De-Ale Internetului on Roxana-Mălina Chirilă

De azi bag dezintoxicare digitală

Sun, 19 Oct 2014 04:10:46 +0000

E multă lume care se plânge că tehnologia ne strică viața, că nu mai socializăm cu adevărat, că citim doar prostii etc. Recomandarea e să ieșim de pe Facebook/să intrăm în contact cu natura/să socializăm în viața reală. Ceea ce n-o să fac, pentru că îmi plac tehnologia, țin legătura cu oamenii pe Facebook și iau pauză de un League of Legends din când în când.

Dar am decis că există prea multe chestii care îmi mănâncă timpul, prea multe tâmpenii la care dau click, sau la care stau să mă uit. Și am un plan de bătaie care e cam așa:

Nu dau click pe nimic care îmi dorește cu disperare click-ul. „Click aici” se traduce prin „nu dau click aici”.
Nu mai dau click pe tâmpenii. Uneori e tentant, că parcă aș vrea să văd câtă nebunie există în lume, dar nu merită timpul acordat.
Nu mai intru să văd chestii care nu-mi spun nimic nou. Generația Y, cu ce greșesc femeile de azi, bla-bla. Am auzit discursurile, le cunosc, nu-mi pasă.
Fără teste și liste. Dacă nu e vorba de cracked.com, unde au și liste interesante, nu-mi mai pasă de cele 10 motive pentru care nu știu ce și nu știu cum – iar în ce privește testele, rareori am aflat care personaj din Game of Thrones sunt, dar gata cu astea de tot.
Sar peste motivaționale, citate frumoase și alte prostii. Nu doar că nu le citesc, dar scot de la notificări persoanele/blogurile care mi le scot în cale.
Când dau peste o chestie care să merite citită, o bag la bookmarks și la un moment dat, undeva, o dau mai departe și altora.

Cu alte cuvinte, încerc să mă feresc de non-conținut pe cât posibil și să dau mai departe doar conținutul. Recent m-am tot plâns în sinea mea de superficialitatea de azi a internetului, am decis că cel mai bun lucru pe care pot să-l fac în direcția asta e să încerc să mă sustrag situației.

Scuzați motivaționalul!

Mon, 25 Aug 2014 16:06:48 +0000

Dacă faci un joc de cuvinte bazându-te pe omofonii în engleză sunt șanse mari ca auditoriul să se uite strâmb la tine. Gen: „De ce sunt minerii cei mai curați oameni? Pentru că lucrează în baie”; „Vita e frumoasă”. Și adevărul e că în engleză sunt mult mai ușor de făcut asocierile astea, deci dacă la noi chiar și cele mai aiurea jocuri de cuvinte sunt considerate „diștepte”, la ei… nu prea. S-au săturat. Au fost prea multe, gata de-acum.

Chestiile astea sunt numite „pun” la ei (se citește „pan”), și au o expresie cu ele: „pardon the pun” – adică un fel de „scuzați jocul de cuvinte, nu voiam să-l pun acolo, sau voiam, că nu m-am putut abține.”

Mă întreb dacă peste câtva timp, nu foarte îndelungat, vom ajunge și noi la saturație. Nu cu jocurile de cuvinte, ci cu motivaționalele și cu filozofelile de duzină care umplu acum totul. Atât de tare să ne săturăm de ele încât să începem, „Părerea mea este că dacă vreți cu adevărat să luați examenul, puteți. Scuzați motivaționalul. Trebuie doar să vă puneți cu burta pe carte de pe acum.” Sau, „Dacă îți dorești ceva cu adevărat, universul conspiră să-ți ofere acel lucru. Scuză motivaționalul.”

Aștept momentul în care societatea se va sătura colectiv de dulcegării despre cum putem, doar să vrem, despre cum fiecare dintre noi e un fulgușor de nea special și deosebit, despre cum să fii fericit cu tot ce ești în clipa de față, despre cum mulțumirea e o stare interioară care așteaptă să fie descoperită în străfundurile sufletelor noastre sensibile, dar atât de timorate din cauza acestei dure societăți în care tăim.

Atunci viața va fi mai frumoasă, pentru că vom fi renunțat la o grămadă de prostii care ne trag înapoi. Scuzați motivaționalul.

