Editura Nemira on Roxana-Mălina Chirilă

Am vrut să citesc trei romane de dragoste

Wed, 27 Oct 2021 19:24:18 +0000

Am vrut să citesc trei romane de dragoste, dar lucrurile s-au complicat. O să vă explic imediat ce s-a întâmplat cu al treilea și de ce apar patru cărți în articolul ăsta.

Ziceam acum o eternitate, pe la începutul anului, că mai demult mă uitam de sus la romanele de dragoste, dar în ultimii ani le-am reevaluat. N-aș spune că genul predomină în lista mea de lecturi (care e o amestecătură pestriță ce se întinde de la cărți academice până la benzi desenate), dar mă întorc la el suficient de des.

Într-un fel, mi se pare că romanele de dragoste sunt similare filmelor de acțiune: ambele genuri au și capodopere cu o poveste excelentă, personaje memorabile, scene care rămân multă vreme întipărite în conștiința publică și admirația criticilor și publicului deopotrivă; dar scopul lor principal nu e să exploreze limitele artei, ci să ofere divertisment. Pot să fie trase de păr și nerealiste, dar dacă-și ating scopul și oferă ceea ce se așteaptă lumea să ofere, e ok.

Romanele de dragoste, ca să fie romane de dragoste, trebuie să aibă două componente: o relație între două personaje (care să fie un subiect central) și un final fericit – iar aici sunt de acord cu KJ Charles, că finalul trebuie să ofere speranță: speranță în fericire și în lucruri bune. Sentimentul că lucrurile se așază așa cum ar trebui.

Dacă pare aiurea că romanele de dragoste au un final fericit, ar trebui să pară aiurea și că în tragedii eroii fac greșeli care le aduc decăderea: genul depinde de un anumit final. Dacă s-ar repovesti „Hamlet” în timpurile moderne și Hamlet s-ar judeca cu tatăl vitreg în instanță și s-ar întrece în avocatură, n-am mai avea o tragedie, ci o dramă juridică. La fel, dacă ai o poveste romantică cu un sfârșit trist, ai o dramă, nu un roman de dragoste.

**Un gen nu e mai bun decât altul, **dar dacă ți se recomandă o carte ca fiind de un anumit tip și constați că nu e, sunt șanse mari să fii dezamăgit.

Astea fiind zise, hai să vedem ce am citit recent!

„Roșu, alb și sânge albastru” de Casey McQuiston

În ultimii ani am început să urmăresc ce se publică în colecția Leda Edge. Nu foarte atent, e drept, dar am remarcat că au publicat „Ghid de vicii și virtuți pentru gentlemeni” de Mackenzi Lee și „Orice inimă e o poartă” de Seanan McGuire, cărți despre care a vuit partea mea de internet anglofon. Nu știu cât de renumite sunt cărțile, dar au fost lăudate în cercurile mai ascunse prin care mă aflu, deci iată-mă, aruncând ocazional un ochi să văd ce au mai scos.

Acum am găsit „Roșu, alb și sânge albastru” de Casey McQuiston (data publicării în original: 2019) – un volum pe care l-am luat deoarece o parte din mine speră că, dacă o să cumpăr destule romane de dragoste LGBTQ, cineva o să traducă și seria Whyborne & Griffin a lui Jordan L. Hawk. În plus, e ceva ce aș citi cu plăcere și în mod normal. Probabil.

E un pic cam tras de păr, naiv și tineresc pentru gusturile mele, dar pe de altă parte, e scris vioi și cu mult entuziasm, deci am alergat prin el ignorând pe cât am putut întrebări precum „Dar ăsta nu-i un conflict de interese major și nerezolvabil?” sau „Și cum rămâne cu interferența puterilor străine în politica SUA?”

Alex Claremont-Diaz e fiul președintei SUA și locuiește la Casa Albă cât încearcă să-și facă intrarea în cariera politică, deși familia îl îndeamnă să facă întâi o facultate. Henry George Edward James Fox-Mountchristen-Windsor e prinț al Marii Britanii și toată viața lui trebuie trăită conform standardelor impuse de Casa Regală. Alex îl urăște pe Henry pentru că Henry este prea perfect și prea prinț, dar trebuie să-l revadă iar și iar la diverse evenimente internaționale, unde-l zgândăre pe cât poate.

