Despre Scris on Roxana-Mălina Chirilă

Undergroundul independent al pieței de carte

Mon, 12 Aug 2019 08:50:34 +0000

Dragii babei și ai moșului, haideți la gura sobei să vă povestesc câte nebunii fac unii autori fără talent ca să vândă câteva volume în plus (care sunt numai bune de pus pe foc, că de-aia suntem la gura sobei).

Amu’, se face că pe 30 iunie, dacă nu mă înșală data găsită acum în inbox, am primit o propunere pe Goodreads să scriu recenzia unei cărți, contra unui volum gratuit trimis de editură. Nu prea fac eu de-astea, pentru că am la cărți acasă cât să citesc un an fără să ridic privirea din ele, dar aveam o zi mai șui. M-am uitat ce era cu cartea, am văzut că avea un scor foarte mare pe site, peste 4 stele din 5, ba era și scurtă și de dragoste, așa că într-un moment de nebunie am acceptat propunerea editurii.

(Nu mai accept, căci mi-a fost învățătură de minte.)

Peste vreo săptămână am primit un mail de la editură cu volumul în format .mobi și .epub. În CC erau vreo 50 de alți oameni și o listă de indicații. Unele erau ok, dar erau două care mi-au trezit suspiciunea. Prima instrucțiune era că aveam termen-limită de o săptămână să citesc cartea. A doua era că, dacă mă păștea dorința fierbinte să-i dau mai puțin de trei stele, să nu postez recenzia pe site, ci să le-o trimit direct lor. Nu de alta, dar editura plătise pentru campanie și se aștepta la rezultate pozitive.

Nu știu alții cum sunt, dar eu în general țin minte cine mă plătește pentru o treabă și cine nu, iar aici nu țineam deloc minte să fi semnat vreun contract sau să se fi pus problema să fiu plătită. Am răspuns la mail cu „Reply all” și am explicat că, și dacă editura plătise pentru campanie, nu mă plătise pe mine – și nu vedeam de ce le-aș scrie o recenzie în particular, când nu asta a fost înțelegerea inițială.

Apoi, țin-te bine. M-au boscorodit că vorbesc urât (n-am vorbit urât) și că i-am spamuit și pe ceilalți recenzori (ce, eu i-am pus în CC?), mi-au zis și că mă taie de pe lista lor de colaboratori și de pe listele de recenzori ale multor alte edituri.

După cum ziceam, nu prea fac chestia asta cu primit cărți de la edituri des, am și destule cărți. Și dacă ar fi să fiu tăiată de pe toate listele din lume, n-ar fi o mare tragedie – dar mă îndoiesc că ar avea ei legături cu multe edituri, pentru că am început să-i caut pe net și să studiez mai tare ce-i cu ei. Sunt niște independenți atât de mici încât nu par să se fi ocupat de nicio altă carte.

Cartea e asta, „The Seduction Expert” de Saya Lopez Ortega, publicată de VSP publishing. Am fost fraieră când am acceptat să vorbesc cu ei – efectiv nu m-am uitat că avea DOUĂ MII de ratinguri pe Goodreads, ea fiind încă nepublicată, deci fiind suspectă de la o poștă.

După un pic de cercetare, am văzut că e o carte care „urmează să se lanseze în curând” de vreo doi ani – când m-au contactat pe mine, lansarea fusese amânată pentru sfârșitul lui iulie, iar acum e disponibilă pe Amazon la precomandă, urmând a fi lansată pe 25 august. Curat murdar, coane Fănică.

După încă vreo câteva căutări, am văzut că acum vreun an au hărțuit oameni care au scris despre carte la cererea lor și au încercat să le dea jos blogurile. Acum, s-au luat la harță cu mine și diverși oameni de pe Goodreads care n-au scris ok de ei. Câțiva oameni reali au avut lucruri absolut ucigătoare de zis despre calitatea cărții și s-au trezit în unele cazuri cu hărțuiri din partea unor „fane” inveterate (probabil editura, sub alt nume).

Ok, dar atunci cum de are niște recenzii atât de pozitive? Păi, din câte au verificat alții problema, se pare că și-au creat o grămadă de profiluri false pe Goodreads cu care au lăudat cartea.

De ce fac asta? Din câte mă uit, probabil pentru precomenzi și pentru câteva exemplare vândute în plus după lansare (dacă va avea vreodată loc lansarea), până se prinde lumea cât de proastă e.

Ceea ce-mi amintește de o fază de pe la noi. Eram la un moment dat la o lansare de carte unde era invitat să vorbească și un autor român care mă adăugase pe Facebook. Eh, și s-a apucat el să le povestească autorilor strânși acolo de diverse tertipuri prin care să-și promoveze cărțile – și cum a auzit el de o chestie, că e bine să adaugi pe toată lumea pe Facebook, pentru că nu știi cine-ți cumpără cartea. Ba chiar auzise de un tip care avea o grămadă de conturi false de Facebook și crea rețele de prietenie între ele și își comenta singur la postări ca să pară că are succes.

Nu cred că a făcut el personal mișcarea cu conturile false și comentatul, dar a fost un șoc neplăcut să-l aud vorbind despre chestia asta ca fiind o practică ok. Am scos telefonul în timp ce vorbea, l-am șters din lista de prieteni, i-am evitat cărțile și le-am spus unor prieteni de faza asta, ca să nu-i cumpere cărțile în necunoștință de cauză.

Acuma, problema cu abordările astea cu profiluri false și faimă crescută cu pompa nu e doar că sunt cât se poate de nesincere, ci și că nu te duc prea departe. Cer o grămadă de timp și de efort petrecute în moduri deloc constructive.

Nu te ajută să scrii o carte mai bună în viitor, nici nu-ți fac cartea curentă mai bună. Nu te ajută să-ți creezi o relație reală cu fanii. Nu te ajută să-ți formezi o comunitate (pentru că fanii și pseudo-fanii nu pot comunica real). Nici nu dau impresia de veridicitate (dacă ar fi fost să cumpăr „The Seduction Expert” sigur mi s-ar fi părut ceva suspect acolo, uitându-mă la recenzii). Te ajută să construiești o iluzie care pică la prima pală de vânt.

În plus, dacă te și prinde cineva, e nasol, ai onoarea mai pătată decât o domniță din secolul 19 care a rămas peste noapte în compania unui domn.

Dar oamenii încearcă. Nu știu de ce. Probabil n-au încredere în propriile forțe și preferă să încerce să șunteze sistemul. Sau poate că scriu fix atât de prost, dar în loc să se reorienteze spre cariere care să li se potrivească mai bine preferă să insiste aici.

Româna cea de toate zilele

Mon, 16 Apr 2018 20:10:49 +0000

Am văzut azi o frază care spunea ceva despre un „evenimentele din Budapesta, Ungaria și Madrid”. Nu astea erau orașele și țara, dar asta era situația. Acuma, nu e exclus să fi mâncat omul care a scris textul o virgulă, lucru care se mai întâmplă, dar mi-a amintit de faptul că învățăm uneori în școală tot felul de prostii.

De exemplu, învățăm că nu se pune niciodată virgulă înainte de „și”, ceea ce nu doar că e fals, e și ilogic. În propoziția de mai sus, e clar că evenimentele se petrec în două locuri: Madrid și Budapesta (orașul din Ungaria). Dar la prima vedere pare că sunt trei locuri: Madrid, Ungaria și Budapesta.

„Dar Roxana, te prinzi”. Aici da, dar ce se întâmplă dacă vorbesc de „fratele meu, Titus și Teo”? E vorba de trei persoane: Titus, Teo și fratele meu? E vorba de două: Teo și fratele meu, Titus? Dat fiind faptul că și pe fratele meu, și pe tatăl meu îi cheamă Titus, e imposibil să-ți dai seama la cine mă refer chiar dacă îmi știi familia.

Regula e simplă: dacă ce e după virgulă e explicație despre ce vine înainte de virgulă (de exemplu, dacă zici Budapesta, Ungaria), atunci izolezi bucățica aia de propoziție între virgule. Chestia asta se numește „apoziție”, se făcea prin gimnaziu, dar și dacă nu știi denumirea oficială, are logică să pui cuvântul ăla deoparte, ca să se priceapă că nu face parte din enumerarea oficială.

Bănuiala mea e că profesorii de română nu explică clar logica lecțiilor pe care le predau. Doar așa îmi explic faptul că lumea reține reguli după ureche și nu mereu pe cele bune. Uneori văd oameni care se luptă și împotriva normelor oficiale, și împotriva bunului simț doar ca să respecte o normă dubioasă, dar care e ușor de reținut.

De exemplu, e relativ simplu să reții că nu e frumos să spui „ca ca” într-o propoziție, pentru că se numește cacofonie – are un iz murdar cacofonia asta, așa că din simplă idee stilistică a ajuns aproape literă de lege. Sunt oameni care nu pot să scrie mai nimic corect, care înjură toată ziua, nu știu să folosească nici cratime, nici nimic, dar îți reperează cacofonia din avion. Bănuiesc că s-a observat deja că am făcut o cacofonie în paragraful anterior, probabil că cineva de-abia așteaptă să mă corecteze. Suntem o nație de vânători de „ca ca”, fără să știm exact de ce ar fi asta o greșeală de vorbire și fără să avem un răspuns dacă ne întreabă cineva de ce „explică clar” e o problemă, dar „cacao” nu.

Și chestia e că scrisul limbii române nu e doar toceală. Există o regulă simplă până și în ce privește cratimele vieții, care încurcă atâția oameni. Dacă ai o cratimă într-un cuvânt, de fapt ai acolo două cuvinte, doar că unul e prescurtat. „Dă-ți palme” e de fapt, „dă palme” + „ție”. Adică ție să-ți dai. „Rupe-o” e, de fapt, „rupe” + „pe ea”. „Fetițo” e într-un cuvânt pentru că nu fetițești pe nimeni și nici nu știi ce înseamnă asta. „Fat-o” e un îndemn să „o feți”, adică s-o naști. „S-a dus” pentru că „pe sine a dus”, dar e „camera sa” pentru că camera n-a făcut nimic cu sine.

Am învățat chestiile astea în clasele primare și, când stau mult pe net și mă trezesc că nu mai știu cum se scrie limba română, încep să gândesc ca la opt ani, să-mi dau seama dacă are mai multă logică să „vă dați” sau „vă da ție”. Iar pentru că prima variantă sună cam a ce vreau și a doua sună a nonsens, știu că se scrie „dați-vă”.

Dar poate că lucrurile nu sunt suficient de clare în școală. Poate că învățătorii și profesorii nu știu cum să explice lucrurile astea simplu și logic, fără să se complice cu explicații despre articole hotărâte și nehotărâte, părți de propoziție și alte nebunii – adică, bine, sunt și alea importante, dar le zici după ce elevii pricep în mare despre ce e vorba, ca să nu-i zăpăcești de cap.

Poate nici importanța unei scrieri îngrijite nu e subliniată îndeajuns – chiar dacă cititul de cărți nu e foarte comun, se citește mult mai mult decât înainte. Stăm pe net, stăm pe Facebook, citim o știre, discutăm pe messenger cu prietenii. Ne facem cunoscuți în primul rând prin scris – dacă cineva vorbește cu mine, cel mai des o face pe mail, în comentarii, pe Facebook. Am prieteni cu care îmi scriu mai ceva decât pe vremea când scrisorile erau foarte la modă.

E o lume scrisă și citită, felul în care scriem ne recomandă mai ales necunoscuților. Dar am rămas blocați în secolul trecut, în care cel mai des cunoșteai omul față în față, în care într-adevăr era ușor să ignori felul în care scria pentru că-l vedeai și îl înțelegeai după înfățișare. E valabil și în educație, profesorii par liniștiți să ierte tot felul de agramatisme, poate pentru că se gândesc că și-așa ajunge elevul să termine școala și nu mai scrie de mână niciodată. Problema fiind au dreptate: elevul termină școala și scrie cu picioarele pe calculator.

Ne-au rămas idei bune din trecut: știm că e important să fim prezentabili în persoană, să avem hainele curate, să nu mirosim a transpirație și așa mai departe, pentru că oamenii ne judecă după chestiile astea. Însă lumea se schimbă, dar noi nu ținem pasul cu vremurile. Suntem prezentabili în persoană, dar ne prefacem că digital nu contează ținuta, totul e ok.

Credem că e normal să fim judecați la adevărata noastră valoare, care transpare din când în când din ideile pe care le scriem, fără să ne gândim că ne e de două ori mai greu să acceptăm sfaturi de viață de la cineva care vorbește bălmăjit, chiar dacă sfaturile sunt bune.

Însă când încep să discut despre cum arată un text scris neîngrijit pe net, puțini ascultă. E multă rezistență aici, comoditatea e mare, ne mințim că e ok și nu ne influențează chestiile astea pentru că ascultăm ideea din spatele scrisului semi-ilizibil, iar lucrurile învățate doar pe jumătate în școală atârnă greu în balanță. Una peste alta, e greu cu schimbarea.

Ernest Cline – “Armada” [recenzie]

Mon, 11 Sep 2017 19:45:19 +0000

Știți momentul ăla în care dați de o carte sau de un serial care vă place mult, așa că găsiți ceva asemănător, vă puneți în fotoliu, vă pregătiți să fiți încântați și rămâneți _super-_dezamăgiți? Chiar dacă tehnic vorbind, tot ce v-a plăcut în primul caz există și în al doilea?

Cam asta e povestea mea cu „Armada” de Ernest Cline. Am fost dezamăgită, deși are tot ce mi-a plăcut la „Ready Player One”, de același autor.

După cum spuneam mai demult, „Ready Player one” e o carte despre o lume din viitorul apropiat, în care realitatea virtuală a cucerit lumea. Iar cel care a creat realitatea virtuală era un tocilar asocial și lipsit de familie, care a murit și a lăsat totul moștenire persoanei care reușește să dezlege o serie de ghicitori și jocuri axate pe cultura populară din anii ‘80. Doar că, după mulți ani de încercări, nimeni n-a reușit să afle nici măcar răspunsul la _prima _ghicitoare. Personajul principal e un puști care știe tot în materie de anii ‘80, e mare fan de jocuri și e prieten cu alții care-i seamănă, toți prinși în cursa după avere și obsedați de vânătoarea de comori a fondatorului lumii virtuale. O mare parte din farmecul cărții e că e plină-ochi de tot felul de referințe culturale din anii ‘80.

