Facebook on Roxana-Mălina Chirilă

Platformele și cenzura

Mon, 07 Feb 2022 08:58:54 +0000

Nu știu dacă ați auzit zilele astea, dar e ceva scandal cu Joe Rogan și Spotify. Joe Rogan e creatorul unui podcast de tip talkshow în care are tot felul de invitați pe care-i ține de vorbă cu orele. Unii sunt mai răsăriți, alții sunt mai puțin răsăriți. Spotify e o platformă de streaming audio care a cumpărat exclusivitatea podcastului lui Joe Rogan în urmă cu ceva timp. Din câte știu, Joe Rogan e considerat mai de dreapta; n-aș putea să vă dau detalii, pentru că nu mi-a păsat, dar țineți minte faptul ăsta pentru că devine relevant mai târziu.

Nu urmăresc podcastul lui Joe Rogan; nu din motive politice, ci pentru că între a asculta un talkshow și a nu asculta un talkshow o să aleg aproape întotdeauna a doua variantă. Dacă e să ascult un podcast, o să ascult unul de ficțiune sau unul de istorie (a României, a filozofiei șamd.).

În fine. Joe Rogan a avut niște invitați care erau mai anti-vacciniști, lucru care a dus la un mic scandal. Pentru că Spotify a refuzat să ia măsuri, niște muzicieni și-au retras muzica de pe platformă ca protest. Povestea nu s-a terminat acum: unele episoade ale podcastului lui Joe Rogan au fost eliminate din Spotify – nu pentru că dezinforma medical (cele cu dezinformarea pare-se că au rămas), ci pentru că Rogan a folosit în ele ceea ce americanii numesc „the n-word”. Pentru că noi nu suntem americani, o să vă spun că e vorba de cuvântul „nigger”, a cărui folosire în _orice _context e cea mai mare crimă lingvistică pe care o poți comite acum în SUA, dacă ești orice altceva decât negru.

Evident, acum se discută despre libertatea de exprimare, panseluțe de stânga rănite în aripă, „cancel culture”, faptul că stânga pune pumnul în gura cetățenilor șamd.

Părerea mea e că problema e ceva mai vastă și are mai puțină legătură cu orientarea politică și mai multă cu profitul.

Platformele nu sunt prietenii noștri

Am mai zis-o și în alte dăți, o mai zic și acum: platformele nu sunt prietenii utilizatorilor. Sunt făcute pentru profit, ceea ce nu e o acuzație, ci o situație care trebuie înțeleasă un pic mai profund. Da, vor bani – până la urmă, toți vrem bani, cu ei ne cumpărăm lucruri. Dar ce înseamnă să ai o platformă enormă al cărei scop e să producă bani?

**Modelul de lucru al platformelor, de la Facebook, la Twitter, la Netflix, la Spotify, la Youtube_, _**este să aibă extrem de mulți utilizatori pe care să-i valorifice, ori prin abonamente, ori prin reclame. Vorbim de sute de milioane de indivizi din întreaga lume, care vorbesc limbi diferite – și care, fiecare, aduce extrem de puțini bani la companie. Poate că și 10 euro/lună contează pentru buzunarul individual, dar pentru o companie sunt aproape nimic. Important e că se adună extrem de mulți care să plătească.

Dar asta înseamnă că resursele alocate pentru fiecare utilizator sunt foarte mici. Nu-ți permiți să ai moderatori care să verifice toate postările, toate clipurile, toate podcasturile, toată muzica. Începi să te bazezi mai mult pe raportări și să vezi imaginea de ansamblu: supărarea unui om e aproape nimic. Supărarea a zeci de mii deja devine o problemă. Scandalul în presă trebuie rezolvat înainte să scadă valoarea acțiunilor. Imaginea firmei trebuie salvată, ca să nu pierzi numerele alea mari.

Asta înseamnă că, din când în când, un grup mic și vocal poate să întoarcă lucrurile pentru că face suficient de mult scandal. Ideea e să-i faci să tacă.

Poate că, la nivel individual, unor persoane din companie le pasă sincer de morală, dar compania ca întreg e în general indiferentă. Vrea să rezolve problema cât mai repede, mai eficient și cu cât mai puțin efort.

Eficiența companiei e diferită de eficiența unui om. Scopul nu e să rezolve problema exprimată deschis – acea problemă îi e, la modul sincer, indiferentă. Scopul e să _păstreze utilizatorii, _să capete alții noi și să-și crească profiturile. Ca atare, nu are o moralitate care să nu fie dictată de piață.

**Eficiența în acțiune a companiei e dictată de următoarea idee: care este minimumul pe care-l pot investi ca timp, bani și efort pentru ca lumea să rămână aici? **Oamenii nu trebuie neapărat să fie mulțumiți, ci să nu fie atât de nemulțumiți încât să plece.

Cenzură la scară mare

E plin internetul de cenzură – nu doar aia de „cancel culture” asociată cu urletele stângii, ci de tot felul de tipuri. Cea de stânga iese în evidență la noi pentru că românii stau mai mult pe internetul românesc, aud de scandalurile legate de vedete și, mai ales, au o oroare de stânga, care a fost reprezentată caricatural în presa noastră încă din anii ‘90 și a fost preluată în aspectele ei cele mai tembele de activiștii noștri de carton.

