O rețetă de unt de fistic

Wed, 16 Oct 2019 18:41:06 +0000

Nu prea pun eu rețete pe blog pentru că nu e blog de bucătărit aici, dar în viața reală am câteva specialități pe care le fac din când în când și care par Mare Scofală, dar nu sunt. Asta e una dintre ele.

Ingredientele:

Vreo 120 g fistic prăjit (e ok dacă e și sărat) – 80 g fistic decojit
80 g ciocolată albă
150 ml smântână de gătit
o linguriță de miere

După ce am înșirat toate cantitățile de mai sus, mă simt obligată să vă spun că eu fac măsurătorile mai degrabă la ochi și că nu e tragedie dacă modificați ceva la ele.

Povestea obligatorie care n-are legătură cu rețeta propriu-zisă:

Am văzut eu că așa se face pe blogurile culinare. Fiecare rețetă are atașată o poveste pe care n-o citește nimeni.

A mea e asta: am mâncat o dată niște cremă de fistic, mi-a plăcut foarte mult și am vrut să mai cumpăr. N-am mai găsit. Am căutat pe net. I-am găsit pe unii care vând crema cu 50 lei/200 g, plus taxă de transport. Am zis că de banii ăștia învăț să fac singură. Am găsit pe net o grămadă de rețete cu lecitină din soia. Am căutat lecitina din soia pe net să văd cât costă și unde se găsește. Am găsit pe cineva care vindea bidoane de 10 kg de lecitină din soia. Mie-mi trebuia mult mai puțin.

Până la urmă, mi-a venit ideea de a folosi smântână de gătit și am căutat pe net până am găsit o rețetă care să fie de acord cu mine, pe care pe urmă am adaptat-o.

Nu neapărat că sunt căpoasă, dar ceva pe acolo.

Rețeta:

Se ia fisticul prăjit și sărat și se decojește cu multă încredere. La mine, asta e ceva mai puțin de o pungă de fistic de 250g. Eu mai frec un pic fisticul între degete ca să scap de sare și de cât mai multe cojițe.
Se macină fisticul. Eu am o râșniță obișnuită luată special cu scopul ăsta – inițial făceam treaba asta cu mojarul și pistilul ca o nebună care a primit un mojar și un pistil cadou și a vrut neapărat să le folosească pentru că sunt Foarte Faine. Problema acolo e că nu iese o pudră foarte fină, durează și necesită forță și răbdare.

Măcinarea fisticului.

Ingredientele (post-măcinare)

Se ia un ibric și se pune smântâna de gătit la încălzit. Se ia ciocolata albă și se topește în smântână. Se adaugă o linguriță de miere. Se amestecă până sunt topite toate.

Topirea ciocolatei. Miroase demențial.

Când s-a topit ciocolata albă, se toarnă peste pudra de fistic. O să scoată bulbuci pentru că pudra e foarte aerată.

Bâl-bâl-bâl.

Se amestecă cu multă răbdare. Dacă nu s-ar amesteca, ar rămâne golomoațe de pudră de fistic prin mijlocul cremei de smântână, ceea ce nu e ideal.

Asta-i.

Se pune la frigider și se lasă să se răcească.

Nu că ar fi rău cald, dar e mult mai bun rece.

Note:

Da, smântâna trebuie MUSAI să fie de-aia de gătit, lichidă, nu de-a noastră. Asta pe care zice „smântână de gătit”/„smântână lichidă” e vag dulce, nu acră ca aia de-o pui în ciorbă. E bună ca bază pentru sosuri și are consistența ideală pentru așa ceva. Și pentru paste cu somon/pui/broccoli/chestii.
Mierea e acolo ca să-i dea un gust interesant. Mie, personal, nu mi se pare că are nevoie să fie mai dulce, deci dacă n-aș avea miere, n-aș pune nimic. Dacă vă plac dulciurile mai dulci, știu că se poate pune și zahăr. N-aș pune mai multă miere ca să nu acopere restul gustului.
E un desert consistent, în general la mine-n casă astea se consideră a fi patru porții. Dar asta cu porțiile e o chestie tare relativă.

Prima lege a deserturilor

Wed, 03 Jun 2015 08:29:35 +0000

Bunică-mea obișnuia să facă niște prăjituri tocmai pe sufletul meu: pandișpane pufoase cu vișine sau caise – nu foarte dulci, fără zahăr pudrat deasupra, fără decorațiuni. Se făcea câte o tavă, se mânca în câteva ore și p-aci ți-e drumul. Niciodată nu erau în exces, ci doar cu moderație, mai ales că o tavă de pandișpan pufos poate fi dată gata și de două persoane hotărâte, nu doar de o familie întreagă.

