Espresso on Roxana-Mălina Chirilă

Cafele și capsule

Sun, 26 Jan 2020 16:43:26 +0000

Stăteam azi și citeam ultimul număr din DOR când am văzut o reclamă pe care și-o făceau cei de la Nespresso – respectiv, că poți să reciclezi acum capsulele lor de cafea, iar aluminiul din ele poate fi folosit și pentru chestii gen biciclete.

Grozav, dar întotdeauna mi s-a părut o nebunie să folosești capsule de cafea. Și spun asta ca o persoană căreia îi place cafeaua.

Cred că am mai discutat despre asta pe-aici, dar eu când m-am apucat să beau cafea mai des a fost pentru că-și cumpărase maică-mea vitregă un espressor cu capsule de la Nescafe și am început să-l folosesc și eu. După care mi-am dat seama că e o prostie și că ies foarte, foarte scump cu cafeaua, ba mai am și mult gunoi de pe urma lui.

Hai să facem niște socoteli, să vedem cum ieși cu banii dacă vrei să-ți cumperi espressor și cafea.

Aparate de cafea cu capsule (cele mai ieftine variante văzute repede pe eMag):

Dolce Gusto de la Nescafe – 475 de lei
Nespresso mini, la reducere – 390 de lei
Tassimo – 200 de lei

Capsule de cafea:

Dolce Gusto, 3 pachete de 48 de capsule – 74 de lei; 1,5 lei/cafea
Capsule Nespresso, conform site-ului lor oficial – 1,85 lei/cafea
Capsule Tassimo, ce am găsit mai ieftin pe eMag, pachet de 16 capsule – 20 lei, 1,25 lei/cafea

Espressoare care nu sunt cu capsule:

Breville PrimaLatte (ca al meu, nu tocmai vârf de gamă, dar face cafele excelente; cafea măcinată) – 600 lei
DeLonghi ECAM (un aparat similar cu ce are taică-meu, nu mai știu fix modelul lui; cafea boabe) – 3000 de lei

Cafea:

Jacobs Alintaroma, măcinată (de care nu iau niciodată pentru că nu-mi place), 500 g – 18 lei
Julius Meinl roșu, măcinată (cafeaua mea obișnuită), 500 g – 36 lei
Lavazza aurie (e mai deosebită), 250 g – 25 lei

Julius Meinl premium, boabe, 1 kg – 67 lei
Lavazza aurie, boabe, 1 kg – 60 lei

Așa. De obicei folosești 6-9 grame de de cafea/ceașcă. Hai să zicem 8g/cafea, ca să fie pe la mijloc și să punem la socoteală și ce rămâne pe ambalaj și faptul că ai vărsat din greșeală din ea.

Pentru cafele măcinate, avem următoarele prețuri pe cafea:

Jacobs – 0,28 lei/cafea
Julius Meinl – 0,57 lei/cafea
Lavazza aurie – 0,8 lei/cafea

În cât timp sunt mai câștigată cu espressorul meu decât cu cele cu capsule?

Față de Tassimo:
– diferența de preț între espressoare: 400 lei
– diferența între cea mai scumpă cafea de la mine și una obișnuită la Tassimo: 0,45 lei
– 400/0.45 = 888,(8) cafele
– dacă beau două cafele pe zi, ies mai câștigată în: 2,4 ani
– dacă suntem doi și bem două cafele pe zi fiecare: 1,2 ani
– dacă suntem la o firmă și bem 10 cafele: 3 luni

Dacă beau Julius Meinl, diferența dintre cafeaua mea și o capsulă Tassimo e 0,68 lei, deci recuperez în aproximativ 589 de cafele. Dacă beau și o singură cafea pe zi, într-un an stau mai bine. Dacă decid să beau Jacobs, numărul de cafele se înjumătățește și ajungem la sub 300; deci sub un an dacă beau o cafea pe zi.

Față de Dolce Gusto_:
_ – diferența de preț între espressoare: 125 lei
– diferența între cea mai scumpă cafea de la mine și o capsulă Dolce Gusto: 0,7 lei
– 125/0,7 = 178,57 de cafele
– dacă beau două cafele pe zi, ies mai câștigată în: sub 3 luni
– dacă suntem doi și bem două cafele pe zi fiecare: sub o lună jumate
– dacă suntem la o firmă și bem 10 cafele: mai puțin de trei săptămâni

Dacă beau Julius Meinl, diferența de preț dintre cafeaua mea și Dolce Gusto e de 0,93 de lei, deci recuperez în aproximativ 134 de cafele. Dacă beau fie și o singură cafea pe zi, astea sunt cam patru luni. Dacă decis să beau Jacobs, ajungem la două luni.