Eh, „Armada” e o carte despre un puști care știe o grămadă de chestii despre cultura anilor ‘80, e mare fan de jocuri și are prieteni care-i seamănă. Toată cartea e înțesată de referințe la cultura populară americană din alte decade. Serios. Uite un pasaj aleatoriu de pe la începutul cărții:

Mă simțisem precum Clark Kent pregătindu-se să afle în sfârșit adevărul despre originea sa de la fantoma holografică a propriului tată, mort de mult timp. Acum însă mă gândeam la Luke Skywalker, tânăr candidat Jedi, care privea intrarea peșterii de pe Dagobah

Pentru context, tipul ăsta vorbește așa când vrea să urce în podul casei. În plus, își repetă replicile lui Yoda când are ceva de făcut. Face referințe la HAL-9000. Recunoaște dintr-o privire clădiri din filme SF. Când vorbește de maică-sa, o compară cu Sarah Connor. Iar eu, tot citind, semănam cu căpitanul Picard.

Partea amuzantă e că fix tonele de referințe mi se păreau interesante și exotice în „Ready Player One” m-au exasperat în „Armada”. M-aș întreba retoric de ce, dar știu.

Universurile imaginare trebuie să aibă o logică internă. De exemplu, poți să accepți premisa că există o lume în care clasa conducătoare e formată din corbi, iar restul claselor din ființe umane, dar nu prea poți accepta în cazul ăsta ca un cerșetor uman să fie fiul secret al regelui, pentru că dacă ar fi, ar avea pene și ar zbura.

Ei, în „Ready Player One”, premisa era că toți oamenii sunt conectați la realitatea virtuală, dar doar cei care știu extrem de bine filmele, muzica și jocurile din anii ‘80, care trăiesc și respiră doar filmele, muzica și jocurile astea, sunt capabili să găsească răspunsul la ghicitori, să treacă probele și să obțină averea tipului care a creat lumea virtuală. În condițiile astea, e absolut normal ca toate personajele importante să facă zece milioane de referințe și să interacționeze cu cine știe câte lumi recreate după jocurile și filmele decadei. Iar Wade, personajul principal, cu atât mai mult. Totul se leagă.

În „Armada”, Zack e un băiat dintr-o lume asemănătoare cu a noastră din 2017. Tatăl lui era tocilar pasionat de jocurile, muzica și filmele SF din anii ‘80 și ‘90, așa că a început și el să fie pasionat de aceleași lucruri, într-un fel de încercare de a se apropia de taică-su. Iar Zack e, întâmplător, și extrem de bun la un joc numit Armada, în care se luptă împotriva invaziilor extraterestre. Totul e ok până aici, cineva poate avea accidental trăsăturile astea. Problema e că și cei din jur îi seamănă ca stil, astfel încât aproape fiecare dialog e un fel de amestec de replici luate din alte părți și replici originale care să explice un pic contextul curent.

Zack află repede că Armada nu e doar un joc, ci un program secret de instruire a populației în manevrarea unor drone, iar invazia extraterestră nu e o ficțiune, ci o realitate. Iar în momentul în care e luat cu o navă spațială și dus la baza militară, stilul adolescentin, cu referințe și jocuri și luat lucrurile un pic la mișto începe să fie enervant. Omenirea e pe cale să fie distrusă, iar el citează din filme. Extratereștrii vin să atace, dar ofițerii sunt glumeți și fac bancuri și referințe.

La un moment dat, jocul menționărilor devine absurd și distruge forța dramatică a conflictului – dacă personajele nu iau foarte în serios amenințarea cu extincția rasei umane, de ce aș lua-o eu? Iar Cline nu crede nici el în seriozitatea atacului, ceea ce se simte și la nivel narativ: personajele ba se grăbesc spre pozițiile de luptă pentru că le suflă inamicul în ceafă, ba se opresc din drum ca să mai schimbe trei replici din Star Wars.

Nici firul narativ nu ajută. Dacă scoți toate referințele, rămâi cu o poveste destul de clasică despre conspirații și personaje plate care se sacrifică eroic pentru a salva lumea.

Mă mai iau de un aspect: universul jocurilor pe calculator.

În „Ready Player One”, acțiunea se petrece în 2040, într-o lume a cărei istorie paralelă e destul de bine explicată. În „Armada”, acțiunea se petrece acum, iar în afară de jocurile cu extratereștri inventate special pentru carte, nu sunt pomenite detalii care să sugereze că lumea ar fi complet diferită de a noastră. Asemănarea e imensă.

Însă, pentru o carte despre jocuri pe calculator în ziua de azi, are tot felul de ciudățenii. Poate că le remarc pentru că mă joc acum, iar Cline pare că a rămas cu mintea la jocurile de atunci. În „Armada”, tehnologia și grafica au evoluat până au ajuns în punctul în care sunt azi (ba chiar au luat-o un pic înainte), dar stilul de joc a rămas înțepenit în perioada de dinainte ca generația mea să ajungă la școală.

Zack, de exemplu, este al șaselea jucător de Armada la nivel mondial, conform scorului. Iar asta nu însemna nimic în lumea reală, maică-sa îi zice să-și găsească ceva de lucru. Eh, în ziua de azi, dacă ești un jucător de talie mondială, poți ajunge pe scena asta:

Sau, dacă nu, măcar faci streaming și ghiduri pe Youtube, explicându-ți strategiile, și tot câștigi un ban.

Apoi, rare sunt jocurile cu un punctaj care înseamnă ceva deosebit de important. Se măsoară tot felul de lucruri, unele inutile pentru a-ți da seama cât de bun e jucătorul (numărul de animale vânate în Assassin’s Creed), altele care spun ceva, dar nu totul (raportul asasinate/morți/participări la asasinate din meciurile de League of Legends). Lucrurile au devenit mult mai complexe și e greu să creezi un clasament chiar și cât de cât stabil, clar și unanim acceptat.

Asta deoarece conceptul de joc competitiv s-a schimbat enorm. Iar, dacă e să iei la bani mărunți ideea că armata antrenează pe furiș milioane de oameni ca să poată lupta contra extratereștrilor cu ajutorul unui joc, îți dai seama repede că ar trebui să încurajezi puternic lupta în echipă, ca să se acopere unii pe alții, dar asta nu se întâmplă în cartea lui Cline, unde fiecare soldat e pe cont propriu.

„Armada” mi-a lăsat o impresie destul de proastă per ansamblu. Prea mult haos, personaje prea plate, referințe inutile în fiecare minut, faptul că nu reușea să redea o atmosferă tensionată (deși părea să și-o dorească) și că seamănă mai degrabă cu un colaj decât cu o poveste.

Dacă vreți să mă contraziceți, puteți cumpăra „Armada” de pe site-ul Nemira. Sau, dacă vreți ceva mai bun, „Ready Player One” e și el acolo. Sunt și pe eMag, dar acolo sunt momentan cu vreo 15 lei mai scumpe. Și sunt și prin librării, desigur.

Un Big Bang pătrunde în cancelarie!

Tue, 11 Oct 2016 11:41:19 +0000

Că tot discutam de școală zilele astea, mi-am adus aminte de o chestie. Când eram prin clasa a șasea, a fost un concurs de povești și povestiri la noi în școală – bine, nu era doar în școala noastră, lucrările erau trimise mai departe.

Eu am scris o povestire care nu prea avea nici cap, nici coadă, pentru că la 11 ani aveam zero exercițiu, n-aveam răbdare cu stilul, nu știam să închei o poveste, scriam fără diacritice în Word, care-mi corecta automat cuvintele în așa fel încât să puște în engleză – în fine, multe dezastre.

În povestea mea ziceam că înainte de Big Bang erau două planete în univers, în care era toaaaată materia din care e formată lumea noastră. Una era relativ mică și foarte densă și moartă, cealaltă era un fel de minge goală pe dinăuntru, care avea râuri de lavă luminoasă și tot felul de plante și animale ciudate. Și pe planeta asta vie existau dragoni.

Pentru că nu existau decât două planete în univers, care erau foarte, foarte departe una de cealaltă, dar fuseseră inițial în repaos una față de alta, atracția gravitațională a intrat în funcțiune și le-a atras din ce în ce mai mult una spre cealaltă până când s-au lovit și explozia lor a fost Big Bang-ul. Răurile alea de lavă au devenit sori, celelalte bucăți de materie au devenit planete, chestii de-astea. Iar dragonii, care erau o civilizație foarte avansată, au scăpat cu viață și au devenit un fel de zeități universale.

Țin minte destul de bine ideea asta, pentru că-mi plăcea enorm la momentul respectiv și aveam o întreagă poveste epică cu tot felul de personaje care ajungea până prin prezent. Dar la concurs am trimis parcă doar partea asta, cu planetele și dragonii.

Comisia din cancelarie mi-a refuzat-o.

„De ce?” am întrebat eu.

„Pentru că e incorectă științific,” mi-a răspuns profesoara mea de română. „Nu asta s-a întâmplat la Big Bang.”

Amu’, nu știu ce-i mai straniu: o poveste cu dragoni pe o planetă pe care funcția soarelui e îndeplinită de râuri de lavă cosmică, sau faptul că niște adulți nu știu că poveștile cu dragoni nu corespund legilor fizice. Dar știu ce-i mai trist.

Sf. Gheorghe în lupta împotriva imposibilităților științifice.

Vise-n cărți și filme

Sun, 04 Jan 2015 07:05:58 +0000

În cărți și filme am remarcat în principiu două tipuri de vise: cele care sunt foarte directe (amintiri, vise în care persoana e urmărită, punerea în scenă a unor frici) și cele care sunt alambicate și metaforice (semne, previziuni, chestii care-și găsesc sensul ulterior).

Sunt vinovată de folosirea primei variante de vise în Flight from Hell (din cauză de motive), dar aproape că încep să mă simt vinovată că n-am scris de vise mai apropiate de realitate. Genul de vise care nu o logică sau un scop, care nu-ți spun nimic despre ziua trecută, ci sunt pur și simplu niște ciudățenii. Am o prietenă care visează în amestecuri de chestii citite/văzute în ultima vreme. Știu pe cineva care visează doar banalități – că era în școală, sau mergea pe munte. Povești de-astea. Visele mele sunt niște alambicături complicate cu urmăriri (sau fără urmăriri).

În Bucureștiul post-apocaliptic, în care străzile sunt pline de grămezi de moloz și mașini abandonate, studenții la arhitectură își fac lucrările într-o hală gigantică, cocoțați pe grinzi.

Sub deșertul de lângă niște orașe dintr-o lume medievală-fantastică în care există totuși telefoane, o navă extraterestră îngropată și un extraterestru care nu poate fi omorât.

M-am trezit (bărbat fiind) căsătorit cu o femeie pe care nu o cunoșteam. Am dat de un avocat pe care-l știam, căsătorit. Avea o pisică moartă pe lângă el, care se foia pe lângă picioarele lui și mieuna. L-am întrebat dacă mai vrea o soție, că a mea nu mă interesează – și i-am spus că nu pare să fie un avocat prea bun, dacă nu poate convinge o pisică moartă că e moartă.

Pe drumul spre București, pe niște dealuri neumblate, dinozauri albinoși.

…uneori mai fur din imagini și faze din vise, le bag în povești, că prea merg la țanc. Dar chiar și așa, parcă mă simt prost să scriu de vise imaginare care au o logică. E prea nerealist.

Editurile: unde vă trimitem manuscrise?

Tue, 21 Oct 2014 05:16:22 +0000

În clipa de față, din câte știu, există o singură editură din România care își dorește cu adevărat să vândă cărțile scriitorilor români. Acea editură e Datagroup. Știu că vrea să vândă cărți și să colaboreze cu scriitori locali pentru că site-ul lor are o rubrică ușor de găsit în care se povestește despre treaba asta. Au până și o adresă de mail rezervată pentru treaba asta: manuscris@datagroup.ro. Dacă merg la Polirom, de exemplu, știu că momentan vor o secretară, dar se pare că de scriitori n-au nevoie.

În rest toate celelalte edituri cred că practică publicarea românilor doar accidental. Poate trebuie să le scrii la contact să întrebi ce și cum, poate trebuie să te prezinți la editură cu manuscrisul trecut bătut la mașină (de-aia veche, nu calculator), nu știu. Parcă pe undeva îl auzisem pe Michael Haulică zicând ceva de revista Galileo că ar publica și ar dori povestiri SF&F, dar sunt pierdută în spațiu cu privire la cum ar putea ajunge un text de-al meu oficial la ei, fără să mi se pară că îl trimit neoficial pe la cine apuc.

Parcă am mai scris de treaba asta. Dar mă sâcâie iar, că m-a întrebat cineva cum poate lua legătura cu o editură. Și n-am putut să dau detalii decât despre o singură editură din România.

L.E. Mi s-a atras atenția că Nemira și Teora au astfel de indicații, dacă știi unde să le cauți. Recunosc că nu le remarcasem.

Scris: Stil, autenticitate, nerăbdare, efecte

Sat, 30 Aug 2014 07:50:54 +0000

Din când în când mă contactează câte cineva să-mi dau cu părerea cu privire la creațiile lui/ei literare. Mai un străin, mai niște români, dar ideea e aceeași: „Ce spui de asta?” Am constatat că mă repet destul de mult, suficient de mult ca să încep să mă întreb dacă nu cumva am fixații. Dar, după câteva întrebări încolo și-ncoace, am aflat că mai remarcă și alții aceleași lucruri.

1. Tendințe interne și internaționale de scris prost

La străini am remarcat o problemă cu ieșitul din tipare. Primele încercări de scris sunt deseori nesurprinzătoare, cu un fir narativ care nu prea excelează, fără curajul de a face lucruri noi. Inclusiv am avut un șoc când una dintre tipele care scria niște chestii de-ți stătea mintea-n loc pentru un public restrâns a dat-o pe o poveste foarte generică atunci când încerca să atingă un public larg.

