Discworld on Roxana-Mălina Chirilă

[16 apr] Cartea de azi: „Zei mărunți” de Terry Pratchett

Wed, 18 Apr 2018 18:40:36 +0000

„Zei mărunți” e o carte din seria „Discworld” de Terry Pratchett publicată în 1992, dar se poate citi și singură – poate cu atât mai mult cu cât personajele principale nu-și fac apariția și prin alte cărți.

Lumea e tot pe un disc de pe spatele unor elefanți care stau pe carapacea unei țestoasse care înoată prin spațiu. Zeul Om se pregătește să se întrupeze pentru a opta oară, pentru că a cam sosit vremea să-și reîntâlnească credincioșii, dar se trezește întrupat în țestoasă și lipsit de puteri. Singurul om care mai crede în el e Brutha, un adept nu foarte strălucit și nu foarte sus în ierarhie.

E o carte despre religie, credință și biserici care s-au îndepărtat foarte mult de la ce erau inițial, așa că acum sunt pline de filozofi care își văd liniștiți de torturile politice ale ereticilor. E și despre un zeu care n-a trebuit niciodată să stea să se gândească prea mult la consecințele acțiunilor lui și despre un discipol care decide să-și ajute zeul oricum, chiar dacă e o țestoasă neputincioasă.

Are umor, are o grămadă de fantezie, are genul de nu-chiar-absurd cu care ne-a obișnuit Pratchett. S-ar putea ca traducerea de la Rao (disponibilă pe eMag și Libris) să nu fie cea mai bună, dar varianta originală este excelentă și e pe Book Depository și Amazon.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

Un teanc de cărți

Wed, 12 Jul 2017 18:16:04 +0000

Într-o bună zi, acum o lună și un pic, a zis bărbatul casei că ar vrea să citească seria Discworld de Terry Pratchett, care e una dintre cele mai bune serii de fantasy și umor din lume. Sau, cel puțin, asta e părerea mea. Și a multor englezi. Și nu numai.

Am început s-o citesc când căutam un cadou pentru frate-miu și știam că nu prea le avea cu cititul (sau dacă le avea, nu-mi zisese mie), așa că am decis să găsesc o cale de compromis și să-i iau benzi desenate. Am găsit într-o librărie un volum de benzi făcute după primele două romane de Discworld, l-am citit, mi-a plăcut enorm, i-am dat lui cartea aia și m-am pus să citesc toată seria cap-coadă.

Povestea se continuă și nu se continuă de la volum la volum, aș fi putut să le citesc într-o ordine aleatorie, dar le-am luat cronologic. I-am luat și maică-mii „Zei mărunți” (parcă) în română. A distrat-o, așa că i-am mai luat și altele.

Cu alte cuvinte, nu mi-a trebuit prea mult să ciulesc urechile când am auzit că cineva care locuiește în aceeași casă ca mine vrea să citească toate volumele.

„Fizic sau electronic?” a întrebat el.

„Fizic!” am zis eu. „În unle mai are și chestii tipografice mișto, e cineva care-și aruncă vocea și și-o aruncă în colțul paginii, de exemplu.”

„Ok, fizic.”

În 5 minute, eram pe Book Depository și luam cărțile începând cu „Colour of Magic” și mergând pe rând prin serie până am atins suma auto-impusă de 50 de euro. 7 volume. Am avut grijă să fie toate de la aceeași editură, Corgi-ceva, ca să fie toate din aceeași gamă. Pentru că, da, dacă-i pe alese, îmi place să arate aranjat.

Și au venit, fiecare într-un plic separat. De ce într-un plic separat, când eu am plasat o singură comandă? Nu știu, le-o fi plăcând ăstora de la Book Depository să împacheteze cărți. și le-am ordonat frumos, de la prima la ultima. Și-am văzut că volumul 7 e mai mare decât primele 6. De ce e mai mare? Nu știu, probabil ca să strivească inimile colecționarilor.

Sper că nu se aștepta nimeni să ajung undeva cu povestea asta, doar mă bucur public că am Terry Pratchett pe-acasă. Și voiam să pun poza asta, cu textul aferent sub ea:

I'm puzzled.

Terry Pratchett

Mon, 23 Mar 2015 08:34:06 +0000

Pe 12 martie a murit un scriitor. Nu pot să zic că nu mă așteptam: de ceva ani buni era bolnav de Alzheimer și, deși era genul de om care nu se lasă cuprins de disperare la primul obstacol, știa și el că finalul nu e foarte departe. A militat pentru dreptul de a muri când își dorește, înainte să ajungă legumă, a participat la documentare despre eutanasiere și despre moarte – _deci _se știa foarte clar care e situația.

Știrea tot m-a lovit ca un pumn în stomac, pentru că era genul de om pe care te aștepți oricum să-l vezi încruntându-se la 80 de ani, gata să ia iar lumea-n piept și să se măsoare cu ea (avea 66 de ani când a murit).

