Două labirinturi: „Piranesi” de Susanna Clarke și „The Starless Sea” de Erin Morgenstern

Sat, 05 Dec 2020 15:25:10 +0000

În 2020 s-au lansat două cărți ale unor autoare deja dragi mie, deși n-au scris prea mult: Susanna Clarke și Erin Morgenstern. Evident, am luat cărțile cu prima ocazie.

Pe Susanna Clarke am menționat-o relativ des pe blog. Romanul ei, „Jonathan Strange & Mr Norrell” (2004), a primit o grămadă de premii, a vândut mult și a fost și ecranizat de BBC. Dacă n-ați auzit de el, e pentru că a fost tradus în română, dar la editura Rao, unde se duce genul fantasy când vrea să fie neglijat. În plus, versiunea în română nu mai este disponibilă în librării.

În fine, „Jonathan Strange & Mr Norrell” e un volum enorm despre magicieni-gentlemeni englezi dintr-un univers alternativ în care magia există, dar nu e _practicată _pentru că e grea și nu e de bon ton. Are un stil grozav, o poveste și mai bună despre războaiele napoleonice, iar singura acuză care i se aduce de obicei e lungimea. E una dintre cărțile mele favorite.

Susanna Clarke a mai scris și o colecție de povestiri, „The Ladies of Grace Adieu”/„Doamnele din Grace Adieu”, care e stă foarte bine în picioare și nu aș ezita deloc să i-o fac cadou cuiva, Dar Nu Se Compară. E ușurică și simplă față de „Jonathan Strange & Mr Norrell” – dar poate că tocmai de-asta e și mai digerabilă pentru un număr mai mare de oameni.

Și de Erin Morgenstern am mai vorbit pe blog. A scris „The Night Circus”/„Circul nopții”, o poveste despre o întrecere între magicieni ce implică un circ misterios, deschis doar noaptea, care se plimbă prin lume. Morgenstern scrie ca o artistă vizuală – una dintre primele impresii pe care le-am avut despre „The Night Circus” a fost că citesc o sculptură foarte, foarte frumoasă.

În mod normal, aș zice că cele două autoare au prea puține lucruri în comun. Amândouă scriu fantasy, amândouă scriu puțin, amândouă scriu bine; nu suficient ca să le compar. Dar au_ scris două cărți foarte similare în același an: _„Piranesi” (Susanna Clarke) și „The Starless Sea” (Erin Morgenstern).

„Piranesi” de Susanna Clarke

Dacă un autor favorit scrie o nouă carte, tind să o cumpăr când apare fără să-mi bat capul să citesc rezumatul. Nu e cu intenție, pur și simplu așa se nimerește: știu deja că vreau s-o citesc, orice alt considerent e inutil.

„Piranesi” e o carte scurtă, de doar 250 de pagini. După nume și copertă, mă așteptam la ceva similar, poate, cu povestirile din „The Ladies of Grace Adieu” – un basm cu magie, eventual?

Ei bine, nu.

Multe povești fantasy/sf au ca personaj principal un străin care descoperă o lume nouă. Poate e vorba de hobbiți care pleacă din casa lor și descoperă o întreagă lume în încercarea de a distruge un inel. Poate e vorba de adolescenți care descoperă că o lume magică există în secret alături de a noastră. Oricum ar fi, ideea e să poți explora lumea prin ochii lor, pentru că e la fel de nouă pentru ei cum e pentru tine.

Susanna Clarke face fix opusul: Piranesi își cunoaște lumea extrem de bine, în toate detaliile. Nimic nu e neobișnuit pentru el. Pe de altă parte, e fascinat de multe lucruri și le descrie cu rigurozitate științifică, dintr-o perspectivă nefamiliară pentru noi. Din detaliile pe care ni le spune, ne dăm seama că locuiește într-un labirint enorm format din încăperi gigantice pline de statui, iar oceanul se revarsă din încăpere în încăpere conform unor maree previzibile.

Piranesi e aproape singur. Există un singur alt om viu în labirint, precum și rămășițele a treisprezece morți. Cealaltă persoană e tot un om de știință, care vrea să descopere secretele cunoașterii.

