Educatie on Roxana-Mălina Chirilă

Un picior, două picioare

Sun, 20 Jan 2019 08:40:30 +0000

Am văzut zilele astea o poveste interesantă pe Facebook despre o profesoară de engleză din Cluj care are o confruntare absurdă cu mama unui elev. Mai exact, profesoara le-a predat elevilor o lecție despre corpul uman din care face parte și cuvântul „foot” (picior, labă a piciorului). Însă pentru că „foot” în engleză se citește aproximativ ca „fut” în română, iar copiii repetă acasă ce au învățat la școală, profesoara s-a trezit cu o reclamație cum că predă porcoșenii la oră.

Povestea dă din absurd în absurd: mama nu s-a mulțumit cu explicații despre cum un cuvânt inocent dintr-o limbă poate suna ca unul vulgar din alta (data viitoare când vă spune cineva să faceți un lucru care nu vă convine, ziceți tare și răspicat „FAC EU” și vedeți cu ce scandal se lasă), ci s-a dus la Inspectoratul Școlar Județean ca să mai facă o plângere, scoțându-i peri albi profesoarei și mâncându-i zilele de stres.

E o situație incredibilă la modul cel mai propriu._ _Tocmai dezbăteam cu cineva dacă e chiar o poveste reală sau e o invenție. Părerea mea e că ar putea foarte bine să fie adevărată, pentru că nebunia umană nu cunoaște limite. Părerea adversă e că totuși e greu să fii atât de imbecil ca mama din poveste, deci probabil e o invenție. Ca argument care să-mi susțină partea am acest articol, în care cei de la ISJ Cluj confirmă faptul că au primit o reclamație, dar nu pot da detalii.

Cred că un semn al maturizării e, într-adevăr, să nu mai crezi tot ce auzi, pentru că alții pot minți. Iar un semn al îmbătrânirii e să începi să-ți pui problema să crezi din nou, pentru că te-ai convins că lumea e chiar atât de tembelă.

Profesoara respectivă are parte de toată simpatia mea și îi transmit un sincer, „Cum Doamne iartă-mă?” în timp ce mă crucesc. Îi doresc să se rezolve repede și fără stres.

Însă nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre asta:

Sunt profesoara de limba engleza. Am avut lectia „Human body” la clasa a III a. Cuvantul „foot” (care se regaseste in carte) in limba engleza inseamna „picior, laba piciorului”. Acest cuvant se pronunta „fut”, doi de „o” in limba engleza se citesc „u”.

Mi-a sărit în ochi pasajul ăsta pentru că fix așa am învățat și eu engleză – doi de „o” se citesc „u” („room”, „broom”), cu excepția cazurilor în care se citesc „o” („door”). De fapt, cred că așa se și predă de obicei.

Chestia e că „foot” nu se pronunță „fut” ca verbul la persoana întâi singular din română – decât dacă ai accent rusesc. Verbul românesc se pronunță „fu:t”, cu „u”-ul din „you”, iar substantivul englezesc este „fʊt”, cu o vocală pe care noi n-o avem și care e undeva între un „u” și un „ă” (dați clic pe link, apoi pe stegulețul american sau cel britanic de lângă cuvântul scris mare și-l puteți auzi).

Cu alte cuvinte, în școală înveți ceva engleză, dar ai nevoie de ajutor din afară ca să poți să înveți pronunția curată.

Pe undeva, înțeleg de ce. E mai ușor să faci o legătură cu ceea ce elevii știu deja să pronunțe, să le spui lucruri clare ca să poată reține cuvinte cât mai ușor și fără să se streseze mult. Dumnezeu știe că diferența între „o”-ul, „a”-ul și „á”-ul maghiare mi-au făcut zile negre de câte ori am încercat să învăț limba și m-am întrebat dacă ar fi o problemă chiar așa de mare să pronunț ca o cizmă cuvintele, atât timp cât pot să pronunț ceva. (Faza amuzantă e că tot nu pot să le disting în maghiară, dar în engleză simt diferența instantaneu între fix aceleași sunete.)

Pe de altă parte, ceva parcă tot nu se leagă. La facultate se predă fonetică – înveți exact cum să formezi sunetele ca să iasă cum trebuie. Teoretic, chestia asta te ajută să-i înveți și pe alții să pronunțe curat o limbă străină. Practic, am întâlnit doar o mică mână de oameni care fac lucrurile astea, câte un profesor care s-a oprit lângă banca unul elev – „Cum pronunți ’thing’? Sing? Ok, uite ce să faci – zi „s” lung. Ok, acum deschide un pic mai mult gura și pune limba mai jos, în dreptul dinților, dar lasă aerul să treacă pe deasupra ei. „Th”. Bun. Fă așa un minut, să te obișnuiești.”

