De Ce Este România Altfel on Roxana-Mălina Chirilă

Există vreun critic de emisiuni TV în țara asta?

Fri, 07 Nov 2014 14:22:07 +0000

Că tot veni vorba zilele astea de diasporă. Cineva care trăiește în afara țării și n-a mai văzut televizor românesc de multișor a făcut greșeala să dea pe ProTV și să se uite la ceva emisiune de acolo. Plânsete, lacrimi, drame, muzică leșinată, ceva cu refăcut de case.

Din păcate m-a prins când încercam să joc League of Legends. Noroc că muream pe rupte, că până așteptam să înviu mai aruncam un ochi la ce zicea și mai răspundeam ceva. Și muream destul de des că jucam cu un mouse prea ușor și care nu era prea sensibil, așa că mă trezeam cu… Ok, nu contează.

Așa. Ca să ne întoarcem la oile televizate. Emisiunea era ceva al cărei singur semn distinctiv era că se renovau/reamenajau niște case pe acolo. În rest, cred că emisiunile autohtone au două poziții: scandal și dramă patetică. Dacă nu e vorba de scandal sau dramă patetică, se intră în al treilea gen: scandalo-drama patetică. Pentru mine nu a fost o surpriză fenomenul, pentru ea se pare că da. A rămas atât de șocată încât și azi m-a contactat să mai vorbească de drăcovenia de emisiune.

Redau conversația:

ea: buna.
ea: ma tot uit pe net sa vad daca exista ceva critic apropo de emisiunea aia de rahat
ea: visuri la cheie.
Roxana: salut
ea: si pina acum n-am gasit nimic
Roxana: amuzant
Roxana: deci
Roxana: de cât timp nu te-ai mai uitat la TV-ul românesc?
Roxana: nu are ce critic să aibă pentru că toți criticii au renunțat demult să mai critice orice emisiune de la noi
ea: ei, de multa vreme nu m-am mai uitat
Roxana: vezi, ăsta-i defectul tău:
Roxana: nu ești obișbuită cu prostiile astea
ea: e jale chestia aia, nu doar ca emisiune, dar si ca mesaj
ea: copiii aia primesc cite un computer, desi n-au virsta la care au nevoie de asa ceva

Pe aici am pierdut șirul, că nu m-am uitat la emisiune, dar cred că se înțeleg ideile de bază.

ea: de ex
ea: pe urma le-au umplut casa de rahaturi de design
ea: in loc sa le faca un camin practic
ea: nu zic de baie
ea: le-au pus o cada acolo
ea: cind o sa faca aia dus
ea: o sa fie lacaraie in toata baia
Roxana: deci, pe bune, n-ai văzut nimic
ea: plus ca e goala, n-au unde sa isi tina lucrurile de care e nevoie acolo
ea: e jale
Roxana: toată televiziunea românească e un drac
ea: cum sa fac sa gasesc ceva critic?
Roxana: XD
Roxana: păi, după ce găsești lampa fermecată a lui Aladdin
Roxana: o freci
Roxana: iese un duh
Roxana: îți oferă trei dorințe
Roxana: și îi spui că vrei să existe un critic bun de televiziune în România
Roxana: ca să ai și tu pe cine să găsești

Bun, pentru că mă cheamă Aladdin astăzi, am spus că încerc să folosesc blogul ăsta ca pe o lampă: există cineva care critică mai consistent și mai pe baze clare emisiunile de la televizor? Gen recenzii de film/cărți, dar cu emisiuni? A văzut careva critici legate de chestia asta cu „Visuri la cheie”?

Revelația

Fri, 25 Jul 2014 04:40:58 +0000

Am scris un articol mult-discutat ieri despre cum nu-i frumos să încurajăm pirateria. De fapt, nu, nici măcar atât: am spus că cei care le recomandă altora cărți (și filme, de ce nu?) pe gratis, piratate, nu o fac din generozitatea proprie, ci îl forțează pe autor, sau forțează editura, să-și dea munca pe gratis. Și le transmit altora ideea că e ok, în regulă și justificat să procedeze așa.