Bine, de fapt Alex îl urăște pe Henry pentru că e atras de Henry, dar încă nu și-a dat seama. Noroc că soarta și prostia reciprocă îi fac să se caftească public, iar echipele de PR ale respectivelor țări îi forțează să se împace de ochii lumii și să se prefacă a fi cei mai buni prieteni.

Forțați să-și vorbească civilizat și să se vadă mai des, își dau seama că de fapt se plac. Doar că planul merge un pic prea bine și, în loc să ajungă prieteni, ajung amanți. Bineînțeles, asta e o altă complicație nedorită de absolut nimeni de la Casa Albă sau din Casa Regală, așa că încearcă să păstreze secretul în timp ce traversează Atlanticul cu voioșie în numele PR-ului.

E o carte tare veselă, cu mult dialog și multe glume, cu o trecere simpatică de la inamici la iubiți, cu scene clișeistic-americane (normal că se fac de râs în public; normal că e implicat un tort), cu furișat, cu personaje secundare binevoitoare și sclipitoare gata să ajute protagoniștii. Dacă te uiți cu atenție la cartea asta, are o profunzime aproape absentă – deci secretul e să nu te uiți cu atenție.

„Spectred Isle” de K.J. Charles

K.J. Charles e o scriitoare cu surprinzător de mulți cititori fideli care o urmează de la volum la volum. Eu am ajuns la ea datorită volumului „The Magpie Lord”, după care am cumpărat aproximativ tot ce a scris (e drept, de-a lungul timpului).

„Spectred Isle” e primul volum din seria „Green Men” și a fost lansat în noiembrie 2017. Spre dezamăgirea mea, se termină cam în coadă de pește și următorul volum e pus pe pauză până-i vin idei bune autoarei, dar csf, ncsf.

Saul Lazenby e arheolog și veteran din Marele Război; dar, din cauza unei greșeli făcute pe timpul războiului și unei perioade petrecute la închisoare, e aproape neangajabil. Din cauza asta, ajunge să lucreze ca asistent al unui individ conspiraționist care vede magie și supranatural peste tot. Nu vrea să fie acolo, îi e jenă că e acolo, dar altfel ar fi muritor de foame.

Când e trimis să verifice o prostie într-un parc, e martor al combustiei spontane a unui copac. N-ar fi un lucru foarte deranjant, doar că:

A. nu-și dă seama de la ce a pornit combustia aia și probabil că șeful lui o să fie mult prea entuziasmat;
B. dă acolo de un individ aristocrat cu nasul pe sus, Randolph Glyde, care ar fi atrăgător, dacă n-ar fi enervant și dubios.

Ulterior, apare și:

C. se tot întâlnește cu Randolph acolo unde-l târăște șeful conspiraționist, iar Randolph se poartă de parcă Saul ar fi cel care-l urmărește.

Magia e reală în „Spectred Isle”, dar nimeni nu știe exact cu ce se mănâncă. N-o înțeleg prea bine nici măcar cei care ar trebui s-o înțeleagă și care se descurcă așa cum pot, cu informații incomplete, ritualuri străvechi și multă confuzie. Bine, se descurcă și mai prost decât se descurcau odată, mai ales că dintr-un grup restrâns de familii cu tradiție au mai rămas o mână de oameni, restul fiind uciși în timpul războiului.

Dacă ar fi să povestesc de cele mai mișto sisteme magice din cărți, nu cred că aș povesti de nimic din romanele lui K.J. Charles (nu că ar avea prea multe cu magie; de obicei scrie romane de dragoste istorice fără magie). Dar unde excelează ea e în crearea personajelor, care întotdeauna au povești de viață interesante și personalități bine conturate.

În plus, spre deosebire de alți autori care preferă să discute de cei mai frumoși, cei mai atrăgători, cei mai sexy și cei mai bogați protagoniști, ca oricine să se poată îndrăgosti de ei, K.J. preferă să ne arate cele mai atrăgătoare și fascinante aspecte ale unor protagoniști din perspectiva celor care care se îndrăgostesc de ei. Timp de o carte, oricine poate străluci.

