Despre Blog on Roxana-Mălina Chirilă

8 ani de blog – o poveste cu statistici

Sun, 22 Nov 2020 21:53:38 +0000

În perioada asta fac 8 ani de blog aici. Eram pe net și înainte, dar scriam sporadic și sub pseudonim în lumea internațională, nu printre români. Experiența e, per total, mult mai puțin satisfăcătoare decât aș fi sperat, ducându-mă în timp la concluzia că motivul pentru care mulți români emigrează e că nu mai pot suporta atmosfera sufocantă creată de cei din jur.

Vă așteptați la flori, mulțumiri și „omg, s-au făcut opt ani <3”? Ghinion. Sunt oameni cu care mi-a făcut plăcere să stau de vorbă, câțiva oameni mișto strânși pe drum și câteva persoane ale căror nume mă bucur mereu să le revăd (sau în unele cazuri, mă întreb ce mai fac). Dar dacă e să trag o linie, aș zice că ies foarte vag pe plus cu blogul ăsta.

Începuturi: 2012-2015

Blogul pe care-l citiți acum s-a născut dintr-o necesitate de PR.

În 2012, am mers la o conferință internațională despre secte unde am vorbit despre MISA. Știam că yoghinii au obiceiul de a târî prin noroi pe oricine e contra lor, deci puteam să mă aștept să facă la fel și cu mine. Nu voiam ca singurele informații despre mine de pe Google să fie ale lor și cele scrise de câțiva jurnaliști interesați doar de clicuri.

Am decis să preîntâmpin problema și să mă asigur că lumea găsește prostiile mele înainte să le găsească pe ale altora – dacă nu ești deosebit de cretin, tinzi să le fii mai simpatic celor din jur atunci când te văd vorbind de diverse decât atunci când scrie cineva ceva gen „Aşa cum ne-au obişnuit deja cei din grupuleţul minuscul al calomniatorilor ridicoli ai şcolii de yoga MISA, Chirilă nu se dezminte nici ea de stilul mizerabil şi fără scrupule al unor „paiaţe media” de teapa Ceciliei Tiz şi avo-căţelului Rapcea.” și „Pe blogul personal, Chirilă se lamentează că ar fi o victimă a şcolii de yoga MISA, dar, dincolo de aceasta, ea este cea care, cu un tupeu colosal atacă, discreditează şi calomniază şcoala de yoga.” (sursa)

Așa că am început să scriu pe roxanamchirila.wordpress.com. La scurt timp după aceea, mi-am luat domeniu și hosting propriu și m-am mutat aici.

Blogul ăsta a fost primul meu contact cu social media din România. Nu eram pe Facebook, Myspace sau unde mai erau românii pe vremea aia. Nu urmăream personalități de la noi. Intram cel mult pe blogul lui Mihai Rapcea, pentru că acolo se adunase majoritatea lumii care fusese la MISA și mă interesau păreri și noutăți în privința asta, dar blogul lui nu era tipic pentru internet, iar Rapcea mi se părea că avea unele poziții în extremă.

(Pozițiile xenofobe și homofobe au fost printre motivele pentru care am ajuns după o vreme să nu-l mai urmăresc și nici să nu mai intru în contact cu el.)

Întâmplător, perioada în care am creat blogul a fost și cea în care ajung să-i cunosc pe Dorin Lazăr și Ovidiu Eftimie. Prin ei, am cunoscut și alți bloggeri, am aflat că există VIP-uri gen zoso și am descoperit grupurile de social media românească, care nu semăna deloc cu ce știam eu. (Și de la care am învățat cum e cu drepturile de autor pe net și alte chestii importante.)

Înainte de finalul lui 2012, sălășluiam în fandomul internațional de limba engleză, în care cutumele și așteptările sunt diferite. Fandomul e o subcultură de creativitate, dialog, anonimat și nesiguranță, creată de oameni cu hobby-uri creative în comun. Se întinde pe forumuri, site-uri de comunități de blogging (livejournal, Tumblr) fanfiction.net, Archive of Our Own și nu numai. Comunitatea e cel mai important lucru, dar existența pe platforme e deseori precară, depinzând de toanele deținătorilor de platforme. Forumurile mureau uneori brusc, site-urile mari decideau că suntem indezirabili și ne blocau, unii creatori își trimiteau avocații să hăituiască indivizi care scriau, să zicem, povești despre vampirul Lestat.

Social media românească era – și este – complet diferită. Am descoperit mulți bloggeri care voiau să facă campanii, fie de marketing, fie sociale. Voiau proiecte. Bloggerii brașoveni voiau să convingă RATBV să devină mai bun. Unii bloggeri voiau să construiască case pentru săraci, sau alergau, sau făceau tot felul de lucruri pentru vizibilitate.

Am învățat multe despre ce să nu fac (preluatul de articole e furt), dar am și văzut că nu mă potriveam cu oamenii din „blogosferă”. Apoi am avut surpriza să descopăr bloggeri care nu se considerau bloggeri tocmai pentru că nu erau în „blogosferă” și nu erau de acord cu valorile celor de acolo.

Articol cu articol, am învățat să scriu în limba română. Știu că sună absurd. Nu eram analfabetă, nici pe departe, dar după mulți ani de zile în care am comunicat în scris aproape exclusiv în engleză, nu aveam fluență în română. Frazele îmi ieșeau chinuite, oricât mă străduiam să le editez.

Chiar și așa, scriam mult, dar, deseori, foarte perisabil. Nu reușeam să reproduc la mine ceea ce îmi plăcea din afară. Încă funcționam pe sistemul din fandom, de jurnal deschis, și aveam postări ca asta, personale, care sunt foarte neinteresante în 2020. Încă vorbeam mult despre MISA, dar începeam să-mi extind subiectele.

Sporadic, primeam propuneri să promovez diverse, de la lumânări la evenimente, dar rareori am acceptat. Cumva, nu-mi ședea bine să fac reclamă la lucruri de care nu-mi pasă. După o vreme, am învățat arta răspunsului sictirit.

Culmea sictirului am atins-o când am primit un mail cu un anunț de presă, fără formulă de adresare, fără formulă de încheiere, fără cap și fără coadă, despre faptul că venea cineva de la Comisia Europeană în Brașov. După ce am început să răspund că nu sunt interpret, mi-am dat seama că probabil nu asta voiau de la mine. Am răspuns cu un simplu „Și?”, de la „Și ce-mi pasă mie?”

Când am primit un răspuns un pic nervos de la omul care-mi spunea că mi-a trimis chestia pentru că am blog, mi-am dat seama că PR-ul românesc e în budă.

Altfel, m-am obișnuit relativ rapid cu faptul că e plin de comentatori supărați și am primit și o amenințare pe mail. În general, comentatorii care au venit să mă porcăie s-au împărțit în două categorii: yoghini care luau apărarea MISA și a lui Gregorian Bivolaru și oameni de cultură care luau apărarea lui Cărtărescu sau a altor personalități literare și nu numai.

Să te pună dracu’ să vorbești rău de MISA sau să scrii recenzii de rău la artă!

Un pic de experiență: 2015-2018

După suficient timp, m-am mai obișnuit cu blogul și am mai renunțat la postările prea personale și la tonul prea entuziast. Am început să mă gândesc ceva mai mult ce vreau să adaug pe blog și să mă reorientez spre postări ceva mai bine structurate.

Nu vreau să dau impresia că aș fi scris mereu doar lucruri importante, ci menționez o tendință.

Am constatat din ce în ce mai mult că social media din România nu e ce-mi doresc. Chiar și excluzându-i pe cei care încearcă să atragă bani prin toate căile posibile și care văd „conținutul” doar ca pe chestia care le aduce bani, e greu. Sunt mulți generaliști, oameni care scriu despre de toate și despre nimic, despre evenimente curente și politică, despre știrile din SUA și nu numai.

Nu prea ai nișe. N-ai oamenii mărunți care să-și vadă de treaba lor și să posteze despre pasiuni mărunte. Lipsesc cei care scriu din hobby, despre hobby, fără să se cosmetizeze pentru campanii. Sau poate nu i-am găsit eu.