La români alta e problema. Românii încearcă multe, pot fi surprinzători (sau neinteligibili, depinde), dar sunt repeziți. Nu au timp, sunt mereu pe fugă: romanul trebuie scris, trebuie scris acum, trebuie să fie un roman, trebuie să fie acesta! Au un timp scurt alocat pentru treaba asta, deci n-au timp de prostii, fiecare secundă trebuie folosită pentru scrisul romanului! Bine, nu toți, nu e o boală de care suferi în virtutea cetățeniei, dar tendința generală e de a pune ideea pe hârtie, că restul nu contează.

2. Mic glosar al caracteristicilor unui text

„Ideile cărții” sunt acele chestii care, la fel ca genurile epic, liric și dramatic, sunt o obsesie românească, nu universală. De obicei, aceste idei trebuie să fie: a. filozofice, ca în poeziile lui Eminescu despre steaua care a răsărit undeva departe; b. să învețe omul ceva despre viață și lume – deci tot filozofice, dar la o scară mai puțin eminesciană. Părerea mea e că se pune prea mult accent pe treaba asta, dar e doar părerea mea.
Firul narativ este, practic, acțiunea romanului. La noi e considerat tot relativ important, dar depinde de autor exact cât de important. În principiu aș zice că stăm binișor sau chiar bine aici.
Stilul este acea caracteristică a textului care ține de puterea de transmitere a ideilor, stărilor, imaginilor etc. în felul în care o vrea autorul. Recitiți fraza asta, că e importantă. Puteți sări peste restul articolului dacă vreți, fraza asta spune totul.

3. Preconcepții despre stil

Stilul este prost înțeles, poate pentru că ni s-au băgat pe gât așa-zisele „expresii frumoase” când eram mici. Sau poate e din cauza comparațiilor, a metaforelor și a celorlalte figuri de stil poetice lăudate la infinit.

Însă stilul nu înseamnă (doar) metafore și comparații, chiar dacă aparțin de el. Stilul poate fi înflorit, poate fi minimal, poate fi naiv, poate fi cinic. Te poate face să suni ca un țăran simpatic, sau ca un drogat. Poți să scrii mai simplu, ca oamenii să zboare peste pagini, poți să scrii măreț ca să ai un aer de greutate. Oricare ar fi situația, ai deja un stil. Poate fi generic, poate fi distinctiv, poate fi naiv, poate fi filozofic. Dacă e înnăscut, perfect. Dacă știi să scrii într-un singur fel, s-ar putea să fii pus în încurcătură dacă vrei să schimbi registrul.

Dacă stăpânești partea de stil, stăpânești expresivitatea. În momentul în care ai un personaj dărâmat, cititorul simte dărâmarea aia. În momentul în care vrei să spui că e o femeie care arată extraordinar, ești capabil să zici mai mult decât „Era bună. Avea sânii mari și talia de dimensiuni acceptabile.” Vrei să scrii acțiune? Zboară cuțite, săbii, pistoale, mitraliere și James Bond încoace și-ncolo de zici că ești în 007: Pirații din Caraibe vs. Rambo.

Problema unui stil prost e că te trage în jos și cititorul nu știe exact de ce. Se plictisește, e sceptic, te înțelege greșit. S-ar putea să creadă că n-ai idei, s-ar putea să-ți spună că ce scrii tu nu-l prinde. Poate îți spune că e bine, că asta spun mulți când n-au ce spune. Sau și mai bine, tu ai scris pagini de thriller psihologic și el îți spune că e cea mai tare comedie pe care a citit-o în ultima vreme.

O altă concepție greșită e că stilul e forțat oricând încerci să scrii ceva și că e obținut prin întoarcerea asupra textului de o mie de ori. Fals. Stilul se învață, la fel cum se învață și desenatul. Prinzi câteva mișcări, după care le folosești cu din ce în ce mai mult succes și cu din ce în ce mai multă ușurință. După ce-ți intră în sânge, scrii binișor din prima, excelent după ce revii o dată. Deci: stilul se învață; după ce-l înveți, merge din ce în ce mai ușor.

O a treia concepție greșită e că stilul înseamnă non-autenticitate/minciună. Textul inițial e „adevărat”, textul „stilizat” e „fals” – probabil părerea asta e o consecință a concepției greșite nr. 2. Însă stilul înseamnă expresivitate și deci dacă stăpânești partea de stil, textul ****e mai fidel intențiilor și ideilor tale.

4. Exercițiu pe tema dată

Ca exemplu, scot de la naftalină un început de poveste de-al meu din 2005, când eram convinsă că stilul e o bătaie de cap inutilă:

Preotul intră în camera întunecată a bătrânei ducese. Ochii lui ageri scrutară camera surprinzător de simplă pentru o femeie de rangul bătrânei. Muribunda era întinsă pe pat şi părea mai liniştită decât mulţi alţii pe care preotul îi văzuse aproape de sfârşitul vieţii. Lângă pat, pe unul din cele două scaune din încăpere şedea o călugăriţă severă, în vârstă.

Călugăriţa se ridică de pe scaun şi îşi plecă uşor capul sub formă de salut, părând puţin nemulţumită.

-Părinte.

A se remarca: expresia forțată „ochii lui ageri scrutară”, numărul scaunelor din cameră (nimănui nu-i pasă câte scaune sunt, dar ca începătoare mobilam camera de parcă ar fi contat), faptul că nu știu cum să vorbesc despre ducesă și cum să spun că ar trebui să aibă o cameră bogată, dar n-are. Apoi, faptul că nu e nimic interesant mai sus. Eu-din-trecut ne spune că ar trebui să fim mirați de ce liniștită e bătrâna când moare, dar eu nu-s.

O pauză scurtă, ca să comemorăm sacrificiul pe care-l fac recunoscând că textul e al meu. (da, scriam cu diacritice de atunci, nu că m-ar fi ajutat prea mult)

(o muribundă bătrână care nu prea mișcă, cine s-ar fi gândit?)

(Preotul o fi fost în război, de a văzut atâția muribunzi zburdalnici încât rareori vedea unul mai lipsit de viață)

Așa. Revenim. Azi aș începe o povestirea pe ușor altă direcție (deși nu merită începută deloc). Nu mă mai bazez pe aceleași elemente, am renunțat la încercarea de a transmite idei înțelepte (dacă vreau să comunic lumii ceva punctual am un blog la dispoziție). Sunt mai cinică și-mi plac situațiile complexe, jocurile între personaje. Hai să zicem ceva de genul, păstrând elementele concrete din varianta veche:

Timp de treizeci de ani ducesa nu lăsase pe nimeni să intre în dormitorul ei și-și păstrase casa tăcută și întunecată ca o chilie, dar acum fii mari scotoceau prin toate dulapurile; preotul nu știa ce căutau și nu voia să afle. În hol, fiicele cărau o scară ca să urce în pod și să-și împartă bijuteriile de familie, în timp ce soții lor se certau cu o servitoare.

Dormitorul ducesei fusese invadat, apoi abandonat – era singurul loc unde nu era nimic de valoare și deci era singurul loc liniștit din casă. Nonagenara privea în gol, liniștită, poate fără să-și dea seama de ce se întâmpla în jurul ei, inconștientă poate și de călugăriță bătrână și severă care o veghea de pe un scaun.

Preotul se îndreptă spre pat, întrebându-se dacă mai avea pe cine să împărtășească. Călugărița se întoarse spre el și se ridică în picioare, salutându-l cu o formalitate exagerată, aproape batjocoritoare.

– Părinte.

Nu e tocmai cea mai extraordinară chestie pe care am scris-o în viața mea, dar nu vreau s-o duc nicăieri și n-am nimic de zis de fapt. Circumstanțe atenuante.

Acuma, povestirea originală era, în mod regretabil, un fel de parabolă cu morală la capăt. (dacă mai fac vreo mărturisire jenantă o să încep să regret că nu beau destul de des ca să am alcool la îndemână, să pot să-mi înec amarul) Asta înseamnă că stilul ar trebui să fie simplu, fără zorzoane cu răutăți familiale, cu personaje schițate și mesaj la final. Dacă e să simplific înspre direcția asta:

Bătrâna ducesă era vegheată pe patul de moarte de o călugăriță severă. Ușa camerei simple și întunecoase se deschise și preotul intră pentru ultima împărtășanie.

– Părinte, zise călugărița.

Dacă toată povestirea merită doar o jumătate de pagină, varianta asta e ok. Cititorul nu moare de plictiseală pe drum, are o imagine relativ clară a atmosferei și situației și nu își bate capul cu tot felul de detalii despre personaje, relații dintre personaje, avere, moșteniri. Puțin mai jos, după pasajul ăsta, merge băgată o jumătate de frază despre cum ducesa e o femeie austeră și s-a rezolvat și camera simplă și întunecoasă.

5. Ce ține de stil

Vocabularul folosit, registrul cuvintelor (într-un fel vorbești când povestești de lumea realistă a mahalagioaicelor, altfel când ai o poveste de dragoste în secolul 18)
Nivelul de detalii date
Direcția pe care sunt date detaliile respective (decor, relații între oameni, caracterizare – care e importantă în contextul de față?)
Organizarea frazelor pentru a obține diverse efecte (scurte: merg pentru acțiune; complexe, cu „paranteze”: sunt mai dificile, funcționează pentru ceva filozofic; lungi și curgătoare, în care nu se revine la idei precedente: fluență, scufundare în text; etc.)
Raportul între povestit concepte și povestit scene (Herman Hesse vs. Salman Rushdie – două extreme)
Șamd. Practic poți enumera aici cam orice poți face cu câteva cuvinte, orice alegere care se reflectă în felul în care scrii o frază, de la greșeli de gramatică intenționate la înlocuit înjurături cu $@#$!!!

Toate astea pentru ce? Pentru a obține o anumită reacție de la cititor. Partea proastă e că sună foarte complicat, mai ales când le despart în halul ăsta pe tot felul de criterii. Dar aici iese la iveală analista din mine, cea care stă să descoasă probleme aproape obsesiv.

Partea bună e că după ce începi să prinzi șmecheria, stilul e simplu și vine automat. Și nu e necesar să ai toate lucrurile de mai sus împărțite pe categorii clare și distincte. Ăsta e doar stilul meu de a aborda problemele. 😛

Justificările cele mai aberante

Thu, 14 Aug 2014 17:01:53 +0000

Mă gândeam că aș putea să fac o serie cu cele mai aberante scuze pe care le găsesc oamenii ca să doarmă dulce și bine pe-o ureche. Nu doar cele uzuale, dar stupide, cum ar fi „poza asta e a mea, că eu am găsit-o pe net” sau „scriu atât de prost că scriu de pe telefon”, ci alea de-ți stă mintea-n loc.

Din domeniul scrisului/artei în general:

povestirea asta mi-a venit ca inspirație de la Dumnezeu, deci e perfectă, deci n-am ce să corectez la ea.
n-am timp să învăț cum să scriu bine, pentru că mi-am propus în trei luni să public un roman care să revoluționeze lumea.
în acest grup de artă nu acceptăm desenele făcute pe hârtie de caiet, pentru că arată pur și simplu neglijent. Dar permitem orice nivel de talent și artă, inclusiv povestirile scrise complet agramat! Faptul că nu știi gramatică ține de lipsa de talent.
arta mea este atât de genială încât frumusețea ei poate fi percepută la fel de oricine de pe glob, din orice cultură, cu orice bagaj de cunoștințe în spate – faptul că ție nu-ți place nu arată decât că nu știi s-o apreciezi.

Din domeniul pirateriei:

cine nu piratează e taliban ca ăia de au ars biblioteca din Alexandria, dar subsemnatul ține la cultură, nu crede ca alții că Biblia e singura carte importantă.
nu cumpăr jocuri pentru că nu le rejoc niciodată, deci n-au valoare.

Diverse, diverse:

eu nu mi-am dat acordul să ne despărțim, deci suntem încă un cuplu.

Momentan nu-mi mai vin idei, dar jur că ar trebui să țin lista asta pe aproape pe undeva. (ignorând domeniul politic și cel religios, că acolo sunt nebunii pe toate gardurile)

Interviu cu Wendy Herman: Foiletoane și armată

Sat, 09 Aug 2014 05:29:05 +0000

Nu demult am scris o recenzie a unei cărți de acțiune/dragoste care mi-a plăcut mult mai mult decât mă așteptam: Just Kill Me, de Wendy Herman. În general nu prea citesc romane de dragoste…

Ok, minciună. În general nu citesc romane de dragoste, literatură originală. Pe direcția de dragoste citesc fanfiction, care e puțin altceva. Sau foarte altceva. Într-o bună zi chiar o să-mi aduc aminte să povestesc pe blog despre seria mea favorită pe direcția asta, dar nu acum.

Deci, în general nu prea citesc romane originale de dragoste pentru că nu prea mă pasionează. Dar Just Kill Me are un anumit ceva, te prinde, te face să întorci pagină după pagină. Mai ales după primele capitole. Așa că, având adresa de e-mail a lui Wendy, care a fost una din editoarele romanului meu, am întrebat-o dacă nu-mi acordă un interviu.

A fost de acord, am discutat puțin despre foiletoane, specii literare – și n-a uitat să menționeze că a fost și ea prin armată la un moment dat. Interviul e aici.

Când nu vor editurile să te publice…

Fri, 08 Aug 2014 08:05:00 +0000

Lumea-și face reclamă la orice pe Facebook și în general nu prea mă interesează chestiile respective. Dar ieri era un individ care postase ceva de genul:

Mi-a atras atenția următoarea chestie: „Nici o editură n-a vrut să mă publice, nu ştiu de ce, nu mă pricep la ăsta. Dar, „m-am publicat” singur, cartea e online, pe blog. DESCĂRCAŢI-O GRATUIT DE AICI:”

Nicio editură... șansele să nu te vrea nici măcar o singură editură din România sunt mici. Bine, poate nu Humanitas, poate nu Polirom, dar ceva, undeva, tot pică. Am zis că poate o fi trimis omul cartea doar la trei-patru edituri mari. Dar parcă și așa era suspectă treaba. Așa că am băgat nasul, să văd ce e cu ea. Și am înțeles de ce n-o vrea nimeni după primele cinci minute de studiat problema.