Din păcate, după cum ziceam, seria e pusă momentan pe pauză, așa că o să intru și eu în rândurile celor care oftează după o continuare. Din fericire, povestea de dragoste e rezolvată și, deși m-aș plânge că a sărit cam abrupt la sentimente profunde din partea protagoniștilor, nu-mi fac griji pentru viitorul lor. Sunt curioasă să văd cum se rezolvă problema cu viitorul lumii, totuși.

„Fiica Reichului” de Louise Fein

Lol.

Ce s-a întâmplat e că și-a făcut Editura Nemira server de Discord. Am intrat și eu să văd ce-i pe acolo și am rămas mască atunci când am văzut că au un canal rezervat discuției romanelor de dragoste.

Acuma, trecând eu mental prin ce-am văzut publicat la ei, am clipit spre ecran cu o confuzie maximă. Mi-am exprimat mirarea și am aflat că Damen Tango ar conține cărți de dragoste.

Le-am zis, de curiozitate, „ce ai recomanda pentru cineva care e momentan într-o pasă de romane istorice, romance, cu un fir narativ de acțiune sau polițist care să stea în picioare?” Pentru că, deh, dacă-i pe alese… Și răspunsul a venit, „prima care mi-a venit în minte de cum am citit mesajul tău, este Fiica Reichului ❤️ e cu istorie, romance, un pic de suspans zic eu.”

Dragii mei, îndoiala mea a fost la cote maxime din prima, dar am zis să nu comentez în necunoștință de cauză. Eh, acum, în cunoștință de cauză, pot să vă spun clar: ROMANUL ĂSTA NU E ABSOLUT DELOC UN ROMAN DE DRAGOSTE.

E ca și cum aș fi zis că-mi plac thrillerele de acțiune cu urmăriri, bătăi, inamici de moarte și capcane letale și mi s-ar fi recomandat Tom și Jerry – doar că, evident, un pic invers ca atmosferă.

„Fiica Reichului” e o carte despre o fătucă de 11-12 ani care crește în Germania nazistă și crede cu tărie în toată propaganda legată de Adolf Hitler. E o nazistă hotărâtă, instigatoare la raportarea dușmanilor patriei, echivalentă de pionieri, fiică de ofițer SS (de Securist, cum ar fi la noi). Dar îi place foarte mult de un băiat care a salvat-o de la înec când avea 11 ani.

Eh, băiatul e evreu. Din cauza asta, e dat afară din școala unde învățau împreună și dispare din peisaj câțiva nai.

Când crește și ajunge pe la 15-16 ani, fata se întâlnește din nou cu el și are ocazia să compare ceea ce crede cu tărie despre Hitler și nazism cu ceea ce îi spune băiatul despre viața lui și a familiei lui ca evrei. Deși inițial nu crede că lucrurile respective pot fi adevărate, realitatea o lovește din nou și din nou până când înțelege cât de mult a greșit. Cei doi ajung să aibă o relație secretă și foarte stresată, în care ar putea fi oricând descoperiți.

Când ea ajunge însărcinată, e forțată să-și abandoneze copilul pentru că familia ei știe că e fiu de evreu și urmează să fie forțată să se căsătorească cu un german de sorginte bună. Băiatul evreu fuge în Anglia, ea reușește să-i trimită copilul și cei doi nu se mai văd niciodată, dar fata reușește să-și vadă fiul la mulți ani după, când e deja bunică.

Ca roman de dragoste, cartea asta e un zero barat. Conține zero speranță, nicio relație reușită și doar discuții politice. Dă-i-o cuiva care vrea să se binedispună și-și va tăia venele. E stresantă cap-coadă și conține speranță cât să nu zici că n-ai nimic de abandonat când îți faci intrarea în infern.

Aș propune un nou subgen istoric pentru așa ceva: Hitler und Angst, povești în care se discută de nazism și de cum s-a putut ajunge unde s-a ajuns (am ajuns la denumirea asta pentru că mă gândeam la Sturm und Drang). E o traumă, o incredulitate care îi face pe mulți să pornească în căutarea unei explicații pentru care un popor atât de apropiat de noi ca timp istoric a putut să o ia razna atât de tare. Sau poate că ne-ar trebui un subgen ceva mai larg, care să conțină și angoasa comunistă cu filmele ei românești.

