Despre Jocurile Pe Calculator on Roxana-Mălina Chirilă

Felicitări, ai câștigat un 5 Zi Premium!!!

Mon, 21 Dec 2015 09:25:06 +0000

Că tot a venit sfârșitul anului, în care ne aducem aminte de bune și de rele, de greșeli și reușite, vreau să vă povestesc un episod de acum câteva luni, care e amuzant acum, dar la vremea respectivă n-a fost.

Se face că aveam un moment de respiro în mijlocul zilei și voiam să ard niște energie între două proiecte, așa că am intrat în jocul pentru care traduc și eu. Și nici n-am tras bine aer în piept să încep să fac ceva, că mi-a apărut un pop-up care ar fi trebuit să mă bucure, dar care era să-mi oprească inima-n loc. Îl modific puțin, ca să nu dau tot din casă, dar vă asigur că varianta modificată e la fel de oribilă ca originalul:

Felicitări, ai câștigat un 5 Zi Premium!!!

Am făcut repede un screenshot și am sărit să-l arăt colegilor.

„Stai calmă,” mi-a zis colega. „Cine știe ce-i cu stringul ăsta și cine l-a tradus, dar îl rezolvăm noi.”

„Eu,” am zis eu, distrusă. „Eu l-am tradus.”

„?!…”

Acuma, mai fac și eu greșeli, dar nici în cele mai rele zile nu sun ca Google după o noapte de beție. Normal că nu mi-ar trece prin minte să scot o propoziție _atât _de nasoală din mine și că persoana care face corectura mi-ar trage palme în privat pentru așa ceva. Dar problema scăpase pe sub radar, pentru că nu existase niciun loc unde să pot scrie explicit „Felicitări, ai câștigat 5 zile de premium!!!” – sau unde să fie scris clar mesajul original, „Congratulations, you’ve won a 5 Day Premium!!!”

Când traduci pentru un joc (sau o aplicație), primești un fișier mare de Excel în care sunt tot felul de termeni și propoziții de tradus, cu ID-urile de variabile aferente. Toată chestia arată ca un tabel mare, în stânga vezi chestii gen Client_Congratulations_message, care e „denumirea” porțiunii de text respective, în dreapta vezi textul original. Uneori te prinzi despre ce e vorba. Alteori… nu.

Am tradus o aplicație relativ simpluță la un moment dat, care avea vreo câteva sute de chesii de tradus – sute de stringuri, le zicem noi. Jocul la care lucrez e mult mai mare, are vreo câteva zeci de mii de stringuri, dacă nu mai multe. Nici măcar nu le-am văzut pe toate, darămite să le pot studia atent. Unele sunt modificate din nou și din nou, pentru că tot tunează ceva în joc și asta se reflectă și în textele pe care le vede jucătorul pe ecran – altele sunt la fel probabil de ani de zile.

Noi primim relativ des la tradus câteva zeci sau sute de stringuri dintr-o dată. Unele sunt din jocul efectiv și dau detalii despre obiecte și personaje, altele sunt legate de interfață – și tot așa. Eu avusesem la tradus o chestie care știam că e legată de interfață, dar care la mine arăta cam așa (din nou, modific puțin originalul ca să nu dau tot din casă, dar ideea e aceeași):

Client_Congratulations_message „Congratulations, you’ve won a {0} {1} {2}!!!”

După ceva dezbateri interioare, decisesem că sunt mai multe șanse să fie un ceva decât o ceva, așa că pusesem „Felicitări, ai câștigat un {0} {1} {2}!!!” și mă rugasem să fie bine.

Ei, în engleză {0} se înlocuia cu numărul de chestii primite, {1} cu zilele și {2} cu „Premium”… în cazul de față. „Congratulations, you’ve won a 5 Day Premium!!!” E o propoziție care are logică, dar care nu prea are legătură cu particularitățile limbii române.

Nu vă spun cât am stat să vânez bucățile componente ale mesajului, să-mi dau seama ce pot să le fac și ce anume e afectat dacă modific, să spunem, Zi în Zi(le) și să văd dacă puteai să câștigi o {0} {1} {2} care să nu fie câteva zile de premium. Programatorii măcar pot să vadă măcar codul-sursă original și primesc informații de la testeri și utilizatori, la noi a fost din nou muncă pe orbește, sperând că o vom nimeri la a doua încercare. Orice facem, vedem direct live, nu putem să depistăm problemele înainte să le poată vedea toată lumea.

Eu n-am mai primit mesajul respectiv, așa că nu știu dacă am reușit până la urmă să-l facem mai puțin retardat pentru toate ocaziile, dar nici n-am primit reclamații de la nimeni că ar fi ceva ciudat. Facem, până la urmă, doar ce putem. Și, hei, dacă vezi un mesaj de genul, măcar te consolezi cu un, ahem, 5 Zi Premium.

Sunt cazuri în care și umaniștilor le-ar plăcea să vadă așa ceva.

Cum am ajuns să lucrez în traduceri de jocuri

Mon, 09 Nov 2015 10:54:53 +0000

Acum mai bine de un an m-a contactat cineva de la o firmă mare de traduceri, cu un text care spunea cam așa ceva (dar mai profesionist): „Salut, am văzut că ești traducătoare, am văzut că te joci pe calculator – nu vrei să traduci jocuri pentru noi?” Evident că răspunsul a fost „Ba da.” Altfel nu scriam articolul de azi.

Am semnat câteva hârtii preliminare (un acord de confidențialitate, termeni și condiții, hârțogăraie), după care am aflat mai multe despre ofertă. Nu jucasem jocul, eram pafaristă, când i-am dat drumul eram n00b complet. Îmi scăpau finețurile, nu mă prindeam la ce sunt bune diverse convenții între jucători.

Voiau pe cineva cu experiență în joc, care să înțeleagă chichițe și să nu o dea prea tare în bălării, iar testul de traducere reflecta asta. Avea o bucată dintr-o poveste cu personaje din joc, avea un mic articol despre strategii – și avea și câteva stringuri, adică chestii de-alea pline de variabile, care fac parte din codul efectiv al jocului. Inutil de zis, nu eram tocmai candidatul ideal.

Însă postul mi se părea genial, mai ales că era vorba de o colaborare pe termen lung (stabilitate!), lucruri noi de făcut și de învățat (provocare!), jocuri (chestii mișto!) și o firmă străină (bani!).

„Apropo, ai folosit vreodată softuri de traducere?” m-a întrebat recrutoarea.

„Nu?…” am zis. Întrebarea mă lovise ca un pumn în stomac. După care am adăugat, dintr-o suflare: „Nu, dar în general prind repede orice program de care am nevoie.”

Dar eram conștientă că tot „nu” era răspunsul și că CV-ul meu cam lăsa de dorit. Și că probabil că aveau n opțiuni, poate oameni mai în temă, jucători vechi, traducători cu experiență. Nu știam câți oameni vor, câte opțiuni au și cine sunt ceilalți.

Așa că am făcut următoarele:

Am jucat. Am jucat în engleză, să văd cum e. Am jucat în română, să văd cum e.
Am mers pe site-ul lor, în engleză. Am mers pe site-ul lor, în română.
Am căutat fiecare termen care părea specific pentru joc pe ambele site-uri, am găsit articole care corespundeau din stânga în dreapta și am luat nume de obiecte, vrăji și tot ce mai era de acolo.
M-am documentat cu privire la strategii, chiar dacă n-am înțeles sensul lor decât mult mai târziu.
Mi-am ros unghiile în zona de cod, dar n-a fost nu știu ce problemă să traduc stringuri.
Am încercat să traduc și exact, și relativ fluent.
Am pus comentarii în testul de traducere, ca să explic de ce am făcut anumite alegeri.

Nu am nimerit totul ca la carte. Sunt lucruri pe care acum, cu experiență în spate, le-aș traduce altfel. Dar nu e un test rău. E un test care voia să transmită anumite lucruri:

știu limba-sursă și limba-țintă ca pe propriul buzunar
pot traduce cursiv și fluent și pot adapta unde e cazul
nu mă apuc să reinventez roata, ci încerc să mă mulez pe ceea ce există deja – și deci voi fi ușor de integrat în echipă
sunt atentă la detalii
pot să mă dedic unui proiect și sunt gata să investesc în el

A urmat un interviu pe Skype, în care am discutat și de joc, și de traduceri, și de experiență mai veche. La ceva timp după, am primit un mail în care mi se spunea că sunt în ceva dezavantaj față de alții, care au jucat mult mai mult ca mine respectivul joc și au mai mulți ani în traduceri, dar, pe scurt, bun venit în echipă. (mai luaseră încă doi traducători, deci era o mini-echipă)

După chestia asta, ni s-au dat pe mână resurse, programe, tot tacâmul. Ni s-a explicat în mare ce să facem, am fost împinși în direcția corectă când ceva nu era fix cum ar fi trebuit – și, încetul cu încetul, am ajuns fix ce-și doreau. Sau, cel puțin, asta-mi imaginez când primesc feedback pozitiv de la ei.

Mă gândeam acum la toată chestia asta din mai multe perspective.

În primul rând, interviuri și teste. Când eram prin școală, revistele de gagici (gen Cosmopolitan) tot povesteau ce să faci și ce să nu faci în timpul unui interviu. De exemplu, să nu înjuri și să nu vii cu cumpărăturile de la piață după tine. Ceea ce sună mai degrabă a listă de perle decât a sfaturi reale. Dar nu cred că interviurile de angajare de la Cosmo sunt foarte dificile, sau că ei sunt foarte selectivi (cred că cu fraza asta m-am asigurat că nu o să lucrez niciodată pentru ei :D).

În al doilea rând, atitudinea firmei. Au căutat persoane cu un anumit profil, ne-au pus la dispoziție lucrurile de care aveam nevoie și apoi feedback, feedback, feedback, până când n-a mai fost nevoie.

Nivel de măiestrie: deblocat

Mon, 28 Sep 2015 06:39:48 +0000

Stăteam și lucram când mi-a trecut prin minte că m-aș întoarce pe o anumită străduță de pe docuri, unde erau tot felul de restaurante șic înghesuite unele în altele, o cafenea modernă menită să ia ochii turiștilor, bărulețe retro, ușor prăfuite, ceva localuri asiatice pitite între clădiri și un aer nu foarte îngrijit, dar pitoresc.

Am prins gândul din zbor și l-am urmat până la Sf. Gheorghe – momentan tot numai o săpătură, frumos, dar fără să fie prea deosebit. Undeva, prin cotloanele memoriei, un Sf. Gheorghe alternativ, dintr-un vis mai vechi: parcul mult mai mare decât în realitate, fostul chioșc Rodipet transformat într-un restaurant circular cu pereți de sticlă. Vizavi de magazinul universal, un club din America anilor ‘60, unde odată am luat numele lui Dumnezeu în deșert (așa cum o facem toți, Doamne iartă-mă) și m-am trezit față-n față cu Moș Crăciun, care spunea că suplinește și postul divinității, pentru că are timp 10 luni pe an de așa ceva. (Întâmplător, Moș Crăciun era „jucat” de o persoană din viața reală, ca de fiecare dată când îl văd pe individ să mă gândesc la el un Crăciun/Dumnezeu-suplinitor, dar să nu i-o pot spune, pentru că nu-l știu suficient de bine.)

