Expresii Frumoase on Roxana-Mălina Chirilă

Scris: Stil, autenticitate, nerăbdare, efecte

Sat, 30 Aug 2014 07:50:54 +0000

Din când în când mă contactează câte cineva să-mi dau cu părerea cu privire la creațiile lui/ei literare. Mai un străin, mai niște români, dar ideea e aceeași: „Ce spui de asta?” Am constatat că mă repet destul de mult, suficient de mult ca să încep să mă întreb dacă nu cumva am fixații. Dar, după câteva întrebări încolo și-ncoace, am aflat că mai remarcă și alții aceleași lucruri.

1. Tendințe interne și internaționale de scris prost

La străini am remarcat o problemă cu ieșitul din tipare. Primele încercări de scris sunt deseori nesurprinzătoare, cu un fir narativ care nu prea excelează, fără curajul de a face lucruri noi. Inclusiv am avut un șoc când una dintre tipele care scria niște chestii de-ți stătea mintea-n loc pentru un public restrâns a dat-o pe o poveste foarte generică atunci când încerca să atingă un public larg.

La români alta e problema. Românii încearcă multe, pot fi surprinzători (sau neinteligibili, depinde), dar sunt repeziți. Nu au timp, sunt mereu pe fugă: romanul trebuie scris, trebuie scris acum, trebuie să fie un roman, trebuie să fie acesta! Au un timp scurt alocat pentru treaba asta, deci n-au timp de prostii, fiecare secundă trebuie folosită pentru scrisul romanului! Bine, nu toți, nu e o boală de care suferi în virtutea cetățeniei, dar tendința generală e de a pune ideea pe hârtie, că restul nu contează.

2. Mic glosar al caracteristicilor unui text

„Ideile cărții” sunt acele chestii care, la fel ca genurile epic, liric și dramatic, sunt o obsesie românească, nu universală. De obicei, aceste idei trebuie să fie: a. filozofice, ca în poeziile lui Eminescu despre steaua care a răsărit undeva departe; b. să învețe omul ceva despre viață și lume – deci tot filozofice, dar la o scară mai puțin eminesciană. Părerea mea e că se pune prea mult accent pe treaba asta, dar e doar părerea mea.
Firul narativ este, practic, acțiunea romanului. La noi e considerat tot relativ important, dar depinde de autor exact cât de important. În principiu aș zice că stăm binișor sau chiar bine aici.
Stilul este acea caracteristică a textului care ține de puterea de transmitere a ideilor, stărilor, imaginilor etc. în felul în care o vrea autorul. Recitiți fraza asta, că e importantă. Puteți sări peste restul articolului dacă vreți, fraza asta spune totul.

3. Preconcepții despre stil

Stilul este prost înțeles, poate pentru că ni s-au băgat pe gât așa-zisele „expresii frumoase” când eram mici. Sau poate e din cauza comparațiilor, a metaforelor și a celorlalte figuri de stil poetice lăudate la infinit.

Însă stilul nu înseamnă (doar) metafore și comparații, chiar dacă aparțin de el. Stilul poate fi înflorit, poate fi minimal, poate fi naiv, poate fi cinic. Te poate face să suni ca un țăran simpatic, sau ca un drogat. Poți să scrii mai simplu, ca oamenii să zboare peste pagini, poți să scrii măreț ca să ai un aer de greutate. Oricare ar fi situația, ai deja un stil. Poate fi generic, poate fi distinctiv, poate fi naiv, poate fi filozofic. Dacă e înnăscut, perfect. Dacă știi să scrii într-un singur fel, s-ar putea să fii pus în încurcătură dacă vrei să schimbi registrul.

Dacă stăpânești partea de stil, stăpânești expresivitatea. În momentul în care ai un personaj dărâmat, cititorul simte dărâmarea aia. În momentul în care vrei să spui că e o femeie care arată extraordinar, ești capabil să zici mai mult decât „Era bună. Avea sânii mari și talia de dimensiuni acceptabile.” Vrei să scrii acțiune? Zboară cuțite, săbii, pistoale, mitraliere și James Bond încoace și-ncolo de zici că ești în 007: Pirații din Caraibe vs. Rambo.

Problema unui stil prost e că te trage în jos și cititorul nu știe exact de ce. Se plictisește, e sceptic, te înțelege greșit. S-ar putea să creadă că n-ai idei, s-ar putea să-ți spună că ce scrii tu nu-l prinde. Poate îți spune că e bine, că asta spun mulți când n-au ce spune. Sau și mai bine, tu ai scris pagini de thriller psihologic și el îți spune că e cea mai tare comedie pe care a citit-o în ultima vreme.

