La ce e bună o definiție; podcasturi și recomandări

Fri, 02 Apr 2021 14:22:31 +0000

Are Dorin Lazăr un articol bun despre ce înseamnă un podcast. În cazul în care nu-l știți, Dorin are două podcasturi:

ICR podcast, un podcast ocazional de discuții despre subiecte curente pornit în 2015 cu Ovidiu Eftimie de la Times New Roman (inițial era un podcast regulat);
și Podcastul de istorie, un podcast regulat de istorie de la începutul lui 2017, cu Sergiu Motreanu, în care vor ajunge într-o bună zi la istoria românilor, dar au luat-o foarte încet și detaliat (publicul-țintă e format din adulții care regretă că au făcut doar lucruri neinteresante la istorie la școală).

E un om care pricepe fenomenul – atât ca ascultător, cât și ca creator. E de multă vreme în zona asta, pasionat de ce iese nou, la curent cu tot felul de lucruri. Povestind în 2013 cum s-a lăsat de piraterie, amintește și de podcasturi.

În articolul de acum, Dorin zice așa:

Mi se pare că foarte multă lume nu înțelege ce este acela un podcast, și cred că ar fi nevoie de o definiție corectă, pentru că în momentul ăsta cuvântul e supra-utilizat, abuzat, și conceptul puternic devalorizat din considerente de marketing.

Sunt de acord că e nevoie de o definiție corectă, dar mi se pare că e necesar să știm și de ce e nevoie de definiția asta corectă. Sau de ce e nevoie de definiții corecte în general pentru fenomene noi.

Pe lângă faptul că te face mai ușor de găsit și de recunoscut de către public, o definiție clară îți oferă o direcție clară și posibilități clare pentru ceea ce vrei să faci. Faptul că este restrictivă, că ai anumite cerințe de respectat, ajută, nu încurcă.

Hai s-o luăm așa. Să spunem că trăim într-o lume fără scaune. Avem alte tipuri de mobilă, dar nu scaune. Dintr-un regat îndepărtat se aude zvonul că unii ar fi inventat scaunul, care e un fel de mobilă pe care te așezi. Repede, oamenii care fac mobilă aici vor să intre pe piața nouă și fac scaune. Unele scaune sunt late de mai bine de un metru și nu au spătar. Unele scaune sunt lungi de doi metri și poți dormi pe ele. Unele scaune se pun pe cal.

Cineva care vine din regatul îndepărtat o să observe un divan, un pat, o șa, dar prea puține obiecte care se pot muta ușor de colo-colo și pe care le poți trage la masă. Fiecare creator de scaune e interesat să „inoveze” și să „extindă definiția”, dar n-a priceput încă exact ce poate face un scaun și la ce e el folosit.

Vrei să ai o definiție clară pentru că ea îți spune la ce e bun un lucru. Un podcast îl urmărești cum vrei tu, când vrei tu, cu conexiune la net sau nu. De obicei e audio și e mai lunguț. Cu alte cuvinte, e convenabil și prinde bine dacă vrei să asculți ceva când mergi pe stradă sau cu mașina, când ștergi praful, când meșterești. Dacă extinzi definiția ca să incluzi și alte lucruri în „podcast”, pierzi și o parte din atracția pe care o are ca podcast.

Mai mult, podcastul e un domeniu care și-a creat o personalitate și în care s-a explorat și inventat destul de mult până s-a descoperit ce merge. Vrei să profiți de ce s-a făcut înainte ca să nu stai să reinventezi roata.

E un lucru care e valabil și în alte domenii. Una e când cineva care înțelege bine genul fantasy decide să inoveze și să creeze un sistem magic numerologic complex, bazat pe matematică superioară; alta e când cineva care a auzit ieri că tinerilor le place genul fantasy decide să scrie o carte în care Numerele Vorbesc Între Ele!!! Una e când cineva care a făcut muzică clasică decide să reinterpreteze melodii moderne într-un stil de operă italiană, alta e când se apucă Vasile să imite un tenor în timp ce face karaoke.