(Cartea e aici.)

Primele chestii care mi-au sărit în ochi:

cartea are 579 de pagini gigantice și e plină de poze. Partea cu paginile gigantice poate fi redresată de editură, dimensiunile totale, însă, nu. E prea mare, prea costisitoare ca obiect și deși nu există limite oficiale ale dimensiunilor cărților, există totuși niște limite informale: „ar vrea cineva să cumpere o carte de genul ăsta la dimensiunea asta?” Șansele sunt destul de mici. 50 lei pe un volum de călătorii cât o cărămidă? Hm, poate, dar ai mai multe șanse cu 20 lei și un volum mai mic.
sunt foarte multe poze și majoritatea sunt neinteresante și de proastă calitate. Adică nu te atrag, ci te resping. O frunzărești și pare că te uiți pe pozele de vacanță ale lu' mătușa. Interesant?... Nu neapărat.

Cele două s-ar putea rezolva, să zicem. Dar pe urmă vine tehnoredactarea. Mostră (sic!):

-Bună ziua, mergeţi spre Italia?

<p>
  -Da<br /> -Şi m-aţi putea lua şi pe mine?
</p>

<p>
  -DAR NU AI DROGURI?!
</p>

scrisul cu majuscule e de evitat. De fapt, e bine să-l eviți de fiecare dată când poți să-l eviți. Sublinierile făcute cu majuscule se pot face foarte bine cu italice.
semnele exclamării nu sunt doar prea multe, ci sunt excesiv de multe (nu în mostră, în carte ca întreg). E puhoi de semne de exclamare. Sunt 10.375 de semne de exclamare în text. Aproape 0.90% din cartea asta sunt doar semnele de exclamare. Ca idee, o propoziție mai lungă, dar nu foarte lungă, sare de 100 de caractere, deci ai propoziția lungă și semnul de exclamare după ea. Sau, dacă vreți să vă imaginați și mai bine cum stă treaba: toată cartea are vreo 600 de pagini, deci sunt cam 20 de semne de exclamare pe pagină.
autorul pune des trei semne de exclamare unul după altul -- de 899 de ori. E absurd, e foarte mult. În mod normal, !!! nu are ce căuta într-o carte.
paragrafe lungi. Când un paragraf sare de 300 de cuvinte (cam atât are o pagină dintr-o carte obișnuită), nu-i a bună. Când un paragraf sare de 500 și nu te cheamă Marquez, ar trebui să te regândești dacă vrei monstrozitatea aia într-o singură bucată.
folosirea tab-ului pentru indentare (nu pot ști sigur, dar mă iau după faptul că uneori paragrafele sunt indentate, alteori nu). Nu. Nu, pentru că e o porcărie și dacă vrei să schimbi indentarea pe urmă nu poți. În plus, apar erori, ca în cazul de față.
tot felul de probleme la nivel de formatare, care arată că nu și-a corectat textul deloc. De exemplu, ca în mostra de mai sus, ai replică, linie goală, replică, replică, linie goală, replică. Impresia e de lene, nepăsare și amatorism.

Altă mostră (sic!):

Iulia nu a întârziat (lucru important)! Am povestit 2 ore, până la 1 noaptea. Vorba cuiva: “m-a umplut de respect” zicând că cică îs diferit de ruşi, că îs atent, amabil,
etc. La 1 noaptea mi-a zis că tre' să meargă la culcare că e obosită şi că a doua zi lucrează iar. I-am zis ok, cum să nu, dar mai rămâne un lucru de făcut... şi am sărutat-o! Fie vorba între noi… de obicei f** la prima întâlnire, dar pe asta am zis să o iert... HA HA HA! GLUMESC!!!!!! Mitocănie masculină, fetelor! Pentru noi e o plăcere, un sport, un orgasm să fim “ciobeni”! Nu e nimic personal cu voi! Mai
ales că pentru Iulia, tot respectul!

Și pe partea de conținut apar probleme, după cum se vede.

stilul. Are un stil „ca-n viață”, dar nu în sensul fermecător, ci în sensul în care reușește să fie obositor și zgomotos, în care se pierde pe drum, face paranteze pe care nu vrei de fapt să le auzi și vorbește ca acel prieten cu care ieși la o cafea și la final ai nevoie de o vacanță, că ți-a făcut capul calendar. Stilul oral din cărți nu e cu adevărat aruncat pe hârtie, cum ar părea. E studiat, e făcut cu cap, ca atunci când citești să ai senzația că personajul are totuși ceva de zis. Aici sunt mult, mult zgomot și puțină informație.
stilul 2. Autorul n-are abilități stilistice și nu se străduie să le dezvolte. Uneori scrie niște descrieri de-ți stă mintea-n loc de cât de prost sunt formulate: „a scos un nor de fum violent! Nu am mai văzut aşa ceva de când îs! Deci, nor de fum rotund de mărimea unui bolovan cu diametru de un metru…” (mă întreb dacă mărimea unui bolovan cu diametru de un metru e diferită de mărimea unei mingi cu diametru de un metru)
nu știe ce să aleagă din experiență. Pune tot ce-i trece prin cap pe hârtie, dar nu tot ce-i trece prin cap are valoare. De fapt, deseori ce e în capul lui e perfect comun și deci neinteresant. Chiar și în fața a ceva captivant, el se observă pe sine: fata pomenită în mostră era o barmaniță rusoaică, dar autorul ne povestește că era „bună”, că a sărutat-o, și că el e discret în relațiile lui de dragoste. Despre fată nu știm nimic, de fapt. Cine e? Care e situația ei familială, care e lumea ei? Presupunem că trăieșe altfel decât cei de la noi, dar nu știm nimic despre ea. Autorul ratează oportunitățile care i se deschid și preferă să se descrie pe sine cu experiențele lui interioare.
câteodată, pe neașteptate, apare filozofeala de duzină despre dragoste și viață. O fi încercând să fie profund, dar deja filozofeala pe diverse teme e mai ieftină decât kilul de roșii urâte.

Ca să nu ziceți că sunt rea cu omul când spun că e filozofeală de duzină:

Deci 2: o persoană îţi oferă ceva fain, alta îţi oferă altceva fain! Păstrează amintirile faine! A găsi persoana cu care să te înţelegi cât de bine şi care să îţi ofere cele mai multe amintiri faine e chiar foarte indicat! Dar nu există omul perfect care să îţi ofere toate “recordurile”!!!! NUMAI MESSI SPARGE TOATE RECORDURILE!!!! HA HA HA, ce nebun îs! Şi cât îmi place de mine! Narcis! AAA!

Subscriu la faza cu Narcis.

Sunt sigură că dacă aș vrea neapărat, aș putea să continui, dar hai să rămânem aici. Ideea e că volumul ăsta (volumul I, mai urmează în serie, doamne iartă-mă) ar avea nevoie de o grămadă de muncă pentru a deveni publicabil. Poate fi interesant pentru unii, cei cărora chiar le pasă de autor, să zicem, dar pentru publicare e nevoie cam de altceva.

Ce ar fi de făcut:

Eliminarea multor digresiuni neinteresante, ca să fie scurtat și adus la dimensiuni rezonabile.
Editare, ca să nu mai sune ca un adolescent hiperactiv cu probleme de atenție și mai egocentric decât o turmă de Narciși.
Selectarea unor poze mai interesante, editarea lor ca să arate mai ok.
Reformatarea întregii cărți după niște standarde cât de cât. (în străinătate editurile au de obicei standarde de formatare pe care trebuie să le respecți ca să te ia în considerare; la noi ai noroc dacă afli unde poți trimite un manuscris, că sunt secretoși...)

Chiar și presupunând că autorul ar fi dispus să se adapteze rigorilor editoriale, e multă, multă muncă la mijloc. Nu mă mir că editurile nu vor să-și asume bătaia de cap, pentru că ar trebui să-l ghideze ca să devină un scriitor barem acceptabil și: a) s-ar putea să nu știe cum s-o facă; b) nu cred că le merită efortul.

Am scris toate astea pentru că nepublicarea nu e musai o conspirație împotriva cuiva, nu e neapărat vorba de o nepotrivire ideologică, de un sistem închis, de răutate. Se poate să fie vorba pur și simplu de o neconcordanță cu standardele minime.

Pas cu pas, până departe

Sun, 13 Jul 2014 04:37:27 +0000

Încă 7 zile și romanul meu va fi complet publicat pe site-ul editurii. Aș spune că e varianta Beta, varianta foileton, varianta 1.01. Merge, funcționează, stă în picioare, dar se poate mai bine, va fi mai bine. Gata, final – 4 sezoane a câte 12 episoade fiecare, 48 de episoade: 48 de capitole. Un an.

O să scriu mai multe despre experiență, dar până atunci îmi iau inima în dinți: mai urmează o fază, cea în care iau toată cartea și o transform din versiune decentă în ceva mai consistent, mai bun, „mai complet”. Editare, cu alte cuvinte, rescriere, refacere. Creația nu mai merge în linie dreaptă de la A la Z, fiecare pas unul nou către necunoscut, ci în spirale și cercuri între A și Z, dând o formă mai lină, mai clară, mai elegantă. Rafinare, șlefuire, îndepărtarea asperităților, adăugarea ultimelor retușuri (din câte mă știu, retușurile vor fi drastice – varianta 0.2, pe care o trimiteam editurii, era de obicei cu 20-30% mai lungă decât varianta inițială 0.1, iar din părțile rămase doar 60-70% coincideau).

Una dintre editoarele mele, Amanda, șefa, a strâns toate cele 48 de capitole într-un singur document. Știam că o să fie lung și-l estimasem cam la lungimea pe care o are, dar chiar și așa m-a izbit dimensiunea. Neîmpărțit în calupuri de câte 10 pagini, capătă în mintea mea dimensiuni de dragon, de monstru sacru, de munte pe care-l privesc din propriul meu punct mărunt. Gigantic. De zece ori mai mare decât mine. Inabordabil.

Scot cravașa, pregătesc bocancii. Dacă e musai, îmblânzesc dragoni, urc munți.

Scrieți, mă, scrieți!

Fri, 27 Jun 2014 15:00:46 +0000

Scrisoarea unei profesoare de română, Carmen Stoica, după evaluarea națională a ajuns virală. Pentru că tipa are dreptate. Dar nu vreau să vorbesc de toată scrisoarea, doar de o mică părticică din ea:

Copilul să prezinte o întâmplare petrecută în timpul participării la o întâlnire cu un scriitor contemporan! Cei mai mulți copii n-au scris cele 10-15 rânduri necesare. S-au întâlnit cu scriitorul contemporan fără nume, celebru, Dan Puric, idolul mamei, Andrei Pleșu/Pleșa, Mircea Dinescul cu fular alb, Andreea Esca, Mircea Cărtărescu, Nichita Stănescu – o ea!! –, dar și cu Mihai Eminescu, Creangă, și i-au pus întrebări și au fost emoționați. Ce-ar fi putut spune mai mult? Am găsit o singură lucrare în care apărea un șoricel la prezentarea cărții marelui scriitor, sedus de mirosul de cașcaval al unei cărți culinare. Vina nu e a lor că nu știu niciun nume de scriitor – unii mai știu –, pentru că cei care apar frecvent la televizor nu sunt scriitorii, oamenii de cultură etc., ci oameni de un cu totul alt gen.

Mi-e ciudă pe porțiunea asta. Mi-e ciudă rău. Nu e doar că nu apar scriitori la TV. E că nu prea avem pe nimeni care să fie cu adevărat citit de alții. Suntem plini de literatură specială, în fața căreia ne plecăm de parcă textele scrise vin din Rai. Normal că cei care au făcut subiectele au privit situația doar din perspectiva înălțătoare a Culturii care trebuie Promovată – nu și din perspectiva din care de fapt nu prea știm pe nimeni care scrie ceva care să ne placă („De ce iubim femeile” a lui Cărtărescu e ultima carte română de ficțiune de care știu că s-a răspândit cu viteza recomandărilor din vorbă-n vorbă).

Nu prea încurajăm elevii să scrie bine, sau să înțeleagă ce înseamnă o carte bună: în clasele primare ni se dădeau de făcut „compuneri cu început dat”, și liste de „expresii frumoase” pe care trebuia să le băgăm în texte. Ne educau cu de-a sila să înțelegem că limbajul de lemn e măreț, e adevărat, e corect. Vă spun sincer că atunci când am luat Crimă și Pedeapsă în mână am crezut că mă pășteau expresii frumoase și ermetismul complexității faringeale în pronunția parafrazărilor realității în care toamna, cea de-a treia fiică a anului, rodea pașnic pentru țăranii iubitori*. Ce să vezi? Dostoievski e citibil în comparație cu ce produceam noi. E chiar ușor, în comparație cu ce produceam noi.

Puneți, mă, mâna pe stilouri și tastaturi, vă rog eu. Dacă vă place să povestiți, scrieți trei rânduri. Imaginați-vă ceva. Nu de dragul ideilor mărețe, nu de dragul transmiterii unui mesaj, nu de dragul de a educa sau de a transmite secrete prin romane. Nu, scrieți ce v-ar plăcea să citiți. Fără expresii frumoase, fără începuturi date. Chiar dacă sunt prostii, chiar dacă nu e nimic „valoros” acolo. Chiar dacă e cu elfii lui Tolkien sau despre familia voastră, sau despre ce v-ar plăcea să pățească oamenii care nu vă plac. E în regulă. Scrieți ceva. Nu pentru școală sau pentru umanitate. Ci ca să vedeți cum e.

Merită. Dacă ești puțin creativ vezi altfel lumea (e mai mare). Și senzația pe care ți-o dă scrisul e faină, dacă-i prinzi gustul. Dacă ești elev, te deprinzi să scrii chestii și nu te mai blochezi la examene. Poate e vreunul care decide că-i place să inventeze chestii și începe și inventează chestii din ce în ce mai faine. Da, poate spui că n-ai nicio poveste de comunicat – dar și când ieși în oraș cu unii sau discuți cu prieteni povestești ceva interesant, amuzant, complicat.