Cum să-ți tai singur accesul la un site (Windows + Linux)

Fri, 08 Aug 2014 05:38:04 +0000

Hai să spunem că te-a supărat un site. Dar te-a supărat rău-rău, nu mai vrei să intri acolo. Nu mai vrei să-l vezi. Poate că are reclame aiurea, poate e cu viruși sau poate pur și simplu nu-ți place de figura deținătorului. Poate ai intrat pe un blog sau forum și ai strigat „Nu mă voi mai întoarce niciodată!” și ți-e greu să te ții de cuvânt. Sau poate e Facebook și ai de lucru și dacă nu elimini tentația nu ajungi nicăieri.

Cea mai simplă variantă de a te autobana, fără software în plus, fără nimic de downloadat, fără să instalezi nimic, și care să meargă pe toate browserele, e varianta manuală, cea pe care o folosesc eu.

Pasul 1: Deschizi Notepad. Ca administrator.

Cauți Notepad în meniul de start, dai click dreapta și selectezi „Run as administrator”.

Pasul 2: Deschizi (în Notepad) fișierul hosts

Te duci la File -> Open. Acolo intri în C:\Windowssystem32\drivers\etc<a href=“http://roxanamchirila.com/wp-content/uploads/2014/08/tutorial-site-ban-2.png">

În primă fază nu vezi nimic acolo – pare să fie gol. Așa că merge pe butonul unde spune „Text documents (.txt)” și modifici, ca să vezi toate tipurile de fișiere. („All files (*.*)”)

Deschizi hosts.

Pasul 3: Pui site-urile pe „lista neagră”

Cobori după tot restul textului și scrii 0.0.0.0, apoi adaugi adresa site-ului pe care nu vrei să-l mai vezi. Dacă vrei să scapi și de alte site-uri, rând nou, 0.0.0.0, adresa site-ului. Când termini, salvezi.

Dacă vrei vreodată să te de-banezi, trebuie să faci același proces (deschis Notepad ca administrator, găsit fișierul), doar că trebuie să ștergi site-ul din listă.

Nu poți face asta decât ca administrator. Dacă nu faci primul pas, n-o să reușești să modifici fișierul, calculatorul o să te anunțe că, pe scurt, n-ai nivelul pentru așa ceva.

E simplu.

LE: Ethan Fleoschovitz zice că în Linux e la fel de simplu (pentru că explicațiile de mai sus sunt foarte detaliate, mă simt nevoită să adaug: deschideți un terminal (ctrl+alt+t) și scrieți ce-a spus el):

sudo vim /etc/hosts
————————————–
# adaugi linia
127.0.0.1 rapcea.ro
————————————–

Ce nu-mi place la Facebook

Mon, 28 Jul 2014 18:32:04 +0000

Nu știu cât de coerentă sunt, că-s ruptă de oboseală, dar. Facebook. Acolo e toată lumea și deci am ajuns și eu anul trecut, deși n-aveam de gând să-mi fac cont. Am un cont mai vechi pe Google Plus, ăla era ok, liniște și pace. Singura problemă cu el fiind că e atât de liniște și pace încât e ca și cum ai vorbi singur în deșert.

Deci Facebook s-a făcut. Ok, asta e, musai să fiu socială. Doar că site-ul ăsta albastru devine prea ca un stalker, cumîiziceînromână, de-ăla de te urmărește cu binoclul să vadă ce faci, se plimbă la zece metri de tine la metrou, îți scotocește prin gunoaie și stă cu antena în fața casei tale ca să-ți prindă semnalul de la telefonul mobil și cel de la wifi, ca să afle ce faci. Totul cu cele mai bune și mai prietenoase intenții și lumea e de acord cu treaba asta. Ba chiar unora le place, mi se pare. (tocmai mi-am dat seama că Facebook e un fel de Edward Cullen al internetului, pentru cunoscăturii tristei serii Amurg/Twilight)

Te înscrii pe un site nou – gen Goodreads, că tot ziceam că sunt acolo. Ești întrebat dacă vrei să îți sincronizezi contul cu Facebook. Crezând că o să ai control deplin asupra chestiilor care sunt postate sau nu pe timeline-ul tău, accepți. După ceva timp te trezești că postează vrute și nevrute – debifezi căsuța în care scrie „Post to Facebook” și te trezești că cineva a dat like unei recenzii pe care cică tu n-o postaseși. Și pentru că recenzia ta era postată de parcă i-ai fi dat like, nu share, n-aveai cum să afli de ea decât cu prea multă chinuială.

Aceeași poveste am pățit-o cu Quora și Facebook. Îți instalezi o aplicație gen Candy Crush Saga și în curând toți prietenii tăi află că ai inversat două bomboane în timpul programului, chiar dacă nu ești conștient că se vede (când am văzut că alții pățesc asta am renunțat rapid la orice fel de idee de joc pe Facebook).