Am explicat în articol că e mult efort implicat în crearea unei cărți și că de obicei e o echipă întreagă care lucrează acolo. Și pentru că unul dintre politicienii cei mai mișto din Sf. Gheorghe, care într-adevăr face ce poate ca să promoveze cultura, dă periodic link-uri către cărți piratate pentru a le promova, l-am tras de mânecă. Mi-a răspuns:

eu cred că valorile culturale universale trebuie să circule liber, deoarece dacă nu ar fi așa, am rămâne pur și simplu blocați în lipsa de bani, potrivit căreia dacă nu am bani de cărți, n-am șansa de a mă dezvolta personal… știu că educația costă, dar dacă ne considerăm oameni de mileniul al II-lea ar trebui să facem multe lucruri pentru a ajuta educația, nu o să o îngreunăm…. oricât de ciudat ar părea, această variantă haiducească din punct de vedere cultural o voi apăra oricând și în fața oricui… de altfel, nu aș uploada nimic pe net din ceea ce nu îmi aparține – cartea mea este disponibilă online imediat ce am publicat-o! – dar de distributi, nu văd a fi în neregulă…. mai ales când nu există nici un fel de câștig!, exceptând propagarea culturii în toate formele…

Deci, răspunsul ăsta de la un om pe care-l știu că promovează cultura și e trist când dă faliment o librărie în oraș. Care îl apreciază pe Umberto Eco, care citește.

Genul ăsta de răspuns mă face să văd negru în fața ochilor. Vedeți voi, am avut conversații despre faptul că e imoral să iei textele/cărțile/arta altora și să le dai mai departe cu mai mulți oameni. Uneori e vorba de oameni care nu dau doi bani pe munca altora. Alteori e vorba de oameni care vorbesc de idealuri superioare și morale.

Și tot ce auzeam eu era „vreau gratis, vreau gratis, chestia asta e valoroasă și eu nu vreau să plătesc pentru ea, e datoria ta să mi-o dai, o vreau gratis, o merit gratis, oricum îți fac o favoare că citesc cartea ta/joc jocul tău/profit de munca ta, că nu profit de oricine, doar de unii.”

Dar nu, vedeți, am avut o revelație. Lucrurile nu se petrec așa decât în cazul unui număr redus de profitori. Restul nu sunt profitori, nici măcar în adâncul sufletelor lor. Sunt idealiști: gândesc în idei, într-un anumit gen de moralitate, într-un fel în care un bine mare scuză de departe un rău mic. Guruianu, de exemplu, promovează cultura. Din punctul lui de vedere chiar face bine ce face, nu e vorba că rănește pe cineva. Mi se părea foarte ciudat că un om care susține tinerii și aduce artiști în Sf. Gheorghe și promovează cultura are o lipsă de respect atât de crasă față de cei care lucrează în domenii culturale.

Clic. Nu, el nu are o lipsă de respect. Din punctul lui de vedere e o luptă pentru cultură, pe care o duce cu entuziasm și dăruire. Se dă peste cap pentru educație, face tot ce poate. E un luptător pentru dreptate, o persoană morală și idealistă. Încearcă să convingă lumea că e important să fii cult, că e bine să citești. E atât de bine s-o citești încât dacă nu vrei să dai bani sau n-ai bani, măcar citești de unde poți – și ca să facă lucrurile mai simple, îți dă mură-n gură de unde poți, doar ca să citești.

Eu nu sunt idealistă. Dimpotrivă, sunt cinică. Am stat mult timp „în culise”: teatru, ateliere de literatură, discuții între scriitori, platouri de filmare, stat cu patroni de restaurant, ascultat patroni de cafenele, discutat cu manager de lanț de magazine șamd. Îmi place să mă uit cum se face, care sunt forțele, persoanele, eforturile implicate. Și am ajuns să văd, sunt lucruri care mie mi se par evidente.

Orice costă. Orice tip de divertisment, orice tip de artă, orice lucru pe care voi îl aveți. Dacă nu costă în bani, costă în timp. Vă plac cărțile gratuite de pe Project Gutenberg? Zeci de mii de voluntari și multe, multe, multe ore de lucru. Oamenii au ales să dăruiască, dar i-a costat. Vă plac filmele? Stați până la finalul finalului ca să vedeți tot genericul cu toată echipa, de la regizor și actori la asistenta de la machiaj.

