Drepturi De Autor on Roxana-Mălina Chirilă

Câteva opere care au intrat în domeniul public în 2022 (și ce înseamnă asta)

Wed, 05 Jan 2022 05:37:01 +0000

După ce am scris articolul precedent despre cum nimănui nu-i pasă ce drepturi de autor au expirat în 2022, mi s-a spus că ceea ce-mi doresc e foarte greu de făcut de instituții. Dar eu nu sunt o instituție, deci nu văd de ce m-aș împiedica în dificultăți.

Despre legea drepturilor de autor

Conform legii, drepturile de autor expiră în România la cel târziu 70 de ani după moartea autorului.

Asta înseamnă că după 70 de ani de la moartea autorului, operele sale intră în domeniul public și pot fi folosite de fiecare cum vrea. Pot fi:

copiate fără restriște;
publicate de cine vrea;
adaptate;
citite cu voce tare;
traduse;
reinterpretate;
reinventate;
tipărite pe coli A4 și făcute avioane de hârtie care să fie apoi transformate în instalații artistice menite să sugereze zborul gândurilor;
și alte utilizări, care sigur îmi scapă acum.

Dacă vreți să traduceți Caragiale în sanscrită, puteți s-o faceți. Dacă vreți să publicați un roman despre cum Luceafărul lui Eminescu s-a încarnat într-un băiat din Humulești care își antrenează propria forță aviatică de pupeze pentru a cuceri cetatea în care popa a închis-o pe Smărăndița Cătălina, nimeni nu vă poate opri! Ce e în domeniul public e și al vostru.

(Bine, s-ar putea să spună mulți că faceți ceva de prost gust, dar legal nu vă poate opri nimeni.)

Ce NU înseamnă expirarea drepturilor de autor:

cărțile fizice NU sunt gratuite și nu pot fi șutite de la posesori;
cărțile nu pot fi republicate dacă implică și munca altcuiva – traducerile recente ale autorilor morți de multă vreme sunt încă în vigoare, pentru că nu au trecut 70 de ani de la moartea traducătorului. Cărțile ilustrate pot să fie încă sub incidența drepturilor de autor dacă scriitorul a murit demult, dar ilustratorul a murit recent. Dacă o piesă muzicală e în domeniul public, dar a fost interpretată de cineva care încă trăiește, nu se poate copia. Șamd.

Prin alte părți există arhive cu cărți și alte opere ieșite de sub incidența drepturilor de autor, cum ar fi Project Gutenberg, care sunt valoroase. Nu există posibilitatea să nu ai ce citi, cât ai acces la internet: Sherlock Holmes, Jane Austen, H.G. Wells? Nicio problemă, se găsesc cât ai clipi.

Dar mai mult, și scriitorii au profitat din plin de libertatea pe care o oferă lipsa drepturilor de autor:

Shakespeare a fost jucat și rejucat, interpretat și reinterpretat în o mie de variante.
Jean Rhys a scris „Wide Sargasso Sea” bazându-se pe un personaj misterios din „Jane Eyre” de Charlotte Bronte.
Pe baza „Fantomei de la operă” de Gaston Leroux, autoarea Susan Kay a scris „Phantom”, un roman despre viața și călătoriile „fantomei” înainte să ajungă să trăiască în clădirea Operei din Paris.
Nu demult am cumpărat o carte numită „Sherlock Holmes & Count Dracula” De Christian Klaver (de la care nu am mari așteptări) pentru că sună interesant.
Și, bineînțeles, acum câțiva ani „Mândrie și prejudecată și zombi” a ajuns atât pe rafturile librăriilor, cât și pe marile ecrane, bazându-se pe o variantă doar un pic modificată a cărții lui Jane Austen, „Mândrie și prejudecată”.

Deci, acesta e farmecul domeniului public: textul poate fi dat mai departe legal, iar ideile și personajele ne aparțin.

Ce opere au intrat în domeniul public în ultimul deceniu în România?

