Edituri on Roxana-Mălina Chirilă

Bookster versus edituri

Wed, 12 Feb 2020 09:18:37 +0000

Zilele astea am chef de scandal – vreau să stau cu popcornul și să chibițez de pe margine. Norocul meu e că fix acum a venit un scandal cu cărți, ca să fie pe sufletul meu. Pe scurt, zece edituri din România au dat în judecată Bookster pentru concurență neloială.

Iată dosarul, în caz că vreți să stați cu ochii pe el. Chiar dacă noi am aflat de el din presă de-abia acum, el e de fapt din iunie 2019. Încă nu s-a ajuns nicăieri, mai ales că prima ședință a avut loc în octombrie, iar acum e grevă în justiție și se tot amână cauza.

Cine e implicat

De partea reclamanților, avem o grămadă de nume mari: Editura Vremea, Curtea Veche, Editura Publica, Nemira, Humanitas, Rao, Editura Trei, Art, Polirom, Litera – și, în plus, Asociația Editorilor din România. Deci cam tot ce e editură.

De partea pârâților, avem Asociația educație pentru toți copiii, Development Consulting (ăștia doi sunt Bookster) și Ministerul Culturii.

Pentru cei care nu sunt în temă, Bookster e o bibliotecă care vine la tine – sau, mai exact, vine la firmă la tine. Contra unui cost de aproximativ 4 euro plătit de firmă, îți aduce la serviciu cărțile care te interesează. Dar, din câte văd pe site-ul lor, doar livrarea e contra cost – împrumutul e gratuit. Drept dovadă, poți să-ți faci cont pe persoană fizică și să împrumuți cărți gratuit de la sediul lor din București.

Citez de pe site-ul lor:

Daca nu lucrezi intr-o companie care le ofera angajatilor abonament la serviciul de livrare oferit de Bookster, poti sa iti faci un abonament personal gratuit la biblioteca publica Bookster. Prin acest abonament vei putea imprumuta gratuit orice carte din biblioteca noastra, pe care va trebui sa o ridici personal de la sediul bibliotecii din Bucuresti.

Care e baiul?

Ce am aflat din presă e așa:

că editurile ar fi dat în judecată Bookster pentru că, dacă Bookster împrumută cele mai noi titluri, oamenii nu mai au de ce să le cumpere;
că editurile sunt supărate că Bookster nu cumpără direct de la ele cărți;
că editurile se agață de chichițe, de exemplu că autorizația de funcționare a Bookster se numește „Aviz de funcționare” și nu „Decizie” (de aceea ar fi și Ministerul Culturii de partea pârâților);
dar astea le știm probabil de la Bookster, pentru că editurile nu vor să comenteze.

Atât de tare nu vor să comenteze încât Ana Nicolau de la Nemira a postat pe Facebook o chestie atât de vagă încât n-am priceput nimic din ea. Sugestia ei e că Bookster nu funcționează chiar legal și că nu plătește drepturi de autor, deci cei care chiar creează cărțile nu pot profita de pe urma muncii lor.

Cu ce se contrazice lumea pe net

Lucrurile au descins într-un frumos haos împărțit pe două tabere, niciuna cu adevărat în cunoștință de cauză.

De o parte, avem susținătorii editurilor și niște autori, care spun:

nu e ok să ți se citească cartea de zece mii de ori și tu să nu primești nimic;
ar trebui să existe o taxă de împrumut pe care s-o plătească Bookster și pe care n-o plătește;
Bookster scade într-adevăr vânzările.

Pe de altă parte, avem susținătorii Bookster, care spun:

Bookster promovează cititul;
au cumpărat cărți împrumutate de pe Bookster;
editurile sunt avide de bani.

Niciuna dintre toate cele de mai sus, în afară de aia cu taxa de împrumut, nu e un argument foarte relevant.

Ba, aș zice că aia cu „ți se citește cartea de zece mii de ori și tu nu primești nimic” nu prea funcționează așa. Bookster în general împrumută cărți fizice – dacă perioada de împrumut e de o săptămână, fiecare carte poate fi împrumutată de maximum 52 de ori pe an. Deci dacă ai 1000 de doritori la care vrei să ajungi într-un an, ai nevoie de 20 de exemplare. Care se mai și deteriorează.

În toate țările există biblioteci, iar împrumutatul de la bibliotecă nu le aduce autorilor la fel de mulți bani precum cumpăratul cărților. Există însă o oarecare negociere între partea de afacere și cea de serviciu public. Pe partea de afacere, ca să scoți cărți, ai nevoie de bani – atât pentru materiale, cât și ca să-ți plătești oamenii care lucrează la ele; dacă nu vinzi destul, se termină, nu mai scoți nimic. Pe partea de serviciu public, suntem cu toții de acord că anumite lucruri ar trebui să fie disponibile într-o formă sau alta și dacă nu ești Bill Gates.

Da, asta înseamnă că autorii nu prea câștigă de pe urma cititorilor de la biblioteci, dar nu asta e ideea.

Care cred eu că sunt problemele reale

Părerea mea e că o editură poate fi suficient de nebună încât să dea în judecată o bibliotecă pentru că împrumută cărți, dar dacă zece fac asta, poate că știu ceva ce noi nu știm.

Deci, problema e așa: care-i legea? S-a respectat?