În afara băgării „Fiicei Reichului” cu japca într-un gen care nu i se potrivește, însă, e o carte de 3-4 stele. Dacă ai mai consumat _Hitler und Angst _până acum, o să ți se pară foarte cunoscută, cam ca un film românesc despre comunism care-ți spune că era nașpa pe vremea aia. Dacă e prima oară când explorezi nazismul prin prisma literaturii, e mai interesantă. Oricum ar fi, e bine scrisă.

„Crazy Rich Asians” de Kevin Kwan

Am citit „Crazy Rich Asians” în prima jumătate a anului, dar nu pot să vă închei postarea cu deprimarea care este „Fiica Reichului”. Mai bine vă spun de o carte după care s-a făcut și film.

„Crazy Rich Asians” e un roman de dragoste și satiră la adresa societății extrem de bogate din Singapore. Dacă îl iei prea în serios, încep să fie enervante înșirările de extravaganțe ale bogaților; dar dacă o iei ca pe o glumă, vezi că se duc până la ridicol.

Rachel Chu e o fată obișnuită din SUA care se îndrăgostește de un băiat din Singapore, Nick Young, care e pe la aceeași facultate. Au o relație mișto, iar când el trebuie să se întoarcă acasă pentru nunta prietenului lui cel mai bun, o invită și pe Rachel cu el, iar ea acceptă. În plus, prietena ei bună, o singaporeană bogată, e și ea pe acolo.

Dar, surpriză! Când ajung în Singapore, reiese că Nick nu e doar bogat. E cel mai putred de bogat dintr-o lume deja putred de bogată, iar Rachel e practic aruncată să înoate cu rechinii vanitoși, orgolioși și ranchiunoși care sunt familia și prietenii lui de familie.

Nu mă încântă neapărat fantezia opulenței, dar mi se pare că Kevin Kwan a reușit să o demaște cu mult umor și să creeze un conflict bun pentru protagonistă: ai rămâne cu iubirea vieții tale dacă e super-bogat? Dar dacă nu ți-a zis că e super-bogat? Dar dacă aproape toată lumea din viața lui te urăște cu spume și nu știe cum să-ți facă viața mai amară, mergând până în pânzele albe și dincolo de absurd?

S-a făcut și un film după carte – nu e identic, dar seamănă, și e peste ceea ce se produce în general în categoria „filme de dragoste”.

Noi suntem Armada (în vizită pe la editura Nemira)

Wed, 24 Oct 2018 16:20:26 +0000

Mă distrează să merg în vizită pe unde muncesc alții, așa că atunci când se ivește ocazia să văd fabrica de la Covalact sau un șantier de prin Covasna, tind să merg. Iar dacă am putut să văd o editură, am făcut-o fără să stau pe gânduri.

Sediul Nemira e pe o stradă mică și liniștită din București și îl găsești ori știind de el, ori rătăcindu-te cu harta în mână (în apărarea mea, GPS-ul mă plasase la altă intersecție decât eram). Spre dezamăgirea mea, am văzut repede că n-au nici tipografie, nici depozit de cărți în incintă: e o casă cu parter și etaj și o curte mică, genul de loc în care ai putea visa să locuiești. Sau nu – e un loc _realist _în care să locuiești, pentru că de visat, poți visa multe.

Pe Alexandra Florescu, PR-ul editurii, o știu de câțiva ani buni, când niște cunoștințe comune și-au dat întâlnire după un târg de carte. În timp ce în jurul nostru se discuta de bula de IT din Cluj, ne-am împrietenit discutând de faptul că unele restaurante nu știu să taie frunzele de salată altfel decât lungi și subțiri, de trebuie să le mănânci ca pe spaghete. După care am intrat în panică că nu știam ce să mai zic, așa că am întrebat-o ce cărți avea de la târg și m-am mirat că-și cumpărase doar SF-uri – moment în care a reieșit că nu le cumpărase, ci le dădea; nu erau ale ei, ci ale altora; și nu erau un hobby, ci erau de la muncă.

Acum, e ghidul meu. Îmi deschide poarta în timp ce eu casc ochii în jur și mă întreb cât de mari sunt tiparnițele și dacă n-ascund totuși una pe acolo. (Nu. Cărțile nu sunt tipărite de ei – de fapt, tipografiile sunt trecute la începutul fiecărei cărți, deci aș fi putut să-mi dau seama.)