Din păcate, nu am foarte multe resurse la îndemână, dar bazându-mă pe durata drepturilor de autor, am intrat pe paginile de Wikipedia cu decesele de acum mai bine de 70 de ani și am recunoscut câteva nume. (Oarecum legat de decesele din anii ‘40, vreau să vă spun că au fost foarte mulți deputați la Marea Unire Națională de la Alba Iulia și surprinzător de mulți dintre ei au pagină de Wikipedia.)

Din câte văd, au intrat în domeniul public operele următorilor:

Eugen Lovinescu (2014)
Pericle Papahagi (2014) (nu, nici eu n-am auzit de el; se pare că a cercetat aromânii și meglenoromânii și a cules din folclorul lor. Am intrat pe pagina lui pentru că mi-a plăcut numele omului, dar îmi place și domeniul pe care și l-a ales.)
Smaranda Gheorghiu (2015) (nici eu nu știam de ea, dar se pare că Scena9 știa)
Ion Minulescu (2015) (a scris, printre altele, „Corigent la limba română”, un roman de duzină despre un băiat care-i loază la școală, dar merge să studieze la Paris, unde rămâne loază și se înhăitează cu cine n-ar trebui)
Liviu Rebreanu (2015) (dacă ai vrut vreodată să scrii o reinterpretare feministă a poveștii din „Ion” sau o versiune de „Pădurea spânzuraților” în spațiu, poți; și poți s-o și publici)
Mihail Sebastian (2016)
Victor Ion Popa (2017) (a scris „Take, Ianke și Cadîr”)
Sofia Nădejde (2017) (are un premiu numit după ea)
Ioan Alexandru Brătescu-Voinești (2017) (ăla cu „Puiul” de v-a traumatizat pe toți)
Elena Văcărescu (2018) (poetă, scriitoare, traducătoare, dar dintr-o familie de nobili, deci s-a ales praful de renumele ei din epocă în comunism)
Sextil Pușcariu (2019) (nu mai știu de unde-i știu numele)

1951 e un an interesant: pagina de Wikipedia nu prea înregistrează decese românești și cu atât mai puțin în cultură.

Bănuiesc că cele două Războaie Mondiale care au decimat niște generații a avut de-a face cu situația asta; la fel și instaurarea rapidă a regimului comunist. Pe de altă parte, s-ar putea să fi fost per ansamblu o generație mai puțin înclinată spre literatură și artă și un an mai norocos pentru scriitori și artiști.

Dar dintre numele care apar în Wikipedia, iată ale cui lucrări intră în domeniul public în 2022:

Constantin C. Nottara, compozitor; asta înseamnă că muzica lui poate fi interpretată de oricine, fără probleme.
Ion C. Vissarion, un prozator care se pare că a participat la Răscoala Țărănească din 1907 și pe urmă a tot scris despre asta. Ar putea fi interesant (sau foarte plictisitor, în funcție de condeiul omului, dar rămâne de văzut).
Constantin Andreescu, istoric; a scris printre altele despre evoluția învățământului în Moldova.
Petre P. Negulescu, filosof de care n-am auzit până acum, dar ale cărui lucrări ar putea fi adăugate oricând în Wikisource, dacă ar avea cineva dorința s-o facă.

Da, nici eu nu recunosc pe nimeni de aici. Ce pot să zic? Cultura mea în de-ale României e destul de limitată. Dar hei, avem deja mulți alți autori care au intrat în domeniul public în anii trecuți și de ale căror lucrări ne putem bucura din plin și legal.

Drepturi de autor, economie și costuri ascunse

Mon, 18 May 2015 07:11:27 +0000

După o discuție destul de lungă la articolul despre proprietatea intelectuală ca materie de liceu, mi-e din ce în ce mai clar că nu se înțelege foarte clar cum e cu proprietatea asta intelectuală și la ce e ea bună. De ce e pirateria nașpa, de ce informația „nu vrea să fie liberă”, de ce nu „toți autorii vor doar să fie citiți”.

Să începem de la obiecția principală: „Întâi văd dacă-mi place, de-abia dup-aia cumpăr, dacă merită.”