Alta: nimeni nu poate supraviețui cu aer.

Alta: artiștii creează mai bine când nu sunt rupți de oboseală sau de foame. După o zi la birou în care ai făcut o mie de lucruri nu prea mai ai de unde să găsești energia necesară ca să creezi. Mai bine dormi. Sau mergi în parc. Aia cu „febra artei care te cuprinde și nu te lasă să dormi” nu e chiar așa de valabilă pe cât se zvonește.

Alta: într-un domeniu în care se plătește prost stau cei foarte pasionați… și cei care nu-s buni la prea multe. Valabil la profesori. Valabil la traducători. Când dați peste „carcasa lupului” în loc de „cadavrul lupului”, să știți de unde se tage. Și da, e plin de traduceri proaste.

Alta: pasiunea nu ține loc de talent sau cunoștințe. Eu cânt și desenez cu multă pasiune.

Pentru mine e normal că oamenii din domenii culturale și artistice lucrează – depun timp și efort pentru ceea ce fac, se pregătesc uneori ani de zile ca să facă lucrurile respective. Mi se pare normal ca un om care lucrează să fie plătit ca orice alt om care lucrează. Poate că nu e plătit mult, nici măcar n-am ajuns la ideea de preț aici. Încă dezbatem dacă un om care muncește are dreptul să-și ceară banii pe care teoretic i-a câștigat, atâția câți sunt. Sau dacă trebuie să plece capul și să spună mersi că i s-a oferit șansa să muncească, pentru că și-așa muncește pe bani puțini.

„Ah, dar pasiunea, nu scriu/lucrează din pasiune?”

:)) Și eu scriu din pasiune. Am 84 de fișiere de pasiune într-un singur folder, din care nu știți nici măcar unul pentru că nu public din pasiune și nici nu mă simt presată să termin ce am început dacă vorbesc singură în fișierele respective. (Black Limos, That Time We Killed, Crackers and Angela, Hecate, the Dancer and the Puppeteer, The Other Year, The Prince and His Apples, Sandor, The Ambassadrix, The Disappeared, the Dead, and the Damned, The Winter Book – continui?).

E o muncă să faci realizarea și fiecare om are dreptul să facă ce vrea cu munca lui. Unii muncesc pe gratis și îi spun „voluntariat”, alții muncesc pe puțini bani, alții muncesc pe mulți bani. Unii îți oferă roadele muncii lor gratis pentru promovare – dar e decizia lor. Eu am momentan ficțiune de-a mea pusă integral gratis pe internet. Mișcarea asta a fost făcută fie din propria mea inițiativă, fie cu acordul meu. Și mie mi se pare normală chestia asta – și mi se pare că e evident pentru toată lumea că e normal să fie așa, iar cine spune altfel neagă drepturile celui care muncește asupra muncii lui.

Și aici am greșit, vedeți. Aici e revelația: oamenii cu care mă cert nu văd lucrurile în termenii ăștia. Nu e vorba că neagă ceva: pur și simplu gândesc altfel. Ei văd altceva cu totul: văd cultură, văd idei, văd concepte. Văd lucruri frumoase și vor să le pună în aplicare. Ei dăruiesc și cred că ăsta e standardul, pentru ei asta e o joacă un hobby – și ar trebui să fie și pentru ceilalți?… Ceilalți ar trebui să muncească gratis?… Ceilalți ar trebui recompensați în alte moduri necunoscute?… Ceilalți au resorturi interioare mai multe decât majoritatea oamenilor și pot duce un job full time + artă în paralel? Nu mi-e clar, aici deja nu mai văd.

Dar înțeleg. Nu mă mai pot enerva la fel. Trăim în lumi paralele. În a mea întrebările sunt de natură materială, imediată, cinică. În a lor sunt de natură ideologică, morală, sublimă. Cultura circulă, autorii scriu pentru că textele se află în ei, literatura ar trebui să fie un… drept?