Încă simt lipsa lor. Bănuiesc că există grupuri pe Facebook cu temele astea, dar Facebook nu e al nostru. Facebook este un site unde nu poți intra dacă nu ai cont și dacă nu știi unde să mergi. În momentul în care va pica Facebook, în momentul în care adminul va șterge comunitatea, în momentul în care se va întâmpla ceva, adio grup. Vor dispărea nu doar cei care vor să dispară, ci și cei care încă își găsiseră un locșor acolo pentru ei.

În 2018, am pornit Cartea de azi, în care să scriu despre o carte pe zi. Voiam altceva decât vedeam în jur. Am ajuns, cu întârzieri și hopuri, să postez cărți cât să ocup zilele până la finalul lunii iunie, dar dificultatea a venit de unde nu m-am așteptat.

În primul rând, voiam ca recomandările mele să poată fi găsite în librării, așa că petreceam destul de mult timp încercând să dau de urma cărților și să văd dacă ele sunt disponibile în română sau nu. În al doilea rând, asta-mi ocupa tot blogul. Aș fi avut nevoie de un spațiu separat.

În al treilea rând, a devenit clar la un moment dat că prea puțină lume era cu adevărat interesată de chestia asta, cel puțin în forma în care era.

Perioada actuală 2018-2020

Blogul mă nemulțumește. Sentimentul că nu-mi găsesc locul se accentuează. Scriu din ce în ce mai puțin, ajungând pe la vreo postare pe săptămână. Scriu ceva mai bine și mai documentat, dar blogul, Facebookul și în general oamenii de pe social media mă fac să simt că totul e cenușiu și nimic nu e bine.

Cam de la începutul perioadei datează o postare despre cărțile ieftine de entertainment din secolul 19, așa-numitele „penny dreadfuls”. Am documentat-o temeinic, am scris-o pe cât de bine am putut și am constatat că unora le pasă… dar nu multora.

Perioada de început din 2019 a fost deprimantă rău. După ani de zile pe netul românesc, îmi lipseau lucrurile care să-mi placă. Anii de blog mi-au demonstrat că discuțiile au loc doar între anumite limite. E plin de oameni care nu știu mai nimic, dar care se poartă de parcă ar ști totul. Fie că e vorba de Andrei Pleșu, de oameni cu doctorate sau de oameni fără mari pretenții intelectuale, e aproape imposibil să găsești un discurs nuanțat.

Mă gândeam și încă mă gândesc ocazional să renunț la blog. Și-a jucat rolul. A acoperit zgomotul. M-a ajutat să scriu mai bine în română. Mai are ceva de oferit?

Când era dracul mai negru, m-am întors în fandomul internațional, iar efectul asupra stării mele de spirit a fost enorm. Nu neapărat că nu sunt proști acolo, pentru că sunt (printre care unii care cred că personajele fictive au drepturi), dar sunt și persoane pe care le pot urmări și care au poziții mișto. Am dat de oameni cu hobby-uri la care sunt foarte talentați, sau care încearcă hobby-uri noi. După ce am văzut suficientă lume care se străduie să învețe și multă încurajare din partea celor din jur, m-am apucat și eu de tricotat, ceea ce iar mi-a îmbunătățit starea de spirit.

Dar simt că e nevoie de altceva în România. Încep să cred că oamenii care emigrează plini de ură pe țara asta sunt cei care nu neapărat că au dat ei înșiși de problemele ei, ci au ascultat prea mult ce se spune public. Cu tot respectul pentru bloggerii, influencerii șamd. mari și bine cunoscuți, ce. Pana. MEA?! Îmi vine să-mi tai venele numai citindu-i.

În opt ani de zile, tot nu mi-am dat seama cum să aduc ceea ce-mi place în exterior și aici. E o problemă prea mare ca s-o pot apuca și nu știu dacă am profunzimea necesară ca să pot veni cu un discurs nuanțat și relevant.

Iar dacă aș avea un astfel de discurs, ar avea și un public?

Statistici

Ok, hai să intrăm în pâine! Îmi plac la nebunie statisticile, deci hai să vedem ce s-a întâmplat în anii care au trecut și să tragem niște concluzii! (Până nu dau iar în depresie.)

Iată statisticile pentru primul an complet de blog, 2013:

[][13]

Statisticile pe 2013

După cum ziceam, aveam mai multe articole despre MISA decât despre orice altceva. Postările tind să fie foarte comentate de oameni care erau la momentul respectiv sau fuseseră înainte pe la MISA, de unde și vizualizările.

O postare pe care o remarc acolo e Curiozitate satisfăcută, de care efectiv nu-mi amintesc că am scris-o, dar pe care o recunosc ca stil. E despre MISA, nu spune mare lucru, dar se adresează comunității de care știam că există. Are 185 de comentarii, cu două ordine de mărime peste numărul obișnuit de comentarii de pe blog din ziua de azi. Dar, odată trecut timpul ei, probabil că lumea a ajuns acolo doar din greșeală.

[][15]

Statistici curiozitate satisfăcută

Hai să nu pun fiecare an aici, ci să adaug doar ce e mai interesant. După cum se vede din cămila asta de imagine, 2015 a fost anul cu cel mai mare trafic pe blog:

Încă scriam aproape zilnic, având 224 de postări în tot acel an. Nu mai scriam chiar toate prostiile. Aveam și un pic de vechime. Hai să vedem cum arată statisticile mai desfășurate pe 2015:

[][17]

Statistici 2015

La „Posts & pages”, ce are o bară albastră în stânga e scris în anul respectiv. Restul sunt postări mai vechi. Se vede deja că unele postări vechi atrag mai multă lume decât postările noi. În unele cazuri nu e de mirare. Tocmai se lansase filmul Cincizeci de umbre întunecate, așa că, în februarie, au venit peste 100 de oameni pe zi să citească articolul.

Sunt interesante însă postările care n-au legătură cu evenimente și care totuși aduceau lume: O listă de cărți recomandate și câteva nerecomandate, de exemplu, a fost multă vreme una dintre cele mai populare postări pe blog o vreme lungă, datorită algoritmilor de la Google.

Perioada de top a postării a fost în 2015-2016. În 2019 și 2020, articolul a devenit din ce în ce mai puțin citit, până a coborât la maximum 10 cititori pe lună (față de 10-20 pe zi în perioada de vârf):

[][20]

Statistici pentru „Listă de cărți recomandate”.

Aceeași tendință e valabilă și pentru Mașa și ursul și celelalte articole „vechi” care se văd în listă, cu excepția Poveștii cu Sodoma și Gomora, al cărei vârf e prin 2017-2018 (între noi fie vorba, nu-mi mai place cum e scrisă aia).

Dar cel mai fascinant lucru s-a întâmplat cu Un scurt rezumat al istoriei reale a omenirii, o postare în care făceam mișto de conspiraționisme, făcând rezumatul istoriei omenirii conform celor care cred în reptilieni și alte bazaconii. Cred că a fost primul meu viral real și a explodat ca niciodată. Am avut 6282 de vizualizări în ziua respectivă, din care 4555 pe postarea cu pricina.

Ce s-a ales apoi de ea? Praful.

Hai să ne uităm la statisticile în timp:

[][24]

Statistici scurt rezumat al istoriei reale a omenirii

Dap, după primul puseu de hiperpopularitate, n-a mai fost citită decât rar spre deloc.

Hai să mai sărim un pic în timp și să ajungem la 2019, când deja postam mult mai puțin și deja începeam să-mi pun întrebări gen „Este acest blog o mare, mare, mare greșeală?”

Printre primele 10 postări ca popularitate din 2019, _niciuna _nu a fost scrisă în anul acela. A trebuit să merg pe vederea desfășurată ca să ajung la primele postări noi ca număr de vizualizări.

În mod interesant, primele două postări noi mai populare sunt legate de muncă: Cum traduci intraductibilul și Cum am tradus în română Tom Clancy’s The Division 2.

Încă sunt de părere că articolul despre The Division 2 e unul dintre cele mai bune pe care le-am scris pe blog. Îmi explic meseria cu toate chichițele ei, povestesc de munca efectivă din cadrul jocului, e un tur de forță aprobat de Ubisoft. E mai editat și mai bine structurat decât multe altele. Dar n-a prins pe cât de mult speram.

Asta-i viața.

Hai să vedem cele mai populare postări din toate timpurile!

Sunt lucruri pe care le poți prezice în viață, de exemplu că o postare despre o carte foarte discutată va fi citită când e lansat filmul (50 de umbre). Sunt lucruri pe care le înțelegi, de exemplu că dacă abordezi un subiect de nișă (BDSM), e posibil ca postarea să devină populară pentru că alții se jenează să scrie despre subiect.