Sunt sedii de firmă în care intri doar cu ecusonul special și în care ai impresia că vei semna în sânge să nu divulgi secretele afacerii. Aici, în schimb, sunt mult mai informali – ai impresia că e genul de loc unde vin oameni din afară și sunt primiți ca oaspeți (…impresia doar se confirmă când vii din afară și ești primit ca oaspete).

Intarea în casă e la câțiva pași de poartă. Urci câteva trepte, deschizi ușa și dai de niște cristale _imense, _genul care arată de parcă cineva ar fi tăiat o bucată de mină și ar fi adus-o în casă.

„Ă,” zic eu, extrem de elocvent, și mă blochez în ușă. Am mai văzut eu cristale de-alea, de-obicei pe la oameni care vor să acceseze energiile oculte ale universului. Mă uit la cristale, mă uit la Alexa și mă întreb cum pot să formulez cât mai elegant întrebarea legată de preferințele oculte alte șefei.

„Domnul Nicolau, fondatorul editurii, era geofizician,” îmi zice Alexa, observându-mi perplexitatea. „Îi plăceau florile de mină. Încă le mai avem. Mai sunt lucruri aici care erau ale lui, personale.”

Florile de mină ale domnului Nicolau.

Flori de mină. Nu cristale și nici vorbă de energii ale universului – doar unul dintre lucrurile care-mi amintesc că Nemira e o afacere de familie. Poate că editura este una dintre cel mai cunoscute de pe piața actuală, dar nu e un colos intangibil și impersonal. Chiar dacă Valentin Nicolau a murit în 2015, amprenta lui e încă acolo.

Alexa mă conduce spre subsol, unde au bucătăria. E un loc micuț și sufocant, mai ales că i-am prins pe câțiva dintre Nemireni la prânz și sunt și-așa înghesuiți pe-acolo. Nu par surprinși că a venit cineva în vizită, de unde deduc că le trec mulți oameni pragul. De altfel, dacă stau să mă gândesc, editura are o armată de colaboratori din afară, dintre care bănuiesc că traducătorii și scriitorii sunt doar o parte.

Aș face poze, dar n-am avut niciodată nonșalanța fotografilor de a le face poze celorlalți direct sau de a-i ruga să mă lase să-i fotografiez. Accept o cafea, ne îndreptăm înapoi spre zona de editură unde se și lucrează. Pe drum, fac o poză cu florile de mină și regret puțin faptul că n-am un aparat foto la îndemână, doar telefonul (și că nu am învățat niciodată să fac poze bune, dar asta-i altă poveste).

„Ana nu e aici,” îmi zice Alexa. Îmi pare rău să aud, pentru că o știu pe Ana Nicolau doar din vedere; după ce am ascultat episodul de ICR podcast care o avea ca invitată, mi-ar fi plăcut să o cunosc pe bune. Pe de altă parte, habar n-aș ști ce să-i zic, deci tot răul spre bine. „Dar chiar și așa, putem merge la ea în birou.”

Rodica Ojog-Brașoveanu și Sven Hassel.

Biroul Anei e o cameră în care nu prea vezi pereții din cauza rafturilor. Dacă m-ar fi întrebat cineva cum mi-aș imagina biroul ei înainte să-l văd, m-aș fi gândit la un loc plin de cărți scoase la ei la editură, eventual în ordine cronologică, cel puțin câte un exemplar din fiecare ediție – un fel de bibliotecă-catalog. Însă m-aș fi înșelat. Sunt cărți de la Nemira acolo, dar văd și o serie de cărți în engleză, cărți de artă și o serie de volume vechi în germană, legate superb.

Joe Haldeman, Alastair Reynolds și nu numai -- variantele în engleză. Și o bufniță!

Bradbury, „The Encyclopedia of Science Fiction” și „The Once and Future King” de T.H. White, o poveste arthuriană pentru copii -- toate în engleză.

„Alea sunt cărțile domnului Nicolau,” îmi spune Alexa în timp ce eu fac poze cu cărțile care nu prea au nici în clin, nici în mânecă cu profilul Nemira și uit complet să fac o poză de ansamblu.

„Vreau și eu rafturi ca astea acasă…”

„N-ai și tu biblioteci?” râde ea de mine.