Mi-am dat seama că-mi amintesc visele mult mai bine decât de obicei, în detalii interesante, cu o atmosferă atât de clară încât parcă m-aș fi trezit din ele taman atunci. Ceea ce e extraordinar, pentru că visele mele au deseori decoruri de-ți taie răsuflarea (sau te lasă siderat). Un București post-apocaliptic (sau pe timp de război?), cu grămezi de moloz pe străzi, clădiri în ruine – facultatea de arhitectură care s-a extins într-o hală metalică, pe ale cărei grinzi studenții își pun planșele enorme și desenează de zor la 10-15 metri de la sol. Simplul fapt că pică bombe nu e suficient ca să nu-și termine proiectele!

Am început să-mi amintesc visele deosebit de bine cam… miercuri? Joi?

Chiar dacă am făcut tot posibilul ca să nu mai fiu ocupată până peste cap, clienții principali au crescut brusc (și temporar) volumul de muncă, iar echipa care lucrează pe proiect a scăzut la fel de brusc (și temporar) de la 4 oameni la 2, pentru că doi își luaseră vacanță în același timp. Rămași să țină în picioare proiectul: eu și A. Jumătate de echipă, cu un volum de muncă suficient de mare cât să țină în priză patru oameni. Genul de situație în care nu te bagi de plăcere, dar din care știi că ieși într-o bucată.

Bine, de fapt nebunia începuse pentru mine de fapt de cam joia trecută, cu vreo 8 pagini de replici traduse în ritm alert. Replicile din jocuri sunt printre lucrurile grele de tradus: trebuie să reprezinte spiritul personajului, trebuie să nu fie mai lungi (sau mult mai scurte) decât originalele (dacă se poate) ca să nu cadă prost peste imagini, trebuie să sune bine, fiecare în parte să aibă zvâc și să nu devină enervante după ce le auzi din nou și din nou. Hai, 8 pagini nu sună foarte impresionant – 600 de replici scurte. E creativitate, e migală. Te stoarce de energie. Am insistat să le fac eu pentru că voiam neapărat părerea și ideile editoarei de bază, care sâmbătă pleca.

În weekend, iar muncă: texte semi-oficiale, subtitrări, articole de marketing. O ușoară invidie pe colegul A. că poate reda un stil colocvial prietenos și informal fără prea multe eforturi. Mai bagă un „frate” pe unde e cazul, mai aici un verb la care nu m-aș fi gândit dar care evident merge în context, mai acolo un cuvânt care sună a argou, dar pe care-l înțelegem cu toții. Mă asigur că nu se îndepărtează prea tare de la original în timp ce-mi fac notițe mentale și mă întreb cum aș putea să fur meserie.

Luni cade munca pe noi ca grindina: alte subtitrări, o povestire, stringuri din joc. Dacă ar fi toate pe aceeași zi, ne-ar termina pe loc, ar trebui să ne recunoaștem eșecul în fața clientului, dar termenele-limită se întind pe toată săptămâna, ceea ce e bine.

Stringurile din joc sunt, practic, tot ce se vede scris în interiorul jocului. Indicații, descrieri de obiecte, descrieri de jocuri. Sunt migăloase în alt sens decât replicile: limbajul e relativ standard, nu trebuie să reinventezi roata; dar de obicei sunt pline de tot felul de variabile pe care trebuie să le lași în pace sau vezi tu.

Ne apucăm de treabă în ordinea predării. Cândva în decursul după-amiezei, colegul se uită pe povestire și mi-o pasează la tradus, pentru că e pe stilul meu (teoretic sunt la editare săptămâna asta, dar în limita rezonabilității). Petrec toată seara și dimineața de a doua zi traducând cele 6-7 pagini și încercând să redau perfect atmosfera din original. La început am niște replici care trebuie să semene cu o încercare ratată de a scrie ca Shakespeare (conform specificațiilor clientului). Slavă cerului, am citit destule cărți proaste care se iau în serios și suficiente traduceri chinuite de Chaucer, Shakespeare și Milton ca să știu exact de ce e nevoie. Traduc, șlefuiesc, reșlefuiesc. Cine trebuie să sune a imitație de Shakespeare devine imitație de Shakespeare, cine trebuie să fie cu adevărat demn și atemporal devine fix așa. Marți dimineața trimit povestea.

Îmi impresionez puțin colegul, care aduce ultimele corecturi la povestire și o trimite mai departe. Știu și eu că mi-a ieșit și, în timp ce iau altceva la corectat, torc de mulțumire ca o pisică. Dacă nu mi-ar fi ieșit, ar fi fost o traducere bunicică, îmbunătățită de el și cu asta basta, 90% impact. Sunt proiecte la care contează perfecțiunea, poți să mai stai o săptămână ca să-ți iasă ceva fix așa. Clientul așteaptă, clientul vrea cât mai bun. Dar la altele contează mai mult să livrezi în timp util, să termini și să fie de bună calitate. Noi suntem mereu contra timpului, că așa e în jocuri.

Între noi fie vorba, am ajuns la virtuozitate: ne mișcăm cu ușurință printre resurse, știm pe ce coclauri să căutăm cele mai obscure informații. Ne știm clientul, îi știm stilul. Schimbăm registre, suntem oficiali, suntem prietenoși, suntem informali sau formali în funcție de context. Ne știm și punctele forte și punctele slabe. Iar dacă de obicei suntem capabili de virtuozitate, săptămâna asta e un tur de forță.

Suntem îngropați în fișiere care trebuie traduse. Articole generale care merg repede, bannere de marketing, clipuri, bucăți de joc. Într-o zi vine și o drăcie de fișier despre tricouri și alte obiecte fizice legate de joc și ne trezim în fața materialelor și tehnicilor de imprimare – când încep să verific, aflu mai multe lucruri decât aș fi vrut vreodată să aflu despre astfel de subiecte. Când termin cu verificarea, simt o dorință inexplicabilă de a-mi cumpăra o mașină de cusut, pe care o alung cu o plimbare rapidă prin cartier.

Până joi, mai primesc o traducere, care nu-mi iese decât parțial. Începe să se instaleze oboseala. Noroc că nu e nimic prea creativ acolo și colegul vine și-mi schimbă propozițiile chinuite în unele fluente. Am văzut odată pe cineva foarte supărat că oameni care aveau ei înșiși nevoie de editori îndrăzneau să se ofere ca editori. Problema nu e că nu ești capabil să recunoști un text bun sau să-l produci, ci că e mai bine să ai o a doua pereche de ochi care să se uite pe text și să puncteze ce nu e în regulă. Tu la un moment dat nu mai vezi problemele, te-ai obișnuit prea tare cu ele. Scriitorilor li se spune din cauza asta „pune textul într-un sertar și uită de el câteva săptămâni, apoi editează-l”. Evident, noi n-avem luxul ăsta aici.

De la concentrare și oboseală încep să am senzația pe care o mai aveam și-n timpul sesiunilor, sau la NaNoWriMo: de ușoară rupere de realitate. Sau poate o îngustare a realității. Sau poate o realitate un pic alternativă. De dimineața până seara, proiectul, proiectul, proiectul. Începe să ocupe tot orizontul, să deformeze totul în jur. Nu știu dacă și alții pățesc la fel, dar când ajung la suprasaturație cu concentrarea într-o direcție, simt că pic într-un mini-univers alternativ. Zilele se lungesc, prezentul e atât de puternic încât călugării budiști ar fi mândri de mine, micile plăceri ale vieții devin aproape ritualice: ceaiul de pe masă, ieșitul la cafea de dimineață.

Și imaginația se strecoară pe la colțuri, tânjește după altceva-uri. După ceva care să facă viața mai frumoasă pe moment. În timp ce corectam o subtitrare interminabilă, m-am trezit dorindu-mi să mă plimb pe chei, printre căsuțe pitorești, restaurante șic, cafenele prăfuite – într-o scenă dintr-un vis, care părea mai tangibilă decât de obicei. Țin minte că într-o perioadă stresantă la facultate mi-aș fi dorit enorm să mă duc la băile publice și să pășesc pe mozaicuri – ce păcat, îmi ziceam, că Bulevardul Magheru din realitate e atât de lipsit de imaginație încât să nu aibă așa ceva! Păi urmași de romani suntem noi?

Senzația e fascinantă. Mereu am senzația că dacă aș avea timp, aș putea scrie texte extraordinare într-o stare ca asta. Prăbușirea de după e la fel de excepțională: iritare, agitație, oboseală. Am trecut prin asta sâmbătă, când am reușit să și răcesc puțin, ca să fie situația completă.

Duminică văd că-mi trimisese colegul un link către povestire, care s-a umplut de comentarii. Unele sunt pe lângă, ca de obicei, dar relativ mulți au ceva bun de zis. Evident, nu despre traducerea mea, ci despre poveste în sine, dar acolo se manifestă meșteșugul: au simțit-o. Le-a plăcut. Li s-a părut frumoasă. Și nimeni nu s-a plâns că aia în engleză e mai bună.

A fost o săptămână lungă. De obicei nu-mi place să fiu la editare – prefer munca brută cu cuvintele, plăcerea de a le modela eu. Așa că am mai fost doar ocazional la editare, câte o zi, câte două, câtre trei-patru fișiere. Acum au fost… am pierdut șirul. Multe. Tone. Am o stare de bine de și Ayn Rand ar fi invidioasă, așa că îmi iau un caiet, îmi desenez pe el o chestie indescriptibilă (orice desenez eu e indescriptibil) și scriu ”Nivel de măiestrie: deblocat”.

Acum, hai, trecem la altă săptămână. Una mai puțin epică, pentru că ce e prea mult e mult prea mult.

Assassin’s Creed: Renaissance, o carte mai proastă decât jocul

Wed, 03 Jun 2015 04:01:14 +0000

Assassin’s Creed: Renaissance de Oliver Bowden demonstrează foarte clar că un joc poate fi mult, mult mai bun decât cartea aferentă, deși se întâmplă cam același lucru în amândouă.

De fapt, în carte se întâmplă _exact _același lucru, pentru că îți spune exact ce ai vedea pe ecran dacă te-ai peste umărul cuiva care joacă jocul. Ceea ce e plictisitor cu spume.

Fiecare mediu artistic are modurile lui de exprimare și e foarte în regulă că e așa. Jocurile vor să te implici, să butonezi, să faci lucruri care sunt de obicei repetitive pentru privitori, dar interesante pentru tine. Dacă nu faci decât să te uiți la ecran și să mai dai câte un clic din când în când, nu prea mai e joc, e un fel de film cu clicuri. Așa că îți dau posibilitatea să înveți mecanici, să eșuezi. O mai omori pe Lara Croft de câteva ori încercând s-o ții în viață, mai pici cu Ezio Auditore de pe clădire, dar ideea e că rămâi în priză prin _acțiune: _atât prin acțiunea ta de a butona, cât și prin acțiunea de pe ecran, în care simți un pic de adrenalină.