Și apoi, există Cât fierbem porumbul, o postare scrisă la plezneală în 2013 în care spuneam că habar n-am cât fierbem porumbul, pentru că indicațiile diferă. Am un pic peste 900.000 de vizualizări pe blog, deci 3% dintre oamenii care au intrat pe blogul meu au intrat ca să vadă cât fierbe porumbul.

Uite ce statistici:

Se vede care e sezonul porumbului doar din numerele astea. Doamne iartă-mă, peste 100 de vizualizări pe zi în iulie. Dacă aș vrea să fac succes și să vând pe la advertiseri, în iulie le-aș arăta cifrele blogului, frumos umflate de porumb.

Astea fiind zise, hai să vedem care mai e situația acum. Statisticile incomplete pe noiembrie 2020:

Două postări noi între primele… 13? Se pare că am prins 13 acolo. În rest, postări vechi. Despre „Fluturi” de Irina Binder e o postare din 2019 care n-a fost extrem de populară inițial, dar devine acum.

Mi se pare interesantă evoluția. Pe lângă faptul că probabil Google consideră postarea ca având acum o autoritate mai mare decât în 2019 (pentru că e mai veche), situația sugerează că Irina Binder e căutată – ori de fani, ori de cei care o urăsc. Oricum ar fi, Binder e genul de subiect care polarizează. Părerea mea e că, în ciuda reputației pe care o au, fanii Irinei Binder probabil vor păreri noi despre ce au citit – există o dorință de a discuta o carte pe care ai citit-o. Vrei o analiză. Vrei, parcă, să spui ceva, să afli ce a vrut altcineva.

Apreciez faptul că nu au venit fanii Irinei Binder să mă certe pentru analiza critică. Au fost mult mai maturi decât fanii lui Cărtărescu. Probabil s-au obișnuit cu critica, dar respect.

O altă evoluție interesantă e cea a Ce te faci ca filolog, în care discut opțiunile de viață și carieră ale filologilor:

Are mai multe vizualizări în ultima vreme decât a avut când am postat-o, după o perioadă de lipsă de interes. M-aș fi gândit că brusca creștere a vizualizărilor din primăvară se datorează viitorilor studenți care-și verifică opțiunile, dar nu pare să fie cazul, pentru că e o postare populară și în noiembrie. O fi legat de pandemie? O fi legat doar de Google? Naiba știe.

Interesantă e și Autorizația de traducător e un eșec al Ministerului Justiției, o postare din 2018 în care-mi vărsam năduful pe autorizație și povesteam de ce am renunțat la ea (autorizația a plecat, profesia a rămas; sunt traducătoare în continuare).

Doar din statistici, aș spune că e o postare relevantă pentru o anumită nișă, de unde și căutările. Dar comentariile sunt cele care arată că e o problemă și că autoritățile sunt ca niște curci bete care nu dau indicații clare și nu ajută oamenii care vor să-și înceapă sau să-și oprească activitatea.

Încotro?

Habar n-am. Nemulțumirea mea cu blogul, social media românească și universul continuă.

Pe de o parte, vreau să povestesc nimicuri. Vreau să povestesc că citesc E.A. Poe și ce păreri am despre ce scrie el. Vreau să recomand cofetăriile care-mi plac, restaurantele de la care comand, magazinele de fire de tricotat, pentru că găsesc chestii mișto și prima tendință e să le spun și altora. (Luado pentru ciocolată, Dei Frati pentru mâncare în Brașov, Sizkra pentru mâncare în Sfântu Gheorghe și momentan comenzi, Irika – Knit Happens pentru tot ce ține de tricotat, Life in a Spoon și Lavender în materie de cofetării în Brașov, Passage pentru burgeri în Brașov etc.) Vreau să povestesc ce chestii am mai încercat, ce rețete am adaptat, ce pulovăr nu reușesc nicicum să fac. Tâmpenii mărunte de viață.

Nu, nu vreau să le pun pe Facebook. Le vreau la mine sau deloc.

Uneori vreau să fac clipuri video, sau chiar live-uri în care să discut cu lumea, dar nu prea le am cu chestiile video. Iar live nu pot, mă stresez și mă pierd.

Vreau și să discut de lucruri serioase. Vreau să intru în miezul unor probleme. Să fac analize. Să despic firul în patru. Să mă uit din mai multe unghiuri la situațiile prin care trecem sau la lucruri din trecut.

Vreau să povestesc de meseria mea și de ce trebuie să faci ca softul tău să fie traductibil.

Vreau să vă povestesc ce mai citesc de pe net și ce discuții se mai poartă în cercurile mele. Uneori, îmi vine să comentez și aici ce se discută la nivel mărunt în străinătate. Să vă povestesc de faza cu Destiel și alegerile americane.

Vreau multe, dar să fim serioși. Nu toate sunt realizabile, mai ales dacă nu vreau să fac din blogul ăsta un hobby obositor. Dacă nu vreau să fie prea aleatoriu.

Viața e o colecție de lucruri aleatorii, de interese mici și mari, de bancuri care ți se par amuzante și pe care vrei să le dai și altora și de gânduri mari, care te macină mult. Blogul e un loc cu multe limitări, unde e bine să păstrezi o coerență care e doar o iluzie.

În același timp în care vreau să fac totul, vreau să nu fiu aici. În ciuda faptului că vreau să scriu pe blog, blogul în sine nu-mi aduce prea multe bucurii. Am avut câteva discuții faine de-a lungul timpului, dar… dar. În mod real. Cred că eram mai fericită pe vremea când eram doar în fandom.

*moment de reculegere pentru vremurile în care eram tânără și nu știam de social media din Ro*

Pentru că mă deranjează haosul inerent al blogului, faptul că am de toate și nimic, mă gândesc să reorganizez tot. Să trec prin toate cele 1494 de postări (1495 cu asta) și să le refac pe două mari categorii: postări mărunte și postări relevante. Nu e vina nici a cititorilor, nici a lui Google că postările de care chiar îmi pasă, alea bune, alea pe care aș vrea să le promovez, nu au avut parte de public. E treaba mea să le scot în față.

…Și acolo ar fi de muncă.

Mi-ar plăcea să existe o variantă care să mă satisfacă. Ceva care să mă facă să mă simt că blogul nu doar îmi satisface o nevoie de a comunica, ci chiar îmi aduce bucurie. Nu știu exact care e, dar…

Între timp, o să mă retrag lent de pe Facebook. Probabil nu o să mai dau share la postări acolo decât sporadic, pentru că îmi displace monopolul pe care încep să-l aibă asupra canalelor de informare.

Mi-ar plăcea să închei postarea cu mii de mulțumiri că sunteți alături de mine și de inimioare optimiste, dar hai să fim serioși. Dacă sunteți prin aceleași cercuri pe care le văd și eu, înseamnă că suntem în același stres împreună. Iar dacă sunteți în alte cercuri, e ok, 2020 a avut grijă să fim toți în rahat stresant.

Fie să trăim vremuri mai bune, să avem parte și de tihnă și să reușim să creăm o lume în care să ne placă să trăim.

Nu mă las de blog (dar aș vrea să nu fi fost aici)

Fri, 27 Jul 2018 08:57:02 +0000

Mi-am făcut blogul dintr-un motiv suficient de simplu: eram pe net de peste zece ani, dar fusesem mereu anonimă. La finalul lui 2012, mi-am dat seama că existam pe net și cu numele real, dar doar cu câteva rezultate la examene și olimpiade și în vreo două-trei articole ale unor yoghini supărați că îndrăznisem să spun ceva rău de MISA.

Să fii complet necunoscut nu e o problemă – începi mereu de la zero, în orice situație. Să fii vag cunoscut, însă, e un lucru mult mai rău – micile detalii scapă de sub control, devin disproporționate, spun o poveste în sine. Nu m-a deranjat niciodată să vorbesc deschis despre MISA, dar dacă eram cunoscută doar pentru atât, era o problemă când cineva căuta detalii despre mine personal.

Așa că am pornit blogul. Am vorbit de MISA, de jocuri, de cărți, de societate, de sistemul de educație, de ce mă amuză, de ce-mi displace. Sunt lucruri pe care le-am scris cu care poate că nu mai sunt de acord acum. Am scris articole bune și articole slabe, am avut momente în care am avut sclipiri de inteligență și altele în care am dat-o cu bâta-n baltă. Am evoluat. E ok.