„Cred că mă întorc repede,” i-am zis. „Mi-e dor de tine.”
„Ah, și mie mi-e…”
„Și toată casa asta e plină de purici.”

~Cum nu e greu să găsești ceva de pus pe hârtie. Și pe urmă? Pe urmă poți face pe nebunul! Un război împotriva puricilor? Aventuri cu cei de la dezinsecție? Un roman de dragoste? Sau casa era plină de purici pentru că așa se întâmplă când pisicile pun la cale o crimă?

„Consumul” de carte nu e ca cel de alimente: nu există o necesitate constantă și fixă de a consuma cărți. Dacă sunt prea multe proaste, cele bune au de suferit pentru că scade numărul de cititori. Dacă sunt multe bune, e o plăcere să citești. E ca la filme: dacă singurele filme pe care le-am avea ar fi cele românești despre comunism, nu ne-am găsi ceva mai bun de făcut? Undeva pe la al 25-lea? Cinematografele ar fi părăsite, televiziunile ar avea audiență minimă. Aș îndrăzni să sugerez că mai multă lume s-ar juca pe calculator.

Așa că scrieți! Nu vă ordon, nu vă rog. Vă recomand. O fac sincer pentru că știu că merită încercarea. Dar faptul că o fac e o revoltă: m-am săturat de piedestalul aiurelilor literare care se propagă și se promovează prin învățământ. Cu cât sunt mai mulți care pun cuvinte pe hârtie, cu atât mai mari sunt șansele să facem mișto între noi de exaltații Culturii, care au idei crețe.**

________

Note de subsol:

Dacă ați înțeles ce am spus acolo, v-ați chinuit prea tare.

** După cum reiese din tonul articolului, azi n-am chef să fiu foarte moderată sau extrem de realistă. Problem?

Scriitori vorbind despre scris ca meserie

Mon, 31 Mar 2014 08:29:26 +0000

Am urechi lungi cu care aud nu doar ce e pe blogul meu, ci uneori și ce se vorbește prin alte părți. Mi se aduce un reproș murmurat (sau chiar vorbit) despre faptul că sunt prea personală când vorbesc despre scris ca meserie reală, nu ca vis. Și, ca atare, că generalizez.

Da, sunt personală pentru că era un articol despre experiența mea personală ca persoană care lucrează în domeniu și deci știe câteva ceva despre el. Îi știu și pe alții, le-am citit părerile, le-am auzit părerile, am stat la cafele cu scriitori amatori, m-am băgat la editare, am citit texte încă nefinisate, am auzit autori scrâșnind din dinți – cam știu ce și cum mișcă. Însă e o muncă titanică să vă port pe toate coclaurile pe care am umblat cu anii.

Vorbesc de mine, cam cum ar putea vorbi bunică-mea de ce făceau farmaciștii acum 20 de ani, sau cum pot vorbi ai mei de ce fac arhitecții, sau cum un număr îngrijorător de mare de cunoscuți de-ai mei ar putea vorbi despre programatori. Normal că nu se petrece totul la fel pentru toți, dar în mare lucrurile pe care le-am zis sunt prezente într-un fel sau altul.

O chestie pe care am subestimat-o e forța mitului scriitorului talentat care nu învață să scrie, nu muncește mult și din greu, nu muncește constant, doar scrie. Se știe că alții fac și dreg altfel, că Baltagul a fost scris în două săptămâni, că eu vorbesc doar de artă comercială/scris literar (am fost acuzată de ambele, deși n-am pomenit niciuna), Dan Brown scrie ușor (și bănuim fără să fi exersat vreodată) etc.

Bien, hai să încep o litanie a altora care spun chestii asemănătoare, ca să mai dărâm din piedestalul ăsta scriitoricesc:

John Cleese, de la Monty Python, cel mai mare grup umoristic din UK, vorbind despre creativitate (pe scurt, cu cât muncești mai mult, cu atât iese mai bine, iar cei care sunt geniali muncesc mai mult ca alții):

În introducerea de la Jonathan Strange & Mr Norrell (nedisponibilă online, cred) Neil Gaiman spune că e înfricoșător să citești o primă povestire scurtă a cuiva care să aibă foarte multă siguranță pentru că e ca și cum ai vedea pe cineva care se așează pentru prima oară la pian și cântă o sonată. Chestia asta face referire la Susanna Clarke și e citată în articolul de aici.

Tot Neil Gaiman povestește că la un moment dat când i se părea că scrie cel mai prost roman al tuturor timpurilor a sunat-o pe editoarea lui să-i spună că are o carte de doi lei, iar ea i-a răspuns că așa fac toți scriitorii cu care are de-a face. Hullo, probabil că oamenii ăștia își storc creierii ce să facă și cum să dreagă, au nesiguranțe, revin asupra a ceea ce fac și, în lung și în scurt, muncesc.

James Patterson scrie thrillere și le spune altora că majoritatea scriitorilor profesioniști scriu tot timpul anului, în fiecare zi. Or fi muncind.

Cathy Day e autoare pe direcția mai literară și predă creative writing pentru studenți care abordează mai multe genuri, de la literar la fantasy, la Ball State University. La un moment dat a participat într-un studiu despre creativitate. Ei și altor câteva persoane (care se ocupau cu alte chestii, nu cu predatul scrierii) li s-au trimis 50 de poezii, 50 de povestiri și 50 de eseuri pe care să le aranjeze în ordinea creativității. Ceilalți au prezis că urmau să le aranjeze complet subiectiv și diferit, pentru că toată creativitatea asta e subiectivă. Cathy Day a prezis că aranjările urmau să fie destul de consistente și că ceea ce judecau toți membrii juriului era tehnica, nu creativitatea. Și a avut dreptate.

Ce a scris JK Rowling înainte de Harry Potter? Nimic? Greșit. Spune că scria aproape încontinuu de la șase ani.

Charles Dickens a început ca jurnalist. La începuturile carierei a scris și o povestire atât de extraordinară încât ați auzit cu toții de ea: A Dinner at Poplar Walk. După care a evoluat dinspre jurnalism spre The Pickwick Papers. După care au început să apară romanele de care ați auzit. (wiki)

Nu mai știu cum am dat de articolul ăsta, dar Alex Keegan, care scrie romane polițiste și literare, le recomandă începătorilor să nu se apuce de romane, ci de povestiri scurte.

Marquez spune că faptul că e un scriitor care scrie intuitiv e un mit. A învățat multe de la alți autori și „trucurile” le-a luat din jurnalism. Iar în A trăi pentru a-ți povesti viața povestește la un moment dat și cum într-unul dintre romane personajele au început să scape de sub control și să facă ce voiau ele, nu ce voia el, iar asta i se păruse o chestie bună la momentul respectv. Nu mai știu exact pasajul, că n-am cartea la dispoziție și oricum am citit-o acum câțiva ani, dar vedem iar un proces de învățare și de obișnuire cu procesul. În plus, făcea jurnalism, care e tot legat de scris.

Stephen King are o întreagă carte despre scris. La începutul ei spune că nimeni nu-i întreabă pe scriitorii populari despre limbajul pe care-l folosesc – doar pe cei ca DeLillo sau Updike. Dar și scriitorii ca el, ăștia pe care-i citește multă lume, cei care scriu ușor de citit, și lor le pasă de felul în care sună cuvintele pe hârtie, de arta scrisului, de formulări.

Dinți albi e primul roman al lui Zadie Smith, care are interesanta proprietate că autoarea a progresat de la început până la final. Așa că finalul e vizibil mai bine scris decât începutul.

George R.R. Martin, ăla de-a scris Urzeala Tronurilor, le recomandă scriitorilor începători să citească, să scrie (pentru că vor deveni din ce în ce mai buni pe măsură ce scriu) și să înceapă cu povestiri scurte, care sunt perfecte pentru învățat, greșeli, etc. Compară autorii tineri care vor să înceapă cu un roman sau o întreagă serie cu cei care învață să se cațere pe stânci mergând direct pe Everest.

În secolul 19 se publicau romane foileton într-o veselie. Printre alții, Dickens a publicat așa, câte un capitol/număr. Alexandre Dumas – Cei trei muschetari și Contele de Monte Cristo, la fel. Coliba unchiului Tom. Anna Karenina. Sherlock Holmes. Deci iar, muncă susținută destul de constant într-o anumită perioadă de timp.

Momentan nu se mai (prea) scriu foiletoane, așa că munca e mai puțin bătută în cuie, dar necesită un efort. Constant? De obicei da.

Din păcate, cu cât sunt mai vechi scriitorii, cu atât ai mai puține șanse să afli ce au scris înainte să publice, sau cum scriau. Așa că majoritatea exemplelor sunt comerciale…

Nu vreau să spun că nu există echivalenți de Mozart și Dali în literatură. Poate că tu ești un altfel de scriitor, genul ăla de geniu nativ care apare de nicăieri. Poate că ești ca Lightning on the Wave, o tipă care a scris o serie profundă, filozofică și politică de 5 ori cât Război și Pace într-un an. Poate că ai viteza de scriere a tipelor care scriu romane ușurele de dragoste și vei publica la fel de devreme ca Paolini. Poate că scrii un roman în două săptămâni, ca Sadoveanu cu Baltagul lui și va prinde publicul la fel de tare ca romanele lui Dan Brown.

Dar majoritatea oamenilor nu sunt așa. Nici majoriatatea scriitorilor. Dacă stai să citești nu doar romanele și să-ți imaginezi ce fain le-au scris într-o lună, ci le citești și interviurile, blogurile, dacă ciulești urechile când spun „scriam de când aveam șase/șapte/opt ani”, când spun cum se jucau de-a zeii nordici atunci când citeau mitologie, începi să vezi munca din spatele talentului. Dacă mergi pe site-uri unde scriu amatori (deviantArt, fanfiction.net) și ai șansa să-i prinzi în evoluție, vezi diferențe mari între „acum cinci ani” și „acum”. Dacă te uiți la sfaturile date des, vezi „Citește!” repetat din nou și din nou – ești expus la mai multe stiluri, înveți prin exemplu.

Știu, mitul e frumos, toată chestia asta cu geniile care se așează și scriu perfect din prima. E atractiv, e frumos, e optimist, e înălțător. Dar din punctul meu de vedere realitatea e mai importantă decât visul. Și e și mai frumoasă: scriitorii stau și-și muncesc textele, sunt activi în procesul de creație, îl controlează. Nu sunt relee pasive ale unei inspirații care nu ține de ei, ci sunt mai degrabă magicieni care știu cum să manipuleze cuvinte și idei.

Sfat: Nu-ți urma pasiunea.

Thu, 27 Mar 2014 14:06:38 +0000

Tocmai am terminat de scris sezonul 3 de Flight from Hell. Da, dacă ești nou pe blog, scriu în sezoane. Mi-am ales o editură mai șui, care publică un capitol/săptămână, stil serial TV. Am scris treizeci și șase de capitole de aproximativ 2500-3000 de cuvinte fiecare (ultimele nu-s publicate încă).

Și cum pluteam eu pe norișorii lui „în sfârșit sunt la zi cu scrisul”, cineva mi-a dat link către o chestie gen „urmează-ți visele, fă ce-ți dorești”. Despre cum să renunți la slujba sigură, dar neplăcută, și să faci ceea ce-ți dictează pasiunea. Iar cei care voiau să facă altceva voiau să fie pictori, scriitori…

Pentru că sunt la polul opus celor care ar vrea să facă altceva și sunt cea care face ce vrea (și încearcă să-și găsească o linie de plutire), mă simt deosebit de calificată ca să vă spun că oamenii care dau sfaturi de-astea trăiesc într-un univers paralel. Cei care vă cheamă la conferințe despre cum să faci ce vrei, cum să atingi ce-ți dorești și cum să-ți urmezi pasiunea sunt vânzători de fum, nu oameni care fac tot ce vor cu viața lor, ci oameni care visează. Cei care-și „urmează pasiunea” nu cheamă nediscriminat tot felul de persoane să li se alăture pentru simplul fapt că se respectă prea mult și-și respectă munca prea mult.

Răspunsul meu la „Urmează-ți pasiunea” e „N-o face”. Dacă vrei o viață mai ușoară, o viață strălucitoare și miraculoasă, nu-ți urma pasiunea. Dacă n-ai încredere în tine, nu-ți urma pasiunea. Dacă nu știi ce faci, nu-ți urma pasiunea. Dacă îți imaginezi deja cum o să fie să plutești pe culmile succesului, nu-ți urma pasiunea. Pentru că probabil că pasiunea asta o să înceapă să scadă încet-încet până nu mai rămâne nimic din ea, pentru că n-o să te ducă nicăieri decât spre dezamăgire.

Eu fac exact ce-mi doresc: traduc și scriu. Sunt și am fost plătită pentru ambele, uneori mai bine, uneori mai prost. Am tradus cărți, am făcut subtitrări, am transcris înregistrări audio (foarte puțin, e drept), am scris scenarii excesiv de proaste pentru o emisiune TV, am scris povestiri, scriu un roman. Și pasiunea mea e la fel de cinică ca-n prima zi.

De ce spun cinică? Pentru că sunt multe chestii care nu ți se zic, dar care ar trebui să le taie aripile multora.

1. Scrisul e muncă. Arta e muncă.

E cel mai clar la filme, care au nevoie de tot felul de echipe, aparate, logistică, buget șamd. E mult chin. E clar și la teatru, când știi că oamenii ăia au repetat piesa de x-șpe ori, că au nevoie de decoruri și costume și de tot felul. La pictori e clar că trec printr-o perioadă de învățare, că rareori încep prin a fi buni și doar uneori sfârșesc prin a fi foarte buni.