O altă concepție greșită e că stilul e forțat oricând încerci să scrii ceva și că e obținut prin întoarcerea asupra textului de o mie de ori. Fals. Stilul se învață, la fel cum se învață și desenatul. Prinzi câteva mișcări, după care le folosești cu din ce în ce mai mult succes și cu din ce în ce mai multă ușurință. După ce-ți intră în sânge, scrii binișor din prima, excelent după ce revii o dată. Deci: stilul se învață; după ce-l înveți, merge din ce în ce mai ușor.

O a treia concepție greșită e că stilul înseamnă non-autenticitate/minciună. Textul inițial e „adevărat”, textul „stilizat” e „fals” – probabil părerea asta e o consecință a concepției greșite nr. 2. Însă stilul înseamnă expresivitate și deci dacă stăpânești partea de stil, textul ****e mai fidel intențiilor și ideilor tale.

4. Exercițiu pe tema dată

Ca exemplu, scot de la naftalină un început de poveste de-al meu din 2005, când eram convinsă că stilul e o bătaie de cap inutilă:

Preotul intră în camera întunecată a bătrânei ducese. Ochii lui ageri scrutară camera surprinzător de simplă pentru o femeie de rangul bătrânei. Muribunda era întinsă pe pat şi părea mai liniştită decât mulţi alţii pe care preotul îi văzuse aproape de sfârşitul vieţii. Lângă pat, pe unul din cele două scaune din încăpere şedea o călugăriţă severă, în vârstă.

Călugăriţa se ridică de pe scaun şi îşi plecă uşor capul sub formă de salut, părând puţin nemulţumită.

-Părinte.

A se remarca: expresia forțată „ochii lui ageri scrutară”, numărul scaunelor din cameră (nimănui nu-i pasă câte scaune sunt, dar ca începătoare mobilam camera de parcă ar fi contat), faptul că nu știu cum să vorbesc despre ducesă și cum să spun că ar trebui să aibă o cameră bogată, dar n-are. Apoi, faptul că nu e nimic interesant mai sus. Eu-din-trecut ne spune că ar trebui să fim mirați de ce liniștită e bătrâna când moare, dar eu nu-s.

O pauză scurtă, ca să comemorăm sacrificiul pe care-l fac recunoscând că textul e al meu. (da, scriam cu diacritice de atunci, nu că m-ar fi ajutat prea mult)

(o muribundă bătrână care nu prea mișcă, cine s-ar fi gândit?)

(Preotul o fi fost în război, de a văzut atâția muribunzi zburdalnici încât rareori vedea unul mai lipsit de viață)

Așa. Revenim. Azi aș începe o povestirea pe ușor altă direcție (deși nu merită începută deloc). Nu mă mai bazez pe aceleași elemente, am renunțat la încercarea de a transmite idei înțelepte (dacă vreau să comunic lumii ceva punctual am un blog la dispoziție). Sunt mai cinică și-mi plac situațiile complexe, jocurile între personaje. Hai să zicem ceva de genul, păstrând elementele concrete din varianta veche:

Timp de treizeci de ani ducesa nu lăsase pe nimeni să intre în dormitorul ei și-și păstrase casa tăcută și întunecată ca o chilie, dar acum fii mari scotoceau prin toate dulapurile; preotul nu știa ce căutau și nu voia să afle. În hol, fiicele cărau o scară ca să urce în pod și să-și împartă bijuteriile de familie, în timp ce soții lor se certau cu o servitoare.

Dormitorul ducesei fusese invadat, apoi abandonat – era singurul loc unde nu era nimic de valoare și deci era singurul loc liniștit din casă. Nonagenara privea în gol, liniștită, poate fără să-și dea seama de ce se întâmpla în jurul ei, inconștientă poate și de călugăriță bătrână și severă care o veghea de pe un scaun.

Preotul se îndreptă spre pat, întrebându-se dacă mai avea pe cine să împărtășească. Călugărița se întoarse spre el și se ridică în picioare, salutându-l cu o formalitate exagerată, aproape batjocoritoare.

– Părinte.

Nu e tocmai cea mai extraordinară chestie pe care am scris-o în viața mea, dar nu vreau s-o duc nicăieri și n-am nimic de zis de fapt. Circumstanțe atenuante.