Cel mai rău e că am obosit. Nu să scriu – scriu constant undeva. (sunt mult pe Goodreads acum) Am obosit să fiu în online-ul românesc.

În 2012, veneam din internetul vechi, de pe site-uri unde nimeni nu-ți știe numele real, unde te afiliezi după interese. Acolo, eram pe forumuri și site-uri care se potriveau intereselor mele, iar comunitățile aveau și o mână de troli, dar și o grămadă de oameni ok – sau poate am avut eu mult noroc și le-am nimerit pe cele bune.

Când am venit aici, mi-era greu să scriu în română, pentru că scrisesem doar în engleză pe net până atunci. Nu știam nimic despre bloguri în care-ți afișezi numele real, despre online-ul românesc, despre ce înseamnă succesul și care sunt cutumele. Eram ca un pește scos din apă – așa că atunci când mi s-a oferit ajutor, l-am primit și respectat.

A fost… bizar.

Până în 2012, eu îmi alesesem internetul. Eu îmi alesesem grupurile, site-urile, forumurile. Eram underground, mergeam unde mi se părea ceva interesant și nu mă știa nimeni decât după username.

Atunci, grupurile au început să mă aleagă pe mine. La început de tot, am fost invitată într-un grup de bloggeri brașoveni care aveau tot felul de scopuri sociale. Aveau campanii în care scriau toți despre aceleași subiecte ca să schimbe lumea. Era lăudabil, presupun, dar mi-am dat seama repede că n-avem nimic în comun. Pe vremea când ei se chinuiau să convingă RATBV-ul să nu lase oamenii să urce în autobuze decât prin față, pe la șofer, i-am părăsit. Eu veneam din Harry Potter, ei veneau din RATBV și nu aveam nicio șansă, nicio șansă să ne întâlnim.

Datorită lor, însă, am descoperit bloggerii mari, care se știu toți între ei și vorbesc despre probleme curente și chestiuni sociale. Am descoperit că poți pune poze cu femei semi-dezbrăcate ca să-ți crești traficul și am făcut mișto de ideea asta, punând poze cu bărbați semi-dezbrăcați. Am mai făcut mișto și de altele, dar nu cu mult succes, pentru că nu înțelegeam fenomenul și ceilalți nu mă înțelegeau pe mine.

Mi-am dat seama ulterior că bloggerii mari sunt un fel de barometru al părerilor populare – dacă scriu ceva, tinde să fie o opinie populară. Sau poate că e contrariul unei opinii populare. Cu mici excepții, nu discută despre pasiunile lor (sau nu le au), ci vorbesc despre ce știi sau crezi că știi deja – politică, evenimente, dezbateri pe care le uiți peste două luni. Mai scriu și despre oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată, cum ar fi femeia ahtiată după bărbați care reușește să ajungă la 30 de ani fără să se căsătorească și apoi brusc devine indezirabilă. E ca-n Cenușăreasa, dacă Cenușăreasa însăși s-ar transforma în dovleac la 12 noaptea.

Am încercat o vreme să intru în horă și să descopăr ce au cu adevărat interesant de zis. Am rămas cu întâlniri ocazionale cu Eftimie (care e la fel și pe viu); cu un respect pentru NW Radu care, deși nu scrie des despre lucruri care mă pasionează pe mine, scrie des despre lucruri care-l pasionează pe el; și cu o oarecare fascinație pentru Manowar, care are un public măricel și nu e cunoscut de ceilalți pentru că nu s-a băgat în seamă cu ei pentru trafic.

În rest, am renunțat.

După ce m-am plictisit de bloggerii mari și problemele lor mici, am început să mă uit ce fac cei din cultura românească. Am descoperit paragrafe imense și atât de alambicat scrise încât am avut flashback-uri către cursurile de la facultate. Alea scrise de parcă profesoara stătea să adoarmă cu capul pe tastatură la 12 noaptea și nu s-a obosit să bage un paragraf nou decât după trei pagini.

Eu citesc destul de des recenzii scrise de oameni care trăiesc din asta, dar de pe site-urile din afară. Uite, nu demult am recomandat „Dumnezeul lucrurilor mărunte” de Arundhati Roy. Eu am citit cartea acum vreo zece ani, mi-a plăcut enorm, dar nu mai știam detalii, așa că mi-am reîmprospătat memoria cu recenzia din New York Times.

Începe așa (traduc):

În centrul primului roman devastator al lui Arundhati Roy nu se află o singură tragedie. Deși „Dumnezeul lucrurilor mărunte” începe cu amintirile unei familii ce jelește în jurul coșciugului unui copil înecat, există multe alte orori intime care încă urmează și care se luptă pentru simpatia cititorului cu energia furioasă a pisicilor prinse într-un sac.

De fiecare dată când deschid Observatorul cultural, însă, dau peste așa ceva:

Arturo Pérez-Reverte, Conspiratia din Sevilla, Traducere si note de Tudora Sandru Mehedinti si Mihai Cantuniari, Editura Polirom, Colectia „Biblioteca Polirom“, Iasi, 2005, 552 p. Scriitorul de origine spaniola Arturo Pérez-Reverte este cunoscut publicului ca autor al romanelor de succes: Maestrul de scrima (1988), Tabloul flamand (1990), premiat de critica franceza cu Grand Prix Annuel de Littérature Policière, Clubul Dumas (1993), Harta sferica (2000), Regina sudului (2002). Bestseller-ul Conspiratia din Sevilla apare in 1995. Romanul cuprinde cincisprezece capitole care poarta titluri sugestive si sint insotite de cite un motto.

Am luat ca exemplu prima recenzie a unui roman pe care am găsit-o pe site-ul lor, dar toate seamănă. M-am crucit, am încercat să citesc. Din experiment am rămas doar citindu-l pe Iovănel de la Scena9 și nici pe el mereu. Dar măcar îi pot citi articolele fără să vreau să-mi bag unghia-n gât.

M-am uitat o vreme și ce fac grupurile afiliate unor subculturi, cum ar fi cea SF. Am descoperit bisericuțe, nasuri pe sus și vreo doi-trei oameni ok. Am început să reflectez asupra înțelepciunii celor care scriu fără să intre în grupurile de scriitori – mai exact, vreo câțiva care scriu la Editura Datagroup și își văd de treabă.

Între timp, am stat și pe Facebook, unde sunt mulți oameni care se ceartă. Se ceartă constant, fiecare sigur că nu poți discuta cu ceilalți, așa că nici nu încearcă – iar dacă apare o știre nouă, ea nu trebuie verificată, ci trebuie să ne revoltăm și s-o dăm mai departe. Chiar dacă e falsă. Chiar dacă problema e prost înțeleasă. Am stat să verific atât de multe tâmpenii. încât. mi-a. ajuns. Știu cât sunt plătită pe ora de muncă și m-am plictisit să muncesc gratis ca să descopăr singură știrea.

Pe scurt, am obosit. Regret totul. Regret că mi-am făcut blog în română. Regret că am intrat în hora cu blogurile. Regret că mi-am făcut cont de Facebook. Regret că m-am uitat la știri și că am urmărit discuții din online-ul românesc. Regret că știu cine e premierul țării. Regret că știu care sunt temele curente. Nu sunt cu nimic mai informată în mod real – nu sunt cu nimic mai fericită. Sunt doar mai obosită. Mă întreb dacă asta e oboseala care-i face pe oameni să emigreze.

Cea mai mică specie de pasăre din Marea Britanie. Goldcrest.

Am început să scriu recenzii zilnice din entuziasm față de cărți, dar în ultimul timp îmi dau seama că nu mai am entuziasm. Nu mai am nici zâmbete.

Nu înseamnă că vreau să-mi închid blogul. Nici că s-a terminat cu „Cartea de azi”. Poate-mi șterg contul de Facebook (deocamdată doar m-am deconectat de la el, sunt sătulă de tâmpenii). Nu știu ce vreau să fac. Dar ce vreau să zic e că nu prea am mai scris pe aici pentru că de fiecare dată când intru pe netul vorbitor de română, e un stres în plus.

Caracatiță, evident.

