Cultură on Roxana-Mălina Chirilă

Cultura e pentru cei mici, pentru că cei mari s-au culturat deja

Thu, 13 May 2021 08:54:44 +0000

Există mai multe moduri de a privi o problemă. Se dă următorul paragraf al lui Vlad Pașca (dacă nu-l știți, e ok, contează ideea aici):

Se tot descoperă scriitoare şi scriitori underrated, evenimente şi fenomene sociale din trecut, până acum ignorate, şi prima întrebare care se lansează este: cum să facem ca elevii să învețe despre ele, la orele de română şi istorie?
Eu nu înțeleg, consumul cultural în România e rezervat minorilor?

Dorin privește lucrul ăsta ca ținând de un fel de lene existențială și lipsă de a vrea să intrăm în contact cu idei noi și de a învăța ceva.

Acuma, eu sunt mare fană de învățat diverse, dar. Scopul meu când e vorba de citit cărți și aflat despre trecut nu e să învăț. Învățarea e un lucru secundar, care se petrece oarecum de la sine – la fel cum, atunci când maică-mea îmi povestește despre ce mai face pe la muncă, aflu, de exemplu, că dacă ești pe o rază de în jurul unor monumente ai nevoie de aviz de construcție de la Ministerul Culturii, chiar dacă monumentul respectiv e pe o altă stradă și nu e vizibil de acolo unde construiești tu. Adică, grozav? Acum știu? Dar scopul acelei discuții nu a fost să învăț eu despre avize.

La fel, scopul meu principal atunci când citesc e mult mai hedonist decât învățarea: mă distrează.

Gama lucrurilor care mă distrează e destul de largă și am multe gusturi dobândite – uneori, plăcerea de a citi e, dacă nu umbrită, atunci amestecată și cu o oarecare frustrare legată de autori și de dificultatea textelor. Uneori chiar urăsc cărți. Dar întotdeauna e un anumit nivel de plăcere în faptul de a citi, altfel închid cartea și iau alta. Plăcerea poate fi directă (e o carte bună), indirectă (e o carte mai slabă, dar mă interesează ce spune) sau oarecum tangențială (e o carte slabă, dar îmi place să mă plâng de ea).

Dar există un nivel de… nu-mi vine un cuvânt mai bun, hai să zicem sclifoseală a oamenilor din zona culturii, care nu acceptă o astfel de explicație. Cultura e pusă pe piedestal cu disperarea unui soț care nu-și mai iubește nevasta, așa că face gesturi mărețe ca să se convingă și pe sine că încă mai are sentimente. Cultura, ah, cultura! Cea mai minunată, cultura! Și între timp, trag de ei să facă ceea ce se cuvine și să zâmbească. Ah, cultura! Cea mai cea! Din politețe, mai bagă lingura în farfuria de cultură, mai înghit niște cultură, apoi dau din cap aprobator, „Mmm, ce bun e.” Doar că vezi că lăcrimează pe lângă.

Nu-i acuz de ipocrizie, pentru că ipocrizia presupune să spui una și să faci alta oarecum conștient. Nu, părerea mea e că se zbat să fie ceea ce cred ei că ar fi bine să fie, încercând să ignore faptul că se chinuie. Rezultatul e oricum nefericit, pentru că înghițim de mici ideea că „Ah, cultura!” e atitudinea corectă și nu putem să privim textele deschis și direct. Dacă începem să dăm texte jos de pe piedestal și să interacționăm mai direct cu ele, se cheamă în cel mai bun caz că n-am priceput nimic și în cel mai rău caz că ne batem joc.

Așa că ideea că orice poate fi citit pentru distracție e străină spiritului culturii nației. Rezultatul lui „Ah, cultura!” e că știm toți că e chinuială acolo. E dragoste cu de-a sila. Nu credem că cineva poate iubi sincer, așa că literatura și istoria trebuie băgate cât de devreme pe gât, ca să fie învățate, ca să fim oameni culți și să ducem „Ah, cultura!” mai departe.

De-asta cultura trebuie să ne fie inoculată în școală, ca să creștem mari și voinici, și pe urmă e treaba noastră ce facem. Cei mare care sunt oameni cu cultură au trecut deja prin procesul ăsta, ei sunt realizați – de-aia o să vedeți că o grămadă de oameni în vârstă spun că, pe vremea lor, ei citeau, dar acum nu se mai citește. Dacă-i întrebi, nici ei nu mai citesc acum, pentru că „n-au timp”, dar au aerul că și-au făcut deja datoria.

Cultura e moartă pentru noi, pentru că e pusă pe soclu și nu e cu adevărat tangibilă. (Dacă vreți o oarecare dovadă, uitați-vă la modul în care e tratat Shakespeare: interpretat, răsinterpretat, parodii șamd. Cu ce texte românești ne jucăm noi, însă?)

Problema, după cum o văd eu, e că lucrurile astea pot fi distractive – poți să dai peste un text de la 1800 al cărui merit să nu fie că abordează teme relevante pentru zilele noastre, să nu fie că ne revelează natura umană, să nu fie ceva filozofic, legat de om, lume, suflet și mai știu eu ce, ci al cărui merit să fie că e haios, amuzant și antrenant.

