despre chelnerul care ți-a făcut-o și ți-a adus-o. Spune ceva despre tine, ca băutor.
Dacă am fi fost în Modernism: Cafeaua a fost făcută pe gustul maselor până în clipa de față. A venit însă timpul connoisseur- ilor (nu al cunoscătorilor, că nu știu destule). E timpul să fie combinată cu ghimbir, cu scorțișoară, cu mentă, cu vanilie, cu nucșoară, cu piper sau alte arome, să fie amestecată în toate felurile. Nu contează să le placă maselor, ci să le placă celor care simt cu adevărat splendoarea cafelei în toate formele ei.
**În Postmodernism: **Cafeaua e integrată în social, face referințe la cafele mai vechi, le ia peste picior. Ca să câștige concursuri de cafea, trebuie să fie etnică sau regională, dar cu toții știm de fapt că MacDonald’s face cele mai multe cafele.

Compoziția cafelei:

Plagiat: Furtul cu ceașca din ceașca altcuiva, după care insistența că de fapt tu ai făcut cafeaua.
Pastiche: Folosirea unei părți din cafeaua cuiva, sau a unei cafele foarte asemănătoare pentru a crea ceva complet nou. De exemplu un frappé dintr-un cappuccino.
Imitație: Vezi la cineva o cafea și-ți faci una la fel.
Clișeu: Toată lumea din jurul tău bea cafea cu lapte și o linguriță de zahăr, așa că bei și tu la fel.
Referință: Faci o cafea cu lapte și frișcă – dar înainte să adaugi frișca dedici cafeaua tuturor cafelelor cu lapte din cafenea.

Teoria postmodernă spune că nu poți inventa o cafea cu totul nouă. Întotdeauna cafeaua va fi o combinație de elemente mai vechi – și întotdeauna a fost la fel.

Critică:

Istorică/biografică: Calitatea cafelei e puternic legată de viața celui care a făcut-o, sau măcar de contextul lui social.
Morală/filosofică: Valoarea cafelei constă în a inspira băutorii ei să devină persoane mai bune; sau să-i determine să înțeleagă ceva nou despre univers.
Mimetism: Cafeaua are valoare doar în măsura în care imită adevărurile profunde despre lume, cafea și viață.
Formalism: Cafeaua trebuie studiată cu multă atenție pentru a vedea părțile ei cele mai mici, cele mai subtile, care determină modul în care trebuie apreciată.
Freudiană: O cafea normală e servită într-o cană rotundă, care reprezintă pântecul femeii. Un frappé e servit într-un pahar înalt, cilindric, care sugerează organele genitale masculine. Femeile beau mai des frappé din atracția față de falic, care le lipsește.
Freudiană la extrem: Bărbații care beau frappé au tendințe homoerotice. ****
Simbolică/arhetipală: Negrul reprezintă răul, haosul. Apa reprezintă creația, purificarea, fertilitatea, creșterea. Cafeaua le combină într-o reprezentare perfectă a unei ape negre, o descriere yin-yang a lumii.
Feministă: Faptul că femeile sunt asociate mai tare cu cafeaua, deși și bărbații o beau, e un semn al patriarhiei care impune stereotipuri sociale. Ideea că femeile „stau la o cafea” ca să bârfească e un astfel de exemplu.
Structuralism: Cafeaua nu are sens dacă nu este băută. Nu poate fi interpretată dacă nu știm contextul în care e băută.
Deconstrucție: Cafeaua nu se referă la nimic din lumea reală și uneori se autocontrazice.

Ideea unui roman și alte boli ale teoriei române despre literatură

Thu, 27 Jun 2013 20:16:18 +0000

Acum câtva timp discutam cu un prieten despre „Flight from Hell”. Adică romanul pe care-l scriu. Dar sincer, putea fi absolut orice roman pe care l-aș scrie sau l-aș citi, pentru că întrebarea ar fi rămas aceeași.

– Care e ideea romanului tău?

Am deschis gura. Am închis gura. Am deschis-o. Și pe urmă i-am spus crunta realitate: romanul meu nu are nicio idee. Conține multe idei, dar nu are o idee. Presupunând prin absurd că romanul ar fi vreodată studiat în școlile românești, răspunsul corect la întrebarea „Ce voia să spună autoarea?” ar fi o pagină goală.

Autoarea nu voia să spună nimic altceva decât ce a zis – cel mult ar fi vrut să spună mai bine. Dacă voia să spună ceva teoretic, să reveleze secretele universului sau în general să-și expună ideea despre lume, autoarea și-ar fi scris părerea pe blog. Ar fi scris o carte de non-ficțiune. Ar fi scris un eseu sau două. Ar fi mers la talkshowuri. Și-ar fi făcut o sectă. Ar fi deschis un stand publicitar. În niciun caz nu ar fi scris un roman, pentru că fiecare înțelege ce are chef dintr-o carte și pe urmă vin criticii să trântească simboluri falice în fiecare sabie și turn, sau simboluri marxiste în fiecare „N-a vrut boul să-mi dea o bere”.