„Ba da, dar nu atâtea.”

Alexa așteaptă până sunt eu pierdută pentru omenire și pozez cărțile alea cu atâta pasiune de zici că-s nuduri.

Cărțile de artă ale domnului Nicolau.

Habar n-am ce sunt, dar mi-ar fi și frică să le deschid, așa că le admir de la (nu foarte mare) distanță.

Preț de câteva clipe, o invidiez pe Ana Nicolau. Invidiez totul, de la cărți la faptul că a moștenit o editură care are un portofoliu de cărți atât de impresionant, care traduce atâtea volume bune; au George R.R. Martin, au Stephen King și „Eleganța ariciului” și câte și mai câte. Să lucrezi aici pare un _vis _– să ai un club de carte, să inviți autori la interviuri prin Skype, să-ți creezi o comunitate de cititori, să știi că aduci tot felul de povești grozave și le împărtășești celor din jur. Ar fi _atâtea _lucruri mișto de făcut. Sigur, industria de carte din România nu e prea grozavă, dar chiar și-așa.

Atenția îmi e distrasă de faptul că văd un obiect ciudat ascuns într-un colț al camerei.

„Ăla e un acvariu?”

„Da.”

E oarecum ascuns într-un colț și nu-l vezi din prima din cauza biroului.

Cu părere de rău, mă las târâtă afară din biroul Anei – iar pe hol văd încă o bibliotecă mică.

„Alea-s cărțile noastre,” îmi zice Alexa. Văd „Outlander” de Diana Gabaldon pe acolo, de care știu că au tradus-o – idem și „Under the Dome” de Stephen King. Unele nu-mi par cunoscute, dar n-aș putea spune dacă e din cauză că nu le știu eu tot catalogul sau pentru că nu le-au scos ei încă.

Ne continuăm turul prin casă și urcăm la etaj. Când ajungem la capătul scărilor, atenția mi-e distrasă de două obiecte în ton cu aerul vechi al casei – o oglindă și un ceas mare de perete.

„Zici că a stat cineva aici și nu s-a mutat niciodată cu adevărat,” zic eu.

„Chiar a stat cineva aici,” îmi răspunde. „Asta era casa familiei Nicolau, aici a crescut Ana.”

Vreau s-o întreb când au făcut editura, când s-au mutat, dacă au fost vreodată acolo concomitent și casă, și editură, dacă au făcut modificări mari ale casei – dar mi-e teamă să nu primesc răspunsuri prozaice, pentru că m-a luat poezia. Îmi imaginez editura pornind firav din sufragerie, tot crescând ca o junglă prietenoasă și îmblânzită, extinzându-se din cameră în cameră până cucerește restul casei. Familia își transformă casa în acvariu (terariu? Editariu? Mă rog, într-un loc propice pentru creșterea editurilor) și se mută ca să-i lase loc să se extindă.

…jur că în capul meu asta e o imagine _grozavă _și plăcută. Nu un film horror.

La etaj vizitez biroul comun PR + marketing + social media + grafică. E o cameră nu foarte mare de la mansardă în care lucrează patru oameni. Au câteva tablouri pe pereți pentru culoare și câteva rafturi cu cărți.

Tablouri mai vesele la fața locului decât în poza mea.

Pe un raft, văd o grămadă de bufnițe și-mi aduc aminte că am văzut una și în biroul Anei – poate că nici nu e de mirare, sigla Nemi de pe cărțile pentru copii e o bufniță.

Nu știu cum le cheamă, eu le-am zis Neli, Nedi, Neti, Bufniță-Neni și Bonc.

La parter ar mai fi niște birouri (contabilitate, cred), dar ne ducem afară pentru că e vreme frumoasă și pentru că sunt hârțogăriofobă. Acesta fiind momentul în care recunosc că am fost la Nemira în vară și scriu articolul doar în octombrie. Dar am avut un motiv bun.

(Ok, am avut câteva motive proaste, printre care și că am tergiversat și am avut îngrozitor de mult de lucru și că am avut o perioadă mai sumbră în care tot ce scriam ajungea de o durere sfâșietoare, inclusiv articolul ăsta – dar de dragul aparențelor, o să pretind că era un motiv foarte bun.)