Scrisul are o aură de mister în care se ascunde toată munca. Nu se bagă bani, timpul băgat… cât îți poate lua să scrii două sute de pagini, nu? Și e distracție și imaginație și revelații și poezie și…

Și alte minciuni. Nu e mereu o distracție. Nu e ca-n filme, să ai geniu și talent de la mama natură și totul să meargă ușor. În primul rând spun asta pentru că scriu din școală și lumea mă considera foarte bună de atunci – pentru un copil. Nu din punctul de vedere al literaturii publicate sau publicabile. Am produs munți de proză proastă, fiind convinsă că de data asta iese ceva bun (și câteva căpițe de poezie proastă, pentru că deși nu-s poetă, nu-mi interzic să încerc). De obicei munții ăștia au ajuns la gunoi. Ore de muncă, zile de muncă, luni de muncă – gunoi. Deloc costisitor pentru buzunarul meu, o gaură neagră pentru timpul meu.

După ce am scris o cantitate de texte proaste mai voluminoasă decât câteva copii de „Război și pace”, consider că scriu bine. Nu genial! Nu încă genial, firarpoveștileviețiicarenuiescumtrebuie. Bine. Între clipa în care am declarat eu că o să fiu scriitoare și cea în care consider că sunt au trecut ani. Acum vine partea distractivă, în care am șanse să câștig un ban. În care lumea se bucură să mă citească, în care oamenii își aduc aminte despre ce era vorba în ce au citit. Excelent! Pot mai mult. Drumul nu s-a încheiat, dar în punctul ăsta durează de vreo 10 ani, cu întreruperi și cu bâlbâieli și cu prostii. Poate de mai mult, chiar, dar la început visam să scriu, nu scriam.

(există și nivelul scriitorului mediu, pe care-l citești, e ok, dar peste câteva luni nu mai poți să-ți aduci aminte nimic din ce-ai citit.)

Ce se întâmplă în faza asta? Scriu o primă variantă a textului – în câteva ore am șanse să produc 3-4 pagini. Dacă merge ușor, e o poveste mai ușurică, mai cu umor, mai… dacă am niște ceai/cafea/alcool/limonadă/apă/toate de mai sus, și dacă e o zi superbă pentru scris, pot să produc 20 de pagini. Dacă fac mișcarea asta prea multe zile la rând, mi se arde toată scriitoriceala, trebuie să fac o pauză să-mi revin ca să nu scriu inepții neinteresante.

După faza asta trec la editări, care uneori ajung rescrieri. Alte câteva ore, ajungem pe la 4-5 pagini în total (sau la vreo 2 zile pentru alea 20 de pagini). După care trec la editări de nuanță. În cazul bun, trimit textul din faza asta la editori, care trec prin el și mi-l trimit înapoi cu corecturi, pe care le corectez și eu.

Toate astea nepunând la socoteală timpul în care stau să mă întreb „și pe urmă ce se întâmplă?” – când mă plimb, când sunt pe autobuz, când merg până la cafenea, când sunt la duș. Când stau în fața paginii și zic „ok, acum e momentul în care regândesc totul ca să aibă substanță”.

Mă joc în fiecare an în noiembrie să scriu 50.000 de cuvinte pentru evenimentul internațional NaNoWriMo, dar munca reală e așa cum o descriu și momentan are loc în fiecare săptămână. Scriu mai mult ca unii, mai puțin ca alții. Nu sunt perfectă din prima, nici pe departe, așa că revin din nou și din nou asupra textului. Îi invidiez pe cei care scriu bine natural, păsări rare…

Vrei să fii scriitor? E muncă. Pasiunea dispare după primele 30 de pagini, după care apare sporadic. Uneori crezi că mai bine te lași de meserie, că nu merge nimic. Sau vrei să fugi după eternul miraj al celuilalt roman, ăla care chiar o să fie bun.

Nu e vorba doar de a face ce-ți dorești, ci de a-ți dori atât de tare să faci un lucru încât să-l faci fără să ai șef, fără să te bată nimeni la cap, fără să ți se ceară nimic. Sună bine? Doar la prima vedere, pentru că fără un termen-limită și necesitatea unui efort susținut poți să tot „scrii” cu anii, dar să nu faci altceva decât să te gândești că la un moment dat te apuci de romanul ăla.

Și, după cum ziceam, de-abia am început să mă consider scriitoare. Mai durează până să ajung să fiu o scriitoare care poate supraviețui din asta. Nu mă plâng, explic. Pentru că dacă te bagi, e muncă. E la fel de muncă cum e să faci contabilitatea, să calculezi rezistența stâlpilor din case, să lucrezi cu baze de date. Nu de același gen, evident, dar tot e cu transpirație și oboseală.

2. Îți faci singur loc în lume

N-o să mergi la interviuri de angajare decât dacă te angajezi la TV sau la alții care vor o chestie foarte specifică. Și dacă te angajezi la TV în România, felicitări: din experiența mea, haosul e mare, respectul e minim și satisfacția ta, dacă vrei să scrii pe bune, o să fie aproape inexistentă. O să scrii despre ce „prinde la public” în clipa aia (când eram eu, scandaluri) într-un ritm amețitor. Dacă ai noroc, poate că o să prinzi condiții mai bune. Dacă nu, meh.

În rest, nu te „ia” nimeni. Nu vine nimeni să-ți ofere cecuri mari fără să vadă ce ai produs deja (decât dacă ești Susanna Clarke). O să trebuiască să scrii înainte să știi dacă vrea cineva să cumpere ceea ce scrii tu. Dacă faci ca mine sau alții și scrii pe gratis câteva tone, s-ar putea să vină particulari să te întrebe dacă poți să le scrii cutare-sau-cutare, pentru o sumă care, surpriză!, n-o să fie de ordinul miilor de euro (deși la un nivel mai mic și mai uman, am fost plătită și sunt plătită ok pentru diverse proiecte – particulari faini yay!).

O să trebuiască să cauți piețe care să ceară ce scrii tu, să verifici dacă editura sau revista nu dă țeapă după țeapă (valabil și la traducători). Pentru edituri mari îți trebuie agenți, dar n-am (încă) experiență în domeniul ăsta. Și o să constați că și aici e de muncă, că aici te confrunți cu chestiile perfect materiale cu care o sintagmă gen „urmează-ți visele” îți sugerează că n-o să ai de-a face. Câți bani îți oferă editura X? Câți bani îți oferă editura Y? Ești pe profil? Ce beneficii îți oferă, în afară de bani? Cercetare să vezi cum e văzută editura.

Iar dacă vrei să te promovezi, să-ți faci o imagine, să interacționezi cu fanii, hei, uite! Încă niște chestii pe care le faci tu singur.

3. Prejudecăți și răspunsuri

Dacă vrei să fii scriitor, trebuie să te obișnuiești cu faptul că toată lumea o să râdă de tine. O să râdă colegii de clasă, profesorii de facultate (normal că s-a râs de mine, de la un profesor din facultate, urmat de colege, la taică-meu mi-a zis mai demult că și lui i-ar plăcea să stea toată ziua cu burta la soare și să nu facă nimic).

Și oamenii ăștia au dreptate, pentru că sunt mulți care spun că vor să scrie, dar nu scriu. Au idei bune, au idei mărețe și filozofice, dar n-au textul scris, iar în clipa în care încearcă totuși să-l pună pe hârtie devine clar că nu prea merge treaba. Printre ăștia poți să fii și tu! E ușor. Trebuie doar să visezi.

Aprob râsul de cei care spun „vreau să fiu scriitor”. Dacă ai îndoieli când se râde de tine, mai bine faci altceva.

Dar presupunând că scrii, presupunând că ești citit (uite două chestii dificile în sine), într-o scurtă perioadă o să trebuiască să te confrunți cu o chestie de care iar nu-ți spune nimeni: criticile nasoale. Poate că sună normal, „critici”. Poate că se mai aude de criticile valoroase, de cele care, după părerea mea, sunt cele mai bune lucruri pe care le poți primi. Te ajută să crești, să vezi unde poți îmbunătăți pe viitor, cum se văd poveștile tale din afară.

Dar și după ce te-ai obișnuit cu criticile constructive, te confrunți cu criticile rele. Critici nemeritate, critici care există doar pentru că persoana care le scrie decide că pentru a-și face datoria trebuie să găsească nod în papură, critici care demonstrează clar că n-au înțeles despre ce era vorba nu pentru că ai fost neclar, ci pentru că nu erau atenți. Critici care te vor scoate din minți pentru că sunt nedrepte, pentru că tu ai scris despre Eminescu și ei îți reproșează că n-ai scris despre Arghezi, pentru că tu ai scris de genii și ei voiau să scrii despre comunism, pentru că ți-au scris o recenzie favorabilă și ți-au dat o singură stea, care-ți face punctajul final să pice vertiginos, ceea ce contează în a-i influența pe alții să te citească.

M-am confruntat mai puțin cu astea decât alții, sau poate pur și simplu am uitat de ele, dar îi văd constant pe alții ciocnindu-se din nou și din nou de chestii de-astea. Ce înseamnă să scrii mare pe romanul tău „gay romance” și să vezi că ți se reproșează că ar fi un roman bun, dacă personajele n-ar fi homosexuali! O stea.

Primul instinct e să-i corectezi. Al doilea e să-i întrebi de ce naiba n-au citit ditai eticheta. Mai bine îl urmezi pe al treilea, de a ignora și a-i lăsa pe alții să explice. Pe al treilea îl câștigi când citești recenziile de o stea sau două stele, pline de plângeri stupide, ale unora dintre cele mai mari cărți din literatura universală. Dacă Nabokov, Kipling și alții au pățit-o, te poți împăca și tu cu problema.

Bine, că există și recenziile alea mișto, care-ți încălzesc sufletul, care-ți spun cât de mult le-a plăcut ce-ai scris și la ce s-au gândit când te-au citit. Care-ți spun că vor mai mult, că te țin minte după ani de zile cu o povestire.

4. A fi scriitor

„Sunt scriitoare” nu este, în ce mă privește, descrierea faptului împlinit de a fi scris. Este verbalizarea unei acțiuni constante. Eu scriu, eu caut piețe, eu corectez, eu editez, eu progresez, eu creez, eu sunt scriitoare. Sunt în plină demonstrație a acestui „a fi”, într-o zbatere de a-mi câștiga spațiul ăsta destul cât să nu ajung să spun „eu am fost scriitoare”.

Nu e o vacanță constantă, nu mai mult decât e o vacanță constantă să fii un programator pasionat care are de lucru. Sigur, îmi place enorm ceea ce fac, pentru că altfel aș fi renunțat demult pentru că nu-mi rentează și s-ar putea să nu-mi renteze încă o vreme. Poate niciodată (dar refuz să accept asta – refuz pe care-l manifest scriind și publicând). Însă am zile în care simt că-mi pierd încrederea, în care nu reușesc să fac ce mi-am propus, în care arunc la gunoi lucruri pe care le-am făcut cu greu, în care mă întreb dacă Flight from Hell n-o să fie un eșec complet în ciuda unui an de muncă (pentru că mai vine un sezon, ultimul, deci se împlinește anul), în care mă întreb ce naiba fac, în care sunt complet nesigură pe mine și pe puterile mele.

Și continui să mă ocup de scris pentru că vreau, nu pentru că visez sau pentru că mi-aș dori. Pasiunea e o mică parte a problemei. Faptul că știu să învârt cuvintele și știu să duc povestea înainte e important. Dar fără efort constant n-ajung nicăieri. Cărțile nu se scriu. Le scriu. Le scrii. În fiecare săptămână, în fiecare lună, în fiecare an. Alții fac cursuri de specializare, tu stai să-ți studiezi problemele ca să vezi singur unde trebuie îmbunătățit și cum. Dacă ai noroc, ai un editor/critic lângă tine să-ți spună păreri educate din exterior. Alții sunt împinși de la spate de șefi, care vor să primească de la ei echivalentul de valoare al banilor pe care li-i oferă. Ca scriitor, nu te împinge nimeni de la spate să dai ce ai mai bun din tine: poți muri liniștit de foame, nederanjat.

Urmează-ți pasiunea? Doar dacă ești gata să te dai peste cap pentru ea în mod repetat, în combinații atletice interesante și demne de Jocurile Olimpice – fără să ai o plasă de siguranță când cazi, fără să ți se garanteze că ajungi undeva. Sigur, ai speranța, care face cam cât o ceapă degerată, și te ai pe tine, care de preferință valorezi mai mult. Cât mai mult? Depinde de tine.

Aceasta nu este o poveste de succes, pentru că după niște ani buni n-am atins niciun succes. Însă învârt rotițe, vreau să văd dacă nu reușesc să fac mașinăria să se învârtă totuși pentru mine. Dacă, fiind în aceeași situație, ai intra în panică și n-ai ști exact cum să te scoți și cum să-ți aranjezi viața, nu te lua după mine.

Concursul literar „Lirismograf” Sibiu – Așa NU.

Mon, 17 Mar 2014 14:29:42 +0000

Cineva mi-a recomandat azi concursul literar „Lirismograf” din Sibiu, chestie foarte ok, pentru că-mi plac concursurile literare și oportunitățile pentru scriitori. Chiar dacă nu particip la ele, le dau mai departe, pentru că poate vor alții.

Bun, am căutat Lirismograful ăsta și am dat peste anunțul de aici. Prima parte e ok și informativă:

Casa de Cultură a Studenţilor din Sibiu lansează o nouă ediţie a concursului literar „Lirismograf”, adresat tinerilor cu vârsta cuprinsă între 16 şi 30 de ani. Concursul este organizat pe patru secţiuni: poezie, proză/eseu, dramaturgie și critică literară. Lucrările şi solicitările privind detalii despre concurs se trimit pe adresa de e-mail: sibiuccs@gmail.com, până pe 30 martie 2014.

E informativă și clară. Știu cine organizează concursul, știu pentru cine e deschis, hai să vedem detaliile! Cât de lungi trebuie să fie textele, care sunt premiile, poate au cerințe de formatare (sau poate nu, sunt unii care primesc texte de orice tip), când se află câștigătorii?

