Despre Scris La Modul Cel Mai Propriu on Roxana-Mălina Chirilă

Româna cea de toate zilele

Mon, 16 Apr 2018 20:10:49 +0000

Am văzut azi o frază care spunea ceva despre un „evenimentele din Budapesta, Ungaria și Madrid”. Nu astea erau orașele și țara, dar asta era situația. Acuma, nu e exclus să fi mâncat omul care a scris textul o virgulă, lucru care se mai întâmplă, dar mi-a amintit de faptul că învățăm uneori în școală tot felul de prostii.

De exemplu, învățăm că nu se pune niciodată virgulă înainte de „și”, ceea ce nu doar că e fals, e și ilogic. În propoziția de mai sus, e clar că evenimentele se petrec în două locuri: Madrid și Budapesta (orașul din Ungaria). Dar la prima vedere pare că sunt trei locuri: Madrid, Ungaria și Budapesta.

„Dar Roxana, te prinzi”. Aici da, dar ce se întâmplă dacă vorbesc de „fratele meu, Titus și Teo”? E vorba de trei persoane: Titus, Teo și fratele meu? E vorba de două: Teo și fratele meu, Titus? Dat fiind faptul că și pe fratele meu, și pe tatăl meu îi cheamă Titus, e imposibil să-ți dai seama la cine mă refer chiar dacă îmi știi familia.

Regula e simplă: dacă ce e după virgulă e explicație despre ce vine înainte de virgulă (de exemplu, dacă zici Budapesta, Ungaria), atunci izolezi bucățica aia de propoziție între virgule. Chestia asta se numește „apoziție”, se făcea prin gimnaziu, dar și dacă nu știi denumirea oficială, are logică să pui cuvântul ăla deoparte, ca să se priceapă că nu face parte din enumerarea oficială.

Bănuiala mea e că profesorii de română nu explică clar logica lecțiilor pe care le predau. Doar așa îmi explic faptul că lumea reține reguli după ureche și nu mereu pe cele bune. Uneori văd oameni care se luptă și împotriva normelor oficiale, și împotriva bunului simț doar ca să respecte o normă dubioasă, dar care e ușor de reținut.

De exemplu, e relativ simplu să reții că nu e frumos să spui „ca ca” într-o propoziție, pentru că se numește cacofonie – are un iz murdar cacofonia asta, așa că din simplă idee stilistică a ajuns aproape literă de lege. Sunt oameni care nu pot să scrie mai nimic corect, care înjură toată ziua, nu știu să folosească nici cratime, nici nimic, dar îți reperează cacofonia din avion. Bănuiesc că s-a observat deja că am făcut o cacofonie în paragraful anterior, probabil că cineva de-abia așteaptă să mă corecteze. Suntem o nație de vânători de „ca ca”, fără să știm exact de ce ar fi asta o greșeală de vorbire și fără să avem un răspuns dacă ne întreabă cineva de ce „explică clar” e o problemă, dar „cacao” nu.

Și chestia e că scrisul limbii române nu e doar toceală. Există o regulă simplă până și în ce privește cratimele vieții, care încurcă atâția oameni. Dacă ai o cratimă într-un cuvânt, de fapt ai acolo două cuvinte, doar că unul e prescurtat. „Dă-ți palme” e de fapt, „dă palme” + „ție”. Adică ție să-ți dai. „Rupe-o” e, de fapt, „rupe” + „pe ea”. „Fetițo” e într-un cuvânt pentru că nu fetițești pe nimeni și nici nu știi ce înseamnă asta. „Fat-o” e un îndemn să „o feți”, adică s-o naști. „S-a dus” pentru că „pe sine a dus”, dar e „camera sa” pentru că camera n-a făcut nimic cu sine.

Am învățat chestiile astea în clasele primare și, când stau mult pe net și mă trezesc că nu mai știu cum se scrie limba română, încep să gândesc ca la opt ani, să-mi dau seama dacă are mai multă logică să „vă dați” sau „vă da ție”. Iar pentru că prima variantă sună cam a ce vreau și a doua sună a nonsens, știu că se scrie „dați-vă”.