Avem următoarele chestii:

legea bibliotecilor, din care aflăm care sunt categoriile de biblioteci și ce fac ele, dar nu și cum ar trebui să funcționeze treaba asta cu banii și împrumuturile – deci știm că Bookster e o bibliotecă de drept privat, dar nu e foarte clar ce ar trebui să facă;
legea drepturilor de autor, din care aflăm că împrumuturile se remunerează echitabil pentru împrumut (art. 18 (2)), dar că remunerația echitabilă nu se datorează în cadrul împrumuturilor prin biblioteci publice cu acces gratuit (art. 18 (3));
tot din legea drepturilor de autor aflăm că banii pentru drepturile de autor sunt gestionați de „organisme de gestiune colectivă”;
o lege din Europa, Public Lending Right, care susține remunerarea autorilor, dar e foarte neclar dacă legea asta e aplicată peste tot în UE și dacă se aplică la noi, atunci în ce fel o face.

Există și o posibilă discuție mai largă despre cât de bune sunt legile astea. De exemplu, în legea drepturilor de autor, la articolul 18, aflăm că „Împrumutul unor opere fixate în înregistrări sonore sau audiovizuale nu poate avea loc decât după 6 luni de la prima distribuire a operei.” Deci, cărțile sunt excluse, dacă nu sunt cumva audiobooks.

Ce spune Bookster?

Din câte am văzut pe Facebook, șeful Bookster, Bogdan Georgescu, precizează următoarele pe unde apucă:

Eu sunt fondatorul Bookster si pot sa aduc cateva precizari:

Bookster este o biblioteca publica cu acces gratuit. Pentru a ne finanta activitatea oferim servicii de transport si promovarea lecturii catre companii, insa persoanele fizice au acces gratuit si imprumuta gratuit orice carte din biblioteca noastra.

Bookster plateste benevol taxa pentru drepturile de autor pentru fiecare carte imprumutata. Desi bibliotecile publice cu acces gratuit nu sunt obligate prin lege sa plateasca aceasta taxa, noi am decis ca ar fi corect sa o platim. Platim o suma mai mare decat se plateste in multe tari din Europa (Ungaria, Irlanda, Polonia, Slovacia, etc). Facem plata catre organismele de gestiune colectiva, conform prevederilor legale.

Ceea ce… pare în conformitate cu puținele legi pe care le-am găsit și pe care le-am văzut mai sus?…

Putem discuta de faptul că toată lumea știe de Bookster din perspectiva unei biblioteci contra cost, pentru care costul e plătit de firme – deci nu prea se știe că e o bibliotecă publică cu acces gratuit. Pe de altă parte, faptul că noi nu știm, deși scrie clar pe site-ul lor, e oarecum și problema noastră.

Într-adevăr, remunerația din drepturile de autor nu pare obligatorie pentru bibliotecile cu acces gratuit , după cum zice legea aia pe care am pomenit-o mai sus?… Nu mi-e clar dacă e la fel de opțională și pentru bibliotecile de drept privat cu acces gratuit, dar dacă plătesc oricum, bravo lor, înseamnă că sunt probabil în ordine.

Am găsit și cât plătesc, prin CopyRo, de care n-auzisem înainte:

Uite mai jos cat este taxa de imprumut in cateva tari din Europa.
Noi platim mai mult decat in multe tari cu puterea de cumparare mult mai mare decat cea din Romania…
Suedia 0,457
Marea Britanie 0,429
România 0,230
Finlanda 0,190
Irlanda 0,190
Cehia 0,095
Slovacia 0,062

Nu mi-e foarte clar care-i moneda acolo (euro? lei?) sau la ce se raportează (preț fix în euro/lei? procent din prețul oficial?), dar trecem peste. Din câte pricep, ar fi o problemă cu CopyRo, care gestionează banii, dar asta nu e problema Bookster, e problema CopyRo.

Zice așa o autoare pe Facebook:

Deci ceva se mișcă?… Dar nu e clar ce?… Și lumea nu prea știe cum e cu organismele astea de gestiune nici dacă are treabă în branșă, se pare.

Ce-i pe afară?

În timp ce românii au descoperit bibliotecile zilele astea și le dezbat cu înflăcărare, pe afară ele funcționează cu mult mai mult succes decât la noi – au inclusiv secții de cărți digitale, care pot fi disponibile și imediat după lansare.

Cu cărțile fizice, treaba e așa: nu le poți da mai multor persoane în același timp; și se deteriorează/pierd. Dacă ai o singură carte pe care o împrumuți câte o săptămână cuiva, îți trebuie aproape 20 de ani să o împrumuți de o mie de ori, iar chestia asta nu se prea întâmplă. În plus, până atunci rămâi fără ea.

Cu cărțile digitale, situația e evident diferită, pentru că pot fi multiplicate de oricâte ori – așa că editurile în general pun un termen de „expirare” pe cărțile digitale (la x copii sau după o vreme, dispar). Și costurile ajung să fie mai mari decât pentru o carte fizică.

Cum arată treaba asta? O urmăresc pe KJ Charles, de exemplu, care e destul de prolifică. Am intrat pe site-ul bibliotecii publice din Toronto și se văd acolo volumele disponibile, câte persoane le împrumută și câți sunt în așteptare. Ea are doar câteva exemplare per volum. George R.R. Martin, însă, are 84 de exemplare fizice de „Game of Thrones” și 80 de exemplare digitale. Probabil că au fost împrumutate de foarte multe ori, dat fiind faptul că și acum sunt unii care așteaptă după ele.

Bibliotecile sunt o parte infimă a cumpărării de carte și acolo. Piața merge înainte.

Concluzie

Editurile nu prea au parte de încrederea publicului – anii lungi în care au acuzat lumea că nu citește, în care au scos cărți slabe, în care nu au avut transparență au dus la situația în care e foarte ușor să fie văzute ca „avide de bani” și „contra bibliotecilor” și cam atât (iar acum nu-și ies din obicei). Puținii care-i susțin sunt de obicei autori care nu prea câștigă de pe urma a ce scriu.