Pe măsură ce Piranesi se plimbă prin labirint, devine tot mai clar că ceva nu e chiar în regulă cu lumea respectivă, iar el e mult prea aproape de ea ca să vadă problemele de ansamblu. Întrebările pe care el nu și le pune sunt: unde sunt ceilalți oameni? Suntem într-o lume distrusă? Dacă da, cine a creat un labirint atât de mare și de ce? Dacă e o lume post-apocaliptică, unde sunt rămășițele vechii civilizații (în afară de ziduri și statui)? Piranesi trăiește într-un mister de care nu e conștient, dar care devine din ce în ce mai evident pentru noi.

Povestea e lentă. La început nici nu-ți dai seama unde e firul narativ, sau dacă el există. Dar e destul de clar că există ceva măreț și mitic acolo și e absolut captivant.

„The Starless Sea” de Erin Morgenstern

Conform bunei mele tradiții de a nu citi rezumatul cărții, m-am trezit după câteva pagini din „The Starless Sea” că habar n-aveam dacă citeam o carte de povestiri scurte sau un roman.

Coperta m-a anunțat că e, totuși, un roman, dar dubiul meu e ușor de înțeles: „The Starless Sea” începe cu o serie de povestiri scurte, terminate ambiguu, care se dovedesc a face parte dintr-o carte pe care Zachary Ezra Rawlins a împrumutat-o într-o doară de la bibliotecă, într-o pauză de la cercetarea pe care o face la universitate.

Cartea lui Zachary e scurtă și ciudată, dar ce-l lovește în moalele capului e că una dintre povestiri e despre el. Nu-i dă numele, ci îl numește „fiul clarvăzătoarei”, dar descrie perfect o întâmplare de când era copil, când a văzut o ușă desenată atât de realist pe un perete încât i-a venit s-o deschidă – cartea îi spune că, dacă ar fi încercat să apese pe clanță, ar fi ajuns într-o lume subterană, un labirint al poveștilor, plin de cărți și magie.

Evident, e șocat și face tot ce poate ca să dea de urma cărții și a simbolurilor din ea ca să afle ce se întâmplă.

Pentru că e o carte fantasy, nu e deloc surprinzător că reușește să găsească lumea subterană. Însă în loc să fie locul magic și plin de lume din povestiri, e o lume aproape abandonată, iar Marea Fără Stele din titlu s-a retras atât de mult încât nici nu mai poate fi văzută.

„The Starless Sea” e o poveste foarte ambițioasă și foarte, foarte frumoasă. Lumea e extraordinară, la fiecare pas e câte un detaliu absolut fermecător. Luna își face apariția în persoană, cărțile de povești reprezintă mai mult sau mai puțin realitatea, până când nu-ți dais seama ce e adevărat și ce e licență poetică. În lumea subterană, poveștile pot fi scrise în fum, gustate în bomboane, înfășurate în jurul trupurilor celor decedați.

E o carte superbă și foarte ambițioasă, dar mi se pare că Erin Morgenstern nu reușește să se ridice la înălțimea a ce voia să obțină. Lumea e superbă, dar firele narative nu sunt mereu foarte clare, iar relațiile între personaje nu se dezvoltă pe pagină, ci apar de nicăieri. Nu mică mi-a fost surpriza când, după ce mi s-a părut că personajul principal dezvoltă sentimente vag romantice față de altcineva, persoana în cauză îi declară nitam-nisam o iubire profundă venită de nicăieri.

O mare de povești

Atât „Piranesi”, cât și „The Starless Sea” sunt cărți visătoare despre labirinturi, lumi magice și povești (deși „Piranesi” e ceva mai puțin evident despre cele din urmă), care descriu locuri de o frumusețe imposibilă.

„Piranesi” e o carte mai simplă (și mai scurtă), așezată și bine închegată, opera unei autoare care știe foarte bine ce vrea și șlefuiește atent până când povestea ia forma pe care și-o dorește. „The Starless Sea” e un proiect care vrea prea mult, dar se pierde pe parcurs într-un haos splendid, într-o explozie de idei și detalii interesante în care, din păcate, se pierde firul narativ. Dar amândouă se adresează celor care iubesc poveștile și cred în puterea lor. Amândouă au nevoie de un pic de răbdare și de flexibilitatea de a accepta o poveste mai stranie, cu promisiunea că va merita.

Mi se pare fascinant că au fost publicate la scurt timp distanță una de cealaltă. E un nou trend în literatură? Au dat de același mit în același timp și au decis să-l interpreteze separat, în stil propriu? Tot ce știu e că acum vreau și alte cărți bine scrise în ale căror lumi să mă scufund.

