Eu Personal on Roxana-Mălina Chirilă

Pauză de-o suflare

Mon, 01 Sep 2014 11:16:55 +0000

Am o oboseală extraordinară în oase, de zici că m-am luptat toată luna august cu tot felul de chestii care trebuiau terminate (stai, că așa și e). Singura chestie pe care n-am făcut-o în august a fost să scriu și mi-e ciudă pe mine că m-am aglomerat prea tare și mi-am organizat suficient de prost timpul ca să nu fac acele lucruri pe care chiar aș fi vrut să le fac. Am visat povestiri și scris și s-a ales praful.

Nu-i nimic, și septembrie e o lună (care va cuprinde și ea alte chestii, dar mai puțin urgente și mai puțin dificile), și octombrie e o lună (care va cuprinde, probabil, alte chestii, printre care și scris; musai). Am idei, s-ar putea să am și energie.

Între noi fie vorba, ce-mi place la ce fac e că, dacă am chef de muncă, întotdeauna există ceva de făcut. Singura problemă e că anul trecut nu mi-a picat fisa câte posibilități am. Anul ăsta știu, dar mi-a luat ceva să-mi organizez timpul. Nu că aș fi ratat vreun termen limită, dar mi-am făcut viața personală praf cu dezorganizarea.

Din păcate momentan sunt prea epuizată ca să pot să-l apreciez pe Umberto Eco la adevărata valoare (după cum o arată bara din dreapta a site-ului, aș citi Baudolino) și nu vreau să-mi pară rău mai târziu că am dat peste o carte bună și în loc s-o citesc în tihnă am citit-o pe un fond de oboseală. După trei capitole, pot să spun cu lacrimi în ochi că o să fie una dintre cărțile mele favorite. De ce lacrimi? De la praf, în mare parte, dar și pentru că sunt unii scriitori care au făcut o documentare pe o temă care ar fi suficient de bună pentru trei doctorate, și pe urmă scriu pe tema aia și scriu excelent și sunt puțin geloasă.

(sunt deseori geloasă pe alți scriitori. Sunt geloasă pe Neil Gaiman, că are o grămadă de fire narative în The Sandman pe care le-a legat într-un singur univers complex care stă în picioare în o grămadă de feluri. Sunt geloasă pe tipa care a scris the Sacrifices Arc pentru că a creat o grămadă de personaje și de dimensiuni și a reușit să introducă poezie în niște cărți în așa fel încât m-a făcut să citesc poeziile respective; pentru că e genială. Sunt geloasă pe tipa care a scris cele mai mișto povestiri de dragoste pe care le-am citit pentru că sunt minunate și oribile în același timp. Sunt geloasă pe Susanna Clarke pentru că a scris Jonathan Strange & Mr Norrell care e ditamai romanul, creat cu atâta minuțiozitate încât ai spune că ai ratat o parte din istoria Angliei, pentru că prea dă referințe din tot felul de cărți (imaginare) cu privire la magicienii din diverse ere din zona respective. Gelozia e una din forțele care mă împinge înainte: vreau să pot face la fel. Vreau să mă scol într-o dimineață și să știu cum să scriu un roman la fel de bun.)

Așa că, pentru că nu vreau să-mi stric plăcerea de a citi Eco din oboseală, citesc Cimitirul de Teleșpan. Mi l-a dat o tipă, probabil cu speranța că recenzia mea usturătoare va merita citită. I-a displăcut din prima cartea și mă cunoaște. Eu, din păcate, după o primă reacție de enervare când am văzut _încă _o carte care începe cu defecări și urinări, am ajuns să râd de una singură după vreo 20 de pagini. Spre oroarea mea, cartea mi-e simpatică și-așa, plină de înjurături și scene porno gratuite cum este. Din fericire, nu e o carte care se cere savurată, așa că măcar din punctul ăsta de vedere e ok, nu trebuie s-o las pe când sunt mai trează.

Cam asta-i.