V-ați prins ce nu-mi place. Faptul că vrei, nu vrei, ajungi să trăiești într-un fel de zoo/acvariu în care alții te expun ca să primească puțină atenție și viața ta ajunge un fel de paradă exhibiționistă fie că vrei sau nu.

Zgomot de internet

Sat, 12 Jul 2014 12:41:39 +0000

Internetul s-a schimbat o grămadă în ultimii 10-15 ani. De la design pătrățos, butucănos, simplist, s-a ajuns la site-uri care au o anumită eleganță, umbre discrete, un aspect îngrijit. (deviantArt în 2000, deviantArt azi) E mai interactiv – au apărut bloguri cu comentarii, Facebook unde se postează în prostie, te poți loga/înregistra cu contul de Facebook/Google/ce-o fi în diverse alte locuri. În general cei care lucrează în domeniul site-urilor îi spun noului mod de abordare „Web 2.0”.

Și n-o să vorbesc despre el, neapărat, că știți cum arată internetul azi.

Schimbarea pe care o remarc cel mai tare e cea care decurge din schimbările tehnologice: zgomotul. Odată cu interactivitatea și cu noile tehhnici de design, internetul s-a umplut de zgomot informatic, venit și de la cei care creează pagină, și de la cei care o accesează. Când a explodat cantitatea de informații ne-am trezit toți cu bucățele de bombă care ne-au intrat sub piele.

conținut de 2 lei răspândit peste tot cu viteza fulgerului: poze cu pisici, citate motivaționale și alte asemenea. Mai demult le primeam pe mail de la prieteni – și erau mai ușor de șters. Internetul „pe bune” era mai puțin frivol, din câte-l țin minte.
invazia comentatorilor stupizi. Fie sunt proști intenționat ca să se distreze, că sunt pe bune. Când s-au deschis porțile internetului și a intrat tot poporul, s-a umplut de idioți care nu înțeleg ce citesc, sau nu citesc deloc, dar comentează oricum. Tu spui de pere, ei răspund că Obama e nasol. Nu există un club al webmasterilor care au vrut la un moment dat să-și strângă de gât măcar un cititor, că am fi toți acolo.
cei care oferă conținut s-au pliat pe piață și bagă porcării care să atragă lumea printre chestii relevante. Cel mai remarcabil în direcția asta mi se pare Adevărul, care e un amalgam de articole bune, articole infinit de proaste și articole de tabloid. În clipa de față am intrat pe un articol despre educație și exact sub el mi se recomandă un alt articol, despre cineva care a murit în urma unei partide de sex cu vecinul. Ești nebun?!
unele site-uri se chinuie să acumuleze vizitatori, bani și like-uri pe Facebook cât de repede posibil, via tehnologie/psihologie/pisălogeală. Dă like ca să vezi pagina, ne-ai dat like pe Facebook?, click aici să vezi ce chestie absolut incredibilă a făcut Xuleasca, reclame care se plimbă pe ecran și de-abia poți să le închizi, reclame care ți se deschid brusc peste articol, chenare cu postări similare care aleargă în partea de jos a ecranului și nu se lasă duse…

Zgomotul la care mă refer e cantitatea de informații de valoare scăzută sau inexistentă cu care te ciocnești încercând să dai de informațiile care au valoare. E vorba de prostii, de prostiuțe, de nimicuri care sunt răspândite peste tot, care bâzâie la aproape orice mișcare.

Uneori devine obositor și agasant, ca o piață în care vin giganții valoroși, producătorii de chinezării și toți comercianții dintre ei, toți își strigă marfa, unii împrumută de la alții și-ți oferă smartphone-uri de vârf și bibelouri ca la bunica, iar unii dintre cumpărători strigă și ei ca să se afle-n treabă. Și rareori intri într-o tarabă și găsești doar lucruri de valoare – chiar dacă, poate, ai vrea să existe și așa ceva.

Cel mai vizitat blog din România?

Sat, 05 Jul 2014 04:45:47 +0000

De o vreme încoace pe T5.ro blogul român cel mai vizitat nu mai este zoso.ro. Este nationalisti.ro. Schimbarea s-a produs brusc: de unde nici nu-l auzisem vreodată, a sărit pe primul loc. De la 14.000 vizitatori pe lună în aprilie a ajuns la vreo 230.000 vizitatori în mai și la 425.000 în iunie.

Dar există moduri de a vedea ce-i cu statisticile unui site. Te uiți la ce alte statistici mai are, în afară de vizitatori și afișări. Și deja pare destul de interesant faptul că nationalisti.ro are cam tot atâtea afișări câți are vizitatori (eu am cam dublu-triplu afișări).

