Ernest Cline on Roxana-Mălina Chirilă

[30 mar] Cartea de azi: „Ready Player One” de Ernest Cline

Sat, 31 Mar 2018 18:02:10 +0000

Nu e prima oară când vorbesc de „Ready Player One” pe blog, dar dacă tot a apărut și filmul, o trec acum printre cărțile recomandate. Nu pentru că e o carte de neratat, ci pentru că e o carte despre un anumit tip de cultură populară.

Romanul, publicat în 2011, e un SF despre o lume din 2044, în care foarte multă lume trăiește mai mult în realitatea virtuală decât în cea reală. Iar pentru că respectiva lume virtuală a fost creată de un mare fan al culturii geek din anii ‘70-‘80, care a decis s-o lase moștenire oricui reușește să găsească răspunsul unor ghicitori bazate pe respectiva cultură, un nucleu de fani inveterați ai jocurilor, filmelor și serialelor de atunci fac tot ce pot să dezlege misterul. Majoritatea sunt adolescenți care au ajuns să se îndrăgostească de respectivele lucruri tot încercând să calce pe urmele creatorului lumii virtuale și să înțeleagă cum gândește ca să reușească să devină noii proprietari ai acelei lumi.

E o carte de acțiune, care merge perfect pentru cei care se simt nostalgici după anii ‘80 și cultura lor. E un roman young adult alert, care te ține în priză și care e despre tocilari pierduți în problemele lor care n-au legătură cu majoritatea lumii și care ajung să se bată cu marea corporație cea rea. Nu e profund, dar merge bine.

Din păcate, al doilea roman al autorului, „Armada”, încearcă să se bazeze tot pe același gen de poveste de acțiune întrețesută de o grămadă de referințe tocilărești la anii ‘80, dar premisele scârțâie mult mai tare. „Ready Player One” e o carte interesantă prin avalanșa de referințe și prin faptul că trece personajele prin scene din filme/jocuri vechi, dar parcă nu prea merge repetat trucul.

Cartea e disponibilă în română pe Nemira.ro, eMag și Libris. În engleză, poate fi luată de pe Book Depository și Amazon.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

Ernest Cline – “Armada” [recenzie]

Mon, 11 Sep 2017 19:45:19 +0000

Știți momentul ăla în care dați de o carte sau de un serial care vă place mult, așa că găsiți ceva asemănător, vă puneți în fotoliu, vă pregătiți să fiți încântați și rămâneți _super-_dezamăgiți? Chiar dacă tehnic vorbind, tot ce v-a plăcut în primul caz există și în al doilea?

Cam asta e povestea mea cu „Armada” de Ernest Cline. Am fost dezamăgită, deși are tot ce mi-a plăcut la „Ready Player One”, de același autor.

După cum spuneam mai demult, „Ready Player one” e o carte despre o lume din viitorul apropiat, în care realitatea virtuală a cucerit lumea. Iar cel care a creat realitatea virtuală era un tocilar asocial și lipsit de familie, care a murit și a lăsat totul moștenire persoanei care reușește să dezlege o serie de ghicitori și jocuri axate pe cultura populară din anii ‘80. Doar că, după mulți ani de încercări, nimeni n-a reușit să afle nici măcar răspunsul la _prima _ghicitoare. Personajul principal e un puști care știe tot în materie de anii ‘80, e mare fan de jocuri și e prieten cu alții care-i seamănă, toți prinși în cursa după avere și obsedați de vânătoarea de comori a fondatorului lumii virtuale. O mare parte din farmecul cărții e că e plină-ochi de tot felul de referințe culturale din anii ‘80.

Eh, „Armada” e o carte despre un puști care știe o grămadă de chestii despre cultura anilor ‘80, e mare fan de jocuri și are prieteni care-i seamănă. Toată cartea e înțesată de referințe la cultura populară americană din alte decade. Serios. Uite un pasaj aleatoriu de pe la începutul cărții:

Mă simțisem precum Clark Kent pregătindu-se să afle în sfârșit adevărul despre originea sa de la fantoma holografică a propriului tată, mort de mult timp. Acum însă mă gândeam la Luke Skywalker, tânăr candidat Jedi, care privea intrarea peșterii de pe Dagobah

Pentru context, tipul ăsta vorbește așa când vrea să urce în podul casei. În plus, își repetă replicile lui Yoda când are ceva de făcut. Face referințe la HAL-9000. Recunoaște dintr-o privire clădiri din filme SF. Când vorbește de maică-sa, o compară cu Sarah Connor. Iar eu, tot citind, semănam cu căpitanul Picard.

Partea amuzantă e că fix tonele de referințe mi se păreau interesante și exotice în „Ready Player One” m-au exasperat în „Armada”. M-aș întreba retoric de ce, dar știu.