_Față de Nespresso:
_ – diferența de preț între espressoare: 210 lei
– diferența între cea mai scumpă cafea de la mine și o capsulă Nespresso: 1,05 lei
– 210/1,05 = 200 de cafele
– dacă beau două cafele pe zi, ies mai câștigată în: 100 de zile (un pic peste trei luni)
– dacă suntem doi și bem două cafele pe zi fiecare: o lună jumate
– dacă suntem la o firmă și bem 10 cafele: mai puțin de trei săptămâni

Dacă beau Julius Meinl, diferența de preț dintre cafeaua mea și Dolce Gusto e de 1,28 de lei, deci recuperez în aproximativ 164 de cafele. Dacă beau fie și o singură cafea pe zi, e sub jumătate de an. Dacă beau Jacobs, în trei luni am recuperat diferența.

Deci doar dacă iei Tassimo și bei rar cafea pe un termen relativ scurt ajungi mai câștigat cu aparatul lor decât cu un espressor mai de doamne-ajută.** **Dar un espressor e de obicei o chestie pe care o iei pe termen mai lung, dacă nu cumva te-ai mutat temporar cu chirie în alt oraș.

Ca idee, la noi în casă estimez că se beau cam o mie de cafele pe an, mai mult sau mai puțin: 2/zi eu, 2/zi el, eventual cafele pentru prieteni, minus când nu suntem pe acasă și/sau n-avem chef.

Așa. Să discutăm și de opțiunea lui taică-meu, aparatul de cafea scump, care macină singur boabele.

Taică-meu e mare amator de cafea și are deseori oaspeți. Pentru că aparatul lui numără cafelele făcute, mi-a putut spune că face aproximativ 2000 de cafele pe an (2-3 pe zi el, 2-3 pe zi soția, plus musafiri). Cum aparatul macină singur și nu-i tremură mâna să scape nimic pe jos, o să presupun că folosește într-adevăr 6 grame de cafea la fiecare cafea.

Nu mai știu ce bea, dar zicea ceva de Lavazza la un moment dat, deci o să mergem pe Lavazza boabe. Deci, pe el îl costă cam 0,36 de lei să facă o singură cafea. Asta înseamnă că, într-un an, el cheltuie cam 720 de lei pe toate cafelele pe care le face prin casă și cu care-și cinstește toți prietenii. Pe mine, cu Julius Meinl, m-ar costa 1140 de lei să fac același lucru, deci o diferență de 420 de lei. Cu Nespresso, l-ar costa 3700 de lei, deci cu aproape 3000 de lei în plus decât îl costă acum. Cam cât costă aparatul, practic.

În plus, dacă n-ai capsule, e ca și cum ai recicla ideal. Nu se folosește plastic pentru a face capsule, nu trebuie să duci capsulele nicăieri, nu se consumă nicio altă resursă. Ai doar zațul, care e biodegradabil. Ești și mai eco, și mai câștigat financiar, ai și mai multe opțiuni și poți să-ți faci ușor un cappuccino sau latte cu laptele pe care-l ai în frigider, fără să trebuiască să iei capsule și pentru ăla.

Mașinăria infernală de cafea

Thu, 14 Apr 2016 08:45:33 +0000

Espresso. E peste tot: în cafenele, în baruri, în casele oamenilor, în restaurante, în firme. Nu poți să arunci o piatră într-un oraș cât de cât fără să dai într-o ceașcă de espresso. Așa că atunci când am ajuns în Turcia acum ceva timp, într-un orășel industrial de lângă un sat aflat pe lista UNESCO, am rămas siderată să văd că singura cafea disponibilă era, evident dacă stai să te gândești, cea turcească. La ibric.

„Globalizarea n-a ajuns suficient de departe,” mi-am zis și m-am resemnat cu cafele turcești mai mult sau mai puțin concentrate, cu ceva caimac deasupra – și cu pliculețe de cafea instant, care sunt la Mare Modă pe la turci.

După o lună de zile de cafele la ibric, prima cafea bazată pe espresso a fost ca o mică revelație: cafeaua mea de suflet e chinuită la nu știu câți bari și are nume italienești.

Până la urmă m-am întors din Turcia și am început să apreciez mai tare tot felul de lucruri: faptul că iarba e verde (la ei e galbenă și uscată), trotuarele pe care le poți folosi ca să te plimbi prin tot orașul (dotate cu treceri de pietoni! Turcii nu cred în pietoni), răcoarea – și, evident, cafeaua. Trăiască espresso!