Acuma, povestirea originală era, în mod regretabil, un fel de parabolă cu morală la capăt. (dacă mai fac vreo mărturisire jenantă o să încep să regret că nu beau destul de des ca să am alcool la îndemână, să pot să-mi înec amarul) Asta înseamnă că stilul ar trebui să fie simplu, fără zorzoane cu răutăți familiale, cu personaje schițate și mesaj la final. Dacă e să simplific înspre direcția asta:

Bătrâna ducesă era vegheată pe patul de moarte de o călugăriță severă. Ușa camerei simple și întunecoase se deschise și preotul intră pentru ultima împărtășanie.

– Părinte, zise călugărița.

Dacă toată povestirea merită doar o jumătate de pagină, varianta asta e ok. Cititorul nu moare de plictiseală pe drum, are o imagine relativ clară a atmosferei și situației și nu își bate capul cu tot felul de detalii despre personaje, relații dintre personaje, avere, moșteniri. Puțin mai jos, după pasajul ăsta, merge băgată o jumătate de frază despre cum ducesa e o femeie austeră și s-a rezolvat și camera simplă și întunecoasă.

5. Ce ține de stil

Vocabularul folosit, registrul cuvintelor (într-un fel vorbești când povestești de lumea realistă a mahalagioaicelor, altfel când ai o poveste de dragoste în secolul 18)
Nivelul de detalii date
Direcția pe care sunt date detaliile respective (decor, relații între oameni, caracterizare – care e importantă în contextul de față?)
Organizarea frazelor pentru a obține diverse efecte (scurte: merg pentru acțiune; complexe, cu „paranteze”: sunt mai dificile, funcționează pentru ceva filozofic; lungi și curgătoare, în care nu se revine la idei precedente: fluență, scufundare în text; etc.)
Raportul între povestit concepte și povestit scene (Herman Hesse vs. Salman Rushdie – două extreme)
Șamd. Practic poți enumera aici cam orice poți face cu câteva cuvinte, orice alegere care se reflectă în felul în care scrii o frază, de la greșeli de gramatică intenționate la înlocuit înjurături cu $@#$!!!

Toate astea pentru ce? Pentru a obține o anumită reacție de la cititor. Partea proastă e că sună foarte complicat, mai ales când le despart în halul ăsta pe tot felul de criterii. Dar aici iese la iveală analista din mine, cea care stă să descoasă probleme aproape obsesiv.

Partea bună e că după ce începi să prinzi șmecheria, stilul e simplu și vine automat. Și nu e necesar să ai toate lucrurile de mai sus împărțite pe categorii clare și distincte. Ăsta e doar stilul meu de a aborda problemele. 😛

Ideea unui roman și alte boli ale teoriei române despre literatură

Thu, 27 Jun 2013 20:16:18 +0000

Acum câtva timp discutam cu un prieten despre „Flight from Hell”. Adică romanul pe care-l scriu. Dar sincer, putea fi absolut orice roman pe care l-aș scrie sau l-aș citi, pentru că întrebarea ar fi rămas aceeași.

– Care e ideea romanului tău?

Am deschis gura. Am închis gura. Am deschis-o. Și pe urmă i-am spus crunta realitate: romanul meu nu are nicio idee. Conține multe idei, dar nu are o idee. Presupunând prin absurd că romanul ar fi vreodată studiat în școlile românești, răspunsul corect la întrebarea „Ce voia să spună autoarea?” ar fi o pagină goală.

Autoarea nu voia să spună nimic altceva decât ce a zis – cel mult ar fi vrut să spună mai bine. Dacă voia să spună ceva teoretic, să reveleze secretele universului sau în general să-și expună ideea despre lume, autoarea și-ar fi scris părerea pe blog. Ar fi scris o carte de non-ficțiune. Ar fi scris un eseu sau două. Ar fi mers la talkshowuri. Și-ar fi făcut o sectă. Ar fi deschis un stand publicitar. În niciun caz nu ar fi scris un roman, pentru că fiecare înțelege ce are chef dintr-o carte și pe urmă vin criticii să trântească simboluri falice în fiecare sabie și turn, sau simboluri marxiste în fiecare „N-a vrut boul să-mi dea o bere”.

Când scriu mă doare-n cot de teorie. Îmi văd personajele, știu unde vreau să le duc, știu ce ar spune și ce ar face și încerc să țin în mână o sută de detalii. Îmi pasă de poveste, nu de simbolismul ei. Îmi pasă de psihologie, de plauzibilitate. Problema mea principală, în momentul de față, e cum să scot o sucubă din peisaj fără să mi se apuce diavolul din cameră de moralizat.

Nu, zău. E o problemă.