Bookster își strânge ușor susținători pentru că a fost mereu un serviciu prietenos, orientat spre buna înțelegere cu clienții, și știe cum să pună problema.

Cam asta e. Nu e ca și cum le poți vinde cartea tuturor celor care o citesc (și nici de parcă ar citi-o toți cei care o cumpără), bibliotecile au un rol, iar toată tevatura asta e dubioasă, vagă și nu știm mai nimic, în afară de ce zice Bookster. Sincer, eu sunt mai degrabă de partea baricadei care spune, „Bibliotecile sunt bune și necesare”, dar n-am suficiente informații ca să mă apuc să susțin cu tărie că Bookster are dreptate.

Elucubrația de pe coperta a patra

Sat, 16 Nov 2019 09:28:14 +0000

Am stat un pic și m-am gândit la modul în care vând editurile din România cărți și am ajuns la concluzia că vor foarte mult să _nu _le vândă. Dacă pot face anti-marketing, îl vor face.

Nicăieri nu e mai clară chestia decât pe coperta a patra a unor cărți și în descrierile care apar pe site-urile unde teoretic încearcă să vândă. Iată un exemplu:

Ayn Rand – „Revolta lui Atlas”

In premiera, in limba romana apare cea mai citita carte din Statele Unite, dupa Biblie. E vorba de trilogia lui Ayn Rand, Revolta lui Atlas (Atlas Shrugged). E cartea care a schimbat societatea americana postbelica. E autoarea in fata careia s-a inchinat presedintele american Ronald Reagan.

Americanul Nick Newcomen a condus 19.695 de kilometri, prin 30 de state americane, pentru a „scrie”, cu ajutorul GPS-ului, un text ce se poate vedea cu programul Google Earth. Mesajul este „Cititi Ayn Rand”.

„Am facut-o in primul rand pentru ca sunt fan Ayn Rand. Daca mai multa lume i-ar citi cartile si i-ar lua ideile in serios, atat SUA cat si lumea ar fi un loc mai bun, mai liber, mai prosper si noi am fi mai optimisti,” a declarat Newcomen.

Cele trei volume din Atlas Shrugged sunt traduse de Vlad Pojoga, Catalina Stanislav si Rita Chirian.

„Filosofia mea este, in esenta, intelegerea omului ca fiinta eroica, al carui scop moral e propria fericire, a carui activitate nobila sunt propriile realizari si propria productivitate, si al carui singur absolut e ratiunea.” – Ayn Rand

Textul e un giuvaer al dubiosului. Simpla comparație a unei cărți cu Biblia sugerează o lectură la fel de seacă precum ceaslovul care-l chinuia pe Ion Creangă în copilărie și care era bun mai ales la omorât muște.

Apoi, trilogia e „cartea care a schimbat societatea americană postbelică”, ceea ce e o ușoară contradicție în termeni – e o carte sau sunt trei? (Răspuns: e una în trei părți, publicată la noi ca trilogie). Dar cum a schimbat societatea americană postbelică? În ce sens? A dat peste cap ce se credea despre sexualitate? Nu, alea au fost probabil rapoartele lui Kinsey, care a intervievat peste 10.000 de oameni cu privire la subiect. A fost o precursoare a ideii de iubire liberă care avea să fie o parte importantă din mișcarea hippy? Nu, aia fost „Străin într-o lume străină” de Heinlein. A fost un adevărat fenomen care a rezonat cu ideile de întoarcere la natură și anti-industrialism ale mișcării hippy? Nu, aia a fost „Stăpânul inelelor” de J.R.R. Tolkien.

Sau poate că schimbarea societății americane postbelice e o hiperbolă, la fel ca cea cu Sadoveanu care tronează ca Ceahlăul deasupra literaturii românești. Ah, Sadoveanu. Alt autor pe care nu-l prea citim de plăcere.

Continuăm. Ayn Rand e „autoarea în fața căreia s-a închinat președintele american Ronald Reagan”. Există două tipuri de persoane în fața cărora te închini. Nu mi-e foarte clar dacă vor s-o scoată aici de lideriță religioasă sau de amantă prezidențială cu biciul în mână.

„Americanul Nick Newcomen […]” a făcut niște nebunii. De ce ne pasă? Dacă un nebun se plimbă prin Bucegi și aruncă oi în prăpastie într-un fel de protest artistic înseamnă că trebuie să citim „Baltagul”?

Încheierea în care Ayn Rand își explică filosofia e pusă acolo cu furca și nici aia nu ne spune foarte multe despre ce conține volumul.

Una peste alta, descrierea asta sugerează că „Revolta lui Atlas” este un text motivațional de self-help religios din America anilor ‘50. Autoarea era preoteasa lui Reagan sau ceva. În plus, cartea îți spune să-ți găsești fericirea devenind productiv. Sună cam ca sloganul pe care vrea să ți-l vândă șeful de la corporație ca să faci ore în plus pe degeaba.

Ok. Să zicem că îți plac cărțile motivaționale de self-help și iei „Revolta lui Atlas” în speranța că te învață ceva. Cei de la editură au reușit cumva să atragă publicul lui Osho! Uraaaa! Dar ce se întâmplă acum?

Păi, publicul lui Osho, care vrea să capete înțelepciune în viața de zi cu zi și să trăiască o viață mai frumoasă, care pune poze cu citate frumoase pe Facebook și crede în dezvoltare personală, deschide „Revolta lui Atlas”. Și citește despre trenuri. Și citește despre trenuri. Și citește despre trenuri. Și citește despre trenuri. (E o carte foarte lungă.) Dacă insistă să citească, vede idei despre cum socialismul e rău, capitalismul e bun și, dacă ajuți oamenii, îi transformi în molâi. Ah, și majoritatea societății e nașpa. Și doar geniile care muncesc din greu se pot bucura de sex, ceilalți nu au capacitatea psihică s-o facă.