O vreme am mers mai mult prin cafenele, apoi am primit de la taică-meu o mașină de cafea veche de câțiva ani, un DeLonghi fără pretenții, pe care el îl înlocuise cu altceva și mi-l putea da mie pentru teste. Cafeaua nu era grozavă, dar era în regulă.

Până când aparatul a început să curgă și să umple blatul de bucătărie cu apă, așa că a fost aruncat, iar eu m-am trezit în situația în care ori mă întorceam la ibric și cafenele, ori îmi luam soarta în mâini și-mi cumpăram un espressor.

M-am uitat prin catalogul de la eMag și am văzut că sunt tot felul de aparate pe acolo care fac cafea, unele de câteva sute de lei, altele de mii de lei. M-am uitat să văd dacă cele care sar de 10.000 de lei îți fac masaj când ești obosit și îți pregătesc micul dejun dimineața și am văzut că nu, așa că am început să mă întreb ce firme ar fi bune și la ce ar trebui să fiu atentă.

Mi-am bătut la cap prietenii cu de-astea până când mi-au zis să aleg odată ce vreau, pentru că nu mă pot ajuta. Așa că am intrat mai adânc în problemă și am aflat că vreau un aparat cu presiune de 15 bari. Nu pentru că aș fi știut exact ce înseamnă asta – adică, bine, aș putea calcula cu ce forță apasă aparatul asupra cafelei, dar habar n-am de ce 15 bari și nu 10, de exemplu.

…Cândva, în istorie, cineva s-a gândit „Oare n-ar fi mai bună cafeaua asta dacă aș pune-o sub presiune?” Până atunci probabil că o fierbea ca toată lumea la ibric, dar nu, într-o zi i-a venit o idee creață și a descoperit că e bună. Mi se pare că noțiunile de bază ale fizicii sunt mai ușor de descoperit decât o bună parte dintre lucrurile pe care le luăm acum de bune. Obiectele cad, au căzut dintotdeauna, vor cădea mereu – până la urmă te prinzi că poate le atrage pământul. Dar să pui drojdie în pâine, s-o lași la dospit o vreme și apoi s-o pui la cuptor – ce fel de genii nebune trebuie să se fi gândit la asta?!… „Uuuu,” a spus cineva, „hai să amestecăm niște făină cu niște ou, să întindem aluatul rezultat, să-l facem fâșii, să le lăsăm o vreme, să le fierbem și să vedem dacă nu cumva iese ceva bun.” E un miracol că avem tăieței și spaghete. Și pâine. Și prăjituri cu praf de copt.

În fine, am citit că un espressor bun trebuie să chinuie cafeaua la un număr mare de bari, ceea ce mi-a exclus rapid variantele mai ieftine de mașini de cafea și m-a lăsat cu espressoarele get-beget.

„Nu vrei un Tassimo?” m-a întrebat tata, fan al cafelei și experimentelor în toate direcțiile. „Am unul pe aici.”

Nu voiam o mașină cu capsule – am avut așa ceva când eram pe la București și sunt drăguțe ca idee, dar nu-mi lasă loc de manevră. Tassimo, Dolce Gusto – ieftine ca aparate, dar trebuie să iei capsule, care nu-s mereu la îndemână și tind să fie scumpe. În plus, nu prea poți să schimbi tipul de cafea.

„Știi ce cafea mai e bună?” a întrebat tot tata. „Poți să-ți iei o cafetieră – eu am una destul de inteligentă, dacă nu-i pui vasul dedesubt, nu curge cafeaua. O lași acolo o vreme mai lungă să aștepte, că iese bună. Am văzut că prin Anglia sau pe undeva se dau în vânt după așa ceva.” Mi-a explicat și ce tip de cafea folosește și pe urmă m-am prins că și-a făcut un French press improvizat.

Probabil că, într-o viață anterioară, tata a fost cel care a zis: „Oare dacă măcinăm grâul ăsta uite-așa, în loc să-i facem ce făceam până acum, iar apoi îl fierbem în lapte, nu putem obține ceva interesant? I-am putea spune ‘griș cu lapte’. ”

În fine, nu voiam nici French press. Voiam un espressor. Mai mult decât atât, am zis că vreau să aibă câteva caracteristici: să-mi poată face și cappuccino/latte, să poată face și la o apăsare de buton o cafea standard, dar să mă lase și să decid eu fix câtă cafea/cât lapte vreau în cană.

Am cochetat extrem de scurt cu ideea de „să-mi râșnească ea cafeaua,” dar am decis că e prea mare bătaia de cap, pentru că ar trebui să cumpăr cafea boabe și alte povești. În plus, alea sunt mult mai scumpe.