Așa că prefer să-mi petrec timpul citind și căutând chestii ciudate pe net. Sau recitind ghidul de corectură pentru digitizarea cărților pentru Project Gutenberg. Sau citind ghiduri pentru Kayle în sezonul 8.

Cam asta e. Or să vină și alte recenzii și articole, pe măsură ce am energie și chef.

Prea mulți serioși pe lumea asta

Thu, 30 Jul 2015 07:21:07 +0000

Cum tot a fost scandalul cu Pleșu în perioada asta și oamenii mi-au dat link-uri către ce mai spune filozoful în apărarea proprie, am ajuns la o concluzie: aveau dreptate cei de la ICR, e plin de serioși pe lumea asta – sau prin țara asta, una din două.

Mai exact, Pleșu se referă la Petronela Rotar ca fiind o „pizdă lirică”, pentru că așa a zis ea undeva în pagina „Cuvânt înapoi” de pe blogul ei. N-a perceput subtilitatea autoironică și se pare că nici numele paginii nu l-a făcut să percuteze la registrul stilistic. Alții l-au luat în serios pe Eftimie când spunea că a luat premiul Nebula pentru poezie, că așa zicea el în tagline-ul blogului (adică acolo sus, lângă titlu). Oamenii ofticați iau orice trăsnaie de bună, se pare. Să le dăm trăsnăi, dară!

Căci da, mi-am adus aminte că cei enervați pe mine au două chestii pe care le scot pe gură, indiferent ce le-a cășunat: „Ce să te aștepți de la o simplă traducătoare, scriitoare, etc.” și „Roxi”. N-am ce-i face, rămân „Roxi” pentru hateri (doar două persoane mi-au spus vreodată așa la modul serios, dar reușesc s-o spună în așa fel încât să sune prietenos – e o artă). Însă e timpul să mai schimb placa din tagline. Așa că mă auto-declar azi „Cea mai bună traducătoare și scriitoare din România”.

N-are legătură cu calitatea traducerilor și a scriiturii (oricum „cel mai bun” e un lucru foarte relativ). Pur și simplu vreau ca următorul ofticat să nu mai poată strâmba din nas că sunt „doar o traducătoare” – ci să se oftice și mai tare din cauza insolenței. Eventual chiar să pornească în căutarea forului care a comis imprudența de a-mi da premiul I cu coroniță la traduceri.

Articolul ăsta există ca să nu creadă cititorii mei de zi cu zi că am înnebunit – și ca să existe ceva la care să se dea link în cazul în care vreo persoană bine intenționată mă crede pe cuvânt.

Ce-am învățat de când am blog

Fri, 17 Jul 2015 04:05:02 +0000

Prima lecție din online: nu contează ce scrii. Oricum vor apărea oameni care să-ți comenteze tâmpenii. Chiar dacă nu scrii deloc provocator, vei avea trolli.

A doua lecție din online: oamenii politicoși și civilizați nu există decât pe alocuri. Chiar și cei de la care ai așteptări coboară mai des decât ar fi cazul în zona de mahala.

A treia lecție din online: nu contează cât de clar și negru pe alb scrii. Întotdeauna va apărea cineva care să nu priceapă nimic din ce ai zis. Poți să spui „Am dat examenul de bacalaureat în 2006, după care am fost la facultate, am terminat secția cutare și am…” și ei să vină să spună „Lasă că o să vezi tu ce te așeaptă în prima sesiune”.

A patra lecție din online: proporția de oameni proști e mai mare decât cea din viața reală. Nu pentru că sunt mai mulți proști pe net decât în viață (ar fi absurd), ci pentru că în viața reală triezi mult mai tare persoanele cu care intri în contact. Nu e greu să scapi de un prost pe care l-ai întâlnit într-un magazin, că a doua oară nu te mai găsește. Pe net, însă, ți-a reținut blogul/pagina de Facebook.

A cincea lecție din online: dacă vrei ceva constant, trebuie să oferi calitate, dar influxul major de trafic vine pe prostii. E frustrant. Aproape că i-aș înțelege pe cei de la Adevărul.ro că fac ce fac, dacă n-ar fi atât de nasoi în felul în care fug după trafic. Pisoii care-l citează pe Dan Puric bat chestiile pentru care te documentezi, că asta e. Ghinion.

A șasea lecție din online: în altă ordine de idei, una e să-ți recomande nwradu un burger sau ceva de tehnologie, alta e să ți le recomande un pisoi care-l citează pe Dan Puric.

A șaptea lecție din online: dacă n-ai trafic, vei fi privit de sus că ești incapabil. Dacă ai trafic, vei fi privit de sus că ești nașpa și nu meriți să ai. Dacă ai brusc trafic pentru o prostie, tu ai făcut oamenii să vină la tine și să te comenteze pe Facebook.

A opta lecție din online: cei care dau lecții despre online vorbesc prostii și inventează, mai ales dacă le pun într-o listă ordonată și le prezintă ca pe o chestie extrem de organizată și bine gândită.

A noua lecție din online: chiar dacă semnalizezi din toți porii că ești ironic și faci glume, va apărea cineva lipsit de umor să-ți spună că nu numai că greșești pentru că lucrurile nu stau mereu cum zici tu, dar ești și prost că nu te-ai prins că te contrazici.

[][3]

Acum pisicile au alte animale de companie.

Bara din dreapta a blogurilor

Thu, 23 Oct 2014 06:51:34 +0000

Cred că ne-am obișnuit prea tare cu reclamele, atât de tare de fapt încât multă lume nici nu mai remarcă bara din dreapta a blogurilor.

Eu mă uit pe ea. Dacă sunt bloguri pe care comentez, mă interesează rubrica de comentarii recente. Rubrica de articole noi mi se pare inutilă. Rubrica de articole populare mi se pare interesantă. Mă deranjează când un blog are prea multe tone de chestii în dreapta, dar în rest reclamele sunt ok. De obicei există și o listă de bloguri și site-uri favorite ale scriitorului de blog, dar uneori sunt acolo doar pentru schimb de link-uri, ceea ce e nașpa.

La mine se găsește și un link către roman. În ciuda faptului că e acolo de la începuturile romanului, cu „copertă” cu tot, și că am scris deasupra diverse chestii de la „Romanul meu”, la „Read me”, la „Citește-mă”, trece neremarcat de surprinzător de multe ori. Am fost certată de persoane brusc apărute pe aici că sunt scriitoare fără a fi scris, pentru că ei nu mă găsesc ca autoare nicăieri. Bănuiesc că oamenii preferă să mă caute pe Google sau pe elefant.ro decât să arunce o a doua privire pe blogul meu.

E interesant o parte din funcționalitatea zonei din dreapta a blogului meu a fost resuscitată prin „Acum citesc” și prin posibilitatea de a vota pentru o recenzie sau împotriva ei. Dar merită văzut și ce fac alții pe acolo.

Spațiu pentru desfășurare Rapcică

Wed, 27 Aug 2014 14:43:20 +0000

Tocmai mi-am dat seama că m-am trezit cu unii dintre comentatorii supărați ai blogului lui Mihai Rapcea pe blogul propriu, comentându-mi off-topic prin articole. Și când scriam comentariul cu numărul 30 al unei postări târâte cu forța în lupta asta, mi-am dat seama că nu-mi place. Mai ales că am senzația că o să continue povestea.

Așa că am zis că ar fi mai bine să fie strânse comentariile de genul într-un loc unde nu încurcă lumea. Am și alți comentatori, non-legați-de-Rapcea, care nu-s în temă cu subiectul și care n-au greșit cu nimic ca să ajungă în temă volens-nolens.

Aici e postarea unde se poate discuta subiectul, deci. Reguli și indicații:

Încercați să mențineți la minim înjurăturile, atacurile la persoană, etc. Dacă vă prind, vă trag de urechi.
Dacă vă dispare comentariul imediat după ce l-ați scris, nu înseamnă că v-am banat. Înseamnă că filtrul meu de spam funcționează prost. Dați un mail pe adresa mea de contact și vi-l scot.
Dacă vi se spune că e comentariul în „pending”, înseamnă că atunci când intru pe blog o să-l văd și o să-l aprob. Dacă vreți să evitați situația, nu puneți mai mult de un link în comentariu (e un sistem automat, dacă vede două link-uri vă bagă în pending)
Nu am obiceiul să banez fără ca persoana să știe că m-a supărat. Dacă vi se pare că am făcut-o, dați mail, că e ceva putred la mijloc.
O să arunc un ochi pe ce scrieți, dar să nu vă așteptați să fiu perfect în temă.