Nu mai e vorba de vina profesorilor aici, ci de sistem, de ce e scris în programă, de modul în care se pune problema în modulele psiho-pedagogice, de lucruri de-astea de finețe. Poate că pronunția curată e absolut ultima noastră problemă, dar mi se pare că merită și ea luată în considerare într-un context mai larg. În fond, în ziua de azi, majoritatea fac engleză din clasa a doua până într-a doișpea, e o perioadă suficient de lungă încât să ne putem întreba cum abordăm finețurile.

O notă despre educarea negrilor în SUA în sec. 19

Wed, 25 Nov 2015 14:17:53 +0000

Ascultam eu podcast-ul de săptămâna asta al celor de la ICR (nu ăia cu Patapievici, ăia cu hatereala și budismul) și l-am auzit pe Eftimie spunând că negrii au fost eliberați în SUA nu din sentimente morale și binevoitoare, ci din interese economice.

Pe la minutul 30:

Acuma, sunt multe chestii cu care nu-s de acord din ce zic cei doi în bucata aia de emisiune, dar n-am de gând să despic firul în patru acum. În schimb, mi-aduc aminte că acum câțiva ani mi-au picat sub ochi mai multe numere din ziarul (cred că era ziar) celor de la American Missionary Association, o asociație creștină din secolul 19 care se ocupa cu educarea negrilor și a indienilor (și a chinezilor și a cui mai avea nevoie).

Eu eram corector, verificam textele pentru postarea online, mă asiguram că nu sunt greșeli de tipar sau de scanare, chestii de-astea. Am citit liste cu sute și sute de donații de 2-3 dolari pentru AMA, mulțumiri pentru donații de mii de dolari sau mai mult. Și, mai ales, am citit articole despre situația „de pe teren”: adulți analfabeți, sărăcie, copii pe care se străduiau să-i educe pentru a avea mai multe șanse în viață.

Din articole transpare clar siguranța superiorității albilor, care i-ar oripila pe cei care cred orbește în political correctness azi, care probabil că ar leșina să vadă că termenul folosit pentru negri era deseori „Negroes”. Eu mai des îmi dădeam ochii peste cap la zelul lor religios, e drept. Însă, una peste alta, AMA a înființat peste 500 de școli pentru negrii eliberați din Sud după războiul civil.

Aveți aici unele dintre ziarele lor. Aveau foarte multă transparență, ca organizație, sau cel puțin așa pare acum, după mai bine de un secol.

Nu sunt eu creștină practicantă de felul meu, dar îi respect pe oamenii ăștia. Îți trebuie o anumită dârzenie ca să te duci printre oameni săraci și lipsiți de educație, care deci probabil că sunt și ușor dubioși, și să insiști să-i ajuți să învețe să scrie, să citească și să facă o meserie. Nu e doar complezența celor care zic, „Da, țiganii ar trebui să aibă locuri asigurate la facultate, dacă vor să vină”, e o strădanie pe bune.

Și cu ocazia asta, o recomandare: Project Gutenberg are peste 50.000 de volume gratuite. Nu toate merită, dar am remarcat că și dacă iei la întâmplare cărți și le frunzărești, începi să ai o altă viziune asupra epocilor în care au fost scrise.

Cum să-ți demotivezi copilul

Fri, 12 Sep 2014 05:18:10 +0000

Există un prieten de familie (în sensul în care cineva din familie e prieten cu el, nu în sensul în care e prieten cu toată familia) care are doi copii, un băiat și o fată, care sunt puțin mai ~~mici~~ tineri ca mine.

Când eram în gimnaziu acest prieten de familie mi-a explicat șmecheria prin care își făcea copiii să învețe: pentru note mai mari de 8 le dădea o anumită sumă de bani, pentru note mai mici de 8 copiii îi dădeau lui înapoi aceeași sumă de bani. Ei bine, în clipa în care am auzit asta mi-au sclipit ochii, mi s-au învârtit rotițele și am început să calculez cât de repede aș putea să strâng o avere, dat fiind faptul că rar am luat note mai mici de 8 la ceva. Deja îmi și vedeam contul din bancă crescând vertiginos. (da, contul în bancă – problem?)

Doar că, evident, mie nu mi-a oferit nimeni bani ca să învăț – în afară de ce mai luam pentru concursuri (nu mult). Așa că am oftat, mi-am văzut de treabă, am terminat liceul cu ceva medie peste nouă, am luat Bacalaureatul cu toate notele peste nouă, am făcut facultatea, am făcut masteratul și momentan lucrez vesel și mă întreb ce mi-ar mai plăcea să știu (în clipa de față o invidiez puțin pe o prietenă care vrea să facă masteratul de studii medievale).