Până la urmă, am ajuns la Breville Prima Latte. Nu e o mașinărie _foarte _scumpă (mai ales în context). Face o cafea excelentă. Pot să fac și doar spumă de lapte cu ea, dacă vreau cacao sau lapte cu miere.

Când a venit, m-am pus pe curățat mașinăria. Am trecut-o prin vreo două cicluri de curățare internă, timp în care a duduit și-a scos aburi de ziceai că-i posedată. În cadrul ușii s-a ițit brusc capul lui D., care s-a obișnuit cu faptul că umplu casa de cărți, puzzle-uri, origami și tot felul.

„Ce-i mașinăria asta infernală?” a zis. Espressorul meu părea să vrea să devină locomotivă cu aburi, dar n-apucase încă să dezvolte decât partea cu aburii.

Așa i-a rămas numele: mașinăria infernală. Cel puțin în capul meu. N-am obiceiul să numesc obiecte, cu excepția notabilă a unui laptop roz, numit Pinky, care mi-a fost luat de exul (din banii mei – l-am rugat să meargă să-l cumpere, eu fiind ocupată, iar el s-a întors cu Pinky, pe principiul că un laptop roz e mai potrivit pentru o gagică; cred că era clar de pe atunci că relația respectivă va eșua dramatic din neînțelegerea părților).

Mașinăria infernală duduie voioasă de luni de zile și sunt încântată de ea. Bine, durează ceva tot procesul de făcut cafea, pentru că trebuie să se încălzească, iar eu trebuie să-i pun cafeaua efectivă la fiecare cană făcută și să-i pun laptele în vas (iar ulterior, să spăl vasul). Dar e excelentă, lucru confirmat și de cei care vin în vizită.

Bine, la început nu mă prinsesem că e o mașinărie italienească, așa că primul espresso a fost undeva pe fundul cănii, tare rău, dar tare bun. Apoi am început să fac espressouri duble când voiam cafea fără lapte.

Singura problemă e că, atunci când fac o cafea cu lapte, cantitatea de lapte care rezultă e un mister. Nu știu de ce – poate că nu reușește să facă spuma de lapte mereu la fel, poate uneori intră mai mult aer și alteori mai puțin. Cert e că uneori cana de cafea era absolut suficientă, iar alteori spuma de lapte se ridica amenințător, la vreun centimetru deasupra buzei cănii.

Imprevizibilitatea asta – și faptul că vasul de lapte n-are niciun fel de marcaj – înseamnă că de la două căni de cafea în plus nu mi-e foarte clar dacă am pus o cantitate de lapte suficient de mare pentru amândoi sau prea mare și o să trebuiască să-mi torn restul în cană după ce sorb câteva guri, ca să nu trebuiască să-l arunc.

Acum câteva zile mi-am dat seama că imprevizibilitatea asta are o soluție: să folosesc o cană de cafea mai mare. Zis și făcut! N-am mai luat-o pe cea pe care o folosesc de obicei, ci am înșfăcat una mare și neinteresantă.

„Să vedem ce faci acum, mașinărie infernală!!!” am spus eu, cu toată siguranța de sine și pompozitatea unui răufăcător din desene animate.

Evident, a început să pună laptele. Aveam opțiunea de lapte dată pe minim, ca de obicei, ca să nu mă înece în spumă. A început să duduie și să tremure ca o locomotivă mică. Bârâituri pe fundal, un ciu-ciu-ciu-ciu ritmic, aburi. Dar n-avea ce să-mi facă și de data asta!

…sau avea. M-am uitat siderată cum reușește să-mi pună laptele în cană fix cât să încapă sub buza cănii. Apoi, cu nonșalanță, a început să bârâie și să dea drumul și la cafea. În scurt timp, nivelul spumei de lapte s-a ridicat deasupra buzei cănii – apoi încă puțin deasupra. Am stat, fără să-mi cred ochilor, întrebându-mă dacă o să dea pe dinafară, dar nu! Cafeaua s-a oprit fix când spuma de lapte se ridica, amenințător, la un centimetru deasupra buzei cănii. Fix cum făcea când foloseam cana mai mică.

„Ai câștigat și de data asta, mașinărie infernală,” am zis eu. „Dar data viitoare, o să vin cu o cană și mai mare!”

Însă bănuiesc că și atunci o să se ridice spuma deasupra buzei cănii. Nu de alta, dar așa e meteahna ei: să fie infernală. Dar în cel mai bun sens.

Mă uit la poza asta și mă gândesc că poate toate epressoarele sunt mașinării infernale.