Dar poate că lucrurile nu sunt suficient de clare în școală. Poate că învățătorii și profesorii nu știu cum să explice lucrurile astea simplu și logic, fără să se complice cu explicații despre articole hotărâte și nehotărâte, părți de propoziție și alte nebunii – adică, bine, sunt și alea importante, dar le zici după ce elevii pricep în mare despre ce e vorba, ca să nu-i zăpăcești de cap.

Poate nici importanța unei scrieri îngrijite nu e subliniată îndeajuns – chiar dacă cititul de cărți nu e foarte comun, se citește mult mai mult decât înainte. Stăm pe net, stăm pe Facebook, citim o știre, discutăm pe messenger cu prietenii. Ne facem cunoscuți în primul rând prin scris – dacă cineva vorbește cu mine, cel mai des o face pe mail, în comentarii, pe Facebook. Am prieteni cu care îmi scriu mai ceva decât pe vremea când scrisorile erau foarte la modă.

E o lume scrisă și citită, felul în care scriem ne recomandă mai ales necunoscuților. Dar am rămas blocați în secolul trecut, în care cel mai des cunoșteai omul față în față, în care într-adevăr era ușor să ignori felul în care scria pentru că-l vedeai și îl înțelegeai după înfățișare. E valabil și în educație, profesorii par liniștiți să ierte tot felul de agramatisme, poate pentru că se gândesc că și-așa ajunge elevul să termine școala și nu mai scrie de mână niciodată. Problema fiind au dreptate: elevul termină școala și scrie cu picioarele pe calculator.

Ne-au rămas idei bune din trecut: știm că e important să fim prezentabili în persoană, să avem hainele curate, să nu mirosim a transpirație și așa mai departe, pentru că oamenii ne judecă după chestiile astea. Însă lumea se schimbă, dar noi nu ținem pasul cu vremurile. Suntem prezentabili în persoană, dar ne prefacem că digital nu contează ținuta, totul e ok.

Credem că e normal să fim judecați la adevărata noastră valoare, care transpare din când în când din ideile pe care le scriem, fără să ne gândim că ne e de două ori mai greu să acceptăm sfaturi de viață de la cineva care vorbește bălmăjit, chiar dacă sfaturile sunt bune.

Însă când încep să discut despre cum arată un text scris neîngrijit pe net, puțini ascultă. E multă rezistență aici, comoditatea e mare, ne mințim că e ok și nu ne influențează chestiile astea pentru că ascultăm ideea din spatele scrisului semi-ilizibil, iar lucrurile învățate doar pe jumătate în școală atârnă greu în balanță. Una peste alta, e greu cu schimbarea.

Scrierea cursivă la scară largă să moară!

Tue, 25 Nov 2014 12:35:50 +0000

Un articol de pe hotnews pe baza căruia se face foarte mult caz este cel despre elevii din Finlanda care nu mai învață să scrie de mână. După cum spunea Eftimie, scrisul din articolul original se referea la scrierea cursivă de mână, nu la toate tipurile de scris de mână.

Ceea ce nu înseamnă că s-au lămurit confuziile, că încă sunt unii care confundă scrisul de mână cu scrisul cursiv, sau care spun că ar fi mai rapid sau că e „ce trebuie”, că e importantă caligrafia, că așa trebuie predat etc. Și cum îmi place să mă sacrific pentru voi, cititorii mei, am scris o pagină de mână, care începe cu scris cursiv și se termină cu scrierea de mână pe care o folosesc pe bune și azi, care nu mai e cursivă, ci cu fiecare literă scrisă separat.

Pentru claritate o să redau tot ce am scris de mână rescris la tastatură. Că deh, n-am scris și nu voi scrie niciodată frumos. Și în partea de jos a paginii mi s-a deschis cerneala la culoare, că așa face ea. Așa că nici partea aia nu e foarte lizibilă, dar din alte motive.