Încercare asiduă de a-mi face trafic (imagine cu mine)

Mon, 29 Jul 2013 19:29:33 +0000

Mi s-a atras atenția că, fiind gagică, aș putea să-mi cresc enorm traficul pe blog dacă aș pune câteva imagini cu mine pe ici, pe colo. Am zis că merită să încerc această ascunsă, secretă și ocultă metodă.

Eu sunt cea din stânga, cu cătușele (dacă priviți cu atenție, veți vedea și un pumnal ascuns). Da, mă îmbrac complet neimpresionant =)) La mijloc se află prietena mea Linda, cu un kilt pregătit pentru tipii care arată destul de bine ca să-l poarte. Și în dreapta se află Anca Adăscăliței, artista care ne-a desenat și care face ilustrații mișto care apar în cărți pentru copii (a terminat artele plastice – și cred că și masteratul de arte plastice, dacă nu-l mai face încă (nu mai țin minte când l-a început)).

(deci, serios, tipa desenează super; dacă aș fi scris cărți pentru copii aș fi fost în genunchi, implorând-o să mi le ilustreze)

„So they had to fight” de Anca Adăscăliței.

Despre paranoia

Fri, 17 May 2013 10:31:27 +0000

Mai demult eram oarecum paranoică. Dacă mă urmărește cineva pe net? Dacă vrea să pună cap la cap detaliile despre mine? Dacă, Doamne ferește, cineva poate să afle cum gândesc din ceea ce spun sau fac?!?!?!?! O_O

Între timp am văzut cât de greu e să-i fac pe oameni să înțeleagă cum gândesc atunci când le explic de zece ori care e faza. Și nu e vorba doar de mine – în general nu înțelegem automat ce e în capul cuiva din câteva indicii bine plasate, ci ne străduim să înțelegem și după ce ni se dă mură-n gură. Așa că m-am calmat.

Adevărul e că lucrurile contează pentru mai puține persoane decât își imaginează unii. Facebookul e plin de anunțuri gen „sunt în barul X”, „mă duc la concertul Y”, chiar și „am plecat să fac duș”. Breaking news: nu le pasă decât celor care postează și eventual unor prieteni. Nu vine Securitatea. Poliția nu îți sparge ușa pentru că ai înjurat persoana greșită. Și dușmanii… freacă eventual menta, uitându-se dacă au ce bârfi despre tine. Îmhî. Teribil. Mă rog, dacă spui că pleci în vacanță pe X zile ai șanse să te expui la o posibilă spargere de casă, dacă hoții știu unde stai… dar chestia asta poate fi evitată în mai multe moduri.

Unul din autorii care mă amuză cel mai mult ca stil, Neil Gaiman, are un blog în care povestește despre câte-n lună și-n stele. Știu cum îi arată casa, baia, biblioteca, pisicile, câinii (câinele, acum), fiicele. Știu ce părere are despre fanfiction, literatură, cărți, tatuaje, testamente. Știu că i se face rău când vede sânge (deși scrie horror XD) și că cel puțin avea obiceiul să citească puțin înainte de culcare. Și zicea la un moment dat că încă așteaptă să vină un fan nebun să i se stabilească în podul casei, cum parcă i se întâmplase lui Stephen King. Toate poveștile astea-mi aduc aminte de faptul că un povestitor o să povestească. În cazul meu, și eu sunt un subiect de povestit. În fond, sunt prima chestie de care dau dimineața și ultima de care mă despart seara.

Nu toți sunt la fel. Ok. Nu e necesar să fie.

Dar mă surprinde când sunt unii care nu se pot decide de care parte a baricadei sunt, fac lucruri publice, apoi se retrag, oscilează înte deschidere și închidere, între instinctul de a ieși în față și cel de a se ascunde în spate.

Cel mai mișto exemplu de genul ăsta a fost cu un actor. A fi actor înseamnă că joci pe scenă sau în filme, da? E o vocație care e efectiv publică, înseamnă că îți asumi faptul că imaginea ta va străluci în fața altora. Te pui în centrul atenției. Ca scriitor, poți ușor să arunci un pseudonim în calea celor curioși. Ca regizor, să apari doar cu numele. Ca muzician poate ajungi doar să compui și atunci nu trebuie să te etalezi. Ca pictor până la urmă e treaba ta. Dar ca actor?… Imaginea ta nu are cum să nu fie dezvăluită, speculată, adusă în ochiul publicului. Când meseria ta e să ieși în fața oamenilor și să te expui, să-ți folosești corpul pentru a transmite o poveste, efectiv nu ai cum să rămâi în culise.