Universurile imaginare trebuie să aibă o logică internă. De exemplu, poți să accepți premisa că există o lume în care clasa conducătoare e formată din corbi, iar restul claselor din ființe umane, dar nu prea poți accepta în cazul ăsta ca un cerșetor uman să fie fiul secret al regelui, pentru că dacă ar fi, ar avea pene și ar zbura.

Ei, în „Ready Player One”, premisa era că toți oamenii sunt conectați la realitatea virtuală, dar doar cei care știu extrem de bine filmele, muzica și jocurile din anii ‘80, care trăiesc și respiră doar filmele, muzica și jocurile astea, sunt capabili să găsească răspunsul la ghicitori, să treacă probele și să obțină averea tipului care a creat lumea virtuală. În condițiile astea, e absolut normal ca toate personajele importante să facă zece milioane de referințe și să interacționeze cu cine știe câte lumi recreate după jocurile și filmele decadei. Iar Wade, personajul principal, cu atât mai mult. Totul se leagă.

În „Armada”, Zack e un băiat dintr-o lume asemănătoare cu a noastră din 2017. Tatăl lui era tocilar pasionat de jocurile, muzica și filmele SF din anii ‘80 și ‘90, așa că a început și el să fie pasionat de aceleași lucruri, într-un fel de încercare de a se apropia de taică-su. Iar Zack e, întâmplător, și extrem de bun la un joc numit Armada, în care se luptă împotriva invaziilor extraterestre. Totul e ok până aici, cineva poate avea accidental trăsăturile astea. Problema e că și cei din jur îi seamănă ca stil, astfel încât aproape fiecare dialog e un fel de amestec de replici luate din alte părți și replici originale care să explice un pic contextul curent.

Zack află repede că Armada nu e doar un joc, ci un program secret de instruire a populației în manevrarea unor drone, iar invazia extraterestră nu e o ficțiune, ci o realitate. Iar în momentul în care e luat cu o navă spațială și dus la baza militară, stilul adolescentin, cu referințe și jocuri și luat lucrurile un pic la mișto începe să fie enervant. Omenirea e pe cale să fie distrusă, iar el citează din filme. Extratereștrii vin să atace, dar ofițerii sunt glumeți și fac bancuri și referințe.

La un moment dat, jocul menționărilor devine absurd și distruge forța dramatică a conflictului – dacă personajele nu iau foarte în serios amenințarea cu extincția rasei umane, de ce aș lua-o eu? Iar Cline nu crede nici el în seriozitatea atacului, ceea ce se simte și la nivel narativ: personajele ba se grăbesc spre pozițiile de luptă pentru că le suflă inamicul în ceafă, ba se opresc din drum ca să mai schimbe trei replici din Star Wars.

Nici firul narativ nu ajută. Dacă scoți toate referințele, rămâi cu o poveste destul de clasică despre conspirații și personaje plate care se sacrifică eroic pentru a salva lumea.

Mă mai iau de un aspect: universul jocurilor pe calculator.

În „Ready Player One”, acțiunea se petrece în 2040, într-o lume a cărei istorie paralelă e destul de bine explicată. În „Armada”, acțiunea se petrece acum, iar în afară de jocurile cu extratereștri inventate special pentru carte, nu sunt pomenite detalii care să sugereze că lumea ar fi complet diferită de a noastră. Asemănarea e imensă.

Însă, pentru o carte despre jocuri pe calculator în ziua de azi, are tot felul de ciudățenii. Poate că le remarc pentru că mă joc acum, iar Cline pare că a rămas cu mintea la jocurile de atunci. În „Armada”, tehnologia și grafica au evoluat până au ajuns în punctul în care sunt azi (ba chiar au luat-o un pic înainte), dar stilul de joc a rămas înțepenit în perioada de dinainte ca generația mea să ajungă la școală.

Zack, de exemplu, este al șaselea jucător de Armada la nivel mondial, conform scorului. Iar asta nu însemna nimic în lumea reală, maică-sa îi zice să-și găsească ceva de lucru. Eh, în ziua de azi, dacă ești un jucător de talie mondială, poți ajunge pe scena asta:

Sau, dacă nu, măcar faci streaming și ghiduri pe Youtube, explicându-ți strategiile, și tot câștigi un ban.

Apoi, rare sunt jocurile cu un punctaj care înseamnă ceva deosebit de important. Se măsoară tot felul de lucruri, unele inutile pentru a-ți da seama cât de bun e jucătorul (numărul de animale vânate în Assassin’s Creed), altele care spun ceva, dar nu totul (raportul asasinate/morți/participări la asasinate din meciurile de League of Legends). Lucrurile au devenit mult mai complexe și e greu să creezi un clasament chiar și cât de cât stabil, clar și unanim acceptat.