Cartea nu ajunge la cei care ar vrea s-o citească în ciuda numeroaselor defecte, iar cei care o cumpără pe baza descrierii nu vor rezona cu ea, n-o vor da mai departe și vor spune că e o porcărie. Singurii care ar putea s-o cumpere intenționat sunt cei care știu ceva de ea și cei care au gusturi foarte, foarte vaste în materie de cărți și sunt ok și cu romane scrise ideologic, și cu filozofie despre importanța muncii, și cu motivaționale.

E o încercare incredibilă de a nu vinde cartea asta. Ghinion cu faptul că e faimoasă în străinătate și au auzit și ai noștri de ea, altfel ar fi putut rămâne ignorată în liniște.

Ce pot învăța editurile de la o companie de jocuri

Wed, 27 Jul 2016 18:29:08 +0000

„Ce personalitate are un monstru care poartă o pălărie? De ce o poartă? Am trecut prin straturi de ironie și am început să intuiesc o creatură fantezistă, foarte arogantă, foarte vanitoasă și gata să hărțuiască. Poate că era și puțin nesigură, dar în cele din urmă trebuia să fie și înfricoșătoare. Avea elemente din diavolii care își fac veacul pe la răscruci, așteptând să facă pacturi, din kappa-șii japonezi și din leviatani.” – despre Tahm Kench, de pe site-ul oficial League of Legends.

Există un lucru care-mi place enorm la Riot Games, cei care au creat League of Legends: au creat un joc de tipul „2 echipe de 5 jucători fiecare, ce joacă cu personaje diferite, intră într-o arenă relativ mică și se bat”, dar nu s-au oprit acolo. Au creat povestiri din ce în ce mai complexe (gen O moarte bună, care n-are nicio legătură cu nimic din ce se întâmplă în joc), sau o poveste a originilor un pic horror pentru personajul dual Kindred, reprezentarea morții din universul League of Legends.

Lupul cu mască de Miel și potențiala victimă din poveste, Magga.

Se tot extind, mai bagă câte o bandă desenată, câte un site făcut excelent… și, în plus, vorbesc foarte mult despre ceea ce fac, deciziile luate, obiectivele lor și așa mai departe.

Nu vând doar prin povestea jocului: vând și prin povestea lor, povestea Riot Games. Sunt transparenți, iar transparența atrage, mai ales când cei care povestesc au un dram de charismă și multă pasiune pentru ceea ce fac. Știm cum își creează campionii (vedeți mai sus, Tahm Kench), de ce fac anumite schimbări, de ce nu fac evenimente majore în joc, cum merge cu programarea și design-ul. Tot felul.

Iar faptul că vorbesc și explică ne ține pe noi, fanii, lipiți scai de ei. Ne vând fantezii, ne povestesc lucruri interesante, ne fac să ne pese. Și mi-am dat seama că am ajuns mai fană de Neil Gaiman decât de alții pentru că el are un blog și a tot scris chestii interesante pe acolo despre scris, despre proiectele de care se ocupă, despre de toate. În plus, nu mă interesa nici Nemira foarte tare, până n-am auzit-o vorbind pe Ana Nicolau.

L-am văzut la un moment dat pe Michael Haulică, cel care se ocupă de SF și fantasy pe la Paladin, discutând despre editare, alegerea cărților care vor fi traduse și tot felul de subiecte interesante. Și a fost interesant, dar am fost vreo 20 de persoane în sală. Pe mine m-a convins, dar impactul acelei conversații era limitat de la bun început la o mână de oameni.

Discuțiile mai sincere și mai transparente par rezervate pentru grupuri închise. Poate că ar prinde la publicul larg, dar publicul larg n-are acces la ele. Am intrat la Paladin pe blog: concursuri, oferte. Am intrat la Nemira: concursuri, oferte, cine și ce premii a mai câștigat, ceva recomandări, un interviu preluat de pe site-uri străine. Humanitas nu pare să aibă blog. Leda vorbește de târguri, reduceri și pune vreo două descrieri de cărți.

Mi se pare că e o nișă aici care n-a fost explorată: cea a editurii care vine și se „vinde” pe sine ca entitate, în timp ce oferă informații noi și interesante. Da, n-ar vinde cărți direct, dar ar câștiga fani.

Subiecte despre care eu aș citi cu plăcere? Cum se aleg cărțile pentru traducere. Care sunt cele mai mari regrete/ocazii ratate ale celor care au ales și de ce 1zicea un Haulică cum n-a ales pentru traducere seria True Blood a lui Charlaine Harris, pentru că alta i s-a părut mai bună; și pe urmă a venit HBO și a făcut un serial super-urmărit și la … Continue reading. Câți metri cubi are un tiraj înteg dintr-o carte oarecare (încerc să-mi imaginez dacă aș putea construi un iglu din Calea regilor). Câți oameni lucrează efectiv la sediul editurii. Care e cel mai fain moment pe care-l ai când lucrezi la o carte în diverse roluri.2cel mai fain moment pe care-l am ca traducător e cel când văd pagina goală și îmi imaginez că pot fi genială din prima și că totul va merge excelent; după îmi scade optimismul. Un al … Continue reading

Nu trebuie să fie serioase toate subiectele abordate. Nu trebuie să fie nici măcar super-exhaustive. Multe meserii par foarte normale și neinteresante din interior, dar din exterior mereu e ceva fascinant de aflat. Multe zile normale de muncă avem, dar uneori se întâmplă ceva amuzant și interesant care le-ar putea plăcea și altora.