Vorbesc de Terry Pratchett (numele întreg e mai lung), cunoscut de fani ca Sir Pterry (pentru că a primit un titlu de la Regina Elizabeta), pe care am început să-l citesc în 2008 sau 2009. Pe fiica lui, Rhianna Pratchett, am „cunoscut-o” acum 2 ani, când am (re)început să mă joc pe calculator și am dat de noul Tomb Raider (i-am văzut numele când mă uitam la detalii despre joc și am descoperit că dacă tatăl e scriitor clasic, fiica e scriitoare mai modernă, în lumea jocurilor).

Nu mai știu, dar parcă am început să-l citesc pe Sir Pterry odată cu Semne bune, o parodie de Apocalipsă (și a filmului The Omen, dar mă interesează mai puțin partea asta, că n-am văzut filmul), scrisă în colaborare cu Neil Gaiman. Are absolut tot ce-i trebuie, de la un Antihrist mic la extraterești la tibetani care ies din tunelele săpate în întreaga lume. Pasionații de conspiraționisme știu de ce.

[][3]

Personajele principale din Semne bune

Pe urmă mi-a recomandat o prietenă seria Discworld și am început s-o citesc în ordine, de la primul volum la 30+ (nu mai știu câte erau pe piață când am ajuns la zi cu ea). Până m-am apucat de primul volum a fost mai greu: după copertă păreau să fie niște aiureli de cărți și cred că la vremea respectivă nu-mi trecuse încă tot snobismul literar, așa că eu nu citeam aiureli.

Noroc cu recomandările repetate și insistente.

Discworld e o serie fantasy, unde fantasy-ul are într-adevăr o notă aiurită (umorul britanic se simte clar și la el). E și o serie satirică, în care Sir Pterry ia pe rând câte o temă, de la romanele fantasy ale vremii la filme de acțiune, ziare, politică, progres, religie, tot felul de teme mici și mari. Are și niște observații foarte fine, de o ironie subtilă, la care râzi de unul singur pe mijloacele de transport în comun. Și uneori inovează și la nivel de tehnică – Terry Pratchett e unul dintre puținii scriitori pe care-i știu care reușește să folosească în mod legitim scrisul pe marginea foii de hârtie în afara textului normal, diferențele de dimensiuni între cuvinte și alte asemenea, fără să întrerupă cititul efectiv.

Cu alte cuvinte, seria e un amestec de tot felul de genuri și idei – și funcționează în fiecare direcție abordată, ca un calculator magic pe bază de șoareci (unul care chiar funcționează).

[youtube https://youtu.be/qN3tLnlixkY?t=1m41s]

Discworld evoluează de-a lungul timpului, ca lume – și părerea mea e că și Terry Pratchett evoluează ca scriitor. Pornește ca o lume fantasy destul de tipică (sau ca parodia unei lumi fantasy destul de tipice), dar pe măsură ce trece timpul se dezvoltă, au loc descoperiri și inovații și lumea devine din ce în ce mai incisivă și memorabilă.

Cu alte cuvinte, deși aproape orice carte poate fi citită scoasă din context, parcă tot aș recomanda citirea seriei în ordine…

Dar ca să mă întorc la Sir Pterry. Într-una din cărți spunea că un om nu a murit cu adevărat atâta vreme cât numele lui trăiește în continuare – și unul dintre personaje e comemorat etern când e inclus în mesajele standard ale telegrafului din Discworld (nu e chiar un telegraf, dar seamănă ca utilizare). Acum, la fel cum unii dintre fanii lui Leonard Nimoy îl desenează pe bancnotele canadiene, unii dintre fanii lui Terry Pratchett îi includ numele în partea de cod ascuns a site-urilor, ca omagiu tăcut.

Despre păcat

Wed, 06 Mar 2013 07:36:41 +0000

Una dintre cele mai simpatice explicații ale păcatului pe care le-am citit vreodată, într-o carte în care un preot și o vrăjitoare stau de vorbă:

„Chiar acum are loc o dezbatere interesantă și intensă despre natura păcatului, de exemplu.”
„Și ce părere au? Nu că sunt împotriva lui?”
„Nu e chiar așa simplu. Problema nu e ori albă, ori neagră. Sunt multe nuanțe de cenușiu între ele.”
„Nu.”
„Poftim?”
„Nu e niciun cenușiu, doar un alb care s-a murdărit și mă miră că nu știi asta. Și păcatul, tinere, e atunci când te uiți la oameni ca la obiecte. Chiar și la tine. Ăla e păcatul.”
„E mult mai complicat de atât–”
„Ba nu-i. Când oamenii zic ceva mai complicat, înseamnă că încep să-și facă griji că n-o să le placă adevărul. Oamenii ca obiecte, de acolo începe.”
„A, dar sunt sigur că există lucruri mai grave–”
„Dar totul începe când te gândești la oameni ca la obiecte.”

Terry Pratchett – „Carpe Jugulum”.

E un motiv pentru care îmi place Terry Pratchett: spune chestii clare, la obiecte, spune bine și direct – și chiar dacă scrie despre o lume care se află pe un disc care e susținut de patru elefanți care stau pe carapacea unei broaște țestoase care înoată în spațiu, are întotdeauna ceva de zis despre lumea reală. Recomandat.

(și vrăjitoarea de mai sus e Granny Weatherwax, Bunicuța Weatherwax.)