Cărțile au cu totul alte modalități de a te prinde. Intră în pielea personajului, îți descriu impresii, trăiri, decizii interioare. Îți descriu lumea, fac observații asupra ei. Din păcate, însă, Assassin’s Creed: Renaissance vrea să se folosească de tehnicile jocului, nu de cele ale literaturii, așa că e plină de bătăi, urmăriri și asasinate descrise, cum ziceam, de parcă cineva ți-ar povesti ce se întâmplă pe ecran. Ezio aleargă, Ezio lovește, Ezio barează, Ezio face un contra-atac și înjunghie pe cineva în coaste, Ezio e ușor rănit, Ezio se vindecă, Ezio lovește, Ezio fuge, Ezio se apără, Ezio înjunghie, Ezio sare, Ezio barează, Ezio vede o ușă, Ezio deschide ușa, Ezio intră pe ușă, Ezio vede că e un dușman după ușă, Ezio omoară dușmanul, Ezio…

Ați înțeles ideea, sper. Cartea asta e varianta literară a amicului enervant care se întâlnește cu tine la o bere și începe brusc să-ți povestească toate detaliile unui joc pe care nu-l știi, fără să încerce să te pună întâi în problemă. Bine, din când în când AC: Renaissance mai menționează ceva care nu e în joc sau schimbă câte ceva care este, însă asta se întâmplă rar de tot – ceea ce e păcat, pentru că și decorul, și personajele aveau multe de oferit.

Însă Oliver Bowden reușește să ia o poveste închegată, să fure carnea de pe ea și s-o lase sub formă de schelet. Cel mult scoate la înaintare câte o frază gen „Leonardo da Vinci era homosexual”, pentru că dintre toate informațiile posibile despre lumea Italiei renascentiste, asta pare să i se fi părut cea mai interesantă.

AC: Renaissance ar fi putut fi o carte care să completeze jocul, care să ne aducă în lumea lui Ezio, care să ne spună multe despre Italia, Renaștere și oamenii care și-au pus amprenta asupra lumii în care trăiau. În schimb, e o carte de acțiune interminabilă în care se lovește cu sabia, se aleargă și se fac misiunile secundare din joc.

Nu știu dacă să dau vina pe autor sau pe Ubisoft, dar cert e că ieși mult mai câștigat dacă joci jocul decât dacă citești cartea – și asta pur și simplu din cauza abordării. Dacă ar fi făcut din ea o carte pe bune, ar fi fost mult mai câștigați.

P.S. Între timp, cartea a fost publicată și la noi de Editura Paladin, probabil pentru că românii duc lipsă de maculatură.

Jocuri pe calculator: League of Legends

Thu, 12 Mar 2015 09:28:51 +0000

Aseară cred că am jucat unul dintre cele mai distractive jocuri din League of Legends, care s-ar putea să-mi schimbe atitudinea în joc pentru o perioadă lungă de acum înainte. Despre care probabil că o să vă povestesc mai încolo, că deocamdată o să povestesc ce-i cu jocul în sine (altfel mă lungeam prea mult).

Pentru cine nu știe, League of Legends e unul dintre cele mai populare jocuri de tip MOBA de astăzi. Adică ideea e cam așa: ai o „arenă” de joc în care se înfruntă două echipe. Până aici, e ca la fotbal, doar că joci pe calculator și scopul nu e să bagi o minge printr-o poartă, ci să distrugi o clădire aflată taman în inima zonei inamicului.

Din punctul de vedere al celor care se uită la joc, LoL seamănă puternic cu sporturile normale: te uiți pe un ecran și vezi o grămadă de jucători care se înfruntă spectaculos, se aleargă și au ratări spectaculoase. Așa că există turnee oficiale de League of Legends, un campionat mondial, premii gigantice și jucători profesioniști. Sigur, jucătorii de LoL stau la calculator, nu aleargă pe teren, dar poți fără probleme să te strângi pe stadion să te uiți la Campionatul Mondial și să fii impresionat de ceremonia de deschidere. De fapt, poți să stai și pe iarbă, că nu e nevoie de ea pentru LoL, spre deosebire de fotbal.

Harta principală din LoL (League of Legends) e Riftul Invocatorului, care arată în principiu așa:

Bine, asta e o hartă. Când joci efectiv arată de parcă te-ai plimba printr-un parc îngrijit în așa fel încât să pară fermecător de neîngrijit:

Deci, ăsta e câmpul de luptă, măricel pentru un câmp de luptă, nu așa de mare când încerci să fugi de un inamic care fuge cu viteza vântului spre tine, gata să-și aplice pe tine cunoștințele de chirurgie, dar având scopuri diametral opuse de ale unui doctor.

Jucătorii: o echipă de 5 jucători pornește din colțul din dreapta sus, cealaltă echipă de 5 jucători pornește din colțul din dreapta jos. Fiecare jucător (numit Invocator) folosește în joc un campion. Nu pot fi doi campioni identici în aceeași echipă – dar nu e o problemă, poți să alegi din peste 100 de campioni (din care sunt câțiva gratuiți în săptămâna respectivă, restul îi cumperi cu puncte primite în joc, lent, după multă trudă – sau îi iei cu bani reali; deci de fapt alegi din vreo 10-20 de campioni, câți ai reușit să strângi).

Fiecare campion are câteva atribute: cât de tare lovește fizic (cu sabia sau săgețile, de exemplu), cât de tare lovește magic (dacă știe să folosească vrăji; drept e că unii nu știu), armură, rezistență la magie, viteză de mișcare (cât de repede se plimbă pe hartă), viteză de atac.

Pe lângă asta, fiecare campion are și cinci abilități (una e pasivă, e mai mult o caracteristică decât o chestie pe care o faci voit), care sunt diferite de la campion la campion, dar care pot să facă un număr de lucruri: să încetinească sau să blocheze inamicul, să se vindece pe sine sau pe adversari, să tragă lovituri puternice sau extrem de puternice, să invoce lucruri care să lupte pentru ei, chestii de-astea.

În funcție de atribute și abilități, unii sunt mai magi, alții sunt luptători, asasini, tancuri, sau în general sunt mai utili să-i ajute pe ceilalți să se descurce bine decât să se bată ei corp la corp (cei din urmă sunt campioni de suport, dar nerecunoscătorii le spun și „inutili”).

Pe lângă campioni, mai există și alte personaje/creaturi în joc. De exemplu minioni sau monștri. Minionii aparțin de o echipă sau alta și sunt niște soldăței mici care merg în șir indian pe rute clar definite (adică merg mereu pe aceeași rută) și care atacă orice dușman le iese în cale. Sunt relativ ușor de doborât de campioni. Monștrii pândesc prin junglă.

Minionii sunt creați periodic de Nexus, o clădire aflată în baza echipei. Pornesc câte 6-7 odată (la fiecare a treia tură sunt 7). Dacă dobori un minion, primești experiență și aur. De fapt, dacă dobori cam orice în joc primești experiență și aur. Experiența e bună, că îți crește nivelul campionului și devii mai puternic, mai rezistent și alte chestii bune. Aurul e bun, că poți cumpăra obiecte.

Scopul jocului e să distrugi Nexusul inamic. Dar e complicat să ajungi la el.

Să vedem iar harta:

Chestiile albastre și mov de pe hartă sunt turnuri și lovesc rău în inamici. Noroc că, fiind turnuri, stau pe loc. E în definiția unei clădiri că nu se plimbă de colo-colo (excepțiile din alte forme de divertisment nu se pun).

După cum se vede, sunt aranjate pe linii destul de bine trasate – pe culoare, adică. E un culoar care merge pe marginea de sus a hărții (culoarul de sus), unul care merge pe mijloc (culoarul de mijlor) și unul care merge pe marginea de jos (eu îi spun Bob). Restul e junglă, unde se cuibăresc tot felul de monștri care își văd de viața lor până vine un campion să-i omoare pentru bani și glorie. Sunt cei mai pașnici monștri din istoria poveștilor, dar sunt uciși oricum. Pândesc campioni, dar nu fac nimic când îi văd, de teama că ar putea fi uciși, o teamă complet justificată. Dar nenorociții ăia de campioni îi omoară oricum. Bieții monștri.

Așa. Ca să distrugi Nexusul, practic trebuie să distrugi cel puțin toate cele trei turete de pe un culoar, inhibitorul (chestia aia ca o floare/steluță/un cerc din spatele fiecărei turete de la intrarea în bază), apoi cele două turete ale Nexusului și abia apoi poți distruge Nexusul în sine.

Dacă distrugi inhibitorul inamicului, minionii tăi devin mult mai puternici – nu știu de ce anume inhibitorul unei echipe inhibă minionii echipei inamice, dar pot să-mi dau cu părerea. Poate că în inhibitor sunt stocate secretele minionilor, secrete pe care ei nu le vor divulgate. Dar în clipa în care e distrus inhibitorul, secretele sunt aruncate în vânt și minionii își pot demonstra puterea adevărată! (sunt multe povești oficiale despre personajele din League of Legends. Aceasta nu este una dintre ele)

Per ansamblu, e destul de simplu jocul: mergi înainte, distrugi tot în cale, încerci să nu te lași omorât. Luat în detaliu, e plin de tot felul de subtilități: cum îți construiești campionul cu diverse obiecte, când să fugi și când să stai prin zonă, cum să ai grijă să nu te lași omorât. Există Căi Oficiale de a juca și există Căi Neoficiale de a-ți exaspera și coechipierii, și inamicii deopotrivă. Încep să prind gustul Căilor Neoficiale, despre care, data viitoare, când voi povesti despre psihologia jucătorilor și de ce cineva care joacă ca la carte poate fi învins ca la carte.

Despre Assassin’s Creed (primul)

Wed, 21 Jan 2015 15:17:04 +0000

Inițial mă apucasem să scriu despre Assassin’s Creed II, că pe II l-am terminat de curând dar mi-am dat seama că inevitabil trebuia să vorbesc de primul AC dacă voiam să zic de al doilea. E o singură poveste care se termină în coadă de pește la final de joc, ca să aștepți continuarea cu sufletul la gură.

Ce noroc pe mine că m-am apucat să mă joc când deja sunt pe piață o tonă de jocuri din seria asta, nu? 😀

Începe așa: un individ, Desmond Miles, a fost răpit de corporația Abstergo – de fapt, nu sunt sigură că e corporație, dar sună mai malefic, așa că o să-i zic corporație. Corporatiștii cei malefici vor să scoată niște informații de la el, singura problemă fiind că Desmond e barman, n-a făcut nimic impresionant în viața lui.

Așa că maleficul de serviciu îi explică un lucru de care Desmond știa, dar n-avea chef să discute: că se trage dintr-un lung șir de asasini, că strămoșii lui au fost asasini și că deci amintirile lor sunt accesibile în codul lui genetic dacă ai un aparat super high-tech cu care să ajungi la ele. Și ce să vezi? Abstergo are așa ceva. Desmond se lăsase de asasinat pentru cariera prin baruri de care vorbeam mai sus, dar asta e altă poveste.

Așa că e pus să se bage în aparat și se trezește în pielea strămoșului lui, Altair, arab de pe vremea celei de-a treia cruciade, asasin talentat din vârful ierarhiei asasinilor. Mai asasin ca el nu e decât maestrul ordinului de asasini, Al Mualim. Singura problemă cu Altair e că e tare mândru și sigur pe sine, așa că atunci când încearcă să ducă la îndeplinire o misiune împotriva templierilor, dușmanii de moarte ai asasinilor, încalcă toate regulile ordinului și e retrogradat la rangul de novice.

Dintr-un motiv sau altul, uită tot ce știe ca maestru asasin și trebuie să i se explice cum să se ascundă, cum să se lupte, cum să sară de pe clădiri și cum să fure documente importante, ceea ce îți permite ție ca jucător să înveți controalele și mecanica jocului.