Primul lucru la care m-am uitat a fost bounce-ul. Care era clar din afișări/vizitatori că urma să fie foarte mare. Ce înseamnă bounce? Înseamnă că cineva a ajuns pe site-ul tău cumva, dar s-a uitat doar la pagina pe care a picat, n-a mai dat click pe altceva. La mine e la vreo 67%, vin oamenii de pe Facebook (uneori reddit), citesc un singur articol, pleacă. Ajung aici de pe Google, citesc sau nu, pleacă. În 33% din cazuri, rămân să mai dea un click, să mai scrie un comentariu.

La nationalisti.ro? 95% bounce. 95% din oameni văd doar o pagină și pe urmă fug. Iar durata medie a unei vizite, atunci când chiar mai dau un click, e de 7 secunde.

Partea cea mai tare e însă la repartizarea vizitatorilor pe țări:

Ca să ne fie clar: 40% din vizitatori sunt din SUA, 11,65% sunt din Taiwan. Incredibil cât de mulți americani și taiwanezi sunt interesați de naționalismul românesc!

Nu, normal că americanii în general nu-s interesați de articole în română scrise de naționaliști români. Probabil că cifrele există din cauza roboțeilor neostoiți care dau clickuri pe site. Sunt umflate puțin cu pompa. Puțin mai mult. Aproape de tot.

Reclamele targetate și social media-tizate ale lui pește

Sun, 15 Jun 2014 05:27:15 +0000

La început Facebook mă freca la tărtăcuță cu reclame cu oferte de muncă. Voia să mă facă videochatistă – probabil pentru că eram în targetul de sex (feminin) și vârstă („probabil încă sexy”). Poate și pentru că n-am completat locul unde-mi cerea meseria. Postări sponsorizate, reclame peste reclame pe care le-am reclamat și ca enervante, și ca spam, și ca tot ce mi-a trecut prin cap. Până la urmă au dispărut. Acum Facebook îmi trimite chestii de modă, pe aceleași criterii de sex și vârstă, și cu același succes.

În schimb dacă n-am grijă să dau like din când în când la chestiile care chiar mă interesează ajung să nu le mai primesc. Fff…. Bă, Facebook, eu de ce dau like la pagini? Ca să te prefaci că n-am dat?

Google Ads îmi arată chestiile la care mă uitam zilele astea și pe care ori voiam oricum să le cumpăr, ori n-am de gând deloc să le cumpăr. De fapt, conform unui articol pe care-l citeam azi, super-extra-mega-exclusivitatea reclamelor care-ți arată chestiile la care te uitai oricum și chestii legate de ce căutai nu prea funcționează. De ce? Că s-ar putea să fie reclamă degeaba, e ca și cum tu intri într-un restaurant, te așezi la masă, frunzărești meniul, vine chelnerul și-ți lasă un pliant în care face reclamă la restaurant – după care-ți ia comanda. Și pentru că ți-a luat comanda după ce ți-a dat pliantul ajunge la concluzia că sistemul funcționează într-o proporție deosebit de satisfăcătoare, în fond majoritatea oamenilor ajung să comande ceva după ce văd foicica ta cu „vino și mănâncă la noi acum!”

Bun, parcă Facebook singur nu-i destul, a ajuns și zeul celor care vor mai mult trafic. Diverse site-uri se promovează agresiv pe „social media” – adică forțează lumea să dea like și share ca să vadă conținutul, sau îți apare o reclamă mare cu „dă like” când ți-e lumea mai dragă, de parcă publicul de-abia aștepta așa ceva. „O, site de știri măreț și indescriptibil de frumos! Când ne bagi like-uri din oficiu, te rugăm noi, de când ne doream enorm să dăm like fără să ne dăm seama, te iubim!”

Și să te pună dracii să te înscrii pe vreun site cu Facebook, că se vor posta chestii în numele tău. Nu, nene, lasă-mă-n pace, cererea asta e rejectată, cancelată, inhibitată, negată, denialată mă tată! Șșșt, liniște și pace, dacă vreau eu să dau like sau să mă mândresc cu un punctaj pe undeva o s-o fac, dar nu mai presupune tu că vreau să anunț omenirea că am învârtit „L” la Tetris. Chiar nu interesează pe nimeni.