Și întreb, ca orice cinic: cum? Cum poți împăca și capra, și varza? Cum poți să te asiguri că vei avea cultură nouă, dacă nu faci ceva s-o întreții? Nu doar în sufletele consumatorilor, ci din punctul de vedere al existenței creatorilor. Eu nu văd o cale, nu pe direcția asta idealistă, decât prin oribilele „subvenții”, care nu se știe niciodată pe cine răsplătesc. Sau poate pe diletantism și entuziasm și ciugulit de firmituri culturale de la alții? Nu văd cum.

Lucian Boia – De ce este România altfel? [comentariu]

Sun, 20 Apr 2014 13:17:52 +0000

Vin ca-n basme, cu formule magice repetate de trei ori ca să funcționeze: aceasta nu e doar o recenzie, aceasta nu e doar o recenzie, aceasta nu e doar o recenzie.

Și vin târziu, după ce vânzoleala s-a oprit, știind însă o chestie: cartea asta a fost aruncată de colo-colo cu supărare și ceva discuții, și o să fie și altele de același gen, aruncate la fel. Cărți critice la adresa românismului, cărți care nu prea convin, cărți care devin brusc populare și care supără.

O să comentez nu doar eseul lui Boia, ci și criticile care i se aduc, pentru că de la prima mea întâlnire cu cartea asta, la finalul lui 2012 când a fost pomenită în auzul meu, am auzit-o doar criticată și răscriticată pentru diverse motive de diverse feluri. Mi se pare că toată discuția ar fi putut avea loc și cu altă carte la mijloc.

Prima persoană care a pomenit-o în preajma mea era o bătrânică, al cărei scop nu era să arunce cu ouă stricate în Boia, ci să laude o altă carte, prima din seria Sufletul Neamului Românesc, scrisă de autorul Romavia. Această primă carte, despre care spunea că e cu adevărat frumoasă și informativă, era prezentată ca fiind cu mult peste cartea aceea groaznică a lui Boia, care spune păsămite numai lucruri rele, numai rele.

Acuma, la cât de atotcunoscătoare sunt eu a tuturor domeniilor și la cât interes aveam atunci pentru istoria și politica din România, habar n-aveam cine ar fi acest Boia (nici voi nu știți cine e Linda Hutcheon, așa că șșt!). În prima fază am rămas cu spaima-n suflet că Romavia ar putea să aibă un geamăn malefic – în fond, Romavia susținea la lansarea primului său volum că dacii erau creștini încă dinainte de a fi venit Iisus și că documentarea și-a făcut-o prin inspirație divină. E suficient un singur astfel de „istoric”!

Însă după ce mi-au trecut fiorii reci de pe șira spinării, m-am prins că Boia o fi vreun istoric sau ceva. În fond, dată fiind tendința de înflorire a trecutului nostru și a calităților noastre, un pic de obiectivitate și o critică mai dură pot fi considerate ca un atac. Și, ca să nu vă țin în suspans, am avut dreptate: Lucian Boia e un istoric adevărat, care se bazează pe surse, nu pe imaginație. Dar o să vă rog să rețineți contrastul Romavia-Boia, că revin la el puțin mai jos.

N-am pus mâna pe De ce este România altfel? pentru că rămăsesem cu o impresie extrem de proastă despre istorie din școală. Însă anul trecut cineva m-a convins să-mi revizuiesc ideile despre subiect și m-am trezit citind Istorie și mit în conștiința românească, o carte care explică frumos fabricarea multor povești care par a fi preistorice în conștiința neamului (nu-s). Iar anul ăsta mi-am luat și De ce este România altfel?

Cartea este, după părerea mea de non-istoric și persoană care n-a citit foarte multe în direcția asta, una bună. Bună pentru cei care s-au pierdut în manualele de istorie, pentru cei care aud lucruri despre trecutul nostru glorios doar din legende și povestiri cu Țepeș, pentru cei care s-au săturat de istoria din școală. E o istorie care arată clar curgerea și traseul unui anumit aspect al României: politica (însoțită de intelectualitate ca element explicativ). Regimuri instabile, legislație preluată de la alții fără să se aibă foarte tare în vedere adaptarea la condițiile noastre, o tendință dublă de supunere și nesupunere, de venerare a străinilor și de blamare a lor.