Nemira are o grădină surprinzător de bogată pentru un sediu de firmă, deci bănuiesc că cineva de acolo le are cu grădinăritul. Cât timp se iau niște scaune și lumea se învârte să pregătească locul de stat, mai fac câteva poze.

Urmează să fie aduse și scaunele.

Mi s-au zis numele unor plante, dar am uitat tot. Deci, în această poză vedeți... ăăă... iarbă și trandafiri? Mda.

Ne așezăm la masă și în curând apare și Laura Câlțea, care e redactor-șef la Nemi – adică e șefa pe partea de cărți de copii. Am auzit de ea pentru că are Blogul unei cititoare de cursă lungă și pentru că o mai urmăream pe net uneori. Acum, e prinsă în discuții la telefon legate de o carte de astronomie pentru copii.

Dacă tot sunt acolo, întreb de ce e vorba și aflu că e vorba de cartea „Ghidul micului astronom prin Univers” de Adrian Șonka, astronom și lector la Observatorul Astronomic din București (da, au scos ei cartea înainte să scriu eu articolul) și discută despre cum o să arate datele din carte – cele gen 6.000.000 î.e.n.

În timp ce Laura Câlțea dezbate problema cu autorul, încep să aud zgomote de sus. Ridic privirea ș nu văd nimic.

„Vin pisicile,” zice Alexa.

Într-adevăr, se preling de pe acoperiș în pom, apoi coboară cu acea lipsă de grație caracteristică tuturor mâțelor. Nu reușesc s-o prind decât pe una dintre ele în poză, după care mă prind ele pe mine și iar sunt pierdută pentru omenire.

Când îmi revin din transa pisicească, Alexa lucrează la Ceva Interesant. Se pregătesc de finalul Nautilus, care e partea de SF și fantasy din Nemira și 90% din motivul pentru care eram atât de încântată să fiu acolo. Însă înainte să apuc să mă îngrijorez, aflu că în loc de Nautilus se înființează Armada, noul imprint pentru SF, fantasy și thriller.

Se schimbă imaginea, se schimbă un pic stilul, se schimbă ideea. Pe undeva, mi se pare că are logică. Lumea de azi e foarte diferită de cea din ‘92, când s-a lansat Nautilus cu „Vânătorul de recompense”.
Iau un covrigel din rezerva de ronțăială a Alexei și las lumea să muncească în timp ce stau pe gânduri și aștept să se termine programul de lucru ca să-mi văd de restul lucrurilor pe care le mai am de făcut și care implică întâlnirea cu oameni care trebuie să plece de la birou.

Nautilus era submarinul căpitanului Nemo din „20.000 de leghe sub mări” de Jules Verne. Explora. Te ducea în lumi noi și necunoscute – și la începutul anilor ‘90, explorarea era în toi. Se deschisese România către lumea din afară, se importa mult, se descoperea mult. Jules Verne era în vogă. Dar era în mare parte o explorare singuratică sau cu un mic grup de prieteni (cât să încapă de un submarin), iar science fiction și fantasy erau genuri mai de nișă.

Azi, suntem mulți fani ai genurilor, iar comunitățile sunt mai, deschise, accesibile. E ușor să ajungi printre cei ca tine și să simți că nu ești singur, ci sunteți mulți. Nu un submarin de exploratori, ci o întreagă armadă, în care încape și Nautilusul celor care au crescut cu Jules Verne, și navele spațiale și corăbiile fanilor SF și F vechi și noi. Noi suntem Armada.

Sau poate că doar m-a luat iar imaginația pe dinainte și nu asta voiau să spună. Dar fac parte din noua generație de fani, care iubesc ce citesc, apoi creează pe marginea ideilor care le-au rămas în minte și care-i fac să viseze, iar acum Armada devine un pic și a mea. Mă face să mă simt inclusă – și nu doar pentru că aflu de chestia asta cu mult înainte să devină publică.

…Bine, după cum ziceam, atât m-am lungit cu scrisul încât până și schimbarea asta a devenit publică. Tot răul spre bine, altfel trebuia să păstrez secretul și nu mă pricep la așa ceva. Acum au și o listă cu ce cărți publică anul ăsta și în 2019, așa că puteți să aflați tot felul de lucruri de la ei.