Fata prietenului de familie n-a terminat liceul, a vrut să se facă manichiuristă sau coafeză sau ceva de genul, dar nu i-a plăcut, s-a lăsat și de școala respectivă și parcă se angajase ca secretară undeva, dacă-mi aduc bine aminte. Băiatul n-a terminat nici el liceul, a mers la ceva profesională unde era și angajat cu un salariu bunicel pentru partea de practică, a abandonat și școala respectivă de dragul trasului mâței de coadă. Prietenul de familie oftează din când în când, când aude că sunt între proiecte, că în general copiii (inclusiv eu) sunt o mare dezamăgire. Bla-bla, copiii ăștia lăsați de școală (da, m-am lăsat de facultatea de info, deci sunt rea și neagră-n cerul gurii).

Ei bine, de povestea asta mi-am amintit citind introducerea lui Sarah A. Hoyt la postarea asta a lui A. Green. De ce? Păi, pentru că spune acolo că pe vremea când copiii ei erau în școală unii își recompensau odraslele pentru citirea a x pagini dintr-o carte. A. Green descrie altă problemă: cea a unor liste de lecturi plictisitoare sau chiar de-a dreptul dubioase (la noi încă nu s-a ajuns, din câte știu, la politizarea excesivă a bibliografiilor, doar la plictiseală extremă). De care parcă am mai vorbit, așa că nu mă lungesc aici.

De la domnul Goe încoace tot auzim de metoda asta de mituire a copilului cu recompense dacă e cuminte și nu rămâne repetent/ia note mari, dar nu prea pare să se învețe nimeni minte. Sigur, pentru un copil sună excelent, dar adevărul ar trebui să fie clar pentru adult: nu poți cumpăra iubirea. Poți să cumperi ceva de moment, să iei ochii, dar nu să crești o dragoste care să existe și la bine, și la rău. În momentul în care banii nu mai sunt suficient de interesanți, sau suficient de mulți, gata, finito, s-a terminat, interesul se mută în altă parte, altceva devine mai atractiv. Teoretic se știe asta despre relații și despre prietenii, în mod straniu unii par să uite de problema asta când vine vorba de educație, cărți și alte asemenea.

„Nimeni nu mă înțelege.”

Mon, 12 Aug 2013 17:28:33 +0000

Adolescenții ar trebui să fie strânși din sălile școlilor și duși în amfiteatre ca să afle câteva lucruri – genul de chestii pe care nu ți le predă nimeni la matematică sau fizică și pe care diriga n-o să le spună. Chestia asta se face ca să le spună adolescenților că drogurile sunt rele, că regulile de circulație există și că fetele că au ciclu (ca să nu cumva să aibă vreuna un șoc când începe să-i curgă sânge dintre picioare și să omoare pe toată lumea dintr-un atac de panică combinat cu telekinezie).

Ar trebui să se facă și pentru „Nimeni nu mă înțelege”. Dar nu se face. Așa că lumea e plină de oameni care strigă că-s neînțeleși.

Uite care-i chestia, dragi adolescenți: nu sunteți enervanți pentru că toată lumea crede că de fapt vă înțelege. Sunteți enervanți pentru că strigați ca din gură de șarpe un adevăr general valabil. Sunt foarte rare cazurile în care nimerești pe cineva care să priceapă ce gândești și de ce gândești așa.

Îți dai seama de poziția ta de neînțeles doar în adolescență pentru că atunci scoți capul destul de tare din găoace ca să nu mai presupui că ai tăi îți citesc gândurile deși nu ți-au zis-o niciodată. Din păcate, însă, încă mai funcționezi în inerția în care crezi că totuși lumea ar trebui să funcționeze prin telepatie. Uite însă că n-o face.

De cele mai multe oamenilor nu le pasă cine ești sau au idei preconcepute, așa că vorbesc cu o persoană care seamănă cu tine și vorbește ca tine, dar e în capul lor. Sau poate tu nu dai detalii și atunci n-au de unde să știe că tu ești așa și pe dincolo. Uneori găsești un om care să te asculte întâi și să-și facă o idee despre tine după – dacă te și acceptă, poți să spui că ți-e prieten. Dacă nu rămâne supărat pe tine pentru rahaturi, ți-e prieten apropiat.

Deci: te simți neînțeles? Felicitări! Ai descoperit universul. La fel ca toată lumea.