Elevi on Roxana-Mălina Chirilă

Ultima zi de ninsoare a elevilor

Wed, 17 Mar 2021 07:45:45 +0000

În Sfântu Gheorghe nu ninge aproape niciodată foarte mult. Sunt multe zile de ianuarie în care temperatura coboară la minus douăzeci de grade Celsius, de aduci până și husky-ul în casă și stați împreună la gura sobei în timp ce centrala termică duduie – dar de nins, rareori ninge mult.

În școală stăteam în fiecare iarnă cu speranța că avea să vină o ninsoare nemaipomenită, cu troiene enorme și oameni care să sape tuneluri ca să meargă de colo-colo. Văzusem în poze așa ceva și știam că uneori, în București, se închideau școlile din cauza vremii. Voiam și eu să am o zi liberă, să stau în casă și să mă uit pe geam cum ninge în loc să merg la ore. Dar nu s-a întâmplat niciodată – știrile de la televizor ne anunțau mereu că în București se închideau școlile, dar nimeni nu spunea vreo vorbă de județul Covasna.

Acum ninge de duce locul în Brașov – e 17 martie, dar zici că e toiul iernii. Mă uit afară pe geam la mașinile acoperite de zăpadă, la doi-trei oameni care merg voinicește, cu zăpadă care li se pune pe căciuli. N-ai spune că de-abia ieri a început ninsoarea, nu când ajunge parcă mai sus de glezne. Nu s-a oprit încă și mă întreb dacă acesta va fi anul în care, în sfârșit, va fi o zăpadă nemaipomenită și în capătul meu de lume.

Dar chiar dacă va fi, chiar dacă s-ar închide școlile, nu mai contează cum conta odată, nu demult. N-ar mai fi zile libere de distracție, vacanțe neprevăzute aduse de vreme; doar s-ar muta orele online. Dacă nu mergi tu la școală, vine ea la tine. Va fi un pic neplăcut, mai ales după ce se vor mai dezobișnui profesorii și elevii de ore pe internet, dar se va ști deja că se poate.

Cândva, nu foarte demult, neștiută de nimeni, a fost ultima zi de ninsoare a elevilor, în care vremea aducea speranța de vacanță. După 2020, nu cred că va mai fi.

Cum să-ți demotivezi copilul

Fri, 12 Sep 2014 05:18:10 +0000

Există un prieten de familie (în sensul în care cineva din familie e prieten cu el, nu în sensul în care e prieten cu toată familia) care are doi copii, un băiat și o fată, care sunt puțin mai ~~mici~~ tineri ca mine.

Când eram în gimnaziu acest prieten de familie mi-a explicat șmecheria prin care își făcea copiii să învețe: pentru note mai mari de 8 le dădea o anumită sumă de bani, pentru note mai mici de 8 copiii îi dădeau lui înapoi aceeași sumă de bani. Ei bine, în clipa în care am auzit asta mi-au sclipit ochii, mi s-au învârtit rotițele și am început să calculez cât de repede aș putea să strâng o avere, dat fiind faptul că rar am luat note mai mici de 8 la ceva. Deja îmi și vedeam contul din bancă crescând vertiginos. (da, contul în bancă – problem?)

Doar că, evident, mie nu mi-a oferit nimeni bani ca să învăț – în afară de ce mai luam pentru concursuri (nu mult). Așa că am oftat, mi-am văzut de treabă, am terminat liceul cu ceva medie peste nouă, am luat Bacalaureatul cu toate notele peste nouă, am făcut facultatea, am făcut masteratul și momentan lucrez vesel și mă întreb ce mi-ar mai plăcea să știu (în clipa de față o invidiez puțin pe o prietenă care vrea să facă masteratul de studii medievale).

Fata prietenului de familie n-a terminat liceul, a vrut să se facă manichiuristă sau coafeză sau ceva de genul, dar nu i-a plăcut, s-a lăsat și de școala respectivă și parcă se angajase ca secretară undeva, dacă-mi aduc bine aminte. Băiatul n-a terminat nici el liceul, a mers la ceva profesională unde era și angajat cu un salariu bunicel pentru partea de practică, a abandonat și școala respectivă de dragul trasului mâței de coadă. Prietenul de familie oftează din când în când, când aude că sunt între proiecte, că în general copiii (inclusiv eu) sunt o mare dezamăgire. Bla-bla, copiii ăștia lăsați de școală (da, m-am lăsat de facultatea de info, deci sunt rea și neagră-n cerul gurii).

Ei bine, de povestea asta mi-am amintit citind introducerea lui Sarah A. Hoyt la postarea asta a lui A. Green. De ce? Păi, pentru că spune acolo că pe vremea când copiii ei erau în școală unii își recompensau odraslele pentru citirea a x pagini dintr-o carte. A. Green descrie altă problemă: cea a unor liste de lecturi plictisitoare sau chiar de-a dreptul dubioase (la noi încă nu s-a ajuns, din câte știu, la politizarea excesivă a bibliografiilor, doar la plictiseală extremă). De care parcă am mai vorbit, așa că nu mă lungesc aici.

De la domnul Goe încoace tot auzim de metoda asta de mituire a copilului cu recompense dacă e cuminte și nu rămâne repetent/ia note mari, dar nu prea pare să se învețe nimeni minte. Sigur, pentru un copil sună excelent, dar adevărul ar trebui să fie clar pentru adult: nu poți cumpăra iubirea. Poți să cumperi ceva de moment, să iei ochii, dar nu să crești o dragoste care să existe și la bine, și la rău. În momentul în care banii nu mai sunt suficient de interesanți, sau suficient de mulți, gata, finito, s-a terminat, interesul se mută în altă parte, altceva devine mai atractiv. Teoretic se știe asta despre relații și despre prietenii, în mod straniu unii par să uite de problema asta când vine vorba de educație, cărți și alte asemenea.

