Bunăvoința nu ține locul profesionalismului

Fri, 11 May 2018 07:09:46 +0000

Din când în când vreau să verific câte o regulă de punctuație/gramatică/ce-o fi pe care o știu foarte bine, dar pe care colegii o știu foarte bine ca fiind fix invers. Pentru că e mai bine să verificăm decât să ne contrazicem, mă duc să caut informația pe peste tot.

Cazul de azi: se pune spațiu sau nu după punctele de suspensie dacă sunt la început de paragraf?

Deschid DOOM-ul, constat că e inutil, nu precizează acest lucru. L-am cumpărat degeaba, niciodată n-are ce-mi trebuie. Ajung să caut pe net și să găsesc site-ul ortografia.net, despre care îmi imaginez că ar putea să-mi spună lucruri.

Dar pe lângă faptul că articolul despre punctele de suspensie e neclar și nici n-are ce-mi trebuie, constat și că site-ul e făcut neglijent.

Uite aici:

În primul rând, ar fi „semnele de punctuație”, nu „semnele de punctuația”, așa cum scriu ei de **patru **ori.

În al doilea rând, „Semnele […] sunt alcatuita”? Serios?

În al treilea rând, textul ba are diacritice, ba n-are.

În al patrulea rând, unele diacritice sunt cu sedilă, altele nu.

Probabil că aș mai găsi și alte puncte, dar între timp mi-am adus aminte că „Sărmanul Dionis” începe cu puncte de suspensie, deci pot să mă duc să verific acolo cum e scris și să deduc regula – binecuvântat fie Eminescu, mereu mă salvează când am o problemă.

De ce a avut Luceafărul ghinion în dragoste

Wed, 20 Jul 2016 20:29:18 +0000

Când eram în școală, am discutat „Luceafărul” lui Eminescu la două materii: la română și la religie. Erudita noastră profă de română și preotul zevzec au avut fiecare câte o interpretare interesantă a poeziei care mi-a rămas bine întipărită în minte după mai bine de zece ani. Însă adevărul despre Luceafăr aveam să-l aflu doar acum câteva zile.

Profesoara de română ne-a explicat că „coboară în jos” nu e pleonasm. În primul rând, Eminescu nu e capabil de pleonasme, orice expresie folosită de el e perfecțiunea însăși. În al doilea rând, Luceafărul era în spațiul cosmic, orice mișcare putea fi privită drept o „coborâre”, deci prințesa a trebuit să-l invoce într-un mod specific și magic printr-o formulă care să-i imprime nu doar o accelerație, ci și o direcție, pentru a crea un vector de mișcare aferent.1Sau cel puțin, așa țin eu minte explicația. E posibil ca amintirile mele să fie vag influențate de faptul că mergeam la olimpiada de fizică la momentul respectiv.

Cu alte cuvinte, nu e destul un „coboară” ca să invoci Luceafărul, pentru că ar putea coborî pe Marte, de exemplu. Trebuie să precizezi și unde vrei să coboare; în cazul fetei de împărat, Luceafărul trebuie să coboare în jos.

Mereu m-am întrebat de unde știe el la care „jos” face referință fata, dar ok, accept explicația.

Preotului care ne preda religie îi lipsea o doagă. Nu vorbea nimic despre religie, nu preda, doar monologa. Nu țin minte mare lucru din monologurile individului, în afară de faptul că ne zicea că toți suntem jeguri… și că a pomenit ceva de Luceafăr.

„Fata din castel i-a cerut Luceafărului să se coboare la ea – dar de ce n-a vrut ea să meargă la el?! De ce nu vor femeile să se ridice între stele?”

Amu, eu când eram mică aveam stele fosforescente pe tavan. Străluceau noaptea, la fel ca stelele adevărate. După o vreme, nu e foarte interesant să discuți cu ele, lucru care probabil că e valabil și pentru stelele adevărate.

Însă, dacă societatea stelară e mai interesantă, de ce să nu vrea fata de împărat să se ridice la cer, să devină nemuritoare și să trăiască veșnic alături de Hyperion? Acum câteva zile, am vorbit cu o prietenă care mi-a elucidat misterul, când mi-a spus așa: Luceafărul era băiat bun. Genul de băiat bun care se bagă repede în seamă, care se consideră super-extraordinar și de care nu scapi.