Da, îmi place să știu când sunt reduceri la cărțile pe care vreau să le cumpăr, dar aici e șpilul: e vorba de_ cărțile pe care vreau să le cumpăr_. Nu o reducere îmi vinde mie cartea, pentru că o reducere nu mă face curioasă și nu creează în mine dorința de a avea acel lucru. Însă o persoană pe care o urmăresc îmi poate vinde cărți (Eftimie mă face să cumpăr SF, de exemplu). Recenziile bune mă pot face să cumpăr cărți. Nu văd de ce o editură nu ar putea deveni și ea o entitate care să mă facă s-o urmăresc și să cumpăr de la ea ce-mi sugerează că ar merita și ar fi pe gustul meu.

References[+]

    <td class="footnote_plugin_text">
      zicea un Haulică cum n-a ales pentru traducere seria True Blood a lui Charlaine Harris, pentru că alta i s-a părut mai bună; și pe urmă a venit HBO și a făcut un serial super-urmărit și la noi, iar seria mai bună a fost, ahem, <a href="http://profitshare.ro/l/2780656">moartă pentru toți</a> cei care ar fi putut să-i fie fani. (scuzați-mi gluma)
    </td>
  </tr>
  
  <tr class="footnotes_plugin_reference_row">
    <th scope="row" class="footnote_plugin_index_combi pointer"  onclick="footnote_moveToAnchor_6238_1420('footnote_plugin_tooltip_6238_1420_2');">
      <a id="footnote_plugin_reference_6238_1420_2" class="footnote_backlink"><span class="footnote_index_arrow">&#8593;</span>2</a>
    </th>
    
    <td class="footnote_plugin_text">
      cel mai fain moment pe care-l am ca traducător e cel când văd pagina goală și îmi imaginez că pot fi genială din prima și că totul va merge excelent; după îmi scade optimismul. Un al doilea moment fain ar fi cel în care mă prinde cartea.
    </td>
  </tr>
</table>

Din culisele pieței de carte

Tue, 14 Jun 2016 18:14:59 +0000

Câte cărți vinde George R.R. Martin în România? Câte cărți vinde un scriitor român? Câți cititori de SF și fantasy sunt în țară? Ce fac cei de la Uniunea Scriitorilor cu banii primiți de la edituri? Și, inevitabil: câtă lume mai citește cărți?

Am multe curiozități despre lumea cărții, dar la noi e mai ușor să auzi discursuri pompoase decât să găsești detalii concrete – sau jurnaliști care să pună în mod real întrebări.

Noroc cu ICR Podcast, că au invitat-o în emisiune pe Ana Nicolau, șefa de la Nemira, și i-au pus tot felul de întrebări concrete, la care a răspuns cu date concrete. Așa am aflat că editura Nemira scoate 15 cărți pe lună, cât de mari sunt tirajele medii (și cele mari), unde merg banii plătiți de cumpărătorii de carte (în procente!) și tot felul de chestii interesante.

Însă vă anunț de pe acum: nici măcar ea nu știe ce fac cei de la Uniunea Scriitorilor cu banii. Dar știe cam câți ar vrea USR să primească – și e plin de zerouri la sfârșitul sumei.

E una dintre cele mai interesante emisiuni de la ICR Podcast. Dați play, că merită.

Piața noastră de carte e încă mică

Tue, 23 Feb 2016 12:50:51 +0000

Azi am zis că iau Flash-uri din sens opus, cartea lui Marian Godină – știți voi, polițistul ăla brașovean de care tot vorbește lumea că e simpatic.

Fiind în Brașov, am zis că sigur sunt librăriile pline-ochi, e pe toate rafturile, e buluc de Flash-uri.

Așa că am intrat pe Republicii în librăria Coșbuc. Nu păreau s-o aibă acolo, dar adevărul e că la ei găsesc multe cărți, dar rareori găsesc ce caut. Nu m-am lămurit în privința sistemului lor de aranjare, nici cărțile din vitrină nu le prea găsesc.

Am mers de-a lungul unei pietonale până pe strada paralel și am intrat în Șt. O. Iosif (internauții știu de librăria asta – pe net își spune Libris), am căutat-o, nu era. În schimb am găsit niște cărți de la Paladin și era cât pe aci să le cumpăr (această malefică_ _și _**seducătoare **_editură, Paladin).

Lângă Șt. O. Iosif e librăria Ralu. Nu prea intru pe acolo, dar am intrat acum. Am găsit tooot felul de chestii Ok, poate la Ralu?… Nici la Ralu n-am văzut-o.

Am mers la Cărturești, am căutat-o la cărți noi, am căutat-o în rafturi, niciun Flash nu se vedea nicăieri.

Am căutat pe net și am aflat că s-a lansat pe 18 februarie, chiar dacă nu pare să fie nicăieri. Am căutat lansarea cărții, am aflat că e pe 24 februarie la ora 18:00, la Biblioteca Centrală Universitară din București. Altă lansare n-am găsit.

Amu’, eu știu că piața de carte de la noi nu e tocmai ca cea din străinătate și că n-avem o JK Rowling pentru care să mergi la miezul nopții la lansare, un Neil Gaiman pentru care să plătești bilet sau alții asemenea. Dar din când în când apare câte cineva care a reușit să-și facă un nume, să se promoveze – tu, ca editură, nu trebuie decât să profiți un pic.

Godină și-a câștigat ceva faimă, are peste 200.000 de fani pe Facebook. N-or să cumpere toți cartea, dar merită distribuită din timp, merită un pic de tam-tam, merită vreo două-trei lansări prin librării. Eu zic că l-ar putea bate lejer pe Cărtărescu la vânzări (și nu sunt singura care spune asta), dar trebuie un dram de organizare.