Asta deoarece conceptul de joc competitiv s-a schimbat enorm. Iar, dacă e să iei la bani mărunți ideea că armata antrenează pe furiș milioane de oameni ca să poată lupta contra extratereștrilor cu ajutorul unui joc, îți dai seama repede că ar trebui să încurajezi puternic lupta în echipă, ca să se acopere unii pe alții, dar asta nu se întâmplă în cartea lui Cline, unde fiecare soldat e pe cont propriu.

„Armada” mi-a lăsat o impresie destul de proastă per ansamblu. Prea mult haos, personaje prea plate, referințe inutile în fiecare minut, faptul că nu reușea să redea o atmosferă tensionată (deși părea să și-o dorească) și că seamănă mai degrabă cu un colaj decât cu o poveste.

Dacă vreți să mă contraziceți, puteți cumpăra „Armada” de pe site-ul Nemira. Sau, dacă vreți ceva mai bun, „Ready Player One” e și el acolo. Sunt și pe eMag, dar acolo sunt momentan cu vreo 15 lei mai scumpe. Și sunt și prin librării, desigur.

Ernest Cline – Ready Player One [recenzie în română]

Fri, 12 Aug 2016 08:21:19 +0000

„Ready Player One” e o carte despre jocurile și filmele anilor ‘80 și despre dragostea față de cultura geek a acelui deceniu. E plină-ochi de tot felul de referințe la jocuri de pe console Atari (și alte console timpurii), la filme ca „Înapoi în viitor”, seriale ca „Doctor Who”, Monty Python și câte și mai câte – de obicei, doar pomenite sau explicate pe scurt, fără să trebuiască să știi ceva de acolo în profunzime.

Într-un fel, mi-aduce aminte de „We Didn’t Start the Fire”: o înșiruire lungă a unora dintre cele mai memorabile lucruri din perioada respectivă, dar care sună bine și dacă nu știi despre ce e vorba în jumătate din cazuri.

Povestea sună cam așa: prin 2040, omenirea e cam în rahat. Mâncare nu, combustibili nu, viață bună nu. Wade Watts e un elev de liceu care locuiește cu mătușa lui într-un fel de turn de rulote puse una peste cealaltă. Uite, o poză cu rulotele luată dintr-un articol care spune că Steven Spielberg o să regizeze filmul:

Însă chiar dacă realitatea s-a dus pe apa sâmbetei, există o realitate virtuală la care se poate conecta întreaga planetă: SISAO, în care există mii și mii de lumi enorme, în care poți fie să te joci, fie să-ți petreci timpul, fie să înveți – aproape orice. Și, pentru că tehnologia a evoluat mult, poți să vezi realmente orice din joc de parcă ai fi acolo.

Evident, cel care a creat SISAO e un tip care a ajuns putred de bogat, James Halliday – un creator de jocuri probabil autist, care n-a prea reușit să se descurce social, dar care a avut de-a lungul întregii vieți un succes nebun pe plan profesional. Halliday e extrem de îndrăgostit de anii ‘80, în care a crescut și de cultura deceniului. Iar atunci când moare (la ceva timp înainte de începutul cărții), lasă prin testament întreaga sa avere și SISAO primei persoane care reușește să ajungă la capătul unei vânători virtuale de comori, mergând din indiciu în indiciu – și singurul lucru de care toți sunt siguri e că indiciile sunt legate de cultura anilor ‘80.

Evident, mulți încep să caute – averea e enormă. Dar anii trec și nimeni nu reușește să găsească nimic. În punctul în care începe „Ready Player One”, au mai rămas în cursă doar cei foarte hotărâți, câțiva nebuni și cei cu o pasiune reală pentru anii ‘80… și o corporație enormă care vrea cu orice preț să preia controlul peste SISAO. Wade Watts e un nebun foarte hotărât cu o pasiune reală pentru anii ‘80, care știe aproape tot ce e de știut despre Halliday și filmele, jocurile și serialele lui favorite.

Acțiunea e destul de simplă: Wade Watts și câțiva alții încearcă să dezlege ghicitorile, să rezolve misiunile și să câștige totul înainte s-o facă corporatiștii. (Bine, se mai întâmplă și prin viața reală câte ceva interesant și se mai schimbă din când în când datele problemei, așa că te ține-n priză.)