Obiecția asta are diferite forme, legate de calitatea produsului și de utilitatea lui pe termen lung. De ce să cumperi o carte proastă? Și cum să afli dacă o carte e proastă fără s-o citești? Și obiectul de divertisment cumpărat își pierde deseori valoarea pentru cumpărător după o primă utilizare, lucru de care mi-a spus un jucător care n-ar cumpăra niciodată un joc, oricât de bun, pentru că a doua oară nu-l mai joacă.

Sincer? Să fim serioși. După ce citești două-trei recenzii ale unei cărți și mergi în librărie și o răsfoiești, cam știi dacă are șanse să-ți placă sau nu. Nu ești pus în situația de a vedea doar coperțile de la distanță și a spune „Ah, hm, aia roșie vă rog?” Da, te mai și înșeli uneori, dar triezi oricum, fie că și cumperi, fie că citești doar chestii piratate.

În momentul în care citești cartea/vezi filmul/joci jocul, tu deja profiți de pe urma eforturilor unor oameni. În alte domenii nimeni n-are nimic de zis: dacă ieși la o cafea, nu stai să o bei înainte să decizi dacă o plătești sau nu. Te uiți la cum arată locul, studiezi meniul și îți asumi un risc – aaaa, că trebuie să vină cineva să facă acel produs unic și folosește produse palpabile. Da, dar acelea sunt doar o parte din preț, să zicem 3 lei, restul e adaos comercial, din care se plătesc chelnerii, curentul, decorul, contabilul, chiria și eventual se face un profit.

Mai sunt oameni care spun că nu merită să dai nu știu cât pe o porție de cartofi prăjiți la restaurant, când de banii ăia poți să-ți faci câteva kile de cartofi prăjiți acasă, dar oamenii care sunt de părerea asta nu spun, „Dom’le, îți dau 3 lei pe produsul ăsta, că știu că tu cu atât l-ai luat, vedem noi dacă meriți și adaosul comercial.” Dar la cărți/filme/jocuri apare fenomenul ăsta: „Îți folosesc produsul, mai vedem noi dacă meriți și banii.”

Fiecare afacere se bazează însă pe un număr mare de cumpărări, care să acopere costurile pe care un singur consumator nu le poate acoperi.

Cafenelele și restaurantele se pot aștepta ca oamenii să tot revină și să cumpere același tip de produs (o cafea, o porție de spaghete) și pot avea același cumpărător de x ori. În schimb, când e vorba de divertisment, numărul de consumatori e ceva mai important: câte volume o să cumpere chiar și cel mai pasionat cititor al „Numelui trandafirului”? Eu cred că nu există carte din care să fi cumpărat mai mult de trei exemplare, cu tot cu cadouri făcute. În schimb, am pierdut șirul cafelelor cumpărate în diverse locuri.

Dar și unele, și altele au nevoie de cumpărări multe ca să supraviețuiască, pentru că un număr redus de cumpărări nu va acoperi costurile. Cu cât ar trebui oare să-l sponsorizezi pe George R.R. Martin ca să-ți scrie ție o carte? Cu câți prieteni ar trebui să te aliezi ca să poți susține un autor să scrie un roman, de exemplu? Nu mai vorbim de filme și jocuri, unde bugetele de câteva milioane de dolari par mici – ai câteva milioane de dolari să dai să ți se facă un film ție? Nu? Bun, atunci costurile se împart între toți cei care-l urmăresc pe bani.

Să ne înțelegem: să scrii o carte necesită un efort. Unii o fac gratis, dar în general cei care scriu în timpul liber și vor doar să fie citiți nu sunt cu adevărat preocupați să scrie bine sau să se perfecționeze, pentru că ar avea nevoie de mult mai mult timp și mult mai mult efort decât sunt dispuși să ofere.