Concluzia lui Boia e că românii tind să spună cum li se cere, și să facă așa cum vor: „Fiindcă, ce e drept e drept, niciodată românul nu se supune pur şi simplu, ci se supune, iar după aceea se face că nu a priceput prea bine.”

Generalizări? Da, desigur. Cartea n-ar putea exista fără ele pentru că explică tendințele politice de azi prin tendințele politice de ieri. Explică ideile noastre despre legi și despre respectarea lor de azi prin ideile și condițiile noastre de ieri.

E cartea lui Boia adevărul absolut? Nu. E o opinie, o variantă de a vedea lucrurile, o teorie. Ca teorie și opinie, mi se pare că stă bine în picioare, sau suficient de bine ca să merite un gând, două sau trei.

Criticile pe care le-am găsit despre ea sunt de două feluri în general (bine, de trei, dar hai să lăsăm „e prea scumpă și e scrisă pentru bani” deoparte).

Critici 1: Nu e „de bine”, ba e chiar „de rău”. Se axează pe negativ. Vede lucrurile în negru.

Sunt persoane care preferă lucrurile bune din istorie, care vor să fie urmașii lui Ștefan cel Mare (mai știi?), care vor ca dacii să fie o mare civilizație cu care să se poată mândri. Uneori însă tendința e exagerată: se preferă un Romavia care scrie bazaconii despre cristale, peșteri și ritualuri la Sfinx unor idei pesimiste bazate pe realitate. Se preferă visele trecutului în locul prezentului, chiar dacă acele vise sunt extrem de nerealiste și bazate pe castele clădite pe nori. Lucian Boia a mai criticat miturile astea care izvorăsc din imaginație, nu din trecut.

Alteori tendința e mai bazată pe realitate: se aleg părțile bune din istorie, se merge înainte cu alea. Nicio problemă, e în regulă să te uiți la ce a fost bun pentru modele și toate cele. Dar e o diferență, cred eu, între optimism și refuzul de a asculta tot ceea ce nu e optimist. Iar cartea asta nu damnează foarte tare, nu împroașcă cu noroi România sau românii. Are însă scopul nu de a ne face să ne simțim bine, ci de a găsi cauzele unei probleme.

Boia încearcă să explice eșecul întregii clase politice în ce privește competența și ținerea de cuvânt – chestii de care se plânge multă lume în România – e nerealist să se presupună că poate răspunde prin lucruri frumoase și plăcute din istorie. Traseismul politic n-o să fie explicat prin Ștefan cel Mare, iar tendința politicienilor de a se eschiva sau de a lua mită n-o să fie explicabilă prin Vlad Țepeș. Pentru că în ciuda întrebării de pe copertă, De ce este România altfel?, întrebarea la care vrea să răspundă e mai degrabă „Ce-am făcut de politica noastră e n-șpe ori mai nasoală decât îi țările din Vest? De unde atâta incompetență la conducătorii noștri și în sistemele noastre?”

Critici 2: Nu e o cercertare istorică, sună mai degrabă ca un talkshow decât ca o carte academică, în ultima parte e supărat pe toată lumea, de la politicieni la taximetriștii ucigași în serie.

Îi înțeleg pe cei care spun lucrurile astea pentru că sunt de acord cu ele. Cartea asta nu provoacă revelații uluitoare, nu reinventează istoria României, nu este genul de text pe care-l propui ca teză de doctorat. Înțeleg, voiau altceva de la Lucian Boia. Însă omul n-a semnat un contract pe viață că o să scrie doar chestii mărețe, cel puțin nu din câte știu eu. De data asta a scris un eseu, o prezentare a opiniei lui despre situație, argumentată istoric. Nu aș lua-o ca pe o carte de istorie, ci ca pe o carte cu istorie.

Are dreptate cu justificările lui? Trasează corect cauzele și efectele? Se poate argumenta în diverse feluri. Nu e necesar să se creeze două tabere: cea a lui Boia și a susținătorilor lui, și cea a celor care nu sunt absolut de acord. Poate fi reținut ca o altă părere, ca o altă explicație.