Cartea e simplu scrisă și ușor de citit. Am simțit foarte clar faptul că noi n-am avut aceiași ani ‘80 pe care i-au avut alții – la ei era Atari, la noi era Ceaușescu, la ei era Monty Python, la noi erau cartele cu mâncare. Așa că multe referințe au trecut pe lângă mine fără să-mi sune cunoscut… ceea ce n-a fost o problemă. Tot ce era important era explicat, iar dacă nu, oricum nu se bătea apa în piuă pe subiectul respectiv.

Traducătorul pentru versiunea de la Nemira (cea citită de mine) e Mihai-Dan Pavelescu, redactorul e Oana Ionașcu. În mod normal nu aș pomeni redactorul, dar am senzația că „Ready Player One” e o lucrare la două mâini și nu știu de ce. O fi foarte redactată, o fi Mihai-Dan Pavelesu un traducător paradoxal – nu știu.

Cert e că uneori ce citeam suna a română, ba chiar a română de tineri care freacă menta online și vorbesc cu englezisme și cuvinte preluate de pe cine știe unde:

„Ce făceai?” […] „Mă dădeam pe net. Tu?”
„Sorrento, […] vreau ca tu și boșii tăi să știți o chestie. Voi n-o să găsiți niciodată oul lui Halliday. Și știți de ce? Pentru că el a fost mai deștept decât voi toți laolaltă.”
„Nu-i mare chestie! a strigat el. _Nu-i. Mare. Chestie? _Tu-ți bați joc de mine? De-acum ești o legendă, hombre!”

Deci, chiar în regulă, sună a română. Zboară paginile. Însă alteori mi-a stat mintea în loc:

„Însă obținerea accesului la informațiile acelea s-a dovedit a fi o blagoslovire cu două fețe.” – o ce, mă? Știu că acum câteva zile căutam cuvinte legate de preoți, dar totuși.
„dar în lumea reală interacțiunea cu alții mă transforma într-o ruină nervoasă.” – îmi imaginez așa ceva.
„Sixerii foloseau droizii aceștia primordial ca ordonanțe” – primordial, în primul rând, tot un drac.
Mai era și o expresie tradusă mot-a-mot cu cineva care aruncase prosopul, care vine din box (sau alt sport cu bătăi?) și înseamnă „a renunța” – am uitat s-o notez și n-o mai găsesc și pace.

Nu mi se întâmplă prea des să găsesc texte care să fie traduse ba fluent, ba ca nuca-n perete, ba cu expresii care sunt folosite curent în română, ba cu mot-a-mot-uri din engleză, dar „Ready Player One” face fix asta. O fi o referință la Margareta Nistor și la alte persoane care făceau dublaj în anii ‘80? E ceva ce-mi scapă? (și de ce e plin de „realmente” și „finalmente”? Sunt traduceri la „really” și „finally”? Așa par.)

Apoi, o altă chestie paradoxală. O grămadă de cuvinte și expresii sunt lăsate netraduse: Player versus Player, „first person shootere”, „third person RPG-uri”. Ceea ce e ok, e jargonul cu care ne-am obișnuit, e felul în care se discută pe forumuri și pe peste tot. Dar în același timp, cuvinte ca „share”, de exeplu, sunt traduse cu ciudățeniile lor românești, gen „a partaja”1asta e o traducere care apare în Windows în română și în nu știu câte alte părți. Bănuiesc că a fost introdusă de niște bezmetici cărora nu le-a păsat că partajul e o chestie … Continue reading. Apar la un moment dat franșize ale unor companii, nu francize. „Dungeon”, ca în Dungeons & Dragons, e tradus cu „donjon” (chiar dacă e subteran). E ca și cum ar fi ales o direcție generală de traducere (lăsăm în engleză toate chestiile specifice), apoi ar fi schimbat politica pe ici, pe colo.

Însă, per ansamblu, „Ready Player One” e ușor de citit chiar și în română, dincolo de ciudățeniile care răsar din când în când. Cred că ajută și simplitatea stilului original, și faptul că e o carte de acțiune și aventuri.

Mie tare mi-a plăcut și o recomand mai departe, mai ales pentru gameri, adolescenți pasionați de jocuri sau care recită pe dinafară dialoguri întregi din filmele favorite, persoane care au crescut cu Înapoi în viitor. Nu-i perfectă, dar e mișto; cred că o pun pe lista de cărți de folosit ca momeală pentru cei care nu citesc, dacă vreau să-i tentez să citească.

References[+]

    <td class="footnote_plugin_text">
      asta e o traducere <em>care apare în Windows în română</em> și în nu știu câte alte părți. Bănuiesc că a fost introdusă de niște bezmetici cărora nu le-a păsat că partajul e o chestie judecătorească pe care o faci cu o avere, de exemplu la divorț... nu o chestie pe care s-o faci de bună voie cu prietenii
    </td>
  </tr>
</table>

References
↑1