Mai demult era vorba să se facă un film, de care din câte știu s-a ales praful. Regizorul m-a băgat pe mine la scenariu, deși nu era tocmai genul meu de poveste. Mi-a zis ce voia, i-am scris o scenă pe direcția respectivă și mi-am dat seama că nu are o actriță potrivită pentru rol… în afară, eventual, de mine. Chestie de care și-a dat seama și el. M-a chemat, am acceptat, am jucat o zână care era deghizată într-o amintire, am înghețat la filmări de nu era adevărat, pentru că eram costumată într-o rochie de vară și temperatura era pe la 10-15 grade, plus un vânt care te zbura din loc. Jucam scena împreună cu actorul de care ziceam mai sus, personajul principal, și nu știam cum să fac să nu tremur ca varga când se filma efectiv. Până și el se plângea de frig, chiar dacă avea pantaloni, cămașă, bocanci și alte chestii pe care i le invidiam îngrozitor (restul echipei erau cu geci de puf, fir-ar ei).

După experiența asta, am pus niște poze pe net, unde povesteam mai multe despre film, despre filmări și despre cum renunț să mai scriu la scenariu, pentru că filmul se voia foarte alegoric, cu imagini oarecum suprarealiste și ideea era „personajul principal a greșit, iar acum zânele îi explică unde pentru a-l determina să fie o persoană mai bună”. Or, eu scriu mai realist, mai centrat pe personaje și psihologie și nu prea există lecții de viață date ca atare.

Deci am ieșit din echipă și am povestit, pentru că m-a distrat experiența, mai ales că nu m-am ales cu degerături.

Dar aici vine surpriza. Destul de repede am aflat de la regizor că actorul nostru îmi cerea să scot de pe net pozele în care apărea și el. Am rămas cu gura căscată. Nu pusesem poze cu cameramanul sau cu celelalte două persoane care mai erau pe acolo, doar cu actorul, pentru că e actor. Adică de-ăla care apare public. Nu mă gândisem că ar fi fost vreo problemă, pentru că urmam să fim amândoi în film – iar filmele sunt făcute pentru a fi văzute. M-am uitat la poze – nu arăta prost în ele, nu era prins în vreo ipostază aiurea sau ceva de genul. Era efectiv ce s-ar fi văzut și-n film.

Am stat mult să mă întreb de unde decizia asta. Regizorul și-a dat cu părerea că omul poate nu voia să fie văzut cu mine (dar apăream împreună în film oricum). Eu acum mi-aș da cu părerea că nu-și voia poza pe net. De ce?… Nu știu. Pozele cu el de pe net sunt extrem de rare, iar cele care există ilustrează articole care nu-l flatează deloc.

Aș zice că nu-și vrea pozele postate din pură paranoia. Dacă oamenii îl recunosc pe stradă? Dacă știe cineva prea multe despre el? Dacă, Doamne ferește, află cineva cine e? Simțiți absurdul?… Să fii actor și să vrei să nu te recunoască nimeni e ca și cum ai publica o carte și ai spera enorm să nu fie vândută, ca să nu știe nimeni ce idei ai avut.

Dar tendința există. Poate trăim cu un fel de teamă în suflet, cu un fel de vinovăție că nu suntem ce ar trebui să fim. Că avem slăbiciuni care pot fi exploatate. Înțeleg de ce. De fiecare dată când văd polițiști mă apucă emoțiile – dacă traversez greșit strada?! Merg pe zebră și aștept să mă strige din urmă, „Don’șoară, unde mergeți? Nu știți că e ilegal să părăsiți trotuarul?!” Și duc o luptă de autoconvingere – e perfect ok să folosești trecerea de pietoni. Nu e o convenție secretă care funcționează între șoferi și pietoni ca să înșele sistemul și de care nu trebuie să afle poliția niciodată. Zebrele nu sunt făcute de ceata lui Robin Hood noaptea, înarmați cu vopsea de graffitti, gata să lupte împotriva sistemului opresiv și imposibil care nu ne permite să ajungem dintr-o parte în alta a orașului. Totul e perfect legal. Parol.