Fata de împărat se uita la o stea frumoasă și visa cu ochii deschiși la băieți frumoși. Din greșeală, a invocat o stea frumoasă. Luceafărul a auzit-o și, hop țop, a picat și el din cer fix în dormitorul ei, unde i-a făcut propuneri indecente. Normal, fata a dat-o la scăldat: el e mort, ea e vie, el e o stea, ea e o femeie, chestii de-astea.

Și avea dreptate: în fond, Luceafărul e o stea, nu se presupune că într-adevăr vine dacă o invoci. E ok să te perpelești un pic de dor, e ok să folosești numele unei stele ca să convingi un paj că ești interesată de altcineva, dar dă-o-ncolo, cine se așteaptă să pice din cer un bărbat doar pentru că zici, „Nu-mi pică și mie un bărbat în ogradă”?

Noroc cu Dumnezeu. Atunci când se trezește cu Hyperion la ușă, disperat de furia amorului, îl ia un pic deoparte pe Steluță. Vede că e foarte strălucitor, dar nu și strălucit, așa că încearcă să-i povestească de avantajele nemuririi, de frumusețea sufletului… nimic, nu merge cu „Lasă, tată, că ești prea bun pentru ea.”

Așa că îl trimite să o vadă pe Cătălina fix în momentul în care e absolut clar că fata și-a găsit pe altcineva.

Iar dacă asta vi se pare o interpretare absurdă, n-o uitați pe aia cu vectorul de mișcare imprimat unei stele, ca să știe în dormitorul cui să cadă.

„Cu acest elegant picior proptit pe pieptul tău, îți voi opri avansurile și coborârile în jos.”

References[+]

    <td class="footnote_plugin_text">
      Sau cel puțin, așa țin eu minte explicația. E posibil ca amintirile mele să fie vag influențate de faptul că mergeam la olimpiada de fizică la momentul respectiv.
    </td>
  </tr>
</table>

Importanța lui Eminescu în cultura noastră contemporană

Wed, 13 Apr 2016 08:17:05 +0000

În școală nu-mi plăcea Eminescu. Nici nu-mi displăcea. Mi-era indiferent, pentru că suna bine și nu era dezgustător, spre deosebire de alde Arghezi. Însă era mereu acolo, prea prezent și prea lăudat ca să-mi pun problema de a avea vreo părere despre el. Eminescu e Luceafărul poeziei românești, iarba e verde, mai e ceva de zis?…

De-abia de curând am început să-l apreciez – însă ca poet, ci ca referință culturală. Undeva, în amintirile noastre, mulți dintre noi știm că a fost odată ca-n povești o preafrumoasă fată și că din sfera lui, Luceafărul veni cu greu ca să-i urmeze chemarea. Tot de la Eminescu am aflat că somnoroase păsărele pe la cuiburi se adună, se ascund în rămurele (noapte bună!) și că la steaua care-a răsărit e-o cale atât de lungă că mii de ani i-a trebuit luminii să ne ajungă.

Evident, nu orice vers de Eminescu e magic și ne rămâne înfipt în memorie de la prima audiție. Țin minte și acum că m-am chinuit enorm să rețin fragmente din Călin (file din poveste) pentru școală, dar nu mai știu nimic-nimic din ce era acolo, în afară de faptul că era cea mai plictisitoare nuntă de pe tot mapamondul.

Există însă poezii, citate, versuri pe care le recunoaștem ușor. Când eram prin școală, mi se părea că singurul scop al învățării pe de rost e cel de a satisface sadismul extraordinar al adulților. Acum îmi dau seama că avem un fond de cultură comun, la care putem face referință oricând, pe care-l putem cita, pe care-l putem recunoaște. Nu ne înscriem într-o cultură majoră, dar ne înscriem într-o anumită cultură. Vorbim un limbaj cultural pe care-l putem înțelege, care transcende generațiile. Spre deosebire de referințele la Lannisteri, Eminescu are o logică și pentru bunici, și pentru părinți (și nici nu e plin de sex ca un serial HBO, ca să intri în pământ dacă trebuie să-i explici referința unei vecine de 70 de ani).