Cam atât.

Am aflat ce-i cu chick bonus

Thu, 17 Jul 2014 14:29:57 +0000

Acum ceva timp discutam cu un blogger care-mi spunea că o să am un trafic decent pe blog din cauza simplului fapt că sunt femeie – o chestie pe care el a denumit-o „chick bonus” (de la englezescul „chick” = gagică, evident, chiar dacă e tradus cu „puicuță” pe la noi din cauza faptul că chick mai înseamnă și pui de găină – dar n-are aceeași conotație). Discuția a mers în contradictoriu o vreme, pentru că nu vedeam exact în ce fel ar influența asta vizitatorii. Ori îi plictisesc, ori îi prind, și asta ține de ce scriu și nu de fizicul meu, mai ales că sunt tone de tipe care arată mai bine ca mine, și sunt tipe care arată mai mult ca mine (în funcție de gusturi).

Azi, în urma unui comentariu aruncat aiurea la Arhi pe blog, am aflat exact ce spunea, dat fiind faptul că m-am umplut de vizitatori care căutau poze cu mine (cei 18 sunt în 5 minute):

(Editare mai tardivă: la vreo câteva ore de la faza asta aveam vreo 290 de click-uri venite de la Arhi la faza asta)

Una peste alta, blogger-ul a avut dreptate. Chestie care momentan mă amuză la culme, pentru că oamenii au căutat, au dat peste toate pozele neclare și mișcate, peste poze din Turcia care nu-s foarte bune – și acum au găsit-o pe cea cu corsetul.

O să-i dau blogger-ului o bere tardivă pentru că nu l-am crezut. Eh, înapoi la treabă cu mine.

Citesc. Alege cărțile pentru care vrei recenzii

Sun, 22 Jun 2014 07:25:27 +0000

Citesc destul de mult. Doar că nu prea scriu recenzii pe blog la decât dacă o carte e foarte interesantă, dacă am chef în clipa aia să scriu recenzii, sau dacă a fost un efort s-o citesc.

Cineva mi-a sugerat să am un loc pe blog unde să anunț cartea pe care o citesc la momentul respectiv (mințile curioase vor să știe și pe Goodreads trec doar ce-am citit, nu și ce citesc). Așa că am adăugat pe bara din dreapta o secțiune „Acum citesc”, unde apare cartea curentă – și la un click dați și peste o descriere a ei.

După care m-am gândit puțin și am adăugat și un poll: „Te-ar interesa recenzia? Da/Nu neapărat.”

Cu alte cuvinte: acum ai șansa să-mi dai un ghiont și să-mi semnalezi că vrei să-mi dau cu părerea despre o carte.

Nu vreau să spun că o să mă supun întotdeauna voinței majorității. Sunt cărți care nu par foarte interesante, dar pe care o să vreau totuși să le discut. Sau s-ar putea efectiv să n-am nimic de zis despre o carte, ceea ce mi se întâmplă foarte rar, dar mi se întâmplă. Dar în principiu pot fi urnită într-un fel sau altul.

N-am un ritm clar de citit. Dacă mă apucă și nu-s prea ocupată pot ajunge în situația de o carte-două pe zi. Alteori trec două săptămâni până să termin ceva, că mă iau cu treabă. Așa că dacă vă interesează subiectul, n-am alt sfat mai bun decât să vă uitați în dreapta blogului din când în când ca să vedeți dacă s-a schimbat cartea citită.

Ce am învățat de la Zoso și Arhi

Mon, 16 Jun 2014 07:57:49 +0000

M-am pus pe studiat ce înseamnă bloguiala. Din adâncurile profunde ale ființei mele m-am chinuit să caut acel ceva, acel filon extraordinar care te face dintr-un simplu deținător de blog un blogger, un cineva care are jdemii de vizitatori și click-uri, care e pe buzele tuturor celor care îl citesc, care are prieteni și dușmani pe net (mai mulți ca mine) și reclame pe blog care funcționează (mai mult ca ale mele).

După un studiu aprofundat, de mare angajament și extrem de științific pentru care am trudit aproximativ 22,56 secunde, am descoperit acea caracteristică comună dulce, atrăgătoare și rafinată a celor care scriu pentru publicul din ce în ce mai larg.

Aici la Zoso. Aici la Arhi.

Astăzi voi face, deci, ca ei! M-am scufundat profund în adâncimile abisurilor bloggingului și am bloguit ca o profesionistă.

Despre trafic pe site-uri

Sun, 19 Jan 2014 08:58:27 +0000

Notă: articolul acesta e scris ca răspuns direct la niște întrebări pe care mi le-a pus azi un cititor. Nu e pentru bloggeri mari, care își cunosc meseria, ci pentru vizitatorii mei, pentru cei care n-au bloguri, pentru cei care au bloguri mici, sau cei care nu s-au preocupat cu partea tehnică din spatele blogului/site-ului lor.

Cum afli care e traficul de pe site-ul/blogul cuiva? E o întrebare interesantă. Câți vizitatori unici am eu? Câtă lume dă click și unde? Cum stau în raport cu ceilalți?

Răspuns: nu poți. Decât dacă-ți spun eu. Ceea ce e valabil și pentru alții, cu blogurile/site-urile lor. Nu există chestii care să poată măsura efectiv ce fac vizitatorii pe site-ul respectiv decât dacă administratorul le instalează acolo. Deci, eu am pe acest blog două contoare care contorizează diferite statistici. Vizitatori (numărați după IP-uri), număr de click-uri pe diverse pagini, număr de vizite (adică vii, stai 5 minute, e o vizită. Vii peste 5 ore și e altă vizită). Etc. Dar nu există o cale sigură prin care alt site, sau cineva exterior, poate să-mi măsoare mie datele astea decât dacă îi dau eu voie.

Buuun. Hai să discutăm despre locurile mai cunoscute unde găsești topuri cu site-uri și metodele lor de contorizare.

1. Alexa.com

E unul dintre site-urile cele mai cunoscute cu statistici despre site-uri. Ai topul a milioane și milioane de site-uri din lume, fiecare cu un număr de ordine. Al meu, azi, e pe la 8 milioane. Acum vreo săptămână era pe la 6 milioane, deși traficul meu a crescut între timp.

Faptul că menționează atât de multe site-uri și că e un top atât de bine cunoscut face lumea să creadă că e un top destul exact și clar – dar pe ce bazează? Din câte am înțeles, în principiu contorizează acțiunile făcute pe internet pe browsere care au instalate Alexa toolbar. Aveți Alexa toolbar?… Nici eu. Era un toolbar destul de uzual prin 2005, cred, dar între timp nu prea mai e. Așa că procentul de trafic înregistrat e mult mai mic decât cel real și datele, în special pentru site-uri care nu sunt folosite de un segment foarte larg al populației lumii, nu sunt foarte apropiate de realitate.

Bine, există și varianta, cu plată dacă nu mă înșel, în care îi dai datele tale reale de trafic. Ceea ce eu nu fac și majoritatea site-urilor nu fac.

Deci: are o relevanță, dar nu chiar așa de mare pe cât ți-ai imagina.

2. Trafic.ro

Trafic.ro îți dă o chestie care apare pe fiecare pagină a site-ului tău și care înregistrează click-urile de pe site. Reține IP-uri și le folosește ca să contorizeze numărul de unici, reține click-uri pentru numărul de „views”, înțelege ideea de vizite și le contorizează și pe alea.

Nu toată lumea are trafic.ro, pentru că sunt enervanți. Îți fac disponibile date pe care tu n-ai chef să le faci disponibile, îți cer bani, îți trimit mail-uri. Am avut și eu trafic.ro vreo câteva zile, dup-aia am fugit ca de draci și m-am trezit cu un telefon în care mă întrebau de ce am fugit ca disperata. Uite, de-aia.

Am auzit zvonuri vagi că ar fi umflat din când în când statistici, dar asta e altă poveste. Presupunând că sunt corecți și onești, ceea ce e posibil, e cea mai exactă statistică despre vizitatori/views pe care o veți vedea, dar poziția din topul lor (gen „site-ul nr. 12 din categoria bloguri”) nu reprezintă o poziție dintr-un top real al tuturor site-urilor din România. Reflectă poziția în topul trafic.ro.