Întâi înveți să faci un lucru, pe urmă inovezi. Întâi afli regulile, pe urmă le încalci. Întâi te uiți foarte bine să vezi despre ce e vorba într-un domeniu, pe urmă poți decide dacă vrei să faci ceva mixt. Întâi înveți să mergi, abia pe urmă înveți să alergi.

Ah, promisesem și recomandări. Era să uit. În primul rând, recomand Podcastul de istorie, pentru că e mișto. Altfel, feblețea mea de acum e The Silt Verses (ficțiune, horror). Am auzit doar lucruri bune de The Magnus Archives (ficțiune, horror) din care am ascultat doar câteva episoade cu adevărat excelente; și am auzit lucruri bune și de Istoria României, alt podcast de istorie, dar făcut de Călina Cenan.

Vinovăție versus pedeapsă

Wed, 05 Jun 2013 11:47:32 +0000

Îi răspund aici lui Dorin Lazăr, care scria de curând despre Reductio ad Huidum: acel fenomen din presa/mentalitatea românească în care diverse dosare sunt judecate de opinia publică în raport cu cazul lui Huidu.

Dorin, problema e mai gravă și spune așa: ne e mult mai greu să ne imaginăm chestii abstracte decât chestii clare. Oamenii nu donează prea mult pentru cauze bune decât dacă au un exponent, o victimă identificabilă cu care să empatizeze. Un singur om care suferă, eventual brusc (și nedrept!) e mult mai puternic în conștiința și imaginația noastră decât o sută de mii de oameni care mor. Și încă ceva – o singură victimă ne influențează mai puternic decât dacă aflăm de o victimă plus statistici despre altele. Suntem ființe deseori emoționale, nu raționale – și n-ar strica să fim mai raționale pe alocuri. De ex., s-au strâns mai multe donații pentru victimele tsunamiului din Japonia, pentru 9/11 și alte dezastre bruște decât pentru cercetarea în domeniul SIDA. (citez chestiile astea din memorie și dacă aș fi pe laptopul nou și bun m-aș plimba prin articolele academice care făceau parte din bibliografia cursului A Beginner’s Guide to Irrational Behavior ținut de Dan Ariely ca să arăt studiile efective făcute aici).

Normal că apare Reductio ad Huidum. Pentru că oamenii în general nu se gândesc la consecințe și ramificații. Se gândesc la un singur om – un Becali, un Huidu. La ce au făcut cu mâna lor. La chestiile de care se fac vinovați conform unui sentiment al dreptății pe care ni l-am cultivat de mii de ani. Nu credem în pedepse care se aplică pe măsura daunelor făcute, ci în pedepse care sunt direct proporționale cu gesturile efective făcute de individ – în special dacă individul nu e Hitler sau Ceaușescu (pentru că cei doi sunt văzuți de parcă ar fi ucis cu mâinile proprii evreii, sau ar fi furat cu mâinile proprii tot poporul român; prezența lor devine ca un fel de personalitate multiplă și omniprezentă).

Din punctul de vedere al moralității vechi, uciderea e mai rea decât furtul. Și în fond, cine a fost furat de Becali? Cine e victima clară?… Cine e cel care suferă direct și clar de pe urma lui?…

Suferim de lipsă de imaginație și de proporții, de o neînțelegere a efectelor. Să vezi distanța pe care se răsfrânge un anumit fenomen e dificil, așa că ne-am obișnuit să spunem că politicienii fură – dar nu că fură de la noi, ci de la „stat”; unii fură de la bănci sau companii, dar nu de la noi, nu!

Moralitatea asta e destul de nefastă. De aici apare Reductio ad Huidum al tău. Pentru că nimeni nu vrea să fie ucis de un nebun faimos cu o mașină tare (chestie statistic nu foarte probabilă), dar ideea de furt de la stat e mult mai puțin dureroasă. Dar ai cui sunt banii de la stat?… Ai, ai, ai… noștri? Nuuuu. Nu? Nu. Dacă pune cineva greșit laba pe ei, oricum nu ne ajutau cu nimic. Nu? Nu?!

Dorin Lazăr on Roxana-Mălina Chirilă

La ce e bună o definiție; podcasturi și recomandări

Vinovăție versus pedeapsă