Ești trimis în tot felul de misiuni de asasinare, destul de repetitive de felul lor: mergi în orașul x (unul din trei), culegi informații din trei surse (furi documente, bați pe cineva ca să afli secrete sau tragi cu urechea la ce vorbesc diverși), după care asasinezi persoana pe care ai fost trimis s-o asasinezi. E repetitiv și deși fiecare tură de asasinate e mai dificilă decât precedenta, cu mai multe gărzi care-ți stau în cale și mai mulți enervanți care-ți blochează calea, ar fi cam plictisitoare progresia… dacă n-ar fi povestea.

La început e absolut clar și evident că asasinii sunt cei buni, templierii sunt cei răi (iar cerșetoarele și nebunii de pe străzi sunt cei enervanți – dar de care scapi cel mai simplu trăgându-le un pumn, cât să-i sperii). Însă încetul cu încetul Altair descoperă că templierii nu sunt chiar răul întruchipat și dacă stai să te uiți la informațiile pe care le culegi, vezi că lucrurile sunt complicate și dificile și că punctul de vedere al lui Al Mualim nu e singurul care pare valabil.

Între timp, în exteriorul mașinăriei super hight-tech au loc secvențe scurte în care te convingi că Desmond e cam în rahat cu Abstergo, în general vorbind, dar povestea lui nu se grăbește prea tare să ajungă la final.

Una peste alta, e plin de subtilități morale și de finețuri de povestire, care nu sunt acolo doar de decor, fiecare informație nouă (pe care ai aproape mereu opțiunea să n-o obții) mai schimbă puțin datele problemei.

Dar ca să nu laud povestea din Assassin’s Creed prea tare, ca să nu vă zic ce frumos e construită există și cât de bine închegată e, există și o fază care să-mi aducă aminte că, deh, socoteala de acasă cu moralitatea e una și situația din târg a jocului e alta. E un moment în care Altair încearcă să asasineze un templier, dar descoperă că de fapt aproape-victima lui e o femeie îmbrăcată în armura omului și refuză s-o omoare. De ce? Că nu omoară decât persoanele pe care trebuie să le omoare: cele de pe lista lui Al Muadin. Acuma, e adevărat că asasinii nu omoară civili și că jocul nu-ți permite să încalci regula asta (prea tare), dar nu e nicio problemă să omori gărzi sau templieri care se plimbă și ei pe stradă. Ori e eroare de logică, ori l-a apucat amețeala pe Altair când a văzut o tipă în armură și a început să vrăjească frumos. Înclin să cred că e a doua variantă.

Una peste alta, o poveste interesantă, poate puțin cam simplă și repetitivă, dar cu chichițele ei simpatice. Recomand jocul.

Jocuri pe calculator: repetiția e cheia pasiunii constante

Mon, 08 Dec 2014 10:13:44 +0000

[][1]

Kayle, din League of Legends

Unele jocuri au o poveste lungă pe care se bazează: în Assassin’s Creed (primul joc), de exemplu, ești Altair, un asasin din secolul 12 care luptă împotriva cavalerilor templieri. Ești un discipol al lui Al Mualim, un personaj istoric pe care l-am întâlnit spre surprinderea mea și în Baudolino de Umberto Eco. Te plimbi prin Ierusalim, Damasc și Acra, afli tot felul de secrete despre templieri, te cațeri pe clădiri și, dacă ești atent la poveste, desoperi că moralitatea e toată în nuanțe de gri, că deși faci „ce e bine” nu e deloc clar dacă nu faci de fapt rău.

Assassin’s Creed are un început și un sfârșit. Te apuci, îl joci, eventual îl rejoci de plăcere la fel cum te uiți din nou la un film. Însă jocurile care te țin pe lângă ele cu lunile sunt cele simple, repetitive, dar în care o decizie sau alta îți influențează puternic rezultatul. Ca să fie mai clar: în Assassin’s Creed poți juca așa cum joacă unii, furișându-se de colo-colo și eliminând strategic câte un dușman, ascunzându-te prin mulțimi ca să-ți pierzi urma… sau poți juca așa cum joc eu: ups, am fost reperată, omor fiecare individ care se apropie de mine cu o sabie. În ambele cazuri treci prin aceeași poveste, cu același rezultat.

Jocuri simple și repetitive pe care le-a jucat mai toată lumea și care rămân în memoria colectivă ca fiind cele pe care le joci la nesfârșit, sau cineva din jurul tău le joacă la nesfârșit: Tetris și variațiuni; Jewels și variațiuni (Candy Crush Saga, Puzzle Quest, orice în care trebuie să pui trei chestii de același fel pe o linie); jocurile de cărți de pe Windows, prietenele bugetarilor și ale elevilor plictisiți din laboratoarele de info din toată țara.

Jocuri simple, repetitive, dar în care deciziile pe care le iei contează mai mult și în care poți ajunge la performanțe interesante: World of Tanks, League of Legends, Sid Meier’s Civilization – de fapt, cam tot ce ține de strategie și/sau bătăi cu alți jucători. Sunt la fel de rejucabile ca cele de dinainte, dar mult mai interesante.

Sid Meier’s Civilization e o serie, de fapt, nu doar un joc, dar sunt făcute pe același calapod, care te face să rămâi pierdut acolo. Am jucat de curând Civilization V și conceptul e simplu: se dă o hartă a lumii. Ai niște războinici și niște indivizi care vor întemeia un oraș. Îți faci capitala unde vrei tu cu indivizii ăia, după care te apuci să exploatezi ce e de exploatat prin zonă (mâncare, minerit, lemne, chestii) și avansezi încet de-a lungul civilizației, descoperind noi și noi tehnologii, construind tot felul de clădiri, bătându-te cu invadatori sau cucerind alte orașe și imperii, chestii de-astea. Rămâi mereu să mai faci încă ceva, pe urmă încă ceva. Și poți începe din nou pe o altă hartă, care va fi diferită, apoi alta, apoi alta.

World of Tanks și League of Legends sunt cu totul alt gen de joc. Se dă o hartă mică, pe care tu ai una bucată chestie cu care joci (în World of Tanks e vorba de un tanc; în League of Legends e vorba de un campion, un individ). Te învârți pe acolo, îți găsești poziții strategice, îți cumperi obiecte care te ajută la ce vrei tu – și scopul e să acționezi rapid, cu cap, și să-ți învingi dușmanul.

Jocurile de genul ăsta par mai plictisitoare din afară: conceptul de „te plimbi pe o hartă și ataci chestii” nu pare prea interesant – până în momentul în care ești acolo, la tastatură, încercând să te prinzi ce merge și cum, făcând calcule mentale despre cât de puternici îți sunt adversarii, cât de puternic ești tu, ce trebuie să faci ca să avansezi mai rapid, ce îți aduce o victorie și ce te face să pierzi, cum îți poți folosi abilitățile cel mai bine și mai eficient.

Reacționezi din ce în ce mai rapid, începi să ai o viziune de ansamblu asupra situației, să înțelegi numerele la nivel intuitiv, să îți dai seama când e mai eficient să alegi ceva rapid și bun, chiar dacă nu faci cea mai bună alegere, decât să pierzi vremea încercând să te decizi ce poți face mai bine. (în Civilization poți să stai oricât să te gândești ce să faci și jocul te așteaptă, dar nu merită să stai să te gândești atât; în League of Legends așteptatul costă)

Sunt unii care insistă că jocurile sunt bune ca antrenament pentru viața reală. Cred că la genul ăsta de jocuri se referă, pentru că observ că anumite abilități rămân – și o anumită gândire strategică.

Uneori apare dependența. Am avut momente în care mă întorceam obsesiv la World of Tanks sau League of Legends, hotărâtă să-mi îmbunătățesc stilul, să copiez ce văzusem la alții, să îmbunătățesc ce făceam eu. Nu știu alții cum sunt, mie-mi trece în câteva zile nebunia de a intra acum, musai, acum în joc. Bine, mai iau o pauză, mai citesc ceva, mă mut mental pe alte lucruri și îmi amintesc cât am de lucru.

Dar plăcerea de a juca rămâne – și poate dura foarte mult din exact aceleași motive pentru care jocul creează dependența de care ziceam: e mereu cam la fel, dar întotdeauna poți să-l faci diferit, să obții alte rezultate, să ai un joc bun sau unul prost. Și revii și azi, și mâine, și peste trei luni, și peste un an, constant, semi-constant, ocazional, dar poți să revii.

Ceea ce a dat naștere la următoarea discuție dintre mine și maică-mea, despre League of Legends și Assassin’s Creed și jocuri în general:

„Cred că-i multă muncă la jocuri,” a zis maică-mea. „Când am văzut documentarul ăla despre Assassin’s Secret era o echipă din București și fiecare se ocupa de bucățica lui și erau o grămadă și o grămadă de oameni care lucrau din greu acolo.”

În momentul în care a zis de Assassin’s Secret, mi l-am imaginat pe Altair, săracul, lansând o gamă nouă de haine cu glugă, un fel de Victoria’s Secret pentru asasini.

[][4]

Assassin's Secret, colecția toamnă-iarnă

„Assassin’s Creed,” am corectat, zâmbind cu gura până la urechi și imaginându-mi-l pe Altair pe podium, fâțâindu-se de colo-colo și apoi cățărându-se pe pereți la ieșirea din sală.

I-am povestit maică-mii de League of Legends, că tot eram pe la jocuri. Nu mai știu exact ce a zis, dar era ceva de genul că „poate or să aibă și ăștia succes și or să crească”. Mi-a sclipit un beculeț.

„Auzi, dar tu câți oameni crezi că joacă League of Legends în fiecare zi?” am întrebat-o. „Adică, nu oameni care joacă zilnic, dar zilnic câți oameni joacă. Așa, cum am eu pe blog un număr de vizitatori pe zi.”

„Nu știu. 200?” a aruncat ea un număr, acolo. M-am gândit cum să reacționez.

„Nu doar în România,” am zis până la urmă, că n-aveam alte idei mai breze, deși știam că sunt mult mai mulți români jucători, date fiind serverele dedicate pentru nord-estul europei, unde nimeresc români și polonezi cu duiumul. „În lume.”

A stat puțin, s-a gândit. „20 de mii?” a sugerat.

„Mai adaugă.”

„50 de mii?!”

La un moment dat cineva care avea legătură cu industria laptelui mi-a zis că ceva jurnalist îi luase un interviu unuia de la Albalact – se lansau cu un brand nou de lapte și jurnalistul scria entuziast că aveau o producție mare, de câteva mii de litri pe lună. Cea care-mi spunea povestea râdea: era vorba de câteva mii de litri pe zi, dar jurnalistul nu era în temă și i se păruse că era o cantitate foarte mare – ce-nseamnă să nu fii în temă.

„Mmm,” am zis și am luat wikipedia, ca să mă asigur că știam ceva cifre. „27 de milioane, conform wiki.” Și numărul m-a luat și pe mine prin surprindere. Mă așteptam la mai puține milioane, chiar și fiind în temă.

„Câââât?! Cât România și diaspora împreună?!”

I-am povestit atunci de concursuri mondiale de League of Legends, care sunt ca sporturile, doar că pe net. Și-mi place comparația cu sporturile normale, pentru că și acelea sunt tot repetiții pe aceeași temă simplistă, dar cu îmbunătățiri de strategie și de abilități care creează diferențe enorme – ceea ce mi se pare că face conceptul de World of Tanks sau LoL mai clar. Civilization nu intră în categoria asta, pentru că merge lent, ai timp de gândire, e implicată mai multă strategie. Mai puțin ca fotbalul, mai mult ca șahul.