Deci, care e costul de timp? Depinde puternic de autor – unii sunt foarte prolifici, scriu rapid, alții scriu foarte greu, de-a lungul a câțiva ani. O să mă dau pe mine ca exemplu, că tot termin acum cu Flight from Hell: un roman nu excesiv de mare, dar măricel. Are 48 de capitole/episoade, publicate săptămânal, scrise în decurs de un an. Nu mi-a luat un an întreg de muncă continuă, dar să zicem că 1-2 zile/capitol tot am stat (în realitate e mai mult, dar să luăm minimul). Să zicem deci că ar fi 90 de zile de muncă, program întreg – ceea ce nu înseamnă 3 luni, ci vreo 4+.

Un salariu mediu ar fi cam 400 euro/lună, dacă nu mă înșel – să zicem că aș vrea să câștig un salariu mediu de pe urma romanului. Ar trebui să câștig deci cel puțin 1600 de euro ca să pot trăi din scris la un nivel mediocru. Altfel trebuie să am un loc de muncă, trebuie să fac altceva ca să mă întrețin și, cum e de fapt cazul și acum, viața de zi cu zi îmi fură din timpul de scris, din energie, din inspirație și din creativitate. Îmi imaginez povești, am tot felul de idei mișto în cap, dar pusul lor pe hârtie durează și pe mine mă distrează și în capul meu, nu trebuie să fie scrise.

Pentru ca eu să câștig 1600 de euro, însă, trebuie ca romanul meu să facă vânzări mult mai mari – dacă eu primesc 10%, trebuie să se vândă de 16.000 euro în total. Restul de 90% merg la vânzători, editură, corectori și în tot restul procesului de creație, care e destul de util dacă vrei să ai un produs bun și accesibil altora.

În plus, sunt tot felul de oameni care lucrează la o carte, de la editori la corectori la cei care o pun în pagină și așa mai departe. Intră o grămadă de timp, intră salarii, intră tot felul. Dacă nu se acoperă destul din costuri, editura până la urmă dă faliment și scriitorul își vede de treaba lui. Dacă sistemul în mod cronic nu aduce bani nimănui, artiștii se consideră neînțeleși și neapreciați prin excelență, așa că nu-și dau silința prea tare. Scriitorii scriu pretențiozități, regizorii fac filme „de artă” pentru festivaluri, pe care puțină lume le place cu adevărat și așa mai departe.

Deci, da. Când n-ai economie de piață funcțională în ce privește divertismentul, ai numai porcării gen „Poziția copilului” și alte filme de Cannes, că „Dr Horrible’s Sing-Along Blog” e făcut pentru publicul ăla care își arată aprecierea direct – „Shut up and take my money!” Costurile la filmele noastre sunt acoperite de nemuritorul Consiliu Național al Cinemtografiei, scenariile sunt scrise ca să gâdile pe niște fosile la tărtăcuță și regizorul să aibă din ce trăi anul ăsta și o bună parte din filme sunt de nevăzut pentru că nici măcar nu-și bate cineva capul să le aducă la public.

Succesul de care trebuie să te bucuri ca să poți trăi din bacșișuri e enorm.

Sunt sigură că George R.R. Martin, JK Rowling, Umberto Eco și alții asemenea ar putea trăi și dacă ar zice „Cărțile mele sunt gratis pe net, dați un bacșiș dacă vă plac” – pentru că dacă ai suficienți oameni care să te adore, te descurci. Dar altfel nu prea poți trăi din bacșișuri, mai ales când trebuie să-ți plătești și oamenii care ți-au făcut corecturile și coperțile și te-au ajutat să-ți scoți cartea cum trebuie. Majoritatea scriitorilor nu ajung în situația în care să se arunce cu bani în ei pentru că așa vrea publicul. Și la un moment dat parcă e mai rentabil să-ți arunci energiile într-un loc de muncă care-ți permite să mergi la restaurante mișto, să vezi lumea și să-ți cumperi chestii decât să te chinui să publici o carte pe care s-ar putea să vezi 3 lei, că nu te place lumea.

Din punctul meu de vedere, nici n-ar fi normal să fie așa. Ar însemna să ne umplem de cerșetori care încearcă să trăiască într-o industrie perpetuu considerată irelevantă și de amatori care n-ar avea nici timpul, nici înclinația să producă lucruri bune calitativ. După cum ziceam, poveștile mișto sunt la fel de mișto și în capul autorului, nu trebuie neapărat să ajungă pe hârtie – iar dacă ajung, de ce să fie necesar să le publici? Și dacă le publici, dă-o-ncolo, ce să tot șlefuiești și să editezi și să te chinui atât? Lasă, că merge și la plesneală, cui îi place, îi place, și cine nu, n-are decât să se care.