N-avem o pasiune extraordinară pentru citate și referințe, noi. N-avem pachete de cărți de joc cu poezii, cum au japonezii. Nu cred că se pune problema să scrie cineva o carte rafinată și plină de citate și parafrazări subtile, cum e Genji Monogatari. Dar un pic de dorință de a cita apare. Și acum în traduceri încep să simt că mă bucur că există un Eminescu, ca să am și eu pe cine parodia când e parodiat un vers din Shakespeare.

Așa am ajuns să-mi dau seama că Eminescu e în continuare relevant. Poate nu ca filozofie, poate că nu ne atinge cu teii lui și țara lui de glorii și codrul care-i cere să rămână pentru că-l iubește atât de mult și îi ascultă toate dorurile. Dar e relevant pentru că îl știm și ne spune ceva.

Pe holul facultății aveam o statuie cu Eminescu care era la fel de realist încropită. Îi dăduseră jos capul unui comunist și puseseră capul lui în loc -- ceea ce mă face să mă întreb de unde șutiseră un cap de Eminescu.

Acuma, tehnic vorbind, orice autor la fel de numit și răsnumit, disecat și răsdisecat ar putea intra în bagajul nostru de cultură comună, dar Eminescu e mai ușor de reținut decât alții, pentru că are versurile simple și memorabile.

Evident, nu e singurul care a furnizat material de referință. Topârceanu ne învață să ne plângem încâ de la grădiniță: cri, cri, cri, toamnă gri, nu credeam c-o să mai vii înainte de Crăciun, ca s-apuc și eu s-adun o grăunță cât de mică. Știm de la Coșbuc și că a-nceput de ieri să cadă câte-un fulg, acum a stat. În sobă arde focul, iar noi pe lângă mama stând, de mult uitarăm jocul.

Nu sunt neapărat convinsă de valoarea lor ca artă pentru absolut toți școlerii cu aplicățiune care le rețin versurile, dar e loc de joacă și invenții atunci când o poezie ne gâdilă în mod plăcut urechea. Să nu uităm versuri la fel de bine cunoscute ca ale lui Coșbuc, dar mult mai dure și scrise de alt autor, în care afară ninge viscolit, în sobă arde mama, de grindă tata-i spânzurat, iar eu mă tai cu lama.

E un fel de interacțiune cu cultura care-i mai mult trecută cu vederea. În fond, în școală ne plecăm în fața „marilor scriitori” și scriem compuneri „cu început dat”, în niciun caz nu facem în mod oficial parodii după ce-am învățat ieri. Dar tocmai jocurile și ironiile, referințele și citatele scoase din context arată că toți autorii ăștia devin, încet-încet, ai noștri.

Inclusiv prozatorii, desigur, că așa știm că dacă e să vrem vreun cap, îl vrem pe al lui Moțoc, iar de ne vom scula, pre mulți avem să popim și noi. Nu-i așa? Ba așa e, să moară mam’mare, mamițica și tanti Mița!

E distractiv să găsești citate împrăștiate ici și colo, unde nu te aștepți – și ce citești atunci pare să capete brusc noi nuanțe. Când citeam Deadpool ucide Universul Marvel, de exemplu, am ajuns la o pagină în care protagonistul spune, în mijlocul unui hățiș de eroi pe care i-a ucis, „A-nceput de ieri să cadă câte-un erou, acum a stat”. Nu știu ce era în original, dar traducerea lui Octav Ungureanu e genială. Ne amintim poezia, știm că au căzut eroii ca fulgii de zăpadă, nenumărați: ce mai e de zis? Deadpool, tradus în română, e un pic român – probabil că a stat și el la ore să învețe aceleași lecții plictisitoare și _în sfârșit _i-au folosit la ceva în viață, chiar dacă doar pentru un banc.

Nu că ar sta cititorii vreunei cărți să viseze cu ochii deschiși când aud că vreme trece, vreme vine, pentru că timpul trece și au o carte de citit, dar prind nuanța. Poate că romanticii ne-au învățat că originalitatea e cheia tuturor lucrărilor de geniu, dar mi se pare destul de clar că ne plac și repetițiile și punerea într-un alt context a ceea ce știm deja, altfel n-am sta să ne uităm la a mia ecranizare după Sherlock Holmes.