Ei bine, concursul mondial de LoL a avut comentatori de profesie, fani care strigă încântați când se întâmplă ceva măreț în joc, un milion de dolari pentru echipa câștigătoare a mondialelor…

„CÂT?!?”

…ceea ce nu-i rău deloc și demonstrează cât de tare te poate prinde ceva care te face să-ți pui mintea și viteza de reacție la contribuție.

League of Legends la mondiale, cu comentariu:

[youtube http://youtu.be/TF6pvV7-ZN8?t=7m10s]

Femei! Ce jocuri pe calculator jucați?

Sun, 29 Jun 2014 12:03:31 +0000

Din când în când mă ciocnesc de persoane care spun că femeile ori nu se joacă pe calculator, ori vor jocuri drăguțe, cu inimioare și toate cele. Din experiența mea lucrurile nu prea stau așa, doar că experiența mea e restrânsă la puținele femei pe care le cunosc.

Partea bună? Am un blog, pot să pun întrebarea public ca oricine să poată răspundă la ea.

Deci: #fetelor, ce jucați? Ce jocuri v-au plăcut? Ce jocuri v-au marcat?

Dacă se strâng prea multe răspunsuri ca să fie clar care sunt tendințele, promit că fac tabele ca să țin evidența și să fac update din când în când cu rezultatele.

(dacă sunteți tipi și vreți să vă înșirați și voi jocurile favorite/jucate acum, e ok, dar mai ales dacă vă alegeți nume neutre vă rog să începeți cu „Sunt bărbat” sau ceva asemănător, ca să nu fie încurcături)

Lista mea, ne-exhaustivă, cu ce mi-a trecut mai repede prin cap, într-o ordine care e aproximativ de la origini până în prezent:

Twinsen’s Odyssey
The Lion King
Age of Empires II
The Curse of Monkey Island
Sacred
Sacred 2
The Tales of Monkey Island
Borderlands
Portal
Portal 2
Tomb Raider (nu mai știu dacă n-a fost primul joc pe care mi l-am luat singură pe Steam, dar a marcat începutul revenirii mele la jucat)
Amnesia (șters rapid în clipa în care l-am terminat, că tremura cămașa pe mine)
World of Tanks (ăsta jucat o grămadă)
Alice: The Madness Returns
Assassin’s Creed
Assassin’s Creed 2
Puzzle Quest (gen Candy Crush Saga, doar că mai fain…)
League of Legends (jocul curent, jucat în ultimele zile)

Jocurile pe calculator IV: Femeile la tastatură

Sun, 18 May 2014 11:25:55 +0000

[][1]

Jucând Portal

M-am tot gândit și am ajuns la concluzia că habar n-am de ce nu s-ar juca femeile pe calculator, în afara faptului că „tradițional” nu se joacă.

Teoretic „se știe” că jucătoarele sunt la fel de rare ca perlele și la fel de neobișnuite ca șerpii cu două capete. Există legende că ar exista, dar cu puține excepții nu prea ai șanse să le vezi. Doar că de fapt statisticile nu confirmă miturile. Aproape deloc. 45%-47% din persoanele care se joacă pe calculator sunt femei, ceea ce înseamnă că bărbații au o majoritate „covârșitoare” de 53%-55%.

Și în viața reală știu tipe care se joacă. Poate că nu sunt la fel de prinse de jocurile de acțiune și de ultimele jocuri care au ieșit pe piață -- sunt singura tipă pe care o știu care împușcă tancuri cu multă încredere -- dar le prind jucând, discret, câte un joc de strategie, un joc de artă gen Botanicula, un Kingdom of Loathing. Când eram prin gimnaziu parcă jucam Age of Empires II și o prietenă făcea la fel și când mergeam în copilărie să stau peste noapte la amica R. jucam Wacky Wheels cu o dăruire extraordinară.

V-aș oferi statistici despre gamerițe în România și ce tipuri de jocuri preferă, dar n-am reușit să găsesc așa ceva. Am găsit, în schimb, tone de articole în care bărbații erau sfătuiți să nu le povestească femeilor ce jocuri joacă la prima întâlnire, articole despre femeia perfectă și înțelegătoare care știe că el se joacă și nu-i reproșează faptul, articole traduse și vorbind foarte relevant despre gamerițe din alte părți de parcă ar fi fost de la noi, un forum în care o tipă era extrem de supărată pe femeile jucătoare -- citez:

vi se pare normal ca o femeie sa se joace ore in sir (inculusiv week-end, servici) pe calculator jocuri din acelea de strategie, cu misiuni complicate, destinate in mare masura barbatilor? Mie personal mi se pare ca nu e o activitate pt o femeie,

...și tot așa. (bănuiesc că dacă un bărbat se joacă ca disperatul în detrimentul a orice altceva e mai ok?...) Stereotipuri da, informații nu. De ce nu mă miră?

Din experiența mea și uitându-mă la altele cum s-au apucat de jucat, e relativ simplu să convingi o femeie să pună mâna pe jocuri. Pentru că jocurile sunt faine, iar femeile nu sunt extraterestre ca să „nu înțeleagă” ceva. Totul e să găsești ceva care să-i placă, un joc cu o poveste solidă, destul de simplu ca să nu fie curba de învățare prea rapidă -- și în care să nu fie nevoie de o acuratețe deosebită în mișcări. Asta pentru că nu iei un începător, indiferent de sex, ca să-l faci lunetist într-un joc în cu împușcături, dar fără poveste, că n-o să nimerească nimic și o să se plictisească repede. E exact același lucru tautologic, dar se pare că nu și la mintea cocoșului, pe care-l spuneam și legat de cărți și filme: ca să ajungă să-ți placă un lucru, trebuie să găsești ceva plăcut la el. (și la experiență: nu cred că sunt prea mulți oameni cărora le place să fie luați de sus și bătuți la cap că nu fac ce trebuie, sau nu fac destul de repede, sau după 10 secunde nu au înțeles încă tot)

Jocuri bune pentru începători și începătoare sunt, cred, Amnesia, pentru cei cărora le plac filmele/poveștile de groază, sau Portal pentru cei cărora le place să găsească soluții și să se învârtă de colo-colo ca să găsească soluții ingenioase. Seria Monkey Island mi-a plăcut la vremea ei din cauza poveștii și a umorului. Pentru tipe aventuroase care au o înclinație mai mare spre acțiune și toate cele, ultimul Tomb Raider (2013) e bun. Și jocurile de strategie sunt mișto. Depinde de persoană ce înclinații are pentru că nu există răspunsuri universal-valabile. Există așa-numite „jocuri pentru femei”, care sunt de obicei niște chestii roz și sforăitoare pe care le evit ca pe sfeclă roșie și pe care nu le-aș recomanda.

În principiu: te gândești care sunt cele mai mișto chestii pe care le-ai jucat vreodată și le recomanzi pe alea, mai ales dacă sunt și pe direcția persoanei. Nu e mare filozofie decât, bineînțeles, dacă ești glumeț.

Cred că noi n-avem decât glumeți pe net. Alții au articole despre cum atragi pe cineva nou către jocuri care sunt scrise chiar cu intenția de a aduce pe cineva nou în lumea jocurilor, noi avem persoane care fac bancuri despre scăpat de gura ei și despre curățenie. O să fac la un moment dat câteva bancuri proaste în revers ca să demonstrez că sunt proaste, dar puțin mai încolo și nu în articolul ăsta.

Continuăm. Deci, femeile sunt prezente, dar destul de nevăzute – și nu e greu să atragi una către jocuri decât dacă e chiar supărată pe ele, n-are afinități absolut deloc, sau dacă ai feștelit experiența enervându-te că nu se prinde suficient de rapid.

Mai e o chestie legată de femei și jocuri, de care nu te ciocnești când te apuci de jucat, sau pe care poți să n-o prea remarci dacă te învârți doar în anumite cercuri: reprezentarea femeilor în jocuri, care e un subiect destul de disputat. O dată că statisticile spun că nu prea sunt personaje principale de sex feminin prin jocuri, și pe urmă pentru că femeile pot să ajungă să arate cam așa:

De ce nu joc cu îngerița din seria Sacred.

Nu e o chestie mereu valabilă – sunt jocuri în care femeile nu sunt bombe sexy (Alice: Madness Returns îmi sare în minte). Sunt jocuri, gen seria Tomb Raider, care au mai redus din lipsa de realism a formelor feminine (da, Lara Croft a ajuns la dimensiuni umane), sau care poate că nu mi s-au părut la fel de sexiste prin comparație cu vezi-poza-de-mai-sus.

Alte probleme? Uneori reclame stupide (și alt exemplu), alteori am auzit de probleme în comunitatea de gameri („jucător” și „misogin” nu sunt două chestii care se exclud una pe alta) și am înțeles că nici în companiile în care se produc jocuri nu e tocmai roz viața programatoarelor. Dar sunt persoane care încearcă în mod activ să facă lumea mai bună într-un fel pozitiv și creativ. Ceea ce e excelent.

E un subiect pe care nu mă simt în măsură să-l explorez în adâncime, pentru că nu joc foarte mult și nici foarte multe, nici nu sunt în comunități de gameri și n-am studiat nici industria în profunzime… dar e un subiect care există.

Până una-alta, mă duc să mai plimb un asasin printr-o Veneție care arată splendid.

Jocurile pe calculator III: Violența

Mon, 24 Feb 2014 08:17:06 +0000

[][1]

Pagina de scor din World of Tanks -- aici am ajucat cu un tanc german, Jagdpanther.

Jucam World of Tanks. O hartă. Cinșpe jucători de partea mea (cu mine cu tot), cinșpe de partea cealaltă. Tancuri de toate felurile. După o vreme știi cum se mișcă fiecare, dacă trebuie să te ferești să fii atins de proiectilele celorlalți ca de drac, sau dacă poți să stai calm în mijlocul drumului și să tragi lejer în alții care trag cu disperare-n tine și de-abia te zgârie.

De data asta alesesem să joc fix cu cel mai slab tanc din garaj: o artilerie.

Majoritatea tancurilor se plimbă pe toată harta și participă direct la bătălie, dar artileria de obicei se ascunde între niște tufe de la marginea teritoriului și trage de la distanță. Durează până încarci proiectilul, durează până se focalizează destul tunul ca să poți să tragi cât de cât unde voiai. Proiectilul zboară vreo una-două-trei secunde înainte să aterizeze și chiar și atunci poți rata, ori pentru că tancul în care tragi tocmai a plecat, ori pentru că n-a ajuns niciodată acolo unde-ți imaginai tu că o să ajungă, ori efectiv nu l-ai nimerit. Adaugi la asta faptul că proiectilele pe care le foloseam cu artileria respectivă puteau la fel de bine să fie pocnitori la cât de multă pagubă produceau, și una peste alta se explică de ce până la urmă am renunțat complet să joc cu artileria (deși dacă mă apucă vreodată masochismul, știu unde să mă duc).