Drepturile de autor nu aduc dreptatea absolută în lume.

Unele „opere” ajung foarte faimoase deși au prea puține calități, altele sunt foarte mișto, dar nu ajung la cine trebuie, ca să prindă. Nu există un sistem care să răsplătească autorul conform calității obiectului produs – dar există un sistem care răsplătește autorul în funcție de câți oameni profită de pe urma produsului lui.

Cam despre asta e vorba: dacă răsplata nu există, ne îngropăm în amatori și cei mai prolifici autori vor fi copiii de 15 ani, că ei au timp. Dacă răsplata e un bacșiș, munca e aruncată în derizoriu. Dacă răsplata vine din partea statului, avem parte de și mai multe filme și cărți despre comunism, corectitudine politică și măreția unui partid (în funcție de zonă și moment). Dacă răsplata vine de la un singur cumpărător, majoritatea nu ne putem permite niciun fel de divertisment.

E vorba de economie și de faptul că oamenii trebuie să aibă ce pune pe masă și unde dormi ca să poată produce ceva, până la urmă. Da, știu că există oameni care nu pot cumpăra tot ce folosesc – studenții care ar fi îngropați în datorii până peste cap dacă și-ar cumpăra cărțile de care au nevoie în facultate, artiștii care lucrează cu programe foarte scumpe pentru a produce artă digitală etc. Nu sunt absurdă, nu o să sar la gâtul oamenilor care spun „mi-am scos o carte de pe net”. Dar insist puternic pe faptul că trebuie înțeles de ce se plătesc filme și jocuri, de ce sunt scumpe softurile, de ce dreptul de autor e important. O să explic chestia asta în oricâte feluri trebuie, până se înțelege.

Proprietatea intelectuală ca materie de liceu

Mon, 04 May 2015 11:48:57 +0000

Am aflat că din toamnă vor apărea patru materii opționale noi, dintre care două vor fi disponibile la liceu. Una dintre ele e Educație pentru drepturile de proprietate intelectuală, la care recunosc că m-am uitat cu o oarecare stupoare: știu că toată lumea piratează, știu că e considerată normală treaba asta, nu știam că îi mai pasă cuiva suficient de tare de problemă ca să o abordeze în școli și să-i facă o programă.

Programa are sugestii foarte generale despre ce ar trebui să se facă la ore (ceea ce e și normal), dar evită elegant orice fel de referire la problemele spinoase care sunt sigură că vor apărea în timpul predării. Exemple de evitare:

Analizarea consecinţelor pozitive ale respectării drepturilor de proprietate intelectuală şi a riscurilor utilizării produselor contrafăcute sau a produselor pirat

dezvoltarea abilităţii elevilor de a analiza critic o situaţie referitoare la problematica drepturilor de proprietate intelectuală (de exemplu, pornind de la experienţa unui consumator care constată că a cumpărat un produs piratat);

„Riscurile utilizării produselor contrafăcute” e un fel de a nu spune că lumea de obicei nu riscă prea mult, mai ales la furtul informatic. Da, mai e câte o descindere ocazională, mai afli de amenzi, mai iei un virus, dar pentru utilizatorul standard care a prins mișcarea, riscurile sunt mici. Iar eu nu prea știu consumatori care să „constate” că au cumpărat un produs piratat – cel puțin nu în ultimii 10 ani, că prin anii ‘90 și magazinele legitime vindeau copii-pirat. Azi cam știi ce cumperi.

