Depresie on Roxana-Mălina Chirilă

Încă una cu depresia

Wed, 01 May 2019 16:55:44 +0000

Citeam articolul ăsta al lui Ovidiu Eftimie despre depresie, care a devenit destul de popular. Două citate:

E boala secolului și e o boală de bogați, adică trebuie să ai ceva situație materială să-ți dai seama că e deprimat.

Și:

Depresia este o boală a conștiinței umane, ține de faptul că există acea conștiință. Dacă muncești pe galeră până leșini nu prea ai timp să stai să te gândești la ce e bine și ce e rău, că rău este biciul și bine este nu biciul. Abia când începi să gândești chestii mai complexe te doare capul. Eu am o bănuială că depresia este un update software. Programul nostru de funcționare ajunge la o limită a capacităților, trebuie să adăugăm funcții noi, subrutine mai deștepte, chestii de eficientizare și progres.

E o teorie grozavă. Dacă ar fi scos-o la începutul secolului 20 ar fi fost de-a dreptul revoluționară. Dar problema e că în secolul trecut și în secolul ăsta s-au făcut totuși ceva progrese în domeniul psihologiei și al bolilor aferente, iar depresia a fost studiată de tot felul de oameni care au făcut carieră în domeniu și care au descris boala asta (și altele) în moduri mult bine documentate și bazate pe chestii mai concrete.

Nu că aș crede că psihologia e perfectă sau că are răspunsurile finale, dar mă gândesc că dacă era totul atât de simplu se prindea cineva până acum. În schimb, în loc să le zică depresivilor că doar li se actualizează softul mental, psihologii au venit cu diverse pastile pentru oamenii ăia care au nevoie de așa ceva ca să-și regleze echilibrul chimic din corp ca să aibă trăiri normale.

Gen, în articolul ăsta, Will Wheaton povestește cum e să trăiești cu depresie cronică, cum a avut atacuri de panică de la 7-8 ani, cum anxietatea l-a chinuit rău de la 12-13 ani și cum multă vreme cei din jur i-au zis că are doar dileme și frici existențiale, la fel ca toată lumea, și că trebuie să treacă peste ele. Așa că omul a tot crezut că e el slab și că n-are atitudinea corectă, până la 34 de ani când i-a dat doctorul o pastilă antidepresivă, s-a dus pe stradă cu nevasta, era o zi frumoasă și a început să plângă pentru că în sfârșit nu se mai simțea rău.

Nu pare chiar un „software update”.

Serios, am trecut și eu printr-o perioadă de depresie (nu două săptămâni, cum crede lumea când zic asta, ci vreo câțiva ani, lol) și pot să confirm: tot registrul emoțional ți-e făcut varză. Nu că stai să te gândești la nemurirea sufletului și începi să-ți zici că totul e zadarnic și te apucă tristețea, ci fix pe dos. Te trezești și te macină grijile și tristețea, te duci la muncă/școală și te macină, iei o pauză să ai un atac de panică în baie în timp ce-ți spui că n-ai de ce să ai așa ceva și începi să te simți și mai de rahat, pe urmă te întorci de la muncă, încerci să te distrezi și constați că nu-ți fac sinapsele legăturile care trebuie și mimezi fericirea, după care încerci să dormi, te întrebi ce sens are totul și începi să filozofezi pentru că te simți rău. A doua zi, o iei de la capăt.

Din câte mă prind, Ovidiu pare să vorbească nu despre depresie, ci despre ceva gen angoasă existențială. Dacă te apucă așa ceva, ai șanse să te ajute filozofia, pentru că te ajută să vezi lucrurile din alte perspective și să găsești răspunsuri care să aibă sens pentru tine.

E drept că Ovidiu povestește și de simptome de depresie, dar nu prea nimerește cauzele lor – „Și nu mai dormi, că ce rost are să dormi?” mi se pare cel mai amuzant mod de a descrie o insomnie. Mai ales dacă e o insomnie de-aia în care ești rupt de oboseală și nu poți să adormi real, ba chiar ai eventual semi-vise, semi-halucinații chinuitoare și te trezești rupt.

Depresia nu e o angoasă despre nemurirea sufletului. E o boală. Serios, dacă aveți pe cineva care suferă de porcăria asta, nu-l chinuiți cu chestii gen „N-ai avea problemele astea dacă ai avea treabă”. În fond, nu i-ați zice cuiva care și-a luxat glezna și stă și suferă pe canapea că n-ar mai plânge atât dacă ar trebui să meargă la piață să cumpere de mâncare pentru trei copii care i se agață de fuste. Și nici că e bine că are suficienți bani să stea pe canapea pentru moftul ăsta cu glezna, când bunicul lui ar fi trebuit să muncească.

În fine, ideea e că nu-i bine să ascultați sfaturi medicale de pe net de la cei care n-au tangență cu domeniul. Când ai burta plină și n-ai probleme de sănătate, e distractivă filozofeala asta, dar când cineva chiar are o problemă aveți șansa să-i faceți mai mult rău decât bine (sau, dacă voi suferiți, să vă faceți vouă mai mult rău).

Nu pot să vă dau sfaturi de ce să faceți nici dacă aveți depresie, nici dacă sunt alții în jurul vostru care au. Dar există oameni avizați în lume și site-uri medicale decente, care au șanse să conțină informații mai ancorate în realitate și mai utile.