Însă problema deserturilor a devenit o problemă în momentul în care am dat de alte bunici, care aveau altă filozofie a prăjiturilor. Țin minte și acum munți de prăjituri făcute în straturi, cu tot felul de creme și decorate cu acea ciumă a decorațiunilor românești, bombonelele colorate. Să ai prăjiturele cu cremă de cafea (maronii) decorate cu bombonele verzi, albastre și mov e un viol al vederii, lucru valabil și pentru colivă, care arată ca o bătaie de joc cu bombonele deasupra.*

Întorceam nasul la cam orice în materie de prăjituri, ca o țâfnoasă mică. Însă doresc să precizez că faptul că existau prăjituri însemna că n-aveam voie ciocolată pentru că „trebuie să le mâncăm pe astea întâi, ca să nu se strice”. Acuma, când faci o mâncare bună și o faci cu cap nu se strică pentru că n-are când. Dacă trebuie să forțezi lumea să mănânce, ceva nu e în regulă la planificare și cineva are de suferit din cauza asta. De obicei oaspeții, că sunt prea politicoși să-ți spună în față că te-ai chinuit aiurea.

Dar să ne întoarcem la subiect. Mă chinuiam să mănânc munți de prăjituri de toate felurile, „ca să nu se strice”. Ajungeau să fie și ținute în frigider, puse eventual și la congelator în disperarea de a le păstra, așa că până la urmă ajungeau să aibă gustul oribil al zombiilor culinare ținute printre noi prin criogenie. Teoria sună destul de în regulă, practica ne spune că mâncărurile prezervate așa sunt comestibile, dar nasoale.

După multe chinuieli, am avut o revelație: prăjiturile nu sunt cel mai bun aliment de pe lumea asta. Nu din cauza gustului, ci din cauză că nu sunt sănătoase. Nu sunt broccoli, nu sunt morcovi, nu sunt spanac, nu sunt salată. Dacă ar fi super-sănătoase, multă lume ar face cura cu prăjituri, în care mănânci câte una la mic dejun, prânz și cină, în fiecare zi, timp de trei săptămâni.

Ca urmare, în adolescența târzie, când a început să mi se suie și mie scaunul la cap, am formulat prima lege a deserturilor: nu mânca un desert care nu-ți place. Pentru că n-are sens.

Ideea e la mintea cocoșului, dar în timp am văzut că sunt mulți care fac aceeași greșeală pe care o făceam și eu: mănâncă „ca să termine” o chestie dulce pe care și-au luat-o fără să știe ce e, sau pe care au primit-o de la cineva care nu știa ce e/nu-i păsa/are gusturi diferite. Asta în ciuda faptului că ieși mai bine dacă nu mănânci dulciurile alea, și fizic, și psihic. Dacă vrei să chinui pe cineva, îi iei niște ciocolăți de-alea oribile într-o cutie elegantă și o să sufere cât le mănâncă, pentru că se uită la cutie și are un blocaj mental, nu poate s-o arunce.

Cred că mulți dintre noi am fost învățați de mici că trebuie să mâncăm tot ce ni se pune în farfurie, că trebuie să terminăm ce avem de mâncare (orice ar fi, chiar și chestiile nesănătoase), că e foarte bine să „mănânci orice”. E absurd, dar e deja a doua natură.

Așa că fac un anunț pentru bunăstarea publică, reiterez prima lege a deserturilor: nu mânca un desert care nu-ți place. Nu e nu știu ce filozofie, dar parcă e bine s-auzi chestia asta, mai ales când ai dat peste ceva care arată bine, dar nu e bun. Nu-ți place ciocolata proastă în ambalaj frumos? Sau nu-ți place prăjitura aruncată în brațele tale de colegă, bunică, soacră, soră sau coleg care ți-a luat-o de la cofetăria aia care nu-ți place? Apreciază intențiile celui care ți-a dat-o, dar dă-o altcuiva. Arunc-o. Folosește-o ca să scapi de maidanezii din fața blocului. Nu te mai chinui pe tine, că n-are sens. E ok. Poți să scapi de ea. E în regulă. Fără griji, fără vinovăție: scapă de ea.

Bombonele colorate pe franzelă, sau ceva de genul.