Presimt că realitatea de pe teren o să fie mai complexă. Aproape că aș vrea să pot să intru peste niște ore de Proprietate intelectuală ca să pot să aflu câteva lucruri:

Cine sunt profesorii care vor preda materia asta? Oameni care piratează, dar care de dragul cursului se prefac că nu? Oameni care chiar cred în drepturi intelectuale?
Cât de capabile vor fi manualele (sau cât de capabili vor fi profesorii) să explice circuitul banilor în afacerile bazate pe drepturi de autor?
Cât de pregătiți moral sunt profesorii să le răspundă elevilor care zic „Haaaaideți domn’ profesor, să fim serioși, toată lumea piratează”? Și ce le răspund?
Cum se răspunde la „Sunt sărac, nu-mi permit”?

Practic, e destul să spui pe net „eu nu mai fur cărți, jocuri, filme și muzică” și deja ai parte de o dezbatere lungă pe tema asta, uneori cu înjurături din partea piraților. Mă îndoiesc că în școală va fi altfel.

Da, cred în drepturi intelectuale, cred în drepturi de autor, în patente, în faptul că e moral să cumperi produsele pe care le folosești, dar și mie mi-ar fi greu să discut despre subiectul ăsta cu o clasă plină de elevi reticenți – mai ales că elevii nu produc, doar consumă, ei nu pierd nimic din toată povestea asta, iar cei din jurul lor s-ar putea să nu aibă nici ei o atitudine mult diferită.

Uite o variantă: fiecare elev primește 8 jetoane, pe post de bani. Pe urmă împarți clasa în două: jumătate produc origami (fiecare altă figurină de hârtie, ca să poată fi deosebiți între ei producătorii), cealaltă jumătate creează un „fișier text” – un paragraf probabil scris pe hârtie, care să se poată copia ușor și de mână de către oricine.

Toate obiectele merg la profesor, care e „magazinul”. Fiecare obiect costă 2 jetoane – din care 1 merge la „producător”, celălalt rămâne în buzunarul profesorului. Înainte de prima cumpărare, profesorul anunță că, dacă vor, cumpărătorii de fișiere-text le pot da mai departe gratuit celorlalți colegi, grație piratării. Deci, dacă vrea cineva să copieze textul, nu trebuie decât să i se permită s-o facă.

La final, fiecare elev primește o notă în funcție de numărul de obiecte diferite pe care le deține. Cel cu cele mai puține obiecte primește un 4 (nu 2, că e prea nasol), cel cu cele mai multe obiecte primește un 10. Dacă toți au același număr de obiecte, primesc toți 8.

Pentru că toată lumea vrea un 10 gratis, presimt că or ceară în disperare „fișiere-text” de copiat și or să le dea mai departe prietenilor care-i roagă disperați la rândul lor, ca să-și strângă și ei cât mai multe obiecte.

Cei care „vând” fișiere vor fi cei mai păgubiți, probabil că vor rămâne pe la 4-5 obiecte, că n-o să le prea cumpere lumea fișierele, fiind ocupată să ia origami, care nu se pot pirata.

La final, jumătate de clasă o să fie cu capsa pusă din cauza colegilor care i-au piratat și care i-au lăsat să ia un 4 sau 5, că au fost nasoi și și-au copiat toate textele lor, nu le-au dat niciun jeton și pe urmă și-au cumpărat origami. Ei, de acolo poți începe o discuție.

Hai să nu mai fim generoși cu lucrurile altora

Thu, 24 Jul 2014 07:56:58 +0000

Un autor stă și scrie vreun an la un roman. Nu e o chestie universal valabilă (unii scriu un roman în 10 ani, alții îl scriu în 3, alții sunt foarte prolifici, trăiesc din scris, nu fac altceva toată ziua și-l scriu în câteva luni). Primește x% din prețul cărții. Dar stați, că nu e singurul care face ceva! Există un om care lucrează cu autorul și îi oferă critică și corecturi în linii generale. Apoi există altul care verifică greșelile de tipar și ale chestii de genul. Omul care aranjează romanul și-l face să arate bine. Cei de la tipografie, sau tehnicul, care-l transformă în carte fizică/digitală. Artistul care face coperta. Costuri pentru ISBN și alte alea. Comision pentru librării, fie fizice, fie online.