Cel mai tembel sfat pentru depresivi

Wed, 16 Aug 2017 08:15:36 +0000

Am dat iar peste un articol care spune că oamenii depresivi n-ar mai fi așa de supărați dacă ar scoate nasul din telefon. Și viața e frumoasă, omenirea trăiește mai confortabil ca niciodată, să se înveselească și ei, ce Doamne iartă-mă.

Problema de bază e că mulți nu fac diferența între depresie și deprimare. Una e să fii deprimat sau să te concentrezi pe lucrurile greșite în viață, alta e să fii depresiv pe bune. Când ești deprimat, te uiți la o comedie, ieși cu prietenii, îți amintești că și dacă ți s-a scufundat o corabie, mai ai încă 99. Mai devreme sau mai târziu, îți trece pasa proastă. Dar când ești depresiv, nu trece. Depresia nu doar că te cam suge de energie, îți poate da atacuri de panică și te face trist, ci îți scade puterea de a te bucura de lucrurile care-ți plac.

Cu alte cuvinte, te uiți la o comedie și nu râzi. Te vezi cu prietenii și nu simți mare brânză. Și poți să ai 100 de corăbii intacte și asta nu-ți aduce nicio bucurie. Știi că ar trebui să te bucuri, dar nu se întâmplă.

Când intri în depresie, vii într-o zi acasă de la muncă simțindu-te oarecum deprimat. Și decizi să te uiți la un film și să mănânci o prăjitură, ca să-ți treacă. Surpriză! Deși știi că îți place să faci așa ceva, parcă nu te bucură ca altă dată. Dar ești doar un pic deprimat, deci nu-i bai. Lasă că-ți trece, nu?

A doua zi dimineața te trezești fără energie și ți-e greu să-ți faci treaba, așa că încerci să-ți pui melodia aia veselă care te binedispune, dar parcă nu te mai distrează. Bei o cafea și parcă e mai bine, dar ceva lipsește. Te întâlnești cu prietenii și parcă nici prezența lor nu te ajută.

Poate că nu ești nefuncțional. Poate că îți faci treaba, poate că ești în anumiți parametri ok, doar că te simți mai puțin vesel și faci tot ce știi ca să te înveselești, dar nu merge. Dacă ai ghinion, ai și atacuri de panică și tâmpenii. Tot registrul tău emoțional a căzut cu două trepte în jos și ți-e groază că poate te îmbolnăvești, poate îți pierzi locul de muncă, poate mor ai tăi. Sau doar ți-e groază din când în când de orice. Sau poate doar te cuprinde uneori o frică existențială de nimic, de orice, de tot. Sau doar ești apatic și golit de emoție.

Poate te sperie asta. Sau poate că ai mai avut și știi cu ce se mănâncă, doar că acum_ _nu pleacă. La un moment dat, după săptămâni sau luni de zile, îți dai seama că parcă ești tot timpul la pământ. Ai doar pase proaste. Încerci să le rezolvi, dar nu funcționează.

La un moment dat te saturi să-ți pui zâmbetul fals pe față și le spui celor din jur ce se întâmplă. Atunci apar binevoitorii: „Vaaai, dar de ce nu te bucuri? Ai o viață frumoasă, te poți uita la filme, ai muzică! Bucură-te!” Și îți repetă chestia asta din nou și din nou și nu poți oricât ai vrea. Acum te simți și ca un rahat pentru că toată lumea îți amintește că ai de ce să fii fericit, dar ești _incapabil _de asta. Ceva e-n neregulă cu tine.

Cei care iau un depresiv cu „bucură-te, că ai de ce, alții sunt mai nenorociți ca tine” nu-și dau seama că e ca și cum ar lua un miop cu dioptrii enorme pe munte și, când ar ajunge în vârf i-ar spune să se uite în jur și să vadă priveliștea. Miopul zice, „Dar nu văd mai nimic.” Binevoitorul: „Uită-te, bă? Nu vezi?” „Nu văd.” „Păi uită-te. Uite acolo, ce frumos e, vezi?” „Nu văd.” „De ce nu te bucuri de peisaj, boule?” „Păi nu-l văd.” „De ce ești bou?! Uită-te, bă, n-auzi? Dacă ai vrea, ai vedea! Sunt alții care-s în vale, ăia n-au ce vedea, tu de ce nu te uiți la peisaj?!”

E de un egoism atroce să insiști pe lângă un om să fie fericit în jurul tău, să-l forțezi să-și pună zâmbetul pe față pentru că ți se pare ție că așa i-ar sta lui bine. Tot ce faci e să-i amintești că are un handicap și că handicapul lui te deranjează.

Poți să te documentezi cu privire la boala asta, poți discuta cu el despre ce simte (dar ascultă-l, nu-i mai spune că e prost pentru că e deprimat degeaba), susține-l moral, studiază boala, vezi ce sfaturi mai dau psihologii real__i, nu doar atotcunoscătorii de pe net care au studiat și Constituția, și modul de funcționare a avioanelor, și politica americană, și depresia. Sau dacă nu, măcar nu-l mai cicăli să se înveselească, pentru că n-ajuți pe nimeni.