Pentru că am jucat o vreme Candy Crush Saga. M-am întors la jocuri cumpărate când am văzut că anunța pe toată lumea când făceam orice acolo. Era suficient să respir că apăra pe Facebook: „Roxana-Mălina Chirilă a respirat în timp ce juca Candy Crush! Ajut-o în acest dificil proces biologic cu un like aici!” Mai bine joc Bejeweled 3, ca să nu știe toată lumea că am frecat menta la o anumită oră. Când o fi la reducere, îmi iau Puzzle Quest – e tot pe același principiu cu 3-pe-o-linie, dar cu tot felul de adiții interesante. Costă câțiva dolari în bani, dar mă scutește de o grămadă de toceală în nervi, deci ies mai ieftin.

Spre deosebire de internetul discret de acum zece ani în care bărbații erau bărbați, femeile erau bărbați și puștii de 10 ani erau agenți CIA – și cam toată lumea folosea nume false și porecle – internetul de azi e un adolescent isteric, cu Tourette egocentric și cu abilitățile sociale și nevoile cuiva care a stat închis mult în pivniță, care urlă: „Uită-te la mine! Spune-mi că mă placi! Te iubesc! Uite cine sunt! Apasă butonul! Cumpără ce voiai să cumperi! Spune-mi că mă placi și-ți arăt conținutul! Împarte-mă cu alții! Lasă-mă să mă împart cu toată lumea prin tine!”

Poate că am ajuns la o anumită vârstă, sau poate că am ajuns la un anumit cinism, dar uneori îmi vine să-l trag de urechi. „Stai jos, frate, ce te agiți atâta? Vrei să te plac? Vino cu ceva de plăcut. Vrei să cumpăr? Vino cu ceva care merită cumpărat. Și altfel mai tacă-ți fleanca. Dacă voiam să am de-a face cu disperați nebuni după atenție și dornici să fie iubiți și lăudați fără să facă mare brânză, mă băgam în învățământ. Ți se pare că-s în învățământ? Ei? Așa ți se pare, puștiulică? Treci la loc, ai nota 7 la purtare și dacă mai aud un pâs se face patru.”

Anonimatul pe net e o chestie bună…

Wed, 07 May 2014 06:13:09 +0000

N-o să vă dau link către discuția asta și nici să pun un screenshot, că nu vreau să popularizez situația mai tare decât a fost popularizată deja (și nici să dau numele persoanelor implicate). Ieri pe Facebook a pus cineva un link către o fată de liceu, tot de pe Facebook, care avea statusul „:D feeling fututa bine!!!!”, cu mesajul adițional „O zi buna va doresc!”

Când eram adolescentă eram ceva mai inteligentă decât să bombardez prea multă lume cu prea multe informații. Dar chiar și-așa, nu prea pot să zic că aș vrea toate nebuniile lui eu-de-gimnaziu-și-liceu scoase din dulap. Pentru că, la fel ca majoritatea persoanelor în formare, am spus tâmpenii, am gândit tâmpenii, m-am exprimat prost…

Până am făcut blogul ăsta am fost anonimă. Am o suită întreagă de pseudonime de toate culorile și tipurile. Am fost pe forumuri, am fost pe chat-uri, am fost în comunități mari. Uneori știam numele real al oamenilor, alteori n-a contat deloc. Și lunga aventură s-a soldat cu faptul că, de bine, de rău, am învățat ce și cum să spun pe net. Când am terfelit-o, am abandonat pseudonimul, am luat-o de la capăt cu altul (gen Jocul lui Ender, cartea, nu filmul – că-n carte sor-sa și frate-su lui Ender au și ei firul lor narativ).

Acum tendința e Facebook-iană, se dau din ce în ce mai des numele reale, se vorbește public despre câte-n lună și-n stele. Unora le convine, că își doreau anumite chestii să fie asociate cu persoana lor. Alții doar au aterizat în zonă și se descurcă bine – sau nu.

Ne întoarcem la fata cu statusul respectiv. Pot să văd câteva feluri în care ar putea drege situația, dacă ar avea fler, ar fi pe fază și ar știi cum să-și tragă o atitudine prin care să-i dezarmeze pe ceilalți. Probabil că nu e cazul în situația de față. Dar, ca idee, ce-a făcut ea poate fi luat și așa:

În schimb comentariile cu care au sărit pretinii ei sunt cam așa: „te-o saturat? ti-o dat bine? ti-o rupt pestelca, a?” sau „ai inundat patu? ti-a distrus anusu? ti-a rupt un picior?” sau „nu-i vorba de prostie , cu fata asta de PPT sigur si-a gasit un cioban sa o satisfaca, inca odata esti proastaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa rauuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu =)))))))))))))))))))))))))))))))))))))))) !”