3. Zelist.ro

Topurile Zelist sunt o completă perplexitate a misterului inefabil din existența blogurilor. Adică, nu știu exact cum au reușit să creeze un algoritm de sortare a site-urilor care să aibă o relevanță minimă, nelegată de aproape nimic. Sunt înscrisă pe zelist.ro pentru că în fiecare săptămână am ceva la care să mă mir.

Pe ce se bazează zelist? Pe link-uri date de alte bloguri și site-uri înscrise în zelist. Primești un anumit punctaj care este calculat pe baza cui îți dă link. De exemplu, printr-o postare, blogul Eftimie.net, care un scor de 1.8518, îmi oferă mie un scor de 0.119555. Ce înseamnă numerele astea, habar n-am. Ideea e că scorul pe care mi-l oferă se adaugă la scorul meu, iar orice link dau eu oferă scoruri celor pe care-i linkuiesc. Astăzi, cel mai iubit blog din România este, conform zelist, cel al lui Tudor Chirilă.

Dacă sunteți nedumeriți, așa suntem toți. E un fel de joc complicat cu numere, jucat în grup, în care din când în când apare câte un site gen umbrelaverde.ro care a fost multă vreme site-ul nr. 1 din zelist, dar care nu exista. Era mort ori de luni, ori de ani. Cert e că nu exista, dar era nr. 1.

Să recapitulăm. Care sunt variantele descrise: cu contor pe site (chestia cea mai clară), cu contor la vizitatori (dar nu toți vizitatorii au contorul), cu factori externi (link-uri și alte alea, dar care nu spun chestii prea clare). Dar dacă eu nu fac publice datele de pe site, voi nu prea aveți cum să le știți.

Contoare, pentru posesorii de site-uri, sunt multe: de la WordPress (pentru că folosesc platforma lor), de la statcounter.com, cel de la enervantul trafic.ro, și Google Analytics face asta (dar n-am folosit niciodată) etc. Posesorul de site poate ști oricând care e situația lui, dar în ciuda aparențelor, nu prea există un top clar, complet corect, pe care să-l poți vedea oricând și care să cuprindă toate site-urile. C’est la vie.

Later Edit: 4. T5.ro

Mi s-a atras atenția în comentarii (mulțumesc, Vlad B. Popa) că există site-ul ăsta. Preia datele din Google Analytics și face topul pentru România. Funcționează similar cu trafic.ro (contor pe site-ul efectiv) și are aceeași specificație: oferă date exacte, dar nu cuprinde toate site-urile posibile și imposibile. Doar pe cele care folosesc Google Analytics.

Moderare și spamuri [anunț legat de blog]

Thu, 16 Jan 2014 10:44:59 +0000

De câteva zile mi-am dat seama că nu mai pot să țin pasul cu roboțeii care-mi trimit spam pe blog. Mai demult îmi veneau câteva zeci de comentarii cu reclame și linkuri pe zi și era ok, treceam prin toate din când în când și verificam să nu fie un comentariu legitim printre ele, dar acum îmi vin cu sutele. E o nebunie, sunt din ce în ce mai multe! Aseară le-am șters pe toate, azi la ora 12:23 PM aveam 432 comentarii spam.

Am alte chestii de făcut cu viața mea decât să stau să șterg comentarii, așa că de acum încolo nu-mi bat capul cu folderul respectiv. Îl las în plata Domnului și sub controlul filtrului de spam, aka roboțelul care-mi face curat prin comentarii, le păstrează pe cele de la oameni și le aruncă pe cele de la alți roboței.

Dar filtrul de spam nu-i perfect. O dată la o grămadă de timp aruncă câte un comentariu legitim la gunoi. Și chiar dacă ultima oară chestia asta s-a întâmplat în noiembrie, se mai poate întâmpla.

Pentru că voi n-aveți nicio vină în toată treaba, uite o soluție:

Dacă vedeți că dați click pe „Post comment” și mesajul vă dispare cu totul, înseamnă că a intrat în spam. Dați un mail (roxmchirila coadă de maimuță yahoo punct com) și ziceți care-i problema. Dacă-l găsesc, îl trimit printre comentariile legitime. Dacă nu-l găsesc, vedem cum o rezolvăm.
Dacă dați click pe „Post comment” și vă vedeți comentariul, dar scrie sub el „Your comment is awaiting moderation” sau ceva de genul ăla, nu e la spamuri. O să-l văd în decurs de minute/ore (în cazul în care n-am net deloc, dar deloc, de câteva zile) și o să-l aprob.

Asta-i.

Diferența dintre un blog și un forum

Fri, 11 Oct 2013 21:32:28 +0000

Heil proper word usage!

Ceea ce am eu este un blog. Cuvântul vine de la „web log” = jurnal/înregistrare pe web. Un blog e un tip de site pe care se scriu articole/postări (de un autor sau mai mulți), dispuse de obicei cronologic. În cazul de față, eu sunt șefa, tiranul, șeful absolut. Scriu ce vreau și postez idem. Blogul meu permite interacțiuni destul de libere pentru că oricine poate comenta și moderarea e foarte relaxată. Dar ca idee, dacă aș vrea să nu permit comentariile, aș putea s-o fac fără ca asta să afecteze statutul de blog al site-ului de față.

Un forum e un site de discuții pe internet cu o structură organizată pe ramuri. Intri și vezi categoriile de bază, subcategoriile, eventual alte subcategorii. Discuțiile au loc în thread-uri – cineva postează un subiect nou, cu titlu și primă postare, și ceilalți postează în continuare în acea discuție. De obicei subiectele pe care abia s-a scris ceva nou apar înaintea celor cu activitate mai veche. Uite un exemplu de forum. Nu se vede clar de la bun început cine e șeful – eventual are o etichetă pe undeva pe care scrie „admin” sau „moderator”, dar nu e clar de la prima vedere. Toată lumea arată la fel. Dacă nu permiți comentariile pe un forum, ai un forum eșuat. Forumul e un site de discuții.

Acest articol este scris pentru cei care greșesc terminologia și îmi dau dureri de dinți. Nu am un forum. Am un blog.__

(Această postare există pentru că pe un blog impropriu denumit „forum” moderatorii tind să nu-mi accepte comentariile decât dacă stau într-un picior și mă rog la Susano-o-no-Mikoto în timp ce le sacrific o fecioară)

Stiluri proprii de conversație

Sun, 29 Sep 2013 19:12:35 +0000

Cum vorbesc, în funcție de situație.

În scris: cum se vede pe aici.

Obosită în scris: mai vag/neclar/pompos/supărat/sec/alt ton decât intenționam.

Obosită în scris când am ceva care trebuie formulat mai clar, în special pentru prieteni: engleză.

În viața de zi cu zi, discuții politicoase: cam ca în scris, uneori mai cenzurat și curat, în funcție de context.

În viața de zi, cu prietenii: ca în discuții politicoase, plus „ioi”, „mă”, „măi”, „bă”. „Mă” de obicei vine înainte de explicații. „Bă” înainte de explicații în care Am O Poziție (variantă: „Deci. Bă. Nu poți să…”). „Măi” când încerc să-l fac pe celălalt să asculte. Distincțiile nu sunt mereu clare.

În viața de zi cu zi cu persoane care știu engleza: româno-engleză, care-mi vine mai repede. Dacă aproximativ toată discuția e în română, bag un accent mai de româncă și-n engleză.

În engleză, discuții mai politicoase: cam ca în română la discuții, minus „ioi”, „bă”, „măi”, „mă”, din motive de lipsă a lor în engleză.

În engleză la discuții cu prieteni: „and then she was like,” în loc de „and the she said” (cred că de la adolescenți americani mi se trage); „there’s a bunch of people” în loc de „there are a bunch of people” (dezacord de persoană). O predispoziție pentru folosirea cuvântului „like”.

Cu Linda sau în general ca fangirl: apare „omg”, abundență de „like”, uneori punctuație exagerată, „effing” ca substituent de înjurătură cu f., eventual caps lock, „This.”, puncte ca mod de accentuare a ideilor, alte chestii care m-ar zbura din societatea civilizată. Mostră: „Omg. This. Did you like see this?!!!! THE CAKE IS AN EFFING LIE!”