E loc de mai mult joc cu ceea ce avem deja în cultura noastră. Multe cărți din programă sunt slabe, de exemplu Baltagul, dar le știm. Ce e rău și ce e bine, vom vedea și vom socoate, dar avem un fond pe care putem clădi, care poate fi folosit într-un fel sau altul. O Vitorie Lipan, detectivă la curtea lui Ștefan cel Mare? De ce nu? (Bine, pentru că e încă sub incidența drepturilor de autor, de-asta nu, dar mai așteptăm un pic)

E loc de joc, de referințe, de clădit. Iar Eminescu, împreună cu ceilalți poeți și prozatori care nu ne-au fascinat în școală, are într-un fel rolul de fundație, de limbaj comun. Om fi vorbind noi toți româna (sau cel puțin, așa presupun despre cei care-mi citesc blogul), dar o parte din comunicare se leagă nu doar de cuvinte și sensurile fiecăruia dintre ele, ci de contexte întregi, care au anumite încărcături.

La final, vă las cu o poezie (compusă pe genunchi de subsemnata) care n-ar avea nicio logică fără școala românească și biografiile ei.

Totul este trist și mov
Și totu-i violet și trist
Și trist e plumbul violet
Și trist e movul plumburiu.
E trist când movu-i violet,
E trist când plumbul e de plumb
Dar trist e omul când e tot
Și mov, și violet, și plumb.

Literatura română: de ce?

Tue, 20 Nov 2012 23:34:49 +0000

Acum vreo două săptămâni m-am întâlnit la o cafenea din Brașov cu un tip cu care-am discutat câte-n lună și-n stele și am trecut și prin subiectul „materii de liceu inutile”. Sau mai exact, prin subiectul „merită să faci literatură română?” Azi am trecut și pe blogul lui și am găsit și un articol despre subiectul ăsta pe acolo.

Am făcut și eu literatură română, așa cum face tot omul. Am citit „O scrisoare pierdută” și „D-l Goe”, „Baltagul” și „Maitreyi” și încă nu știu câte alte cărți – dar recunosc acum, la 6 ani după bac, că nu le-am citit pe toate pe care ar fi trebuit să le citesc. N-am avut în mână niciodată un „Ion”, din „Moromeții” parcă am citit un fragment și „Pădurea spânzuraților” e pe lista mea de cărți citite în 2009.

Nu se pune problema că nu citesc în general. Citesc. Uneori mai mult, alteori mai puțin. Am avut perioade în care asta făceam toată ziua, am avut perioade în care n-am pus mâna pe aproape nimic timp de o lună. Și prefer de o mie de ori să discut despre Dickens decât despre Rebreanu și văd mai multe puncte bune la interminabilul și obositorul „Middlemarch” de George Eliot decât văd la „Baltagul” lui Sadoveanu. De ce?…

Pentru că la școală am învățat literatura română. Și literatura română nu se citește – se lecturează. Adică îți iei frumușel cartea în brațe și arunci ochii pe hârtie, îi obligi să treacă de la un cuvânt la altul, de la un rând la altul, de la o pagină la alta și apoi, fără să crâcnești, spui cu voce tare și intelectuală: „Ah, ce carte excepțională! Autorul e un geniu!” După ce faci asta poți s-o arunci la gunoi, că deseori simți în sinea ta că merită.

Eu am avut norocul că am învățat să citesc înainte de a ajunge la școală. Nu-mi aduc aminte cum s-a întâmplat, dar alfabetul e o chestie ușoară. Nici șaizeci de semne și gata, ai terminat cu majuscule, minuscule și variațiuni. Puțin exercițiu și deja ai ce face când te plictisești – mai un articol de ziar, mai o revistă, mai un roman și în caz de disperare mare, citești instrucțiunile aparatelor tehnice sau etichetele de pe produse și te întrebi unde a dispărut persoana cu care cică te întâlneai acum două ore. Pentru mine, asta a însemnat întotdeauna cititul: nu materie de școală, nu un lucru pe care-l înveți. E un stil de a comunica. Am ajuns la școală știind deja ce sunt cărțile: chestiile alea în care bagi nasul ca să te distrezi. Furnicelul Ferda, șoareci vorbitori, Ivan care zbura pe cuptor (cum?! CUM!), ditamai cărămida de aventuri ale lui Niels Holgersson care zbura cu gâștele vorbitoate…