Aș vrea să punctez faptul că indivizii ăștia erau acolo cu numele și prenumele, în public, într-o discuție care a ajuns să se răspândească viral. Fata probabil și-a dat seama că a făcut o greșeală de zile mari, dar ei încă nu și-au dat seama că-s proști de duduie.

În momentul în care o s-o facă, dacă o s-o facă, n-o să aibă ce pseudonim să schimbe, n-o s-o poată lua de la capăt. N-o să se poată disocia de tâmpenii, imaturități, prea multe informații date, insulte pe care le-au aruncat fără să se gândească – decât prin forța unui internet care uită multe și de pe care pot șterge peste câțiva ani diverse, sperând că nu observă nimeni că imaginea lor s-a cosmetizat față de ce era.

Despre Pilula Roșie care te scapă de feminism

Sat, 03 May 2014 06:18:58 +0000

Din când în când ajunge la mine un articol gen acesta sau acesta. Pentru cei care n-au chef să le citească, primul este despre faptul că femeile vor să se distreze și să se culce cu o grămadă de bărbați când sunt la vârste la care sexualitatea lor are o valoare mare – și apoi se miră că nu se pot căsători. Al doilea este despre ceva emisiune gen Supraviețuitorul în care au făcut două echipe, una de bărbați, cealaltă de femei și femeile au demonstrat că sunt varză, au stat toată ziua cu burta la soare în timp ce bărbații au făcut tot felul de chestii bune și utile.

Problemele articolelor, pe scurt: 1. generalizare; 2. emisiunile de divertisment sunt deseori invenții în proporție mare, dacă nu cap-coadă (v-o spune o fostă scenaristă a unui „reality show”).

Există însă o problemă de fond a ambelor articole: dacă vă uitați pe site-urile respective, vedeți mai devreme sau mai târziu cuvintele „red pill”, demonizarea feminismului, plângeri legate de misandrie. Și nu doar oricum: femeile sunt vinovate pentru faptul că bărbații n-au mai mult succes în viață, pentru că nu le mai oferă motivele s-o facă. Bărbații au nevoie de femei mai proaste pentru că femeile proaste știu să se mărite mai bine și-și susțin soții să facă chestii mărețe. Desigur, e nașpa și când un tip foarte bogat se însoară, că după ce gagica îmbătrânește n-o să poată profita în liniște de toate tinerele pe care banii le aduc în calea lui. (pentru că bărbații n-au alte trăsături psihologice și emoționale decât „vreau sex, sex, sex, sex, sex și un sandwich”, probabil)

Red Pill – pilula roșie din Matrix, care le-a permis să vadă faptul că feminismul distruge societatea, că bărbații sunt categoria socială dezavantajată, că femeile au totul și vor mai mult, că de fapt toate vor bărbați alpha (de-ăia gen Neanderthal) și că disprețuiesc bărbații care au emoții. Că femeile vor în general să se culce cu cât mai mulți bărbați posibil și apoi să se căsătorească cu un fraier. Un articol despre subiect de pe Business Insider.

Părerea mea? Toată filozofia lor e cam bună de aruncat la gunoi, din diverse motive. Pentru că generalizează, pentru că au „descoperit” secrete universale la probleme vechi, pentru că au „văzut adevărul” și au început să-l predice și sună dubios. Poate și pentru că am senzația că toți „bărbații alpha” care se dau mari pe acolo cu ce puternici și masculini sunt ei sunt slabi, pentru că altfel nu s-ar plânge că feministele le-au distrus motivele sau capacitățile să fie mai buni în viață. Pentru că au tot felul de tertipuri stupide când merg la agățat. Pentru că sunt hipersensibili, dar nu ca ăia care plâng, ci ca ăia care se oftică.

Aviz amatorilor: sunt tot felul de filozofii, grupuri și site-uri pe net și nu doar ce e religios/„alternativ” medical/conspiraționist poate să fie aiurea. Nu, aiurelile sunt în toate domeniile.

Uleiul de măsline, fierea și sfaturile de pe net

Sat, 12 Apr 2014 14:06:31 +0000

Azi un cunoscut a decis să facă ceva cură cu ulei de măsline pe care a găsit-o pe internet. Nu de alta, dar are fierea mai leneșă, a mâncat ieri ceva care l-a cam sâcâit și a citit el că uleiul de măsline ajută – a citit în mai multe locuri, probabil, că e un subiect popular zilele astea. A luat o dușcă de ulei de măsline cu niște zeamă de lămâie, gata să facă mișcarea asta de trei ori pe zi ca să-și stimuleze fierea. Peste nu foarte mult timp i s-a făcut atât de rău încât a fugit din casă după ajutor. A ajuns la o doctoriță care i-a spus să nu mai facă așa ceva, pentru că evident că de la ulei i se trăgea problema.