Editurile – Goodreads, ceva?

Sat, 18 Apr 2015 05:49:47 +0000

După cum am mai zis, am un cont pe Goodreads. Pentru cine nu știe, Goodreads ăsta e un fel de site de cărți unde sunt înscrise _tone _de volume, unde vezi ce mai citesc prietenii, vezi ce părere au alții despre cartea pe care o citești tu, mai dai mai departe un citat, mai comentezi la recenzia altuia – ca o rețea socială, dar cu cărți.

Și pentru că îmi place să-mi țin socoteala la ce-am citit și mai adaug pe site câte un volum, destul de rar, care n-a apărut încă pe acolo. În principiu există două tipuri de literatură care nu apar în Goodreads: fanfiction și cărți românești. La fanfiction înțeleg, că nu le poartă nimeni de grijă să se asigure că există în vreun catalog. La români însă e cronică treaba: editurile nu prea știu ce să facă cu online-ul ăsta.

Ca să explic situația pe înțelesul celor care nu înțeleg care-i problema: Goodreads e ca Facebook, dar cu cărți. E tot un fel de rețea socială, încrucișată cu un catalog gigantic de cărți. La fel cum te caută lumea pe Facebook să-ți dea like și să vadă ce mai zici, îți caută și cartea ta pe Goodreads, să vadă ce au zis alții despre ea, să-i dea steluțe și să scrie recenzii. Tu, ca cititor, poți să folosești site-ul ăsta sau să-l ignori, dar ca editură mi se pare ciudat să nu profiți de situație.

Oamenii devin din ce în ce mai sociali pe net, prind mania listelor, a organizării digitale. Încep să-și expună filmele favorite, serialele, cărțile, muzica. Și Goodreads se sincronizează cu Facebook: mie-mi apar pe profilul de Facebook ultimele 6 cărți citite – bune, proaste, cum or fi. De pe Goodreads vin.

În plus, site-ul ăsta ține minte ce cărți le-au plăcut oamenilor și le recomandă altele. De exemplu, pentru că am citit Huckleberry Finn de Mark Twain, 1984 de George Orwell și Frankenstein de Mary Shelley îmi recomandă Infernul lui Dante (pentru că toate sunt clasice, da?). Pentru că mi-a plăcut From Hell de Alan Moore, îmi recomandă Sin City de Frank Miller (tot bandă desenată de mare anvergură). Pentru că am citit Little Brother de Cory Doctorow și The Poison Eaters de Holly Black, îmi recomandă antologia This is How You Die (pentru că la un moment dat s-au vândut împreună la pachet și foarte mulți oameni le-au citit împreună).

Mi se întâmplă să nu fiu foarte fericită cu recomandările, dar m-am uitat la ele. Am ales cărți pe baza lor. E reclamă. E gratuită. De ce să n-o folosești? În plus, dacă tu ca editură te apuci frumușel să-ți adaugi cărțile în diverse locuri de pe net, începe să pară că exiști și că ești măcar aproximativ conectat la vremuri.

Da, știu, Facebook e tare, like-urile sunt bune etc.etc. Dar mie mi se pare că merită și site-urile de profil, mai ales că nu e prea mare efortul de a adăuga cărți noi atunci când apar. Așa, pentru un aer ceva mai profesionist și prietenos.

Editurile: unde vă trimitem manuscrise?

Tue, 21 Oct 2014 05:16:22 +0000

În clipa de față, din câte știu, există o singură editură din România care își dorește cu adevărat să vândă cărțile scriitorilor români. Acea editură e Datagroup. Știu că vrea să vândă cărți și să colaboreze cu scriitori locali pentru că site-ul lor are o rubrică ușor de găsit în care se povestește despre treaba asta. Au până și o adresă de mail rezervată pentru treaba asta: manuscris@datagroup.ro. Dacă merg la Polirom, de exemplu, știu că momentan vor o secretară, dar se pare că de scriitori n-au nevoie.

În rest toate celelalte edituri cred că practică publicarea românilor doar accidental. Poate trebuie să le scrii la contact să întrebi ce și cum, poate trebuie să te prezinți la editură cu manuscrisul trecut bătut la mașină (de-aia veche, nu calculator), nu știu. Parcă pe undeva îl auzisem pe Michael Haulică zicând ceva de revista Galileo că ar publica și ar dori povestiri SF&F, dar sunt pierdută în spațiu cu privire la cum ar putea ajunge un text de-al meu oficial la ei, fără să mi se pară că îl trimit neoficial pe la cine apuc.

Parcă am mai scris de treaba asta. Dar mă sâcâie iar, că m-a întrebat cineva cum poate lua legătura cu o editură. Și n-am putut să dau detalii decât despre o singură editură din România.

L.E. Mi s-a atras atenția că Nemira și Teora au astfel de indicații, dacă știi unde să le cauți. Recunosc că nu le remarcasem.

Când nu vor editurile să te publice…

Fri, 08 Aug 2014 08:05:00 +0000

Lumea-și face reclamă la orice pe Facebook și în general nu prea mă interesează chestiile respective. Dar ieri era un individ care postase ceva de genul:

Mi-a atras atenția următoarea chestie: „Nici o editură n-a vrut să mă publice, nu ştiu de ce, nu mă pricep la ăsta. Dar, „m-am publicat” singur, cartea e online, pe blog. DESCĂRCAŢI-O GRATUIT DE AICI:”

Nicio editură... șansele să nu te vrea nici măcar o singură editură din România sunt mici. Bine, poate nu Humanitas, poate nu Polirom, dar ceva, undeva, tot pică. Am zis că poate o fi trimis omul cartea doar la trei-patru edituri mari. Dar parcă și așa era suspectă treaba. Așa că am băgat nasul, să văd ce e cu ea. Și am înțeles de ce n-o vrea nimeni după primele cinci minute de studiat problema.