Însă ca să privim lucrurile așa, ar trebui să privim Marea Cultură cea Mare ca fiind la fel de abordabilă ca cea uzuală de la TV. Să ne permitem aceleași libertăți cu ea. Iar noi am avut, să nu uităm, un scandal monstru când o cântăreață talentată și cu priză la public a acceptat să facă gratuit reclamă la deschiderea unui Muzeu Brâncuși, pentru că nu ni s-a părut că Brâncuși e chiar de nasul ei.

Cartea de azi, ediția Mac Gregor: „Spectrul lui Phlebas”, de Iain M. Banks

Wed, 08 Aug 2018 18:56:48 +0000

[notă: această postare e scrisă de Mac Gregor.]

E prima carte din seria Culturii, ceea ce e important. Cultura este varianta pozitiva a descoperirii AI. In loc sa se intoarca impotriva oamenilor, masinile inteligente aleg sa traiasca in simbioza cu ei, avand drepturi ca persoane etc. Asta le da oamenilor un avantaj tehnologic fantastic. Au de ex corpuri modificate, cu control hormonal total, ceea ce le da de ex erectie la comanda si putere de a avea orgasm la dorinta. Masinile le pun deasemeni la dispozitie cele mai tari gadgeturi din galaxie, le construiesc nave etc.

Oamenii sunt copiii rasfatati ai AI-ului.Traiesc petrecandu-si timpul cu despicatul in patru a diverselor fire filozofice. Chiar si in razboi, mai mult masinile se ocupa cu gandirea strategica, in timp ce oamenii mai mult dezbat la nesfarsit ce si cum e mai corect sa faca. Sunt modelati zic io dupa democratii americani.

Inamicii lor sunt o specie de uriasi cu trei picioare, extrem de seriosi in tot ce fac si fanatici in religia lor care zice ca sunt destinati sa faca ordine in lume. Urasc Cultura pentru ca ii face pe oameni slabi si indecisi. Deocamdata castiga.

Cartea urmareste pe un tip extrem de decis care lupta de partea uriasilor. Mai este o agenta a Culturii, care are dubii daca viata merita traita, si care este atrasa de hotararea repectivului si sfarseste prin a calatori in siajul lui.

Cultura este partea cea mai interesanta a cartii. De ce aleg masinile sa ramana cu oamenii? Nu e explicat. La un moment dat exista o faza cu un robot care servea o tipa pentru ca era practic indragostit de ea si asa putea sa o admire zilnic.

Cartea nu avanseaza fantastic de mult cu explicarea culturii. Prea multe aventuri. De exemplu, agentul ajunge intr-un echipaj de pirati. Ar fi fost destul un atac impreuna cu ei. Dar nu, autorul prezinta TREI. Si tot asa.

In fine, am aceeasi parere despre autor ca si despre Cultura: „Da’ nu sunteti voi un pic cam puturosi, uai?”

Câteva vorbe, cu drag

Tue, 08 Sep 2015 06:15:54 +0000

E o chestie care-mi place la BBC: se respectă și își respectă audiența. Nu fac mereu totul perfect – uneori ai episoade proaste de Doctor Who (grrr), alteori ai nebunii gen o comedie romantică-polițistă muzicală în care actorii fac lip-sync, Blackpool, de nu știi sigur dacă-ți place sau ți se pare proastă, dar râzi cu lacrimi oricum.

[youtube https://www.youtube.com/watch?v=GHZp4uR1Rq8]

Au și un festival de muzică de opt săptămâni, The Proms, cu muzică orchestrală în fiecare zi – atât clasică, cât și muzică din filme și seriale, cunoscută și iubită de public.

[youtube https://www.youtube.com/watch?v=RpYQPTEmmVw]

Dezamăgirea mea cea mai mare de pe vremea când am făcut Masteratul de Studii Culturale Britanice e că eu știam cât de absolut geniali pot fi britanicii, dar profesorii noștri n-aveau pasiunea asta pentru cultura britanică, ci făceau orice altceva. În fine.

Una dintre recomandările care mi-au fost făcute recent e podcast-ul de lingvistică al celor de la BBC, Word of Mouth. Acuma, lingvistica e un subiect destul de scorțos și neplăcut… dacă e să mă iau după cursurile noastre din facultate. În niciun caz n-ar fi de interes public. Doar că BBC a reușit să ia ideea de cuvinte și lingvistică, să găsească un prezentator fain și să descorțeze subiectul.

Am dat, de exemplu, peste o conversație între Michael Rosen și Philip Pullman. Michael Rosen e autor de cărți pentru copii, iar Philip Pullman a predat într-o vreme pe la Oxford înainte să scrie câteva bestsellere internaționale. Amândoi oameni de cultură, fără nicio îndoială, dar relaxați, pasionați și capabili să vorbească ca niște oameni normali, nu ca niște persoane prea sus pe culmile succesului ca să poată să mai fie înțelese de noi, muritorii de rând.

Îmi place la nebunie stilul de cultură relaxată și aș vrea să-l văd mai des și pe la noi. Chiar dacă cred că mai durează ceva până va fi posibil la scară largă și aici.