Momentan bolește. Nu de la o maxi-doză de ulei de măsline, ci de o cantitate nu extrem de mare (o lingură? două linguri?), luat gol și la momentul nepotrivit. Nu prea pare să se fi învățat minte: spune că există riscuri în cazuri de-astea, asta e. (Are și probleme cu stomacul, pentru care ia usturoi. Și de la ăla s-ar putea să bolească, conform altora, deși susține că n-are nimic, usturoiul e doar sănătos, nu face rău.)

Cred că am mai zis-o, dar o mai zic o dată cu ocazia asta: grijă cu sfaturile medicale de pe net și din reviste. Sunt și lucruri adevărate (de obicei pe site-uri medicale), dar sunt și multe informații incorecte. Uneori se propagă dintr-o parte în alta prin copy-paste, sau prin preluări ale unor habarniști care vor să facă bine și să răspândească informația – doar că răspândesc dezinformarea. Și da, pot să apară probleme care să fi fost măturate sub covor de cei care fac recomandarea, ca să nu discrediteze „tratamentul”.

Nu tot ce e gratis e la liber

Tue, 20 Aug 2013 07:22:59 +0000

Există concepția asta că orice e oferit gratis pe net e la liber și se poate folosi oricum. Pune Adevărul un articol mișto? Dăm share pe Facebook sau dăm copy-paste și trimitem la prieteni. Copy-paste pe blog la articole de pe Times New Roman, sau link pe messenger.

Diferența dintre copy-paste și un share/link (care sunt până la urmă același lucru) e că în al doilea caz se respectă dorințele autorului în ce privește modul de distribuție al acelui text. În cazul copy-paste nu se face chestia asta. Și dorințele autorului contează. De ce? Pentru că are drepturi de autor, care intră în vigoare din clipa în care omul termină de scris ce-a avut de scris și sunt valabile până la 70 de ani după moartea lui. Și în drepturile alea de autor nu există echivalența gratis = ai aruncat la gunoi orice drept pe care l-ai avut aici.

Evident, nu îmi fac iluzii că s-ar putea corecta practicile standard de pe net de la ora asta, dar am constatat că sunt unii care cred că practica de a-ți umple site-ul cu articole preluate volens-nolens de la alții e doar nefastă, nu și ilegală. Nup. E ilegală. Ca și trecutul pe roșu la semafor. Sigur, dacă nu e niciun polițist prin preajmă n-o să-ți facă nimeni nimic (situația cea mai curentă de pe net), dar tot nu poți să zici că e legal și dreptul tău s-o faci.

Sunt unii care o să zică, „Bine, dar reclama!” – ei bine, dacă vrei să-i faci reclamă cuiva, poți să dai un link spre el și să faci un rezumat/o prezentare. Poate autorul consideră că e prea slabă reclama dacă lumea citește la tine articolul. Poate că între o mie de preluări toată lumea își împarte audiența lui și el rămâne cu aproape nimic. Sau poate doar n-are chef să-l promovezi tu. Oricum ar fi, e dreptul lui să nu te lase să-i postezi articolul. E dreptul lui legal, nu doar moral. Prin legea drepturilor de autor. Deci nu e doar o formă de a spune.

Dacă nu mă credeți că oamenilor nu le convine copy-paste-ul, chiar dacă e sursa menționată: l-am întrebat pe Eftimie de la Times New Roman ce părere are de cei care preiau articolul pe blog cu totul și scriu la capăt „sursa: timesnewroman.ro” (deci practic ar face reclamă). Mi-a răspuns, citez: „De obicei cer sa fie scoase, e extrem de greu dacă nu ai cu cine te inţelege.” Și ca să vedeți contextul, e legat de un articol în care explica cum a rezolvat problema cu unii care foloseau imagini de la Times New Roman, după ce le ștergeau watermark-ul.

După cum ziceam, nu-mi fac iluzii că aș schimba lumea cu articolul ăsta. Dar măcar așa, să explic că situația e puțin altfel decât pare la prima vedere.