Când scriu mă doare-n cot de teorie. Îmi văd personajele, știu unde vreau să le duc, știu ce ar spune și ce ar face și încerc să țin în mână o sută de detalii. Îmi pasă de poveste, nu de simbolismul ei. Îmi pasă de psihologie, de plauzibilitate. Problema mea principală, în momentul de față, e cum să scot o sucubă din peisaj fără să mi se apuce diavolul din cameră de moralizat.

Nu, zău. E o problemă.

Nu vorbesc de stil, deși și de acolo pornesc câteva schimbări în poveste (v-ați întrebat vreodată câte dintre marile idei ale lui Eminescu au fost modificate sau explicate într-un fel sau altul din simplul motiv că trebuiau să-i iasă ritmul și rima?). Vorbesc de poveste în sine, care e vie, trăiește, care trebuie scrisă, condusă, gândită. Literatura ar trebui să reflecte bucăți de realitate – nu să fie carne aruncată pe un schelet de idei, pentru ca apoi cititorii să canibalizeze cartea pentru a da din nou de schelet.

Am un singur teoretician literar care-mi place enorm. De fapt, îmi place o propoziție din el. Dar aia mi-e carte de căpătâi în ce privește scrisul și interpretatul: „Autorul e mort.” L’auteur est mort. Roland Barthes, 1968. În clipa în care cititorul se apucă de citit, autorul moare. Nu mai are autoritate asupra textului lui – în niciun caz nu e Dumnezeul cărții, care poate lămuri orice și oricând. Cititorul preia ștafeta: el e cel care interpretează totul prin prisma proprie, care vede idei și conexiuni. Poate chiar mai bine decât autorul.

Am scris odată o poveste în care era vorba de un tip căruia începe să-i curgă apă prin cablul de la internet de fiecare dată când plouă – dar oricât sună la firma de internet, cei de acolo îl iau peste picior. Prin cablu curge din ce în ce mai multă apă însă, îi inundă casa, îi inundă cartierul, inundă lumea. Tipul își face o bărcuță din ce găsește prin casă și reia povestea lui Noe, cu porumbelul, până reușește să ajungă înapoi pe uscat. Povestea a fost preluată de revista celor de la studii americane de la Universitatea din București, [Inter]Sections.

La ceva timp după ce era deja pe net, după ce fusese apreciată și lumea comentase, am sunat o prietenă, foarte entuziastă:
– Hei, am zis, acuma-mi dau seama că faptul că apa îi vine prin cablul de net e un fel de metaforă pentru puhoiul informatic din ziua de azi!!!
– Mă întrebam cât o să-ți ia să te prinzi, mi-a răspuns calmă.

Povestea apăruse dintr-un caz real (unei profe îi picurase cablul de la net când ploua) și un chef de a scrie ceva absurd și sec.

E povestea lipsită de idei și interpretări, doar pentru că eu nu mi-am dat seama că ele există până când mi-au zis alții de ele? Nu. E romanul lipsit de idei și interpretări? În niciun caz. Dar simt că rolul meu ca autoare e să răscolesc în adâncuri și să văd ce găsesc – și să-mi dau seama dacă ce am găsit are valoare sau nu. Nu e rolul meu să decid ce găsesc ca să știu unde să răscolesc.

În România autorii sunt tratați ca niște genii care scriu cu condeie din care picură câte un monument. Sunt niște zei creatori care construiesc așa cum îi taie capul, revelând secrete extraordinare și chestii de pici lat. Scriu frumos, literar, scriu pompos de se vede de la trei kilometri că scriu Literatură. Și sunt toți monstruos de măreți. Eminescu e Luceafărul poeziei românești, adică a apărut scurt pe cer, dar toată lumea știe ce-i cu el. Când suflă asupra unei pagini, pe pagina aia Dumnezeu însuși întipărește înțelepciune. Când s-a născut au cântat teii și s-au cutremurat turcii și păsărelele somnoroase. Când a murit a mugit marea de ciudă. Sadoveanu e Ceahlăul literaturii românești – masiv, greoi, te uiți de sus până jos la el și decizi să-i întrebi pe alții cum e drumul și dacă n-ar putea să-ți dea câteva poze, că n-ai chef să vezi tu însuți cum e. Când scria el picau baltage din cer și istoria se înfoia toată ca o plăcintă. Și asta se întâmpla pentru că scriitorii sunt superiori celorlalți oameni, sunt cumva scoși din realitate, neatinși de cotidian.

Din păcate, asta e teoria română despre literatură pe care o întâlnim în școli: romanele nu au idei, nu au interpretări – ele au o idee: cea pe care o voia autorul; literatura adevărată e măreață, sublimă și plină de filozofii ascunse: nu e plăcută, interesantă și distractivă; scriitorii scriu cu epitete și metafore și în general „expresii frumoase”; cititul nu e citit, e lecturat în lecturi obligatorii.

Eu sunt de părere că ăsta e un românism pe care l-am putea abandona liniștiți. Să vină Barthes și literatura scrisă pentru cititori! Să vină poveștile, personajele, umorul!