Singurul motiv pentru care nu sunt îngrozitor de exuberantă pe blog la fiecare două săptămâni e că n-am aflat încă exact cum aș exprima treaba asta în română. Nu vreau să mă sinucid cu tone de împrumuturi din engleză. Și în română parcă exuberanța sună fals. A văzut careva chestii scrise în ton de mega-entuziasm în dulcea noastră limbă?

Întrebări și răspunsuri

Fri, 23 Aug 2013 08:56:15 +0000

Sunt câteva întrebări de care m-am ciocnit de câteva ori și mă gândeam că poate răspunsurile îi mai interesează și pe alții.

1. De ce scrii chestii așa de întunecate/ciudate?

Nu tot timpul scriu întunecat. Dar pentru că pe-acolo mă învârt momentan…

Îmi place complexitatea. Îmi plac personajele care au personalități diferite, idei diferite, scopuri diferite, lumi diferite. Le arunci împreună și interacționează de la sine. Inevitabil, când cam toți sunt altfel, cineva ajunge și ciudat. Acțiunile care sunt perfect logice privite din interior pot părea lipsite de noimă din exterior (până când ceva le pune în context).

Apoi, o lume haotică/malefică impune cu totul alte probleme decât una benefică sau realistă: cum alegi binele din multe variante proaste? Cum decizi dacă cineva e „bun”/„rău” dacă e scindat între cele două variante? E un loc unde ambiguitățile ies la iveală, unde apar și slăbiciunile, și punctele forte, și frica, și disperarea – fără ca ele să fie respinse din start, fără ca ele să provoace repulsia moralizatoare. O calitate poate fi câștigată, o înțelegere trebuie smulsă realității.

Am fost odată într-un grup de oameni care credeau că arta trebuie să reflecte doar binele, frumosul, sublimul, perfecțiunea. Dar la fel cum după război mulți viteji se arată, și în rai e ușor să fii sfânt. Când alegerea corectă e clară pentru toată lumea și e ușor de făcut, se cheamă că ai o viață ok și frumoasă („et ne nos inducas in temptationem, sed libera nos a malo” spune rugăciunea creștinilor). Dacă lucrurile se complică, în schimb, devin mai interesante (dacă e să adaptăm, „nos inducas in temptationem, et libera nos a malo”: du-ne în ispită și eliberează-ne de rău).

2. De ce te preocupi în continuare de MISA? N-ar trebui să-ți vezi de viața ta odată?

Ba da. Și chiar așa se întâmplă. Între roman, calculatoare, literatură, jocuri PC, seriale, muzică, cafea și alte alea trebuie să recunosc că am o viață.

Nu cred în uitare ca mod de rezolvare a unei probleme. La un moment dat ziceam că discut în continuare despre MISA pentru că sunt atâția acolo care suferă de pe urma ei (chiar și inconștient). Dar de fapt răspunsul pe care l-aș da azi e altul: mai discut despre MISA pentru că ceea ce se petrece cu cei din MISA se poate petrece cu alții altundeva.

Am cunoscut oameni de valoare în MISA, am cunoscut și jigodii, persoane care aveau probleme în familie și care n-aveau, persoane cu educație și fără. Numărul de medii din care au fost culeși cei înscriși la cursurile de yoga spune foarte multe despre deschiderea oamenilor în general de a participa la o chestie pe care toți cei din jur o consideră dubioasă.

MISA e doar una, dar e un semnal de alarmă că oamenii vunerabili există peste tot și că nu sunt doar niște nebuni în afara societății. Sunt zeci de mii care s-au perindat pe la cursuri – și mai sunt vreo 100.000 de martori ai lui Iehova, 20.000 de membri ELTA, 3.000 de mormoni și sincer n-am știut pe cine altcineva să mai caut. Putem să băgăm frumos capul în pământ și să ne prefacem că doar oamenii mai… neobișnuiți… pot face parte din grupări pe care mulți le-ar denumi secte, dar părerea mea e că atitudinea e greșită și duce la o vulnerabilitate sporită.

E neplăcut să contempli că cineva apropiat – sau chiar tu – ar putea să facă parte dintr-un grup dubios și religios. E neplăcut să te gândești că oamenii nu sunt perfecți. Dar părerea mea e că merită. Chiar dacă n-ai ajunge niciodată într-o grupare dubioasă, tot e bine să știi ce resorturi interioare ai, unde să fii atent la tine, care sunt lucrurile pe care le eviți, care sunt punctele tale slabe. E vorba de autocunoaștere, în fond.

Asta, bineînțeles, printre picățele. În fond, viața e frumoasă. Învățat chestii interesante, citit cărți bune, seriale mișto, cafea, mâncare excepțională, jocuri bine făcute sau ce te tentează pe tine.

3. Ai putea să-mi spui ce înseamnă [..] în engleză?

Aș putea. Dacă mi-ești drag/ă, o să-ți și spun. Dar ca idee, poți folosi ceea ce e probabil să folosesc și eu: wordreference.com, care are multe variante de traduceri, dar nu toate variantele posibile (e un avantaj); și thefreedictionary.com, care e un dicționar englez-englez absolut superb. Are și butoane pe care poți să apeși ca să-ți pronunțe cuvântul, cu accent britanic și cu accent american.

4. Spune ceva în japoneză!

Hmm. „Konna yume wo mita.” (cona iume o mita) = Am avut un vis. (traducere ad litteram: Am văzut visul acesta.)

mita = am văzut (în cazul de față se traduce prin „am avut”, pentru că la noi visele se au, nu se văd). De la verbul miru = a vedea.

wo = particulă care indică complementul direct (noi n-avem, asta e).

yume = vis.

konna = de acest fel, astfel, acesta.

Propoziția „Konna yume wo mita” apare la începutul a câteva povestiri din „Zece nopți, zece vise” de Natsume Soseki și în filmul „Vise” al lui Akira Kurosawa. (ok, traducerea oferită pentru titlul lui Soseki în română pe wikipedia e „Zece nopți pline cu vise”, dar sună stângaci)

5. Am văzut prin filme că pe scriitori îi pocnește inspirația și scriu câteva zeci de pagini odată, sau se blochează și nu pot scrie nimic. Așa funcționează?

Nu. Așa sună mai interesant să spui că funcționează.

Personal, mă pun jos și scriu. Uneori scriu mai bine, alteori scriu mai prost. Uneori am mai mult chef, alteori mai puțin. Dacă ceea ce vreau să scriu nu funcționează, înseamnă că e cazul să regândesc perspectiva. Dacă n-am chef să scriu îmi iau o cafea. Sau altceva, de preferință cu scorțișoară. Dacă nu știu absolut deloc ce să fac, mă duc să mă plimb, pentru că planific mai bine în mișcare.

Orice scriu trebuie de obicei editat și re-editat ca să curgă, să sune bine, să nu fie discrepanțe și stângăcii. După care, în cazul în care vorbim de roman, trimit la editură capitolul și mai fac câteva modificări în funcție de ce-mi zic cele două editoare.

Ai spune că seamănă a muncă.

6. De ce lași proștii să comenteze pe blog?

Pentru că altfel ar trebui să stabilesc niște criterii foarte exacte după care să moderez – sau ar exista posibilitatea să cenzurez și comentarii legitime din exces de zel. Mai ales dacă sunt prinsă într-o zi în care n-am răbdare.

7. De ce scrii lung și nu scurt?

Pentru că, la fel ca Zoso care scrie scurt și nu lung, e blogul meu și scriu cum îmi place să citesc și cum scriu mai bine.

Câte mesaje de spam pe blog.

Mon, 22 Jul 2013 08:43:29 +0000

Postarea asta există pentru că-mi plac statisticile și poate le plac și altora.

De obicei aveam cam 20-40 de mesaje de spam pe zi, făcând reclamă la toate cele și dând linkuri către tot felul de site-uri. Unele sunt doar liste de linkuri cu cuvinte-cheie (poșete Michael Kors, outlet Prada și alte alea), altele sunt salată de cuvinte care se vrea comentariu și care mă întreabă ce temă folosesc, îmi laudă în engleză articolele în română pentru chestii care nu apar pe nicăieri pe blog, îmi oferă vizitatori și toate cele.

De aseară până acum am avut 62 de mesaje în spam. Noroc cu Akismet, că nu trebuie să le aprob/resping de mână pe fiecare – și majoritatea comentariilor reale cu probleme îmi intră în „pending”, unde le văd clar.