Dar în ziua aia încă mai încercam să fac imposibilul și să scot ceva de la o mașinărie proastă. M-am dus la marginea hărții, m-am pus într-o tufă și am așteptat să apară dușmanul. Când am văzut unul, am tras. Băi, și nu știu cum s-a făcut, odată ca niciodată am nimerit ceva vital din tancul respectiv și m-am trezit că explodează. A ajuns mort dintr-o lovitură, cum ar veni. Am rămas cu gura căscată. Pe ecran au apărut două mesaje de la cel pe care tocmai îl nimerisem: „What the…” și apoi „Nice one, arty.”

Nu la foarte mult timp după faza asta am ajuns la masă cu cineva care a început să vocifereze puternic împotriva jocurilor. Jocurile sunt violente, aproape că striga. Jocurile sunt nasoale, instigă la răutăți, duc la violență și crime și câte și mai câte. Chiar și în faimosul joc cu tancurile, la nivel profund, e vorba de a ucide altă persoană, de a distruge pe cineva! E un instinct criminal la mijloc. Omori oameni, omori chestii, deci jocurile sunt despre omorât.

Și în timp ce el aproape că dădea cu pumnul în masă, eu stăteam și clipeam la el ca o criminală violentă ce mă aflu.

0. Obiecția inițială: nu toate jocurile sunt violente.

După cum mi-a atras atenția Alin că n-am zis-o clar, nu toate jocurile sunt violente. Există tot felul de jocuri care nu se bazează absolut deloc pe împușcături și bătăi: jocuri în care construiești orașe sau clădești civilizații, jocuri de aventuri gen Monkey Island în care trebuie să descoperi soluțiile uneori absurde ale unor probleme, joculețe în care cauți obiecte ascunse (e un gen), jocuri în care se pune accentul pe rezolvări de puzzle-uri… și tot așa.

Jocurile violente sunt un subset, dar e subsetul de care vorbesc azi.

1. Obiecția evidentă: jucătorul știe că nu e nimeni rănit în toată treaba.

Și tancurile mele au fost distruse de sute de ori. Nici măcar nu m-a curentat mouse-ul când s-a întâmplat. „Distrugerea” era un punct și de la capăt, nu un rău permanent și ireparabil. În alte jocuri, în shootere sau hack ’n slash, e la fel. E perfect evident, doar că simțeam nevoia să explic evidentul: „moartea” în jocuri ți se aplică și ție și știi că nu e o moarte reală.

Adaugi la asta faptul că morțile personajelor sunt în general nerealiste – sau dacă sunt realiste, sunt ale tale. Nu simți că ai face rău cuiva pentru că ți-e extrem de clar că nu faci rău nimănui, iar pentru problema copiilor impresionabili s-au inventat etichetele pe care scrie vârsta de la care pot fi jucate fără probleme. Părerea mea e că limita de vârstă e puțin mai flexibilă și că un adolescent de 15 ani care are capul pe umeri poate juca liniștit jocuri pentru peste 17 ani, dar ca idee există niște indicatoare după care să te ghidezi.

Pe undeva când mi se spune că distrugerea de tancuri virtuale este egală cu ucidere simbolică, îmi vine să atrag atenția că sărmanele mingi de tenis, de baschet și de fotbal sunt bătute, lovite și abuzate încă de la prima utilizare. Nu sunt tratate ca niște persoane, nu duc o existență decentă și plină de respect, ci sunt închise – închise!!! – în toate clipele în care nu sunt de folos și agresate non-stop în clipa în care oamenii au nevoie de ele. Dacă așa ceva i s-ar petrece unui om, i s-ar viola drepturile, chestii-chestii, convenția de la Geneva…

Nu-mi cereți să empatizez cu un tanc care nu există. Zău. E un tanc care nu există nici cât sufletul unei mingi. Dacă e un „om”, e aceeași poveste. E un om care nu există. Știu că nu există. Chiar dacă există cineva în spatele acelui personaj, un om ca mine, îi „ucid” fața fictivă. Iar el poate să-mi facă la fel mie.

Ne face „uciderea” unei ființe imaginare mai nepăsători față de ființele reale? Despre asta puțin mai încolo.

2. Obiecția logică: luptele țin de strategie

Hai să ne uităm din nou la ce descriam mai sus din povestea mea cu artileria: ascuns în tufe, tras de la distanță, anticiparea acțiunilor celorlalți, cunoașterea propriilor avantaje și dezavantage și cunoașterea avantajelor și dezavantajelor celorlalți. Cel mai adesea o strategie gen „mă arunc în mulțime și trag în ei cu pistolul” e una cu care pierzi. Toată povestea nu seamănă atât cu un joc criminal, cât cu o bătaie cu bulgări de zăpadă combinată cu calcule strategice.

Mai demult, aspectul de calculat/gândit al jocurilor era ceva mai evident și din exterior. De exemplu, acum vreo 20 de ani, cea mai mișto chestie pe care o găsisem pe un calculator era Qbasic Gorillas, unde jucai cu două gorile care stăteau în puncte fixe și aruncau una în cealaltă cu o banană căreia jucătorul îi hotăra unghiul și viteza de mișcare:

Qbasic Gorillas

E fizică și matematică de-a dreptul. Sau, dacă nu, e ghiceală cu puțină logică.

Lucrurile au devenit de-a lungul timpului din ce în ce mai complexe, mai fluide și mai puțin explicite. Dar dacă intri pe diverse forumuri de jucători, vezi că e plin de sfaturi și strategii. De ce? Pentru că aspectul ăsta s-a propagat. Găsești diverse căi prin care să manipulezi datele jocului ca personajul tău să rămână în relativă siguranță și să îi învingă pe ceilalți cât de repede posibil. (Eu sunt genul care prefer să nu încasez prea multe lovituri, dacă se poate – în general joc cu distrugătoarele de tancuri, cu lunetiștii sau arcașii.)

Strategia e un punct de vânzare al jocului de obicei. Te pune să planifici, să gândești, să cauți căi prin care să învingi jocul. O prezentare a unui joc mișto din 2013, care, da, conține violență, împușcături șamd. (vârstă recomandată: 17+) și care arată ce vreau să spun:

Cel care explică despre ce e vorba în Tomb Raider menționează necesitatea de a fi mereu în mișcare, de a te furișa, inteligența artificială care îi face pe ceilalți să reacționeze la tine, posibilitatea de a folosi chestii din decor pentru a-ți învinge dușmanii, abordări tactice, viteză de reacție.

Un joc bun „violent” nu e excesiv de violent sau de grafic. Sunt și de-alea, nu zic nu. Dar în principiu te pune să gândești puțin ca să-ți speculezi avantajele și să-ți acoperi dezavantajele. Depinde de la joc la joc exact cât.

3. Obiecția subtilă: psihologia umană

Una din chestiile care se spun despre violența în jocuri e că promovează violența reală. Ne obișnesc cu suferința, cu sângele, cu agresivitatea. Țin să precizez la faza asta că deși am jucat Tomb Raider de la cap la coadă fără prea multe probleme, în continuare mă ia cu leșin când văd că cineva și-a julit degetul pe răzătoare. Faptul că acum, la fel ca mai demult, amețesc când văd 10 mm pătrați de piele care fâlfâie îmi cam dă de gândit. (pățesc la fel și la poze: căutam imagini cu fracturi deschise pentru o scenă din roman și e incredibil ce repede mi s-au tăiat genunchii)

Chestia e că noi nu percepem direct lumea. O trecem prin filtrul minții, ca să dentificăm o pată neregulată ca fiind, să zicem, un scaun și nu un poster. Unii oameni care au probleme la nivelul creierului pot să aibă probleme cu chestii de-astea: de exemplu să interpreteze o mănușă ca fiind un fel de pungă în care ții obiecte; sau să se trezească noaptea cu un picior în pat și să-l arunce, îngroziți, doar ca să pice imediat după el pentru că era piciorul lor (exemple pe care din păcate nu le găsesc acum – le-am reținut dintr-un curs de introducere în psihologie în care se discuta și despre diverse operații făcute pe creier și diverse consecințe ale unor traume în zona creierului – Coursera, Universitatea din Toronto, prof. Steve Joordens).

Ce legătură are asta cu jocurile?… Păi, părerea mea e că un adult (sau aproape-adult) e capabil să distingă fără probleme între personajul real și cel fictiv chiar și la nivelul profund al mentalului, pentru că percepția pe care o avem depinde puternic de context și de cheia în care interpretează situația. Atenție, e părerea mea, nu o chestie oficială.

Exemple de distincții pe care le facem: dacă niște gărzi nenumite sunt omorâte intr-un colț de ecran într-un film istoric, aproape că nu remarcăm chestia asta. Dacă niște gărzi nenumite sunt omorâte într-un colț de ecran în timpul unei comedii de dragoste, nu mai suntem la fel de impasibili. Dacă niște polițiști mor în realitate… hm. Depinde, nu?

Oamenii sunt iraționali. Vedem poza cuiva la știri și ni se spune că a murit și ne doare mult mai tare decât atunci când aflăm că x zeci de femei sunt omorâte de soți în fiecare an. Ne pasă mai mult de individ decât de statistici. Avem o empatie imperfectă, care duce la o cruzime incredibilă: securiștii, naziștii, teroriștii și alte categorii de persoane cu care nu ne identificăm pentru că sunt prea monstruoase, au fost (și în unele cazuri sunt) totuși oameni normali care au renunțat să mai considere că anumiți oameni sunt oameni. Nu și-au ucis neapărat toată moralitatea, ci doar și-au modificat niște părți din ea, drept care anumite crime „nu se pun”, sau sunt justificabile sau chiar „bune”.

E un dat al psihologiei umane că ne adaptăm la context și decidem că anumite chestii „nu se pun”: să-ți iubești aproapele, doar că anumite grupe sociale sunt altfel, sunt diferite, și deci pot fi tratate sub-uman (vezi negrii, evreii, dușmanii de toate felurile, femeile în diverse culturi, homosexualii, păgânii, creștinii de altă denominație, cei din satul vecin șamd.). E ceva în psihologia noastră care ne permite să spunem „Ăsta merită apărat, e de-al nostru, dar celălalt poate să moară, ok, nu e treaba mea/dacă e agresat, e pentru că toată tagma lui e cu probleme, deci pe undeva și-o cere.” Chestiile astea nu pornesc din jocuri, ci în primul rând din educație.

Părerea mea, din ce simt eu și din ce văd la alții, e că jucătorii nu sunt atât de afectați de „violența” jocurilor pe cât s-ar crede. Din cauza obiecțiilor 1 și 2 și din cauza trăsăturii ăsteia psihologice, s-ar putea ca jucătorul s-ar putea să nu perceapă violența pe calculator ca violență, în sensul în care nu are aceleași procese de conștiință și aceleași reacții pe care le-ar avea dacă s-ar afla în fața unei situații reale de natură violentă. Adică: pot să văd cum îmi „mor” dușmanii pe ecran, dar să-mi fac procese de conștiință când cineva real are probleme și suferă. Moralitatea mea în general nu suferă din cauza violenței virtuale pentru că o percep ca fiind altceva decât violența reală. În momentul în care-i „omor” tancul sau personajul cuiva e altceva decât dacă i-aș trage o palmă.

Și, din nou, separarea asta nu e creată acum prin jocurile pe calculator. Ea există oricum, e un dat al psihologiei noastre. Problema e când o folosim ca să ne asmuțim unii împotriva altora și când ne tratăm unii pe alții ca obiecte__.