Oricum ar fi, ambele cărți au fost o plăcere. Dacă ar fi să recomand doar una dintre ele, aș recomanda „Piranesi” pentru că e mult mai solidă per ansamblu, dar și „The Starless Sea” are fanii ei, care o iubesc.

[22 apr] Cartea de azi: „The Night Circus” de Erin Morgenstern

Wed, 25 Apr 2018 07:49:58 +0000

Circul nopții apare de nicăieri lângă oraș. Porțile i se deschid noaptea și pătrunzi într-o lume magică în alb și negru, plimbându-te din cort în cort ca să descoperi lucruri pe care nici nu ți le-ai fi putut imagina, până nu-ți dai seama unde a dispărut toată noaptea. Dar când te întorci în altă noapte, circul a dispărut fără urmă.

„The Night Circus” e un roman publicat pentru prima oară în 2011 de Erin Morgenstern, care a studiat teatrul, iar în timpul liber pictează. E singurul ei roman (deocamdată), dar se pare că mai are unul pregătit, mai ales că „The Night Circus” a fost un succes enorm.

E o poveste despre un băiat și o fată crescuți de doi magicieni rivali. Când ajung la maturitate, trebuie să se înfrunte într-un duel pe viață și pe moarte. Iar descrierea asta dă impresia că ar exista un fir narativ și multă acțiune, ceea ce e fals – câmpul de luptă al duelului lor e circul nopții, în care își etalează talentul magic și creează lucruri din ce în ce mai extraordinare, până când unul dintre ei va ceda.

Însă cartea e mai degrabă una despre circ și magie, care te face să-ți dorești mai mult decât orice să poți să fii acolo și să vezi totul cu ochii tăi. E aproape imposibil de descris, dar e incredibil de frumoasă.

A fost tradusă la un moment dat și în română, dar pentru că povestea depinde atât de mult de modul în care e spusă, poate că nu e de mirare că la noi nu prea s-a auzit de ea.

Cartea e disponibilă pe Book Depository și Amazon.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

Erin Morgenstern – Circul nopții [recenzie]

Wed, 31 Aug 2016 08:50:23 +0000

Nu mi se întâmplă des să-mi dau seama din primele pagini ale unei cărți că vreau s-o pun pe „raftul” favoritelor. Se întâmplă ca o poveste să înceapă foarte promițător și să se piardă pe parcurs; se întâmplă și să pară mai interesantă din rezumat decât e de fapt; sau ca, dimpotrivă, ceva care nu pare să ducă nicăieri să se lege într-un mod surprinzător de bun.

Însă e relativ clar de la început că „Circul nopții” de Erin Morgenstern nu se bazează pe poveste și că nu va conta foarte tare ce se întâmplă. Nu e nici despre idei sau metafore și nici nu are ca punct forte personajele. E o carte axată pe stil, pe eleganță și frumusețe. Într-un fel, e ca o sculptură, iar povestea în sine doar dă ocazia de a o privi de jur împrejur.

Recunosc că am citit cartea în engleză, nu în română, așa că nu pot spune nimic despre traducere. Pentru că e o carte axată pe stil, nu m-aș repezi să o recomand indiferent de limbă – merită răsfoită bine înainte de cumpărare. Eu în engleză am luat-o de la Okian, dacă nu mă înșel, în timpul unui festival de carte când mi-a atras privirea și mi-a adus aminte că am tot auzit lucruri bune despre ea.

Circul apare de nicăieri și nimeni nu-l vede vreodată în pregătiri. Pur și simplu, pe un câmp oarecare, răsar corturi în alb și negru, înconjurate de un gard de metal de care e atârnată o plăcuță care anunță că accesul se face la apus. Într-un cort vezi un spectacol de iluzionism, în altul o grădină de gheață, în altul rafturi pline de amintiri ale altor oameni.

Cartea e ca un vis, stilul e misterios și fantastic. Doi magicieni sunt prinși într-un concurs teribil, ale cărui reguli nu le știu și cu greu încep să le înțeleagă, iar circul e arena pe care se desfășoară lupta lor de-a lungul a mai bine de un deceniu. Povestea sare în timp, învârtindu-se mai mult între anii 1890 și 1901-1902, creând un pic de mister aici, revelând un alt mister acolo.