(Cartea e aici.)

Primele chestii care mi-au sărit în ochi:

cartea are 579 de pagini gigantice și e plină de poze. Partea cu paginile gigantice poate fi redresată de editură, dimensiunile totale, însă, nu. E prea mare, prea costisitoare ca obiect și deși nu există limite oficiale ale dimensiunilor cărților, există totuși niște limite informale: „ar vrea cineva să cumpere o carte de genul ăsta la dimensiunea asta?” Șansele sunt destul de mici. 50 lei pe un volum de călătorii cât o cărămidă? Hm, poate, dar ai mai multe șanse cu 20 lei și un volum mai mic.
sunt foarte multe poze și majoritatea sunt neinteresante și de proastă calitate. Adică nu te atrag, ci te resping. O frunzărești și pare că te uiți pe pozele de vacanță ale lu' mătușa. Interesant?... Nu neapărat.

Cele două s-ar putea rezolva, să zicem. Dar pe urmă vine tehnoredactarea. Mostră (sic!):

-Bună ziua, mergeţi spre Italia?

<p>
  -Da<br /> -Şi m-aţi putea lua şi pe mine?
</p>

<p>
  -DAR NU AI DROGURI?!
</p>

scrisul cu majuscule e de evitat. De fapt, e bine să-l eviți de fiecare dată când poți să-l eviți. Sublinierile făcute cu majuscule se pot face foarte bine cu italice.
semnele exclamării nu sunt doar prea multe, ci sunt excesiv de multe (nu în mostră, în carte ca întreg). E puhoi de semne de exclamare. Sunt 10.375 de semne de exclamare în text. Aproape 0.90% din cartea asta sunt doar semnele de exclamare. Ca idee, o propoziție mai lungă, dar nu foarte lungă, sare de 100 de caractere, deci ai propoziția lungă și semnul de exclamare după ea. Sau, dacă vreți să vă imaginați și mai bine cum stă treaba: toată cartea are vreo 600 de pagini, deci sunt cam 20 de semne de exclamare pe pagină.
autorul pune des trei semne de exclamare unul după altul -- de 899 de ori. E absurd, e foarte mult. În mod normal, !!! nu are ce căuta într-o carte.
paragrafe lungi. Când un paragraf sare de 300 de cuvinte (cam atât are o pagină dintr-o carte obișnuită), nu-i a bună. Când un paragraf sare de 500 și nu te cheamă Marquez, ar trebui să te regândești dacă vrei monstrozitatea aia într-o singură bucată.
folosirea tab-ului pentru indentare (nu pot ști sigur, dar mă iau după faptul că uneori paragrafele sunt indentate, alteori nu). Nu. Nu, pentru că e o porcărie și dacă vrei să schimbi indentarea pe urmă nu poți. În plus, apar erori, ca în cazul de față.
tot felul de probleme la nivel de formatare, care arată că nu și-a corectat textul deloc. De exemplu, ca în mostra de mai sus, ai replică, linie goală, replică, replică, linie goală, replică. Impresia e de lene, nepăsare și amatorism.

Altă mostră (sic!):

Iulia nu a întârziat (lucru important)! Am povestit 2 ore, până la 1 noaptea. Vorba cuiva: “m-a umplut de respect” zicând că cică îs diferit de ruşi, că îs atent, amabil,
etc. La 1 noaptea mi-a zis că tre' să meargă la culcare că e obosită şi că a doua zi lucrează iar. I-am zis ok, cum să nu, dar mai rămâne un lucru de făcut... şi am sărutat-o! Fie vorba între noi… de obicei f** la prima întâlnire, dar pe asta am zis să o iert... HA HA HA! GLUMESC!!!!!! Mitocănie masculină, fetelor! Pentru noi e o plăcere, un sport, un orgasm să fim “ciobeni”! Nu e nimic personal cu voi! Mai
ales că pentru Iulia, tot respectul!

Și pe partea de conținut apar probleme, după cum se vede.

stilul. Are un stil „ca-n viață”, dar nu în sensul fermecător, ci în sensul în care reușește să fie obositor și zgomotos, în care se pierde pe drum, face paranteze pe care nu vrei de fapt să le auzi și vorbește ca acel prieten cu care ieși la o cafea și la final ai nevoie de o vacanță, că ți-a făcut capul calendar. Stilul oral din cărți nu e cu adevărat aruncat pe hârtie, cum ar părea. E studiat, e făcut cu cap, ca atunci când citești să ai senzația că personajul are totuși ceva de zis. Aici sunt mult, mult zgomot și puțină informație.
stilul 2. Autorul n-are abilități stilistice și nu se străduie să le dezvolte. Uneori scrie niște descrieri de-ți stă mintea-n loc de cât de prost sunt formulate: „a scos un nor de fum violent! Nu am mai văzut aşa ceva de când îs! Deci, nor de fum rotund de mărimea unui bolovan cu diametru de un metru…” (mă întreb dacă mărimea unui bolovan cu diametru de un metru e diferită de mărimea unei mingi cu diametru de un metru)
nu știe ce să aleagă din experiență. Pune tot ce-i trece prin cap pe hârtie, dar nu tot ce-i trece prin cap are valoare. De fapt, deseori ce e în capul lui e perfect comun și deci neinteresant. Chiar și în fața a ceva captivant, el se observă pe sine: fata pomenită în mostră era o barmaniță rusoaică, dar autorul ne povestește că era „bună”, că a sărutat-o, și că el e discret în relațiile lui de dragoste. Despre fată nu știm nimic, de fapt. Cine e? Care e situația ei familială, care e lumea ei? Presupunem că trăieșe altfel decât cei de la noi, dar nu știm nimic despre ea. Autorul ratează oportunitățile care i se deschid și preferă să se descrie pe sine cu experiențele lui interioare.
câteodată, pe neașteptate, apare filozofeala de duzină despre dragoste și viață. O fi încercând să fie profund, dar deja filozofeala pe diverse teme e mai ieftină decât kilul de roșii urâte.