Dacă romanul e tradus în altă limbă, e altă distracție. Traducător, alte persoane care se ocupă de formatare, tipărire și toate cele, alte comisioane pentru vânzări. Plus bani dați în străinătate pentru drepturile de autor.

Știu ce înseamnă să piratezi că n-ai bani să-ți cumperi cartea, pentru că totuși trăiesc în țara asta. Și, sincer, ca traducătoare, știu că n-o să câștig foarte mult pentru că editurile nu vând enorm de mult ca să-și permită să mă plătească cu sume ca în Occident. „Nu se cumpără cărți” (oare de ce, fraților? Aaaa, stai că se piratează mult, oamenii consideră că e ok să nu cumpere dacă pot fura și în cele din urmă chestia asta mi se sparge și mie în cap, superb, superb). Așa că uneori, da, nu-mi permit – deși foarte des cumpăr cărți la ofertă, când dau de ele. Humble Bundle, reduceri pe Amazon, reduceri pe elefant.ro. Uneori într-adevăr ajung și eu în situația în care caut „pe net”. Din ce în ce mai rar, totuși, pentru că găsesc căi de rezolvare a situației altfel.

Știu că unii dintre voi o duceți și mai prost decât mine. Nu o să vă sar în cap să nu mai piratați voi înșivă, în privat, pentru că înțeleg. Chiar dacă un serial gen Stargate SG-1 costă doar vreo $10/sezon (tocmai și-a luat cineva, deci știu), uneori nu-s bani. Ok.

Dar hai să nu ne mai prefacem că toată chestia asta e normală și morală, că „nu furăm, că e conținut digital și artistul nu simte”, sau că „promovăm cultura” dând link-uri către cărți piratate. E vorba totuși de proprietatea altora – intelectuală, e drept, dar e proprietatea lor. Nu se cheamă „a fi generos” când dai gratis ce nu-ți aparține. Dacă te duci și cumperi 10 exemplare dintr-o carte digitală/fizică și le împarți la prieteni, da, ești generos. Dacă dai un link către exemplare piratate și zici că nu e nicio problemă, că tu faci asta că ești bun și cultura trebuie să fie liberă și că de-abia aștepți să te provoace cineva pe tine, Robin Hood, la faza asta, înseamnă că nu ești doar hoț de cărți (ceea ce la o adică pot ierta), ci că îi disprețuiești pe toți cei care au mișcat un deget ca să creeze acel lucru. Ceea ce nu mai pot ierta.

Cărțile costă, atitudinea nu. Lipsa de bani explică de ce furi, dar nu explică de ce etalezi furtul cu mândrie și superioritate. Nu ești haiducul promovării culturii, ești cel care le face viața mai grea celor care produc acel ceva care ție îți place. Nu doar pentru cele trei copii de cărți digitale, ci pentru atitudinea pe care o promovezi, în care munca intelectuală sau creativă nu trebuie răsplătită decât dacă vrea mușchiul tău.

Plagiatul accidental, legea accidentală…

Sat, 14 Dec 2013 10:29:28 +0000

Am aflat azi de pe blogul lui Dorin că există posibilitatea legalizării plagiatului accidental (vezi Hotnews).

Cum ar putea arăta legea (scris normal ce e valabil acum, cu bold ce e nou):

Art. 33
(1) Sunt permise, fara consimtamantul autorului si fara plata vreunei remuneratii, urmatoarele utilizari ale unei opere aduse anterior la cunostinta publica, cu conditia ca acestea sa fie conforme bunelor uzante, sa nu contravina exploatarii normale a operei si sa nu il prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor de utilizare: (…)
(2)In conditiile prevazute la alin. (1), sunt permise reproducerea, distribuirea, radiodifuzarea sau comunicarea catre public, fara un avantaj direct sau indirect, comercial sau economic:
(…)
h) includerea accidentala a unei lucrari sau a unui alt obiect protejat in alt material

Eu, după cum ziceam la un moment dat, am reușit să uit să pun în bibliografia lucrării mele de la masterat o carte pe care am folosit-o în lucrare (după ce am dat în text numele autoarei, titlul, paginile relevante etc.). Dar cam atât. Mă întreb foarte tare cum poți să incluzi accidental o lucrare sau un alt obiect protejat în materialul tău? Cum?… Adormi cu capul pe tastatură, dând copy-paste?