Ce scrie bloggerul, ce citește internetul

Tue, 13 Aug 2013 09:19:43 +0000

Azi am râs pe săturate de situația lui Dorin Lazăr, care a scris un articol despre despărțiri. Din alea din dragoste. Articolul seamănă cu orice alt articol pe care ar fi putut să-l scrie: a luat o temă, a disecat-o, a analizat-o, și-a spus părerea. A adresat articolul mai ales grupei de vârstă 20-30, care crede că relațiile ar trebui să fie într-un fel. A fost mai personal decât articolele lui despre politică, pentru că a decis să ilustreze ideea cu un episod din trecutul lui – dar cam atât.

Și acuma stă să răspundă la inevitabilele comentarii de genul, „Of, of, Dorin! Te-ai despărțit. Ce nasol, omule. Hai că viața merge înainte!” Singura problemă fiind, bineînțeles, că nu se despărțise de nimeni de vreun an jumate și că nu despre asta era vorba.

Bloggerii nu locuiesc într-un balon separat al universului care le permite să scrie doar despre chestii imediate. Trăiesc în lume. Cineva aruncă o vorbă, citesc ceva, se uită la un film și le vine o idee. Ascultă pe repeat melodii, se lasă inspirați de versuri. Se enervează pe cineva în trafic. Scriu. Uneori scriu chestii care reflectă viața lor în momentul respectiv, alteori chestii care reflectă viața altora – și alteori nici una, nici alta. Scriu pentru că i-a lovit inspirația. Și din cauză că n-ai de unde să știi dacă Dorin a scris articolul pentru că s-a despărțit de curând, sau pentru că a citit articolul meu despre criteriul de triere al relațiilor, sau pentru că cineva de 20+ ani i-a zis că moare din dragoste, sau pentru că a ascultat prea multe cântece emo, sau pentru că a fost cerut în căsătorie de o necunoscută care i-a sărit în cale între rafturile de la Carrefour, e bine să citești ce scrie. Nu să citești printre rânduri.

E valabil pentru orice chestie care nu e spusă explicit pe net. Citești. Îți faci o părere despre ce e scris. Nu-ți dai cu presupusul prea tare că uneori nu e cazul. Chiar dacă e vorba de subiecte gen despărțiri, dragoste, locuri de muncă proaste, copii enervanți sau alte chestii care sună personal.

Când moderatorii sunt mici și enervanți tirani

Thu, 20 Jun 2013 09:40:01 +0000

Sunt site-uri unde nu poți comenta. Ok, am înțeles, nu-i bai.

Sunt site-uri unde nu poți comenta decât la subiect. E un stil și ăsta.

Sunt site-uri unde nu poți comenta decât dacă te supui trup și suflet ideologiei. (Yogaesoteric.net; e careva din exmisa care nu a încercat marea cu degetul să vadă dacă îi e acceptat un comentariu sau nu?)

Sunt site-uri în care poți comenta la liber și nu dispare decât spam-ul (una din chestiile mișto de pe blogul lui Rapcea)

Sunt site-uri în care orice intră. Inclusiv spam. Ceea ce e nașpa. Multe forumuri au murit sufocate sub chestii de-astea.

Și pe urmă sunt site-uri în care moderatorii sunt mici tirani. Nu sunt zidul ideologic de pe YE, nu sunt polițiștii care se asigură că lumea nu deviază. Sunt persoanele care te lasă să te exprimi dacă în momentul ăla bate vântul cum trebuie. Azi discută cu tine, mâine hotărăsc că ești sub nivelul lor. Acceptă argumente, dacă sunt într-o pasă combativă, dar după care se enervează că nu ești de acord cu ei și nu mai intră niciun comentariu. Iar uneori te banează „pentru totdeauna” pentru limbaj/atitudine/ce-o fi, chiar dacă n-ai făcut nimic mai rău decât să fii puțin malițios.

Ajungi să porți conversații întrerupte și ciuntite, în care îți dispare câte un mesaj adresat unor terți care habar n-au ce n-a ieșit din moderare, sau în care scrii un comentariu lung și argumentat care dispare pentru că persoana din spatele site-ului a zis „hmpf”. Pentru că a decis aleatoriu că până la linia asta arbitrară ai dreptul de a te exprima, de aici încolo nu.

Nu i-aș spune cenzură cât i-aș zice agasare. E un fel de joc în care te trezești cu călușul în gură când ți-era lumea mai dragă. De obicei nu zic mare lucru, că deh. Un comentariu pierdut, o conversație ciuntită – nu-i așa de grav. Mă prefac că lucrurile sunt în regulă. Dar să nu se creadă că nu observ când mi se întâmplă (mai ales atunci când eram moderată, nu când eram răutăcioasă; în cazul doi nu mă supăr la fel de tare).