Poate că paranoia ni se trage de la o rămășiță culturală legată de comuniști și Securitate. Suntem urmăriți. Ne pot găsi probleme și slăbiciuni unde nu ne așteptăm. Putem fi prinși pentru orice. Nu-mi puneți poza pe net, dacă!!! Să nu se afle nimic, să nu se știe nimic, să nu se discute nimic. Șșșșt. Dacă ceea ce se știe despre mine va fi folosit împotriva mea?… Păzea!

Sunt unii care nu vor să fie arătați pentru că e felul lor să fie mai retrași. Ok. Aia e una. Ei sunt oamenii care vin și zic, „Eu aș prefera să rămân anonim, necunoscut, ca și cum n-aș fi” și apoi dispar în ceață în colțul lor privat de lume. Nu e paranoia, e confortul de a nu fi știut și o decizie personală.

Dar restul?… Paranoia. Și zilele astea e paranoia pentru nimic, e o ascundere după deget, o învârtire în jurul cozii. Un stres. Din punctul meu de vedere, poziția se alege așa: care sunt limitele între care îmi permit să fiu sau nu o persoană publică. Un actor nu-și poate permite să nu fie o persoană publică. Un controlor de autobuz, un agent secret, o prostituată nu-și pot permite să fie. Apoi: ce vreau să se știe despre mine și ce nu. Apoi: ce ar fi prea imprudent să se știe. După ce te gândești, alegi o poziție. Și te așezi pe ea și o menții, până în clipa în care intervine ceva care să te determine să o schimbi.

Mai demult și mai acum (poze)

Thu, 16 May 2013 17:20:33 +0000

Un lucru de știut: nu prea am poze cu mine. Poate ar trebui să-mi fac mai des, că mă întreabă lumea cum mai arăt și alte alea.

În iulie 2004, „Cercul poeților reapăruți” (eu eram una din puținele non-poete, ceea ce am rămas până în ziua de azi).

Acum, moi singură, într-o ipostază superbă. În cazul în care nu se vede din imagine, sunt absolut, complet, evident și dincolo de orice îndoială cu totul mai bună decât oricine are onoarea să-mi vadă poza. Hmpf. =)) :))

Un salut către Yogaesoteric

Mon, 14 Jan 2013 16:24:08 +0000

Astăzi, 14 ianuarie 2013, am fost pomenită în mod oficial de către cineva din MISA. Nu e prima oară când mi se întâmplă, dar e prima oară când mi se dă numele. E o ocazie care merită comemorată. Beau, la fel ca Mihai Rapcea, un ceai negru în cinstea voastră!

Prima oară m-a pomenit Mihai Stoian, liderul Natha (ramura daneză a MISA) și unul din personajele importante din filmul erotico-artistic „The Magic Passage” pe blogul lui:

However, we now have direct information from the case file confirming that the three main complaints were made by Virgil Calin, Cecilia Tiz (a proven collaborator of the Romanian Secret Service and convicted for calumnies against the yoga school in Germany by a german court). The last complaint was from a previously unknown Romanian person that has never been in the school but was recently used by some anti-sect movements (some that were publicly exposed in international forums for using unethical methods – i have personally witnessed such exposure of the organization cooperating with this romanian) .

Adică, pe graiul nostru care mult e dulce și frumos, vorba cântecului:

Însă, acum avem informații direct din dosar care confirmă că cele trei plângeri principale au fost făcute de Virgil Călin, Cecilia Tiz (o colaboratoare dovedită a Serviciului Secret Român și condamnată pentru calomnii împotriva școlii de yoga în Germania de un tribunal german). Ultima plângere a fost din partea unei persoane române, necunoscute înainte, care nu a făcut niciodată parte din școală, dar care a fost folosită recent de niște mișcări anti-secte (unele dintre care au fost expuse public pe forumuri internaționale pentru că foloseau metode lipsite de etică – eu personal am fost martorul unei astfel de expuneri a organizației care colaborează cu această persoană română.