Răspunsul lui Gigel Stirbu, inițiatorul proiectului de modificare a legii?

Rep: Expertii juristi in drepturile de autor contactati de HotNews.ro au declarat ca propunerea dumneavoastra”creeaza premisele pentru a nu mai putea fi sanctionate” ceea ce in limbaj uzual numim plagiatele. Si in plus „toti utilizatorii de programe pirat se vor putea prevala de aceste noi prevederi”.
Gigel Stirbu: Vai de mine, nici gand nu a avut legiuitorul, ma rog, initiatorul, noi – in definitiv – nu am avut… nici prin cap nu ne-a trecut acest gand.

Deci, eventual, putem da legea asta: „Este permisă, fără consimțământul parlamentului și fără plata vreunei amende, ignorarea legilor date accidental, când inițiatorul nu a avut… nici prin cap nu i-a trecut gândul că legea e absurdă.”

Nu tot ce e gratis e la liber

Tue, 20 Aug 2013 07:22:59 +0000

Există concepția asta că orice e oferit gratis pe net e la liber și se poate folosi oricum. Pune Adevărul un articol mișto? Dăm share pe Facebook sau dăm copy-paste și trimitem la prieteni. Copy-paste pe blog la articole de pe Times New Roman, sau link pe messenger.

Diferența dintre copy-paste și un share/link (care sunt până la urmă același lucru) e că în al doilea caz se respectă dorințele autorului în ce privește modul de distribuție al acelui text. În cazul copy-paste nu se face chestia asta. Și dorințele autorului contează. De ce? Pentru că are drepturi de autor, care intră în vigoare din clipa în care omul termină de scris ce-a avut de scris și sunt valabile până la 70 de ani după moartea lui. Și în drepturile alea de autor nu există echivalența gratis = ai aruncat la gunoi orice drept pe care l-ai avut aici.

Evident, nu îmi fac iluzii că s-ar putea corecta practicile standard de pe net de la ora asta, dar am constatat că sunt unii care cred că practica de a-ți umple site-ul cu articole preluate volens-nolens de la alții e doar nefastă, nu și ilegală. Nup. E ilegală. Ca și trecutul pe roșu la semafor. Sigur, dacă nu e niciun polițist prin preajmă n-o să-ți facă nimeni nimic (situația cea mai curentă de pe net), dar tot nu poți să zici că e legal și dreptul tău s-o faci.

Sunt unii care o să zică, „Bine, dar reclama!” – ei bine, dacă vrei să-i faci reclamă cuiva, poți să dai un link spre el și să faci un rezumat/o prezentare. Poate autorul consideră că e prea slabă reclama dacă lumea citește la tine articolul. Poate că între o mie de preluări toată lumea își împarte audiența lui și el rămâne cu aproape nimic. Sau poate doar n-are chef să-l promovezi tu. Oricum ar fi, e dreptul lui să nu te lase să-i postezi articolul. E dreptul lui legal, nu doar moral. Prin legea drepturilor de autor. Deci nu e doar o formă de a spune.

Dacă nu mă credeți că oamenilor nu le convine copy-paste-ul, chiar dacă e sursa menționată: l-am întrebat pe Eftimie de la Times New Roman ce părere are de cei care preiau articolul pe blog cu totul și scriu la capăt „sursa: timesnewroman.ro” (deci practic ar face reclamă). Mi-a răspuns, citez: „De obicei cer sa fie scoase, e extrem de greu dacă nu ai cu cine te inţelege.” Și ca să vedeți contextul, e legat de un articol în care explica cum a rezolvat problema cu unii care foloseau imagini de la Times New Roman, după ce le ștergeau watermark-ul.

După cum ziceam, nu-mi fac iluzii că aș schimba lumea cu articolul ăsta. Dar măcar așa, să explic că situația e puțin altfel decât pare la prima vedere.