Conspiraționiștii de liceu

Tue, 29 Apr 2014 06:48:23 +0000

Ca de obicei, niște elevi de liceu chiulesc și sunt la masa de lângă. Nici nu trebuie să-mi bat capul prea tare ca să mă prind că-s elevi, că-s în uniforma școlărească.

Discută despre cărți, conspirații, Mona Lisa, Codul lui da Vinci. „Bă, bă, eu pot să-ți demonstrez că Iluminații nu-s masoni. Tu știi ce erau masonii la început? Erau un club al meșterilor care făceau biserici. Și știi de unde știu că nu-s același lucru? Taică-meu e mason.”

Acum au scos un dolar și se uită la el de parcă le-ar revela secretele lumii.

Pentru perspectivă, altă bucată de dialog: „Și am discutat cu bunica și cu ăștia și mi-au zis că pentru că am fost cuminte, o să-mi dea banii ăștia de zilele Sf. Gheorghe și de Comic Con.”

Plouă. Cu copii.

Fri, 11 Apr 2014 09:01:00 +0000

Pe o vreme ca asta, am alergat prin semi-ploaie ca să stau și eu ca tot freelancer-ul să beau o cafea cât lucrez (da, într-o veșnică cafenea). Plină de apă, cu degetele de la picioare înotându-mi în șosetele care înoată în bălțile care mi s-au strâns în pantofii care au înotat prin bălțile de pe străzi, îmi fac socoteala cu tot ce ar trebui să termin de făcut azi. Traducere1, traducere2, editat1. Citit ultimele 30 de pagini dintr-un roman, trimis notițe pe marginea lui ca feedback pentru autoare. Scris1, scris2 și scris3 pot să mai aștepte câteva zile. Până diseară zbârnâi. În weekend zbârnâi.

Și cum planific eu mai bine, deodată începe să cânte Geri Halliwell cu veselie: It’s raining men! Hallelujah, it’s raining men! Calculatorul mă anunță că acum, dar acum, dar musai, dar neapărat, trebuie restartat. Ah, superb.

Închid toate ferestrele, restart. Geri Halliwell cântă despre plouat – și deodată începe să se perinde prin fața mea o trupă de copii. Vin de pretutindeni, parcă apar din pereți, ies din cotloane – e o ambuscadă de elevi, cam cum vezi filmări din savana africană, când vin în goană vreo două-trei antilope și deodată te trezești într-o cireadă panicată care aleargă în disperare. Mă uit în jur – sunt într-un flashmob? Mă, nu pare flashmob, pare întâmplare.

Trece clasa de prichindei (două clase?), țopăind printre mese cu veselie. Clipesc și dispar. Dacă nu s-ar holba la mine niște puștoaice de gimnaziu de la altă masă, aș crede că am visat – deși nu pot să nu mă întreb de ce se holbează la mine.

Intru pe messenger și-mi manifest confuzia totală.

„E săptămâna „școala altfel”,” mi se spune.

Am înțeles. Între timp, a apărut altă clasă și îmi dau seama care-i faza: prichindeii de gimnaziu au fost aduși aici ca să-și facă pregătirea pentru liceu, când vor chiuli de la ore să bată cafenelele. Știți voi, ăia de care mai pomenesc din când în când pe blog. M-am lămurit.

De cealaltă parte a chiulului

Tue, 04 Mar 2014 10:02:02 +0000

Din cauza naturii muncii (sau a muncilor, mai exact), ajung des prin cafenele, ca să beau o cafea și să mă uit la lume în timp ce lucrez. Că te saturi de aceiași pereți. Și constat o chestie: dimineața mă întâlnesc des cu elevi. Îi recunosc după subiectele abordate: ora de x, ora de y. Profesorul cutare.

Dau peste ei în Brașov – la Cafetecă vin cei de la Honterus, că e aproape.

Dau peste ei și în Sfântu Gheorghe – atât cei de la Mihai Viteazul, cât și de la școli maghiare (dacă refrenul tanár, tanár, tanár – profesor, profesor, profesor – pe care-l aud momentan spune ceva; maghiara nu e punctul meu forte).

Câte unul, câte doi, câte patru. Acum un grup atipic de mare de 8 persoane. Stau lângă mine nu o oră, ci mai multe. La ora 12 fără un minut apare un altul, spune niște lucruri pe care nu le prind, și două tipe se îmboldesc să se grăbească și fug mâncând pământul. Restul fumează în pace.

De obicei par destul de maturi – a 12-a? Să fie chiulul de sfârșit de școală? Nu că eu n-aș fi chiulit – noi chiuleam marțea de la 8 la 9, după ora de biologie care era de la 7 la 8, în timpul orei de religie care era de o inutilitate și prostie maximă. Și eu, personal, chiuleam pe motive de olimpiadă. Pentru că elevii deștepți își aștern în așa fel încât să nu se pună prost cu profesorii, ci să fie lăudați că nu vin la ore (secretul tonelor de olimpiade la care am fost e un mister rezolvat, deci).

Ciudată senzația, să fii de partea asta a baricadei și să vezi nu alte persoane când chiulești, ci chiulangii când îți vezi de treabă.