Când am citit chestia asta am rămas nedumerită – o fi fost vorba de mine au ba? Că vorba aia, eu, spre deosebire de Mihai Stoian, știu cine sunt. Și știu că am fost la curs. Mai am legitimații și alte povești. Poze cu Ioan Pohariu de la o filmare, chestii de-astea. Mă mai știe lumea. Dar aia cu anti-sectele se potrivea (am avut legături doar cu FECRIS, dar nici Stoian nu se poate decide dacă persoana în cauză a colaborat cu o organizație sau mai multe). Să fie oare vorba de mine?…

Am întrebat în jur. Unii au fost de părere că aș fi eu, alții că nu. Și eu nu știam că aș fi avut cine știe ce influență asupra italienilor!…

Dar uite că și Yogaesotericul confirmă, într-un (nou!) articol despre Virgil Cătălin Călin:

Dar este necesar să se ştie că aceasta nu este tot: dincolo de aceste aspecte elementare pe care vi le-am prezentat aici şi care sunt, așa cum se spune, „la mintea cocoşului”, s-a aflat de curând chiar de la avocații școlii de yoga din Italia că, atunci când au avut ocazia să studieze dosarul (de îndată ce li s-a permis accesul la respectivul dosar), au găsit acolo și declarațiile în mod aberant incriminatoare ale lui Pinocchio-Cătălin! În plus, un element oarecum surprinzător şi chiar nebunesc rămâne pentru noi implicarea (ce a fost de asemenea descoperită din parcurgerea dosarului incipient) a „maha-cutrei” Cecilia Tiz, precum și a unei foste cursante din România, pe nume Roxana Chirilă!

Când am citit asta, am sărit în sus: EU ERAM! Cine e capul răutăților la MISA, împreună cu Cecilia Tiz și Cătălin Călin? Eu sunt! Merită un tango sau nu? Un tango… de Voltaire (nu, nu francezul).

Dar să lăsăm gluma. Articolul în sine e atât de lung încât dacă aș fi fost pomenită undeva mai jos ar fi trebuit să mă anunțe alții că s-a vorbit de mine. Apar un pariu cu Virgil Cătălin Călin că n-a dat bani către MISA, multe acuzații, steluțe strălucitoare în ochișorii lui Nicușor Catrina când vorbește de măreția cursului și de măreția lui Gregorian Bivolaru și ideea repetată că V. Călin ar fi un Pinocchio cu orgoliul uriaș. Se pare că aia cu Virgil Călin, Bucătarul nu le-a mers, că nu era destul de caustică. Pe lângă Mahacutra și Avocățel, un simplu bucătar? Nu, trebuia să găsească ceva mai rău. Încă mai caută, se pare.

Sincer, știu prea puține despre Virgil Cătălin Călin. Dacă nu-l confund cu altcineva, ultima oară l-am văzut pe la Costinești acum mai mulți ani și nu mi-a lăsat o impresie prea bună. El nici măcar nu cred că m-a știut vreodată. I-am tradus răspunsurile către YE în engleză pentru că mi s-a părut interesant ce zicea. Înseamnă oare că-l cred întru totul, pentru eternitate, că am senzația că e îngeraș pentru eternitate? Nu. Dar are din partea mea încrederea pe care i-o acorzi unui om oarecare.

În schimb Yogaesoteric & co. nu au din partea mea niciun fel de încredere. De prea multe ori ne-au aburit în față, sau au făcut presupuneri bazate pe fapte pe care le-au auzit de cine știe unde – Cecilia Tiz, condamnată în Germania! Articole conspiraționiste preluate din Academia Cațavencu! Sau, dacă nu vă convine, uitați-vă cu câtă siguranță spune Stoian că n-am fost la curs, pentru ca YE să-l contrazică după câteva zile, cu la fel de multă siguranță. Asta e MISA. Mereu siguri… fără să aibă siguranța de nicăieri.

Elementar, dragă YE. Dacă ești prins la cotitură îți scade credibilitatea.