Deci efectele, simt eu, nu sunt atât de puternice pe cât s-ar crede. Lipsa de realism, reclasificarea, fac cumva toată experiența ireală. Și nu e nimic rău în asta. Sunt niște pixeli pe ecran, care reprezintă chestii ireale. Reacția ar trebui să fie – și deseori este – în concordanță.

4. Obiecția artistică: micile victorii mențin interesul

Aici e vorba mai degrabă de lupte și confruntări decât de agresivitate ca atare.

Fiecare mediu artistic cu care intrăm în contact are tehnici specifice pentru a menține interesul și pentru a crea emoția. Un film poate să bage peisaje impresionante și explozii la limită, o carte speculează ușor trăiri și gânduri interioare, benzile desenate profită de imagini puternice în diverse stiluri artistice… Jocurile sunt, prin natura lor, interactive. Nu e suficient să citești puțin sau să aștepți un minut ca personajul să ajungă dintr-o parte în alta. Trebuie să vrei să-l muți tu. Ca să vrei să-l muți trebuie să se întâmple ceva relativ curând ca să nu te plictiești pe drum. Nu e suficient să ți se explice cum se transformă personajul, vrei să-l simți tu că evoluează prin modul de joc. De obicei începi cu cineva relativ slab, care devine din ce în ce mai puternic și priceput pe parcursul poveștii.

Ceea ce înseamnă că ar trebui să faci ceva interesant, nu doar să te plimbi între două scene. Uneori deduci niște lucruri, alteori rezolvi probleme, găsești obiecte. Luptele sunt o abordare destul de logică a situației: sunt o confruntare deschisă, cu un câștigător clar. Te implici, pentru că ești într-o oarecare alertă. Chiar dacă se repetă, nu sunt plictisitoare (mai ales dacă există scopuri în spatele acelei lupte, gen puncte de un fel sau de altul pe care le poți folosi ca să-ți crești eficiența în lupta). Luptele sunt o metodă puternică de a menține atenția și de a te face să simți progresul personajului. În timp faci față unor dușmani mai puternici mai ușor, te miști mai repede, mori mai rar. Spre deosebire de filme și cărți unde vezi progresul, aici îl simți.

Să fie cea mai bună metodă de abordare?… Nu știu dacă e cea mai bună. Dar e sigur bună.

Jocurile pe calculator II: despre artă și istoria disprețului

Sun, 26 Jan 2014 10:01:02 +0000

[][1]

Testamentul lui Sherlock Holmes.

Dezbatere: pot fi jocurile pe calculator considerate artă?

N-am inventat-o eu. Există două curente de gândire, care spun așa: 1. da; 2. nu, dar conțin elemente artistice (muzică, artă vizuală). Unii ar merge suficient de departe cu raționamentul ăsta încât să spună că, dacă jocurile pe calculator nu sunt artă, sunt doar pierdere de vreme și ne mănâncă timpul în care am putea să ne culturalizăm (vezi comentarille legate de Roger Ebert, Michael Samyn și Auriea Harvey din articolul de pe wiki).

Nimeni nu spune că n-ar conține elemente artistice, deci. Găsești muzică, artă vizuală, poveste șamd. în o grămadă de jocuri. Întrebarea e dacă toate astea combinate duc la artă sau nu. Părerea mea e că da. Părerea altora e că nu.

De ce nu: jucătorul interacționează cu jocul (și îl poate câștiga sau pierde); nu prea există jocuri de valoarea lui Dostoevsky sau a lui Bach. De ce da: pentru că în ciuda ideilor precedente din acest paragraf, jocurile sunt capabile să ne spună o poveste, să ne impresioneze artistic/estetic.

Jucători și actori

Îmi place la nebunie să duc lucrurile la limită și să văd ce se întâmplă. Jucătorul interacționează cu jocul, ceea ce face ca jocurile să semene mai puțin cu filmele, cărțile, muzica, teatrul, baletul etc., la care tipuri de artă suntem spectatori.

Hm. Unu: dacă eu stau și mă uit peste umărul unui jucător, voi fi lipsită de capacitatea de a interacționa cu jocul. Voi privi ecranul și voi asculta coloana sonoră -- experiența mea va fi cea a unui spectator de film. Desigur, un film destul de prost de obicei, pentru că se lungește pe o grămadă de ore, nu prea excelează la montaj, merge lent șamd. Dar experiența e, altfel, similară. E un joc mai artă când e observat, și nu jucat?

Doi: pentru actorul de teatru, piesa în care joacă e artă? El nu are același rol cu al spectatorilor lui. Nu are aceleași trăiri. Nu vede totul din exterior. El e cel care știe tot despre piesă, are fiecare pas pregătit și îl face când e necesar. Pentru el piesa e artă?

Avem conceptul de „artă”, dar ca multe alte concepte/cuvinte, e unul creat pentru a desemna ceva din realitatea noastră, nu un adevăr suprem despre univers. Da, avem dicționare care teoretic ne spun ce înseamnă anumite cuvinte, dar asta înseamnă doar că ne spun doar utilizările lor curente, nu un adevăr suprem, filozofic. Și deseori ajungem să ne certăm pentru chestii care sunt, de fapt, terminologie (v-o spun ca o umanistă care s-a dat des cu capul de masă ascultând dezbateri).

Dacă dați pe dexonline, o să vedeți că arta e definită vag, tentativ. Îmi place aia cu „Activitate a omului care are drept scop producerea unor valori estetice și care folosește mijloace de exprimare cu caracter specific”. Dar în principiu definițiile sunt de acord că arta e cu frumosul, poate eventual și cu talentul, geniul sau conștiința socială. Adevărul e că arta e genul ăla de concept pe care-l prinzi din mers și legat de care îți formezi o mică filozofie proprie. Arta e doar cea excepțională. Arta e doar nu-știu-de-care. Arta e orice e frumos și făcut de om.

Din punctul meu subiectiv de vedere, arta e chestia aia care țintește către profunzime/distracție/frumusețe prin manipularea semnelor culturale. Unde „semne culturale” e o chestie vagă, recunosc („semn” e folosit cu înțelesul lingvistic, adică un lucru care trimite la altul -- gen cuvântul „câine” trimite la ideea de câine). Mă gândesc așa: în general arta ne „manipulează” percepțiile. Ne face să simțim ceva estetic punându-ne în față anumite elemente pe care noi le percepem în moduri oarecum previzibile. Folosirea anumitor culori în pictură, plasarea unui element într-o poză sau într-un tablou, folosirea unor clișee sau idei cunoscute de toată lumea.

Toată arta este o continuă referire la ceea ce știm deja, folosește trimiteri care ne pun într-o anumită stare, ne creează anumite emoții. Chestia asta e cea mai clară când arta e clar delimitată: poezia cu rimă și ritm, poezia aliterată, comparațiile, metaforele, epitetele -- care odată de nedezlipit de literatură („glaukopis Athena” -- Atena cu ochii strălucitori a lui Homer; „kusa makura” în poezia japoneză tradițională, însemnând „perna de iarbă” și semnificând o călătorie). Și e clară și când se trece de la o cultură la alta și se pierde semnificația semnelor folosite de artist (de unde și problemele de traducere). De exemplu, cine are chef să se uite la o piesă de teatru No va putea vedea că e ciudată și de neînțeles (dacă n-are cultura necesară în spate; eu recunosc că n-o am).

E piesa de teatru artă pentru actor? Actorul e un artist, un manipulator al percepției celorlalți. Bănuiesc că și el are anumite experiențe estetice în momentul în care joacă, pentru că eu am astfel de experiențe când scriu. Sunt deopotrivă artistă și spectatoare. Consider literatura a fi artă și în momentul în care eu sunt cea care o produc.

Jucătorul însă nu este un creator. El este un beneficiar al actului de creație al altcuiva -- chiar dacă el poate câștiga un joc, câștigă mergând până la capăt. Necesită mai mult efort decât uitatul la televizor, dar acțiunea se petrece între limite setate de creatorul jocului. La întrebarea „ce este acolo în depărtare?” nu se poate răspunde, la fel cum nu știm cum arată picioarele Gioccondei. Când joci, anumite gesturi (e nevoie de dexteritate/să înțelegi șpilul, dar nu peste măsură) te conduc către anumite rezultate. Uneori te conduc către finaluri alternative în care personajul tău moare, dar finalurile alternative nu sunt necunoscute nici în literatură.

Jucătorul pășește în ritmul lui, dar conform unei coreografii date. Uneori jocul are mai multe de zis, alteori are prea puține. Părerea mea e că pe măsură ce trece timpul creatorii de jocuri explorează din ce în ce mai mult tehnicile pe care le au la dispoziție, încep să-și înțeleagă posibilitățile și creează jocuri din ce în ce mai ambițioase, interesante, profunde, care să merite.

Problema cu jocurile pe calculator e că sunt noi. Și sunt tratate ca oricare altă artă la început: cu dispreț. Și toate artele au un început...

Să însemne asta că în trecut și literatura era considerată o artă de doi bani? Literatura, care acum e pusă pe piedestal? Aia pe care o apreciem în expresii gen „om citit” și în versuri dulci-pompoase gen „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris/ Încet gândită, gingaş cumpănită;/ Eşti ca o floare, anume înflorită/ Mâinilor mele, care te-au deschis”?

Normal că da!

Două cuvinte despre istoria disprețului literaturii

Platon, 360 BC (Republica):

„toate imitațiile poetice dăunează înțelegerii celor care le ascultă, iar a le cunoaște adevărata natură e singurul lor antidot”
„La fel cum într-un oraș când celor răi li se permite să aibă autoritate și cei buni sunt puși deoparte, la fel și în sufletul omului, după cum ziceam, poetul care imită realitatea sădește o constituție rea, pentru că îi face pe plac naturii iraționale care nu are discernământ asupra a ceea ce e superior sau inferior, ci crede că același lucru e odată mare și odată mic – este un făcător de imagini și e departe de adevăr.”

Pe la 1600, Sir Philip Sydney apăra poezia ca fiind o chestie utilă și folositoare, nu dăunătoare. Spune că îmbină utilul și plăcutul. Evident, nu făcea asta pentru că toată lumea din epocă adora literatura și o considera extrem de importantă.

Ce aveau toți cu poezia? Era varianta standard de scriere a ficțiunii la momentul respectiv. Proza era păstrată pentru alte tipuri de scriere, nu pentru varianta cea mai artistică a literaturii (care-i cuprindea pe Homer, Dante, Chaucer, Milton – și și teatrul era scris în versuri, da?). Pentru că, evident, proza era inferioară, nu era la fel de nobilă, cultivată etc. Chestie valabilă nu doar în Europa, ci și în Orient: japonezii considerau în vremuri de demult că proza era vulgară, inferioară și deci numai femeile se ocupau de ea.

Chestia e, evident, că în ambele cazuri literatura ca artă era într-un stadiu oarecum incipient. Grecii erau încântați de Homer (era până și învățat în școala primară în Atena), dar în rest povestea e mai puțin clară. Citatele de mai sus din Platon spun că literatura nu era universal privită ca fiind importantă (sau bună). Îi răspunde Aristotel, inventând ideea de catharsis, dar ideea de critică e deja în ring – în afară de cultul lui Homer, unde se situează inventatorii de ficțiune? Greu de zis. Eschil (dramaturgul considerat „părintele tragediei”) a ales ca epitaful lui să menționeze că a luptat la Maraton, nu că a scris piese de teatru. Dacă mai adaugi și faptul că grecii considerau că Iliada e corectă din punct de vedere istoric (cel puțin la nivelul faptelor umane), problema devine chiar spinoasă.