Dar la școală am învățat că textele mici și mari, de la poezii la povestiri la romane, pot să fie și ceva complet nou: o obligație la ipocrizie. Am învățat că Eminescu e cel mai mare și mai mișto poet al tuturor timpurilor și cel mai geniu dintre genii și cel mai romantic dintre romantici și că el era mare extraom pe toate planurile, nu așa, un fieștecine care se afla în treabă și turna o poezie la colț de stradă ca alde poeții francezi care se încurcau într-un romantism mai bleg și slăbuț și lipsit de profunzime…

Am aflat și că Eliade era perfect pe toate direcțiile – filozof, istoric, scriitor! „Romanul adolescentului miop” este nemaiîntâlnit și excesiv de excepțional, „Maitreyi” este dincolo de noi prin superbitatea sa încântătoare și „La țigănci” e plină de un simbolism atât de minunat încât dacă nuvela ar fi scrisă în versuri am putea spune chiar că e eminesciană! Și tot așa. Normal, fac mișto.

Ei, Dorinul în cauză cu care eram în cafeneaua din Brașov, zice așa pe blog: „La ce bun că știu că Nică e copilul universal, că Bacovia rîdea pe movul metafizic, sau că Ion a omorît-o pe nevastă-sa?” Și cotinuă: cât de utilă e literatura asta română ca materie școlară, că el oricum adună avantajele tot la zero ajunge?

Hai să vedem. Ce înveți în școală despre literatură?… Din când în când, ceva util! Între universalul Nică și sublimul lui Eminescu, aflăm că România n-a avut mare brânză literară până târziu și că totul a mers greu, greu. Aflăm de Titu Maiorescu și „Junimea” pe la care se perindau scriitorii noștri mai semeți, despre niște influențe pe ici, pe colo, despre ce idei circulau în vremurile în care scriau Arghezi sau Bacovia. Undeva, undeva în adâncuri sunt și informații care au o valoare.

Altfel… Nici măcar Wikipedia nu e în stare să se desprindă de stilul didactic școlăresc român:

„Un important scriitor realist a fost Mihail Sadoveanu, care a scris mai ales romane a căror acțiune se desfășoară în diferite perioade ale istoriei Moldovei. Dar poate cei mai importanți autori ai acestei perioade au fost Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Mircea Eliade, Ion Barbu și George Bacovia. Tudor Arghezi a revoluționat poezia la 50 de ani după Eminescu, creând noi baze pentru poezia română modernă. Lucian Blaga, una din cele mai mari personalități artistice, a dezvoltat prin scrierile sale un sistem filosofic complex, încă neînțeles suficient.”

Capul sus cu mândrie: avem exact aceleași aberații și în varianta englezească, traduse cu multă grijă de cineva talentat la păsăreasca britanică, dar la fel de îndoctrinat ca majoritatea elevilor noștri silitori.

…Cum care-i problema cu wikipedia? Părțile cu bold n-ar trebui să existe pentru că sunt judecăți subiective mai mult decât explicații enciclopedice, sau sunt detalii inutile. 50 de ani după Eminescu? De ce e relevant? Cine spune că Blaga nu-i suficient de înțeles? De ce sunt toți așa de importanți? Părțile cu italice nu sunt susținute de nimic din restul textului. Fundurile statuilor scriitorilor români strălucesc de atâta frecat cu buzele generațiilor de elevi și profesori care s-au perindat în jurul lor.

Nu. Nu asta ar trebui să facem în școli. Eminescu, genial sau nu, e întins în mormânt și efectiv nu-mi pasă dacă-l interesează cât de înalt îi e piedestalul. Chiar și în ipoteza în care ar sta la Poarta Raiului fără altă treabă decât să numere pupăturile depuse la altar conform tradiției, i-a fost destul. Dacă e vorba de apreciat literatură, nu e nevoie să ne forțeze profesorii cu pixuri și cataloage – ar trebui să deschidem efectiv cartea, să citim ceva și să ne gândim noi cu căpșoarele noastre non-Maioresciene, non-Călinesciene, non-CriticDeNiciUnFel-iene dacă efectiv ne place scriitorul sau nu. Cum să-i predai cuiva că ar trebui să-i placă ceva?… Bine că nu ne zic să ne placă odată măslinele, că așa a decis Academia Română!