Recitesc și pe ce-mi pică ochii? „Lucrările şi solicitările privind detalii despre concurs se trimit”. Nu aflu nimic prea clar despre restul de cerințe ale concursului în articol. Chestia asta deja îmi spune că discutăm de amatori, ceea ce devine și mai clar în următoarea frază:

Cele mai bune lucrări vor fi publicate în Antologia „Conexiuni”, iar câştigătorii fiecărei secţiuni vor fi recompensaţi cu premii.

Hă? Cele mai bune lucrări… câte din ele? Câștigătorii fiecărei secțiuni? Câți? Câte unul pe fiecare, vorbim de locurile 1, 2 și 3? Antologia trebuie să aibă un număr de pagini, sau e oricât de mare, sau…?

„Recompensați cu premii” – bine că nu-s recompensați cu daune morale. Ce premii? Câte un ghiocel? Câte un autoturism? Despre ce vorbim aici?

Pe lângă scopul principal, de a face primul pas în lansarea veritabilelor valori ale literaturii tinerei generaţii prin premierea și publicarea celor mai bune lucrări ale concursului, un scop la fel de important este acela de a reuni în paginile Antologiei „Conexiuni” lucrări din întreaga țară, oferind astfel o imagine de ansamblu asupra noilor curente literare la care aderă tinerii.

Citind printre rânduri, treaba stă cam așa: ei își doresc texte de valoare pe care să le publice și ar trebui să le mulțumiți pentru asta. O să aveți onoarea de a vă vedea textele înainte și după tiparniță. Veți avea o hârtie pe care o veți putea mângâia și aprecierea unui juriu. E o favoare de oportunitate.

Hai să ne înțelegem: cred că e ok să fii publicat în reviste mici, să ai un public restrâns (eu prima oară am fost publicată accidental în ianuarie 2009, în [Inter]Sections, revista celor de la Studii Americane de la Universitatea din București și a fost o chestie faină, mi-a plăcut să-mi știu textul acolo). Nu am nimic împotriva revistelor mici, nici a concursurilor.

Însă în momentul în care ți se dă de înțeles că ți s-ar face o mare favoare prin chestia asta, intru la suspiciuni. Sunt cuvinte pompoase care ascund o realitate destul de măruntă – de ce e ascunsă? Nu mi se pare că ar avea scopuri dubioase, ci că nu prea știu ce fac. Din păcate, antologia asta nu pare să aibă nicio perspectivă. De ce?

„Pasiunea este forţa care ne dă putere să ducem la bun sfârşit ceea ce ne dorim. Iar noi ne dorim să continuăm tradiţia acestui concurs şi să-i prezentăm în paginile antologiei cu numărul 14, pe cei care pun pasiune în ceea ce fac, care îndrăznesc să viseze şi să-şi pună gândul pe hârtie”, a declarat Liliana Popescu, directorul Casei de Cultură a Studenţilor Sibiu.

De-asta îmi sună prost concursul. Pentru că are aerul trist al unei formalități de umplut CV-ul lor și al vostru. Nu are ceva care să-mi spună cum își justifică existența sau de ce ar interesa pe oricine în afară de organizatorii lui. E plin de generalități pompoase și tocmai pentru că sunt atât de generale și pompoase îmi sună a gol.

Anunțul ăsta are aerul închis al unei chestii făcute pe banii altora cu scopul de a face ceva și de a pune acel ceva în vitrină. Nu are aerul unui lucru făcut pentru a ajunge departe, chiar dacă spun că vor să vadă curentele din literatura română contemporană. Bun, le văd, antologia le cuprinde. Ce vor să facă cu ele? Senzația mea e că nimic, dar încă nu s-au prins de asta.

Se caută povestiri horror și fantasy scrise de femei (pe bani)

Sat, 15 Mar 2014 16:41:10 +0000

Nightmare Magazine și Fantasy Magazine caută povestiri horror și, respectiv, fantasy scrise de femei pentru numerele speciale Women Destroy Horror și Women Destroy Fantasy. Cum adică „femeile distrug horror-ul/fantezia”? Păi, s-a dus zvonul că femeile nu știu să scrie nici horror, nici fantasy și distrug genurile astea. Hai să vedem cât de tare le distrugem! 😀

Cine poate să trimită povestiri? Femeile.
Ce e o femeie? O persoană care se identifică ca fiind femeie, indiferent de gradul în care se consideră ca atare.
Ce se poate trimite? Povestiri horror și fantasy între 1500 și 7500 cuvinte.
Termenul limită? Până pe 31 martie 2014, ora 11:59:59 p.m. PST.
Cât plătesc? 8 cenți (dolari americani)/cuvânt pentru povestiri noi (toate povestirile trimise vor fi luate în considerare pentru numerele normale din cele două reviste, pentru prețuri ceva mai mici, de 5 cenți/cuvânt pentru povestiri noi și 1 cent/cuvânt pentru povestiri retipărite).

Aveți detaliile complete pentru horror aici, iar pentru fantasy aici.

Dacă vă sună cunoscut, e pentru că au făcut exact același lucru cu povestirile SF în februarie și am scris atunci despre asta. La fel ca atunci, dacă scrieți, dacă vi se pare interesant, dacă aveți o idee mișto, merită încercat. Nu știți destulă engleză? Pentru asta s-au inventat traducătorii. Vă întrebați ce puteți face cu povestirile, dacă vă sunt respinse? Le trimiteți altundeva, pentru că mai există și alte reviste/site-uri dornice să primească povestiri.

Alți scriitori

Wed, 26 Feb 2014 08:23:33 +0000

Prima senzație e scepticismul. Există două tipuri de scriitori români auto-laudativi pe care-i privesc cu un dubiu bine-meritat: cei care scriu „literatură de calitate” și cei care scriu „cursiv, ușor de citit”.

Traducere liberă: cei care scriu „literatură de calitate” scriu niște chestii atât de alambicate sau de ermetice încât dacă ar fi borcane s-ar vinde cu sloganul, „Aici nu va pătrunde niciun cititor niciodată. Ideea dumneavoastră va fi pură și neatinsă în eternitate!” (în anumite cazuri asta va fi pentru că cititorii vor petrece prea mult timp râzând de ce a scris autorul, care nu e deloc ce voia să scrie) Iar cei care scriu „ușor de citit” ar putea adăuga „de fapt așa nu-mi place să editez că mă bazez pe faptul că scriu perfect din prima. Însă promit că am un fir narativ”. (dar promisiunea nu înseamnă că firul ăsta narativ chiar valorează ceva)

Totul e să nu-mi las fața să înghețe când aud oricare din descrierile astea. Optimismul spune „poate acum o să fie e altfel”, colțurile buzelor se îndreaptă în sus și pot să pun liniștită întrebarea „Despre ce e vorba?”, sau variațiunile ei care includ „Și despre ce scrii?” și „Oh?”

„Încerc să scriu cursiv, cum se vorbește,” mi-a spus la prima întâlnire.

„A? Mișto ideea,” am răspuns, ignorând fiorii reci de pe șira spinării. „Și despre ce scrii?”

Cum-necum, mi-a trimis niște capitole. Puteam să văd un eventual început de poveste acolo, dar era genul ăla de fir narativ care începe lent și nu te prinzi dacă urmează o chestie mișto sau una interminabilă. Stilul mă cam făcea să strâng din dinți, mai ales că autorul suferea, la fel ca mine, de o mică problemă a coordonării timpurilor în limba română (trecutul e criminal, special făcut de strămoșii noștri lingvistici daco-romano-slavo-draci să sune prost indiferent cum îl învârți). M-am gândit cum să-i spun omului părerea mea sinceră.

O estimare rapidă la ochiometru mi-a spus că era amator, probabil care nu și-a pus prea multe chestii pe net unde ajung la o grămadă de oameni și deci neobișnuit să-și primească șuturi la fiecare trei pași. Puțin tact și vreo trei ocolișuri în loc de abordarea directă, cu tact (sunt unii care spun că vor adevărul crunt. Aiurea, criticile sunt percepute ca fiind cu două grade mai rele decât sunt, așa că tactul, și nu sinceritatea absolută, duce la o înțelegere corectă a situației). „O să ai nevoie de niște corecturi,” i-am zis. I-am explicat faza cu verbele și am așteptat să văd ce se mai întâmplă. Cred că i-am spus și că mi-e greu să estimez ce-i cu cartea respectivă din cele 10-20 de pagini pe care mi le dăduse.

Peste multă vreme a apărut cu alte capitole de început ale altui roman. Am dat click pe primul capitol cu o oarecare teamă – și m-am trezit în fața unui text care părea scris de cu totul alt om. Cursiv, fluent, interesant, ironic, mișto. În loc să încep să-mi fac semne mentale pe marginea capitolului, mă uitam siderată la un text care într-adevăr era fluent, cursiv, dă-l încolo, și mă interesa subiectul. Și mă făcea să râd.

Mă, să nu-l iei la bătaie pe om?… L-am sunat să-i spun că diferența majoră dintre primul roman și al doilea e că wtf dude, ești altă persoană și scrii foarte fain, ce naiba. (sau poate nu l-am sunat, că nu prea sun oamenii. Om fi vorbit pe messenger.)

„A,” îmi zice. „Păi primul simțeam că trebuie să-l scriu.” Și-mi explică că uite-așa și pe dincolo, el simțea că e necesar să scrie o chestie mai standard, mai ca din canoane. Îmi explică tot felul de concepte și idei și chestii legate de primul roman, genul de analiză pe text pe care ar încuraja-o profesorii de română aproape de pretutindeni. Al doilea roman l-a început pur și simplu și-l scrie de drag. Îi place, scrie chestii care-i plac.

În timp ce-mi povestea toate astea, eu îmi treceam în revistă toate chestiile bune pe care le-am scris ca să nu descind într-o invidioasă mică și rea.

Povestea asta are o morală: există și scriitori buni, doar că se ascund undeva, uneori și de ei înșiși, într-un „trebuie” sau într-un „așa se face”, sau chiar într-un fel de spirit civic: ar trebui și noi să avem așa ceva! Chestii copiate, imitate, chestii „care prind la public” dintr-un fel de neștiință/insecuritate în ce privește originalitatea. Sau poate încearcă să scrie idei și nu povești, că se bate la nesfârșit apa în piuă în școli cu ideea unui text și superba metafizică a lui Eminescu. Naiba știe.

Altă fază: mă contactează un tip cu care mă știam din online să ne-ntâlnim, mergem la o bere. Îi dau răspunsul scutitor de momente nepăcute: „Am prieten. Do you wish to continue? y/n.” Tipul alege varianta cu continuatul și, peste ceva timp, ne reperăm unul pe altul printr-o mulțime ca toate mulțimile.

Mă întrebam ce putea omul să vrea de la mine – varianta cea mai simplă era eliminată. Vorbisem cu maică-mea în ziua aia și ea propusese ideea că el ar fi vrut să mă angajeze, deși tipul lucrează într-un loc care nu-i tocmai de nasul meu. Eu îi răspunsesem maică-mii că poate îi plăcuse omului personalitatea mea și avea chef de stat la povești – chestie care a amuzat-o teribil. Părinții sunt acele creaturi paradoxale capabile să te creadă și mult mai important decât ești, și vai de capul tău. Bineînțeles, te cred ambele în același timp.

Așa că acum eram cu tipul într-una din zilele când nu eram într-o formă teribilă de povești și glume, și nu știam exact ce să spun ca să nu pară că mi-am angajat pe altcineva mai inteligent să-mi scrie textele de pe blog. Și deodată tipul îmi zice,

„De fapt voiam să mă întâlnesc cu tine pentru că ești scriitoare și eu scriu un roman.”

Fir-ar, mi-am zis. Așa, din prima?… Rezumatele sună de obicei de zece ori mai prost decât cartea, de obicei. Știți cum e când un prieten povestește absolut entuziasmat un film fain pe care nu l-ați văzut?… Exact. Sună ca naiba. M-am resemnat cu faptul că urma să petrec vreo oră reconstruind în minte o chestie probabil alambicată și nu foarte interesantă ca să mă prind ce pot să-i răspund.__

„Despre ce?” l-am întrebat.

„Stai să ne așezăm undeva.”

Ne-am învârtit o vreme până să găsim un local în care să fie locuri libere și în care el să bea o bere și eu să beau o cafea care, din păcate, n-avea alcool.

Băi și începe omul să povestească – sunt sceptică o frază. Două. La a treia deja încep să fiu interesată. Pe la mijloc l-aș fi luat de guler dacă se oprea. Și pe la sfârșit am prevăzut – și s-a dovedit că aveam dreptate – că urma să zâmbesc larg și aiurit de fiecare dată când cineva spunea „CFR” în următoarea săptămână.

Omul are umor. Are și talent de orator, ca să-și țină publicul țintuit pe scaun. Știe să învârtă niște ițe și să scoată un fir narativ interesant. Dă Doamne să aibă și un stil mișto, mi-am zis. Văzusem ceva chestii de-ale lui, dar nu pe direcția de literatură și nu știam (și în continuare nu știu) cum arată un text de el într-un alt registru.

După care m-a întrebat, „Auzi, dar romanul tău despre ce e?”

„E vorba de o tipă și un înger care sunt în Iad…” am început. Am mai continuat vreo două propoziții, după care mi-am dat seama că n-aveam nicio șansă să spun ceva interesant/inteligibil și că sunt atât de obișnuită cu romanul încât nu mai am frenezia aia a povestirii. M-am declarat K.O. și m-am târât afară din ringul scriitoricesc cu toată grația de care eram capabilă (nu era prea multă).

Din păcate romanul e încă în scriere și n-am văzut nimic din el. Dar aștept.

Ăștia doi nu m-au făcut să-mi schimb părerea generală despre scriitorii români, dar îmi demonstrează că există speranță și că optimismul lui „Poate de data asta scrie bine” nu e nerealist. Există oameni care scriu bine, oameni care au idei faine. Oameni pe care i-ai citi nu ca pe Puric, că au idei pe care să le pui pe Facebook, ci pentru că te fac să râzi, pentru că te țin prins în fața paginilor, pentru că de-abia aștepți să vezi ce chestii le-au mai trăsnit.