Nu vorbesc de stil, deși și de acolo pornesc câteva schimbări în poveste (v-ați întrebat vreodată câte dintre marile idei ale lui Eminescu au fost modificate sau explicate într-un fel sau altul din simplul motiv că trebuiau să-i iasă ritmul și rima?). Vorbesc de poveste în sine, care e vie, trăiește, care trebuie scrisă, condusă, gândită. Literatura ar trebui să reflecte bucăți de realitate – nu să fie carne aruncată pe un schelet de idei, pentru ca apoi cititorii să canibalizeze cartea pentru a da din nou de schelet.

Am un singur teoretician literar care-mi place enorm. De fapt, îmi place o propoziție din el. Dar aia mi-e carte de căpătâi în ce privește scrisul și interpretatul: „Autorul e mort.” L’auteur est mort. Roland Barthes, 1968. În clipa în care cititorul se apucă de citit, autorul moare. Nu mai are autoritate asupra textului lui – în niciun caz nu e Dumnezeul cărții, care poate lămuri orice și oricând. Cititorul preia ștafeta: el e cel care interpretează totul prin prisma proprie, care vede idei și conexiuni. Poate chiar mai bine decât autorul.

Am scris odată o poveste în care era vorba de un tip căruia începe să-i curgă apă prin cablul de la internet de fiecare dată când plouă – dar oricât sună la firma de internet, cei de acolo îl iau peste picior. Prin cablu curge din ce în ce mai multă apă însă, îi inundă casa, îi inundă cartierul, inundă lumea. Tipul își face o bărcuță din ce găsește prin casă și reia povestea lui Noe, cu porumbelul, până reușește să ajungă înapoi pe uscat. Povestea a fost preluată de revista celor de la studii americane de la Universitatea din București, [Inter]Sections.

La ceva timp după ce era deja pe net, după ce fusese apreciată și lumea comentase, am sunat o prietenă, foarte entuziastă:
– Hei, am zis, acuma-mi dau seama că faptul că apa îi vine prin cablul de net e un fel de metaforă pentru puhoiul informatic din ziua de azi!!!
– Mă întrebam cât o să-ți ia să te prinzi, mi-a răspuns calmă.

Povestea apăruse dintr-un caz real (unei profe îi picurase cablul de la net când ploua) și un chef de a scrie ceva absurd și sec.

E povestea lipsită de idei și interpretări, doar pentru că eu nu mi-am dat seama că ele există până când mi-au zis alții de ele? Nu. E romanul lipsit de idei și interpretări? În niciun caz. Dar simt că rolul meu ca autoare e să răscolesc în adâncuri și să văd ce găsesc – și să-mi dau seama dacă ce am găsit are valoare sau nu. Nu e rolul meu să decid ce găsesc ca să știu unde să răscolesc.

În România autorii sunt tratați ca niște genii care scriu cu condeie din care picură câte un monument. Sunt niște zei creatori care construiesc așa cum îi taie capul, revelând secrete extraordinare și chestii de pici lat. Scriu frumos, literar, scriu pompos de se vede de la trei kilometri că scriu Literatură. Și sunt toți monstruos de măreți. Eminescu e Luceafărul poeziei românești, adică a apărut scurt pe cer, dar toată lumea știe ce-i cu el. Când suflă asupra unei pagini, pe pagina aia Dumnezeu însuși întipărește înțelepciune. Când s-a născut au cântat teii și s-au cutremurat turcii și păsărelele somnoroase. Când a murit a mugit marea de ciudă. Sadoveanu e Ceahlăul literaturii românești – masiv, greoi, te uiți de sus până jos la el și decizi să-i întrebi pe alții cum e drumul și dacă n-ar putea să-ți dea câteva poze, că n-ai chef să vezi tu însuți cum e. Când scria el picau baltage din cer și istoria se înfoia toată ca o plăcintă. Și asta se întâmpla pentru că scriitorii sunt superiori celorlalți oameni, sunt cumva scoși din realitate, neatinși de cotidian.

Din păcate, asta e teoria română despre literatură pe care o întâlnim în școli: romanele nu au idei, nu au interpretări – ele au o idee: cea pe care o voia autorul; literatura adevărată e măreață, sublimă și plină de filozofii ascunse: nu e plăcută, interesantă și distractivă; scriitorii scriu cu epitete și metafore și în general „expresii frumoase”; cititul nu e citit, e lecturat în lecturi obligatorii.

Eu sunt de părere că ăsta e un românism pe care l-am putea abandona liniștiți. Să vină Barthes și literatura scrisă pentru cititori! Să vină poveștile, personajele, umorul!