Ca să nu ziceți că sunt rea cu omul când spun că e filozofeală de duzină:

Deci 2: o persoană îţi oferă ceva fain, alta îţi oferă altceva fain! Păstrează amintirile faine! A găsi persoana cu care să te înţelegi cât de bine şi care să îţi ofere cele mai multe amintiri faine e chiar foarte indicat! Dar nu există omul perfect care să îţi ofere toate “recordurile”!!!! NUMAI MESSI SPARGE TOATE RECORDURILE!!!! HA HA HA, ce nebun îs! Şi cât îmi place de mine! Narcis! AAA!

Subscriu la faza cu Narcis.

Sunt sigură că dacă aș vrea neapărat, aș putea să continui, dar hai să rămânem aici. Ideea e că volumul ăsta (volumul I, mai urmează în serie, doamne iartă-mă) ar avea nevoie de o grămadă de muncă pentru a deveni publicabil. Poate fi interesant pentru unii, cei cărora chiar le pasă de autor, să zicem, dar pentru publicare e nevoie cam de altceva.

Ce ar fi de făcut:

Eliminarea multor digresiuni neinteresante, ca să fie scurtat și adus la dimensiuni rezonabile.
Editare, ca să nu mai sune ca un adolescent hiperactiv cu probleme de atenție și mai egocentric decât o turmă de Narciși.
Selectarea unor poze mai interesante, editarea lor ca să arate mai ok.
Reformatarea întregii cărți după niște standarde cât de cât. (în străinătate editurile au de obicei standarde de formatare pe care trebuie să le respecți ca să te ia în considerare; la noi ai noroc dacă afli unde poți trimite un manuscris, că sunt secretoși...)

Chiar și presupunând că autorul ar fi dispus să se adapteze rigorilor editoriale, e multă, multă muncă la mijloc. Nu mă mir că editurile nu vor să-și asume bătaia de cap, pentru că ar trebui să-l ghideze ca să devină un scriitor barem acceptabil și: a) s-ar putea să nu știe cum s-o facă; b) nu cred că le merită efortul.

Am scris toate astea pentru că nepublicarea nu e musai o conspirație împotriva cuiva, nu e neapărat vorba de o nepotrivire ideologică, de un sistem închis, de răutate. Se poate să fie vorba pur și simplu de o neconcordanță cu standardele minime.

Vești bune din lumea literară românească

Thu, 20 Feb 2014 23:09:43 +0000

3 chestii.

Acum nu foarte mult timp, ziceam că mi-am pierdut respectul pentru niște scriitori români care habar n-au pe ce lume trăiesc. Oamenii sunt atât de departe deasupra problemelor existențiale comune că nici măcar nu-și știu tirajele și nici nu-i interesează.

Ei bine, mi s-a atras atenția azi că alți scriitori români sunt mult mai cu picioarele pe pământ. Chiar îi interesează cum se descurcă volumele lor pe piață, chiar se bucură să afle că se vând, că plac, că lucrurile sunt în regulă.

În primul rând, Adelin Petrișor spune că Țara cu un singur gras a ajuns la un tiraj de 5500 de exemplare la Polirom. Fără să pună la socoteală varianta digitală (eu am cumpărat ebook-ul, deci știu că n-am contribuit la număr :-P). Și mă bucur, pentru că mi-a plăcut. Dar dincolo de asta, ne spune că tirajul în general e de 800-1000 de exemplare la editura cu pricina, chestie care mi se pare bine de știut pentru cei care vor să scrie în România.

Pe urmă, Simona Tache scrie pe blog că Femeile vin de pe Venus, bărbații de la băut s-a vândut în 8500 de exemplare în două luni, la Editura Trei. N-am citit-o, nu știu ce-i cu ea.

Oricum, ăștia doi mă fac să mă gândesc că nu e totul pierdut: există scriitori care se iau în serios și-și cer datele de la edituri. Și le și primesc! Minune. Asta e una.

A doua: mi s-a trimis un link către un concurs de povestiri scurte (până în 6000 de caractere, cu spații – aproximativ trei pagini). Data limită de înscriere e 10 martie, vârsta minimă e de 15 ani. Cele mai bune se publică. Locurile 1 și 2 primesc ceva participări gratis la evenimente de creație literară. Habar n-am cine-s oamenii și pare să fie o chestie mai mult pentru adolescenți, dar merită menționată. Detalii aici.

A treia: editurile din România par să aibă alergie la scriitori, așa că de obicei nu reușești să afli cum/unde ar trebui să trimiți un manuscris nici să iei la puricat tot internetul. No, am dat de una care anunță clar că primește manuscrise: Datagroup. Din păcate, nu spun care e formatul în care trebuie trimis manuscrisul, ce tipuri de cărți caută, dacă îți pun la dispoziție un editor bun sau nu, dar e un pas înainte: există o adresă de mail și un anunț că sunt interesați. Și dacă ai noroc sau știi unde-i găsești pe oamenii de acolo, afli chestii gen „avans” și „publicitate”. Chiar dacă anunțul e scris în doi peri…

Later edit: se pare că Datagroup primește manuscrise în orice format și de orice gen, iar avansul e 10% din prețul cărții pentru primele 1000 de exemplare.

References
↑1