Dar bun, ceva trebuie predat. Dacă nu mai facem plecăciuni, ce facem? Păi, poțină teorie, puțină istorie și ceva îndrumare în ce privește critica. Eventual înveți și niște critică, dar cu autorii dați și explicații clare: uite, învățăm părerea lui Călinescu despre Eminescu pentru că a fost foarte influentă în epocă.

Și apoi zicem, copii, pe data viitoare, scrieți un eseu despre X. Și vedem ce băsmesc. Puncte pentru date legate de teorie și istorie și puncte pentru argumentare. Poate trăsnește vreunul ceva interesant. Hai s-o luăm așa: momentan în „La țigănci” e vorba de Gavrilescu care e inițiat în ceva mistic, e un tip care se ocupă de dric și care e Charon și cafeaua poate fi „apa morții”, în legătură cu basmele populare. Grecoaica și ovreica reprezintă naționalități vechi, spiritualitatea și cultura…. Șamd. Dați pe net, că găsiți.

No, o interpretare pe care n-o găsești pe net (sau n-o găseai până acum, că o pun eu): Gavrilescu e inițiat de zeița Kali, din hinduism. De ce nu, Eliade a fost în fond prin India și a studiat religiile. Kali e neagră (conexiune cu cafeaua), e din India (ca țiganii, de unde ghicitul țigăncii), e o zeiță teribilă care nu te ia ușor (Gavrilescu e aruncat dur în poveste), e asociată timpului (Gavrilescu se plimbă prin timp) și e asociată și morții (uite și dricul). Pac, o nouă interpretare. Ușor de susținut, viabilă. Dar s-ar putea să fii depunctat la bac, că nu știi ce aiureală de barem nimerești. Și e mai greu pentru profesori să lași mână liberă.

Dar ce educație am avea dacă am lăsa interpretările libere și am cere să fie bine documentate și argumentate! Dorin cere pe blogul lui motive pentru care să înveți literatura română și de-abia îngaimă cineva ceva. Recunosc că și pe mine m-a luat pe nepregătite întrebarea când eram tete-a-tete, că îmi displace literatura noastră de când am lecturat-o. Dar răspunsul pe care-l dau azi e așa: învățăm literatură că ne formează psihicul într-un anumit fel; prin povești înveți câte ceva despre lume și despre ce au gândit alții despre lume. Etc. Nu mai fac apologia literaturii: e apologia poveștilor și a ficțiunii și a omului care ascultă.

Și învățăm literatură română pentru că asta e literatura noastră. Cărți bune, rele, plictisitoare sau incitante sau niște dezastre, ăștia ne sunt soldații, cu ăștia defilăm. Dacă te pasionează literatura, treci singur la ce-ți place (Marquez? Kawabata? Asimov? Pratchett? Topârceanu?), dar până una-alta cică au decis unii că astea sunt cărțile noastre mărețe. Hai să vedem – o fi ceva de capul lor? Ce povești ne spun ăia de-au locuit pe aici, ne-au vorbit limba și ne-au împărtășit măcar o bucată din istorie? Avem câte ceva în comun cu ei, în fond. Ce-au scornit și cum au spus? Să vedem.

Asta e ideea: să lăsăm odată deoparte piedestalurile și altarele și să vedem. Ne plac autorii noștri? Sau într-adevăr mai bine citeam ceva de Neil Gaiman în loc de Sadoveanu? Sau, dezamăgiți de Sadoveanu și de ce avem de citit de la ai noștri, hotărâm să creem și noi în stilul nostru ceva mai nou și mai bun?

References
↑1

Eminescu on Roxana-Mălina Chirilă

Bunăvoința nu ține locul profesionalismului

De ce a avut Luceafărul ghinion în dragoste

Importanța lui Eminescu în cultura noastră contemporană

Literatura română: de ce?