Iar dacă-ți place să scrii, cred că ideea e asta: scrie cartea pe care ai vrea s-o citești, pentru că atunci vor dori s-o citească și alții.

P.S. Această postare demonstrează perfect cum poți să amesteci timpurile verbale atât de tare încât un editor să-și pună mâinile în cap și să plângă.

Limbi inventate – SF și fantasy

Sun, 23 Feb 2014 18:05:55 +0000

Una din chestiile alea care mă sâcâie, de la Goa’uld încoace și trecând prin tot felul de limbi cu apostroafe și toate cele: limbile sunt în general inventate la plesneală (o excepție notabilă sunt limbile inventate de J.R.R. Tolkien care, ca un lingvist respectabil, și-a creat limbile cu o exactitate aproape obsesiv-compulsivă).

Chestia asta face ca limba inventată să semene deseori cu limba autorului. Scrierea e în general pe litere, propozițiile sunt de tipul subiect-predicat-complement și în general singurele schimbări relevante sunt câteva cuvinte care reprezintă concepte puțin mai abstracte decât alea pe care le împrumută toată lumea de la filozofii germani.

Nu zic că e vreo problemă, dar, dacă cineva vrea să fie mai creativ, există tot felul de chestii interesante pe care le poate prelua de la limbi deja existente.

1. Altă topică

Ne-am obișnuit cu propoziții gen „El mănâncă pește.” – El (subiect) mănâncă (verb) pește (complement). Așa e în română, așa e în engleză, la fel și în germană, spaniolă, franceză și cam toate limbile cu care ne-am obișnuit: Subject – Verb – Object: SVO.

Mai există și alte variante. Cea mai comună variantă (din punctul de vedere al numărului de limbi distincte care o folosesc) e SOV: Subject – Object – Verb, sau Subiect – Complement – Verb. „El pește mănâncă”. E varianta folosită de limbi precum japoneza (Kare ha (subiect) sakana wo (complement) taberu (verb)) sau turca.

Există și limbi VSO: Verb – Subject – Object, sau Verb – Subiect – Complement: Mănâncă el pește. Limbi de genul ăsta sunt ebraica și irlandeza.

VOS: Mănâncă pește el.

OVS: Peștele îl mănâncă el.

OSV: Peștele el îl mănâncă.

Nu e vorba de inversiuni: în limbile astea chiar așa se formează o propoziție obișnuită.

2. Altă gramatică cu totul

Ne-am obișnuit cu conjugări și declinări, dar sunt limbi care funcționează altfel.

Limbile analitice/izolante (gen chineza): cuvintele nu se transformă. Substantivele nu au plural, verbele nu au trecut, prezent și viitor – toate chestiile pe care noi le obținem modificând cuvântul ele le obțin adăugând alte cuvinte.

Se adaugă „câteva” sau „multe” înainte de substantiv pentru a forma pluralul, iar timpul verbelor se deduce din context („Mâine merg la piață” e singurul viitor acceptabil, ca să zicem așa), sau e reprezentat de un cuvânt în plus pe undeva.

Limbi aglutinante (gen japoneza): cuvintele au o bază la care se adaugă tot felul de elemente care au tot felul de roluri, uneori ajungându-se la cuvinte extrem de lungi pentru că se tot adaugă particule gramaticale. La substantive e simplu: ai particule care denotă tema propoziției, sau subiectul, sau complementul direct, sau instrumentul (de ex: Mitsubishi ha -> în propoziția asta vorbim de Mitsubishi; Mitsubishi wo -> cineva îi face ceva Mitsubishi-ului)

În japoneză poți adăuga, de exemplu, „rare” pentru pasiv, „sase” pentru cauzativ, „masen” pentru vorbire politicoasă (la negativ), „deshita” pentru trecut. Vei ajunge la un verb gen taberaresasemasendeshita, care înseamnă, dacă vorbim de un tip, „El nu a fost făcut să mănânce.” Sau un verb ca hanasaseraremasendeshita – „El nu a fost făcut să vorbească.”

Limbi polisintetice (gen cele ale indienilor din America de Nord): o grămadă de cuvinte se unesc într-unul singur, dar nu pot funcționa de unele singure în forma din cuvânt.

Exemplu luat de pe Wikipedia: Nimitztētlamaquiltīz din limba mexi_cană Nahuatl înseamnă, literalmente, eu-tu-cineva-ceva-da-[cauzativ]-[viitor] și se traduce prin: „Eu voi face pe cineva să-ți dea ceva.”_

3. Generalități ale limbii

În engleză politețea e o chestie de context: nu înjuri, te exprimi „respectuos”. Dar și vânzătorul de la magazin, și câștigătorul premiului Nobel sunt „you”. În română, ca în franceză, avem „tu” și „dumneavoastră” și exprimări la plural.

Japonezii ne depășesc cu mult: au o vorbire informală, pe care o folosești cu prietenii, o politețe generală, de zi cu zi, în care verbele primesc sufixe politicoase; o politețe și mai politicoasă, folosită când se vorbește despre un superior, în care verbele primesc sufixe mai lungi, sau în care se schimbă verbul cu unul și mai politicos (de exemplu taberu, a mânca, devine meshiagaru); în cele din urmă, există și o vorbire umilă, în care vorbitorul vorbește despre sine, cu propriile ei sufixe verbale și/sau verbe schimbate.

Chestia asta contează mult, pentru că dacă inventezi o limbă cu un sistem foarte clar de politețe un personaj poate să constate discrepanțe între modul în care vorbește un personaj și poziția lui socială/față de un alt personaj. În japoneză poți constata că o slujnică „se scapă” și vorbește prea familiar cu un nobil, în engleză trebuie să aibă un alt gen de imprudență pentru a fi remarcabilă.

O limbă nu e doar un set de cuvinte ușor traductibile printr-un dicționar: ea cuprinde o întreagă filozofie, un întreg sistem de a vedea lumea. Poate că într-o limbă inventată se poate face extrem de tare diferența între ceea ce se petrece în grupul vorbitorului și ceea ce se petrece în grupul advers (o formă verbală diferită, ceva?). Sau poate că e o limbă fără conjugări, în care subiectul e subînțeles, așa că poți să auzi că cineva merge în capitală, dar nu știi dacă e vorba de vorbitor, de ascultător, sau de cu totul altcineva.

4. Subtilități ale limbii

Nu toate limbile folosesc „da” și „nu”. În română avem formele „ba da”/„ba nu”, care vin după întrebări la negativ, nu?
În latină nu se foloseau cuvinte specifice pentru da și nu, ci se relua întrebarea (și eventual se foloseau forme negative ale verbelor), eventual împreună cu conjuncția „non” (care arată negativul).
În norvegiană există Ja (da), Jo (ba da) și Nei (nu/ba nu).
În engleza medievală se foloseau patru cuvinte: yes (ba da), no (ba nu), yea (da) și nay (no).

Nu toate limbile au un singur cuvânt pentru „și”. Numai în japoneză sunt multe variante:
– ya: un „și” pentru enumerarea incompletă a substantivelor (deci dacă propoziția se termină cu „și altele”).- to: un „și” pentru enumerarea completă a substantivelor (dacă sensul e: acestea sunt obiectele, și doar acestea).
– mo: un „și” care leagă substantive, cu sensul de și aceasta, și aceea: Și caii, și măgarii pasc.
– soshite: un fel de „pe urmă” care leagă propoziții.
– tari: leagă propoziții în contextul în care dai exemple (de exemplu: și mâncatul, și băutul sunt activități care implică înghițirea)
– kute: leagă adjective
– etc.

Chestiile de la punctul ăsta pot fi un fel de finisări, genul de lucruri pe care le spui din colțurile buzelor ca să te dai interesant. Sau pot fi folosite ca puncte cheie în narațiune: cutărică nu putea să descifreze mesajul Hu’la’hoop-ilor, despre care se știa că era profeția cea mai cea din univers, pentru că interpreta greșit un cuvânt ca însemnând „și”, când de fapt era o silabă care marca subiectul.

5. Scrierea

Tot ce a trecut prin zona europeană tinde să fie o scriere bazată pe o corespondență sunet -> semn. Dar, din nou, nu e necesar să fie așa. Hieroglifele egiptene erau folosite și pentru scriere fonetică, și pentru reprezentarea unor idei/cuvinte cu totul. Kanji din Japonia (care sunt și Hanzi din China) sunt ideograme: reprezintă idei/cuvinte. În Japonia există un alfabet în care sunt reprezentate silabe (ha/he/wo/a/etc.). Există limbi în care se scriu doar consoanele (gen ebraica, de unde și YHWH ăla care ba e Jahveh, ba e Iehova).

Când sunt reprezentate idei, normal că nu există nimic care să-ți spună cum s-ar putea citi cuvântul. Sau s-ar putea citi în diverse feluri: 上 din japoneză se citește ue, a sau jou. Dacă e 上げる se citește ageru, dacă e 上る se citește noboru.

Alte tipuri de notare a ideilor: prin noduri de diferite tipuri (quipu), prin chestii gen codul Braille sau Morse… iar unele popoare nici nu au scris.

______

Nu vreau să conving pe nimeni să folosească limbi cât mai ciudate, sau sisteme de scriere cât mai șui, dar mi se pare că e o zonă în care nu prea se aventurează lumea, sau dacă se aventurează n-ajunge prea departe. Chiar dacă e un domeniu fascinant, în care se pot inventa multe.

Concursuri literare în România

Sun, 09 Feb 2014 14:38:03 +0000

Am dat peste o listă a concursurilor literare de anul ăsta. Cele din România. O anumită caracteristică se repetă aproape la toate, în mod covârșitor: imposibilitatea de a da în mod real de concursurile astea.

Le cauți pe net și găsești eventual știri despre ele, anunțuri legate de edițiile trecute, numele câștigătorilor. Să spunem că aș vrea să particip la pompos-numitul „Concurs Național de Dramaturgie” – găsesc doar ediția 2013, când data limită era pe 23 martie. Să se mai facă? Sau nu?

Cu chiu, cu vai, găsești câte ceva. Și care sunt premiile? Publicarea, punerea în scenă. Nu găsești condițiile exacte în care ți s-ar publica acel ceva, nu afli dacă ești plătit barem ca un autor obișnuit, sau dacă ai doar onoarea de a-ți vedea numele pe o carte.

Exemplul unu: editura Adenium din iași caută manuscrise.
Exemplul doi: teatrul din Timișoara caută piese.
Exemplul trei (găsit pe net): revistă, nu se știe ce/cum caută.Exemplul patru: se caută povestiri scurte pentru publicare (Incubatorul de condeie)

Singurul concurs pe care l-am găsit care dă un premiu substanțial e Starpess, unde poți câștiga o vacanță la Eforie Nord sau Jupiter.
Bine, și mai e concursul de scenarii de la HBO, care n-a fost anunțat încă anul ăsta.

E tristă situația. Concursurilor nu li se face reclamă, premiile de obicei nu-ți spun nimic, antologiile și cărțile respective bănuiesc că se pierd (sau dacă nu se pierd, prea puțină lume le cumpără) și tot așa. Dar chiar și așa, dacă aș ști ce și cum mișcă (sau măcar dacă aș avea de unde să aflu) aș posta la fiecare început de lună o listă cu concursurile literare care urmează, detalii relevante și link. Să fie măcar de sămânță ceva.

Ghid de scriere în online

Tue, 04 Feb 2014 06:50:36 +0000

M-am hotărât să scriu această postare pentru că am văzut că în continuare există oameni care nu știu cu adevărat cum se scrie pentru online. Bazându-mă pe o vastă experiență pe forumurile și blogurile din România, vă voi putea învăța, scurt și demonstrativ, cum să vă integrați în sfera internautică românească.

Ca să fii credibil e absolut necesar să scrii din când în când cu CAPS LOCK. Pentru că altfel lumea n-ar ÎNȚELEGE unde pui accentul.

Semnele MULTE de exclamație și semnele repetate ALE ÎNTREBĂRII îți vor transmite INDIGNAREA pentru o cauză BUNĂ, NU-I AȘA?!?!??!!!!!!!!!!!??!?!

VIRGULELE sunt o invenție mișto, deci trebuie folosite mai multe,,,, pentru că altfel NU e PAUZA suficient de MARE. De asemenea,, nu trebuie uitat că NU EXISTĂ regulă legată de spații ÎNAINTE sau după VIRGULE,,deci poți să le pui oricum!!!!!!!!!!111!!!

Iar dacă faci o PAUZĂ undeva e NECESAR să pui multe puncte-punte…pentru că…DACĂ NU…n-o să înțeleagă NIMENI că ai stat să te gândești…acolo!!! NU?!?!?!

CRATIMA e o prostie,poți s o pui sau să nu…și , oricum , cine știe UNDE ar trebu-i pusă?!?!?! Ideea e că trebui-e să fie UNDE-va.

Diacriticele S-UNT o prostie…care…nu are sens. Le folosesc… doar… FETELE!!!! de masa. Cand le pui la SPALAT!!! HAHAHAHA! vEZI ce destept SI COMIC sunt?!?! Bancuri-le proaste sunt si ele o NECESITATE.

Ideea oricum in ONLINE e sa ti exprimi PAREREA care e f.f.f.f valoroasa deci,,,!!! NU conteaza exact cum o expri-mi..cine vrea,intelege!!!! Adevaruri-le reale sunt comuni-cate in se cre to MANIE!!! Si asta necesita f.f.f. mult ERMETISM,,,DAR!!! cine ie destept PRICEPE, intelegi BOULE! (((Ba bou e MA-TA, nenorocitu-le!!!!?!?! HAHAHA) TU CREZI CA EU NA-M CREDIBILITATE!!?!??!?!! Imputit de snob care crezi ca VALOAREA MEA,,,E DATA de c-um SCRIU! esti incapaBIL sa pricepi ca ALTE CHESTII SUNT mai importa-nte decatt porcarile aste a cu,,,, t e iei de nimicuri. AI STERS mesajele mele CA TE INVINGEAU proast-o!!!

TU NA-I VALOREA MEA!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

_________

”

_________

[Notă: Dap. Exact așa de diliu pari când scrii în stilul ăsta.]