Eu am învățat să scriu cursiv în școala primară, când mi s-a predat așa la școală. În fiecare zi mi se spunea să scriu mai frumos, ceea ce e de înțeles. Mai ales că scriam repede și ușor neglijent.

Paragraful ăsta e scris atent, mă chinuiam suficient de tare să fac fiecare literă mai lizibilă ca să uit de la mână până la gură ce voiam să spun. Deci am scris prostii, vă rog iertați.

Ce e mai sus e scris cu grijă ca să poată fi citibil. Aici deja mă grăbesc. Încep să-mi scape dimensiunile buclelor. Devine o corvoadă să scriu rapid și nici cititorul nu e mulțumit.

Cititorul nu e mulțumit pentru că nu poate citi aproape nimic fără specialiști care să-l asiste. A se observa felul în care „b” se pierde, începe să semene cu un „l” lângă care e un fel de buclă plutitoare. Cuvântul „buclelor” e o varză completă, aproape ilizibilă, mai ales cu „c”-ul care din grabă nu mai e curbat.

Scrie mai frumos!!! <- mesaj constant în primară și gimnaziu

Aici „S” nu e cursiv, am dat-o pe semi-cursiv, semi-normal. După săgeată am revenit la cursiv.

În liceu am avut o colegă de bancă care scria foarte frumos. M-am uitat la ea ce făcea: scria fiecare literă separat. În scurt timp am început să prind ideea și să separ și eu literele. Am păstrat câteva chestii din scrierea cursivă: l -> L, e -> E. Nu e vina mea că seamănă. E scrierea cursivă. (apropo, vezi E-ul scris E)

Pasajul ăsta e cum scriu de obicei când mă grăbesc – nu mai e cursiv, ci dezlegat aproape total. Bine, E-ul e preluat pur și simplu din cursiv doar în cazul de față pentru a vă aduce aminte cât de absurd e făcut și cu câte bucle imposibile. De fapt îl scriu de obicei mai de tipar.

Pas cu pas am renunțat la anumite reminiscențe cursive: la a doua încercare de scriere necursivă, am început să înlocuiesc l cu l. E și mai rapid, și mai clar.

Dar mi-era în sânge bucla buclucașă a lui l cursiv, așa că am rămas cu ea cu excepția momentelor în care chiar sunt atentă să fac un bastonaș de unul singur acolo. A doua încercare de a-mi mai modifica scrisul a rămas în mare un eșec – însă e bine că am rămas cu prima. S-au eliminat multe puncte de confuzie, cum ar fi a doua buclă a lui b, legăturile care te fac să te întrebi dacă un „c” face parte dintr-un „u”, chestii de-astea.

Spuneți-mi iar cum scrierea cursivă e mai rapidă, mai frumoasă, mai lizibilă și mai eficientă. (Bine, tot scriu l ca l dacă mă iei repede)

Aici am avut vag puțină grijă să scriu mai lent și mai citeț – vag. Nu cu mult, în niciun caz chinuiala de la începutul paginii.

În stânga jos e un tabel cu diferențe cursiv-necursiv. Uitați-vă cât de mult trebuie să se plimbe stiloul pe hârtie în primele cazuri, cât în al doilea. Cursivul nu e mai rapid: doar încerci să nu iei stiloul de pe pagină pe cât posibil. La E, de exemplu, se face un semicerc în sus, se coboară în buclă, altă buclă la mijloc, semicerc jos: învârți acolo în disperare. E-ul normal e făcut din trei linii (una îndoită), deci ridici stiloul de două ori. Dar e mai rapid.

Știu sigur, că am folosit o variantă lung, cealaltă variantă cam la fel de lung. Și deși toată lumea preferă să scriu la tastatură, știu foarte clar ce viteză aveam pre-schimbare și post-schimbare – și ce lizibilitate. De bine, de rău acum chiar pot să scriu chestii pe care să le citească și alții, dacă insist. (dar nu mama. Maică-mea nu poate citi ce scriu cursiv, necursiv, cu grijă sau fără grijă. Dacă aș avea un jurnal secret aș putea să-l pun pe masă în sufragerie și n-ar afla nimic nou)