Dăm pe repede: Imperiul Roman, cu alte texte de toate felurile. Apoi o cădere a literaturii în general, odată cu venirea creștinismului și întoarcerea puternică spre spiritualitate. Ceva literatură mai există, dar nu are importanța/forța filozofică-rafinată de mai demult. Prin secolul 10 a început să se reinventeze teatrul prin piese religioase („mistere”, care reprezentau diverse miracole, și mai târziu prin piese moralizatoare (Everyman, de exemplu)). Regele Arthur a apărut ca pseudo-istorie. Alte povești cavalerești. Alegorii. Apoi se redescoperă textele grecilor și ale romanilor, se descoperă Lumea Nouă, se inventează tiparul. Lumea se schimbă, literatura reînflorește.

Dar are vreo valoare? E greu de zis. E utilă la ceva? Philip Sydney explică mai sus că da. George Puttenam insistă și el, tot în secolul 16, că poezia are rolul de a face omul mai bun – și că poeții au fost primii preoți, profeți, legislatori și conducători ai lumii. O exagerare, dar din nou din dorința de a spune că literatura inventantă are un sens. Are o valoare. Are ceva care o face să merite să fie citită. (Ca idee, pe vremea respectivă originalitatea nu era o chestie foarte relevantă, așa că un scriitor avea șanse să manifeste spiritul epocii și temele epocii mai degrabă decât idei speciale și noi – valabil și pentru apologeții poeziei, și pentru Shakespeare)

Acuzațiile, apărarea, vociferările fac parte apoi din cam toate schimbările mari din literatură. Lucrurile se făceau deja într-un fel bine stabilit, chestia asta nouă e lipsită de valoare! Chestia veche e prea scorțoasă și învechită! Fiecare cu durerile. Valoarea unui curent nou e evidentă doar când te uiți înapoi: n-ai cum să știi că va urma un Shakespeare, un Tolstoi, un Joyce, un Fowles.

Neîncrederea într-o chestie nouă e evidentă și în alte direcții: fotografia a fost ținta scepticismului (nu e artă pentru că e făcută cu un aparat; va fi utilă în artă, dar nu are același grad de creativitate ca o pictură), filmele idem, televiziunea la fel.

În anumite cazuri arta a fost chiar „rea”. Benzile desenate au fost blamate multă vreme pentru violența adolescenților, au fost reglementate de autorități, au fost orientate spre un public tânăr, au fost împărțite în genuri populare clare, care le-au impus anumite direcții în care cu greu puteau crește (reguli: fără persoane cu dizabilități, acțiunile criminale trebuie să fie mereu sordide, polițiștii și alte persoane de partea legii trebuie să fie mereu oameni buni și respectuoși, binele câștigă, fără înjurături etc.).

Dar, de la un anumit punct încolo a început o revoltă împotriva regulilor, o căutare a unor lucruri mai profunde, o încercare de a realiza proiecte mai ambițioase. Artiștii au început să se ia în serios. Rezultatul? Transmetropolitan, Sandman, Maus, V for Vendetta, benzi desenate care stau în picioare liniștit și în comparație cu cărțile. Se explorează posibilitățile combinațiilor de artă/scris, se ajunge la proiecte explozive, pline de detalii zgomotoase – sau la o simplitate apăsătoare. Benzi desenate biografice, autobiografice, pline de referiri literare sau de sarcasm satiric. Cresc, devin o artă de sine stătătoare.

Și acum, jocurile pe calculator: noi, mult mai noi chiar și decât benzile desenate. De foarte multe tipuri, cu foarte multe tipuri de joc. Acuzate des de violență. Însă senzația mea e că încep să-și găsească modalitățile de exprimare și să se dezvolte ca artă, nu doar ca distracție. Există jocuri capabile să-ți schimbe viziunea despre lume, să-ți spună un adevăr profund, să reflecte ceva extraordinar din viață? Depinde. Nu toți oamenii sunt transformați de aceeași carte. Întrebarea e, deci: au jocurile posibilitatea să facă ceea ce face arta consacrată?

Părerea mea e că da. Și voi vorbi despre asta într-un articol viitor.

Jocurile pe calculator, sau corupătorul de minori și de majori

Wed, 22 Jan 2014 09:51:03 +0000

[][1]

Alice: Madness Returns ~~”Trebuie făcute sacrificii.” „Cei care zic asta vor de obicei să spună că trebuie făcute de alții.”~~

La un Google scurt, am găsit două tipuri de articole despre jocuri pe calculator, care să nu fie scrise de jucători: jocurile sunt rele; și jocurile sunt educative, deci utile – când sunt jocuri educative. Eventual mai găsești combinații între cele două tipuri de articol, dar creativitatea autorilor se oprește, insipid, asupra unor probleme care sunt departe de o viziune de ansamblu. E ca și cum am discuta despre cărți cam așa: „Cauzează miopie, dar pot fi manuale.”

Întâmplător, jocurile sunt mai mult decât un click-click-click care, metaforic vorbind, echivalează cu un genocid – și care se termină funest cu un ecran negru pe care scrie „adicția continuă”. Așa că, pe parcursul unei serii de articole, am de gând să discut mai multe aspecte legate de jocurile pe calculator, privite nu atât prin prisma utilității, ci mai ales prin cea a artei. De ce o serie? Pentru că altfel articolul ăsta ar ajunge la dimensiuni inadmisibile pentru blog. De ce artă? Pentru că eu cu asta mă ocup.

Teme: efectele nocive ale jocurilor și dependența, tratate pe scurt (articolul de față); elemente artistice din jocuri – muzică, grafică, poveste (da, o să dau exemple de chestii mișto); jocurile ca artă/non-artă; o istorie a disprețului literar, care e surprinzător de asemănător cu disprețul de azi față de jocuri; violența jocurilor; femeile și jocurile pe calculator; o să discut și în despre anumite jocuri care mi s-au părut mișto.

Bineînțeles, fiind o umanistă și tocilară, discuția o să se întindă în tot felul de direcții. Când vă prezint ideile altora, o să menționez autorul (eventual și titlul cărții, dacă e o carte, și dacă mă apucă frenezia, și numărul paginii) – când pot și am la ce, dau link către sursă.

Bun, acuma că am stabilit termenii problemei, hai să trecem la primul subiect, care nu e foarte interesant, dar mi se pare necesar în contextul unui anumit curent de gândire.

Jocurile – corupătorul de minori; și de majori.

Câteva chestii pe care le-am remarcat prin articole care ne avertizează că jocurile au efecte secundare nasoale:

jocurile creează dependență. Varianta 1: explicație științifică. Varianta 2: explicație religioasă. Varianta 3: anecdotă.
jocurile au efecte nasoale pentru sănătate. Sunt articole care discută de toate, de la probleme cu tendoane și încheieturi, la tedința de a vedea viața ca un joc, la creșterea agresivității, la migrene și moarte.
jocurile duc la probleme legate de atenție.

Bun. Toate chestiile de mai sus sunt valabile, cu mențiunea că sunt despre jucat în exces. Acuma, o chestie: în momentul în care îți forțezi corpul, nu contează din ce cauză o faci. Poate muncești prea mult, poate te joci prea mult. Corpul nu știe. Corpului nu-i pasă. Dacă forțezi, o să existe consecințe.

Deci, în momentul în care o știre îmi zice „Un caz clar este acela al unui barbat de 28 de ani care s-a prabusit dupa ce a jucat „Starcraft” intr-un Internet Cafe in Taegu, Coreea de Sud, timp de 72 de ore”, eu o citesc așa: un tip de 28 de ani din Coreea de Sud a fost un idiot care nu și-a dat seama că se torturează și, în consecință, a murit.

Știrea sugerează că e vina lui Starcraft, dar s-au vândut vreo 11 milioane de jocuri Starcraft și, în mod clar, n-avem 11 milioane de morți, pentru că cineva ar fi remarcat că o populație cât a Greciei a murit din cauza unui joc. Sau barem să fie 1 milion de morți. Sau 100.000. Sau 60.000, câți are orașul meu natal. Sau 10.000. Sau 1000. Nu, aveam un caz în care un idiot a murit aiurea. Și dacă ar fi trei, sau cinci, sau zece, tot idioți ar fi.

Sunt mulți oameni care au probleme de sănătate pentru că trag de ei aiurea. Nu e vorba de jocuri, e vorba de un fel de nepăsare față de sine și de inconștiență legată de propriile limite. În anul I de facultate, o colegă de la japoneză a lipsit două luni de la școală pentru că se chinuia atât de tare să exceleze la toate încât a cedat și a trebuit să rămână acasă până și-a revenit. Tipa învăța de dimineața până seara, dormea pe apucate, trăgea de ea și se simțea, spunea ea, excelent. Până au forțat-o să rămână la pat pentru că intrase într-un fel de hiperactivitate autodistructivă.

Am lucrat o vreme ca scenaristă pentru o emisiune TV. Am plecat după un sezon, dar am auzit după că una dintre tipe – cred că cea care muta înregistrările de pe casete pe calculator și le eticheta până târziu în noapte – cedase fizic și a ajuns cu ambulanța la spital. Aceeași problemă, epuizare.

Pentru că japonezii sunt speciali și trag de ei mai tare decât restul lumii, au inventat termenul de karoshi, moarte din cauza muncii. Sunt sute de cazuri anual.

Problema nu sunt jocurile, ci inconștiența. Orice exagerare pe termen lung tinde să fie nocivă, fie că exagerăm cu muncitul, cu învățatul, cu jucatul, sau cu sportul. Când simți că ai probleme, te oprești, iei o pauză. Te dor degetele? Nu mai tasta. Te dor genunchii? Fă o pauză de la sport. Dormi 5 ore pe noapte și ți se pare normal? Ia-ți o vacanță. N-ai timp de tine? Renunță la ceva din ce faci. Diferența dintre cineva care cedează fizic din cauza muncii și cineva care o face din cauza jocurilor e că percepem prima chestie ca fiind utilă, până la un punct eventual chiar lăudabilă („Uite câte face X! E muncitor! E harnic!”), iar a doua ca fiind inutilă și doar dăunătoare („Uite ce și-a stricat sănătatea degeaba”). Dar rezultatul fizic e că amândoi au probleme. Amândoi se autodistrug, mai lent sau mai rapid.

Cheia pentru a rezolva problemele legate de jocuri nu e renunțatul la jocuri. E variația. Faci și altceva. Mergi să te plimbi, te întâlnești cu alți oameni, citești câteva pagini dintr-o carte, faci niște sport, înveți niște chestii interesante. Te asiguri că ai o viață variată, că schimbi macazul din când în când, că ai grijă de tine. Dacă într-o zi ai jucat ceva de dimineața până seara (se întâmplă uneori), a doua zi iei o pauză și te duci să faci alte chestii. E valabil și pentru cei care lucrează prea mult. E valabil și pentru cei care învață prea mult.

Cu asta, am terminat cu aspectul introductiv „ATENȚIE! JOCURILE POT DĂUNA GRAV SĂNĂTĂȚII!” De data viitoare discutăm ce sunt jocurile și ce au ele interesant, de apreciat, mișto. Pentru că au o grămadă de aspecte faine. 😉