Dar pe internetul mai larg, se întâmplă des așa: o platformă nouă pornește la drum foarte prietenoasă cu utilizatorii și cu interesele lor de nișă. Atrage un număr mare de oameni și devine cineva. Iar în momentul în care depășește un anumit prag, cineva de sus își dă seama că deschiderea respectivă are aspecte… insalubre. Care dau prost. Așa că decide să facă o epurare și să fie mai pe placul populației generale.

Eu am avut legături de-a lungul timpului cu fanfiction.net, LiveJournal, tumblr.com. Niciuna dintre platforme nu era perfectă și întotdeauna există ceva dramă în comunitate. Dacă ai texte scrise (fanfiction.net), ai șanse ca cineva să ți le plagieze, sau să ți le fure și să le posteze altundeva. Ai hărțuire, desigur. Ai boți care fac spam.

Ce s-a întâmplat cu platformele astea e că la un moment dat au zis „omg, aici e pornografie!” Și era. Pentru că era permisă. Pentru că se scria erotica (fanfiction.net) sau pentru că artiștii își postau desenele cu nuduri. Iar unde e voie să pui așa ceva, oamenii de bună credință își etichetează creațiile ca atare, ca să nu dai de ele din greșeală, ci doar intenționat.

Dar, pentru că pornografia e O Problemă, iar copiii dau clic pe „Am peste 18 ani”, s-a trecut la ștergerea conținutului 18+. Cum s-a făcut asta? Nu cu moderare, desigur, ci algoritmic. Tot ce e etichetat corect dispare. Pe fanfiction.net au dispărut o grămadă de povești peste noapte, spre oroarea generală a multora. Pe Tumblr o grămadă de artiști (ca Stjepan Sejic, să zicem) s-au trezit că de unde aveau o prezență pe un site a cărui deviză era în mare „fă ce vrei”, acum nu mai aveau voie nici măcar cu poze cu sfârcuri care par feminine.

Pe LiveJournal, care au fost cumpărați de ruși, a dispărut (din câte am înțeles) cam orice era LGBT.

„Dar pornografia e cââââh, de ce ai vrea așa ceva?” o să vă aud pe unii dintre voi zicând. În primul rând, nu toată pornografia e câh, uneori e mișto, iar eu vă voi bănui acum de un pic de ipocrizie. Iar în al doilea rând… lucrurile astea au fost implementate algoritmic, ceea ce duce la două rezultate nasoale în două stiluri diferite.

În al doilea rând, faptul că spui „nu mai e voie cu pornografie” nu înseamnă că pornografia dispare. Dispare ce e de bună credință, etichetat cu grijă ca atare și semnalat. Ceea ce e neetichetat, spamul roboților care-ți trimit poze pornografice marcate ca „baloane de săpun” sau „poză cu apus”, alea rămân. Cei care vor să rămână pe platformă, în ciuda faptului că platforma nu-i mai vrea, nu mai etichetează corect. E greu să dai intenționat peste pornografie, dar devine mai ușor să dai peste ea accidental. Mai ales pentru că moderarea nu se face la un nivel foarte atent.

Apoi, interzicerile făcute prin algoritmi duc în cele din urmă la absurd. Tumblr a cenzurat poze cu deșertul, pentru că AI-ului îi semăna prea mult a femeie dezbrăcată. A cenzurat clătite. Recent, nu mai puteai găsi rezultatele unor căutări precum „fată” sau „postările mele” sau „Alec Lightwood”, pentru că erau marcate ca fiind asociate pornografiei (Alec Lightwood e un personaj dintr-un serial pentru adolescenți, Shadowhunters). Iar istoria spune că unele dintre primele lucruri care dispar sunt materialele LGBT, chiar dacă nu sunt pornografice, precum și grupurile de supraviețuitori de abuzuri, care sunt victime colaterale. Dacă cineva interzice „viol” pentru că vede că se scriu povești despre așa ceva, și „sunt victima unui viol” e o propoziție interzisă.

Cenzură și cenzură

Cel mai des ne atrag atenția cazurile precum cel al lui Joe Rogan pentru că acolo e vorba de un singur individ.

Dacă sunt afectați zeci de mii de oameni de politici schimbate sau aplicate absurd, atunci se poate da vina pe o „eroare de sistem” sau se poate da din umeri – așa e voia platformei, să scoată materialele care fac cutare sau cutare lucru. Se discută în termeni mai largi și suntem mai permisivi, pentru că nedreptatea nu mai pare punctuală contra unui singur om sau a unei singure situații, ci e egalitară. Dacă toți sunt tratați la fel, e mai corect, nu? Dacă nu, pare o vânătoare de vrăjitoare.

Și poate că așa și e. Poate că ne interesează mai mult ca regulile să fie aceleași pentru toți și să nu se aplice la unii da, la alții ba. Poate că e mai acceptabil ca o platformă să-și schimbe politicile legate de conținut decât să decidă că un om e de vină. E, într-adevăr, mai egalitar.

Doar că problema e alta: și regulile trebuie să fie corecte și bine gândite, chiar dacă se aplică tuturor. Iar companiile nu au niciun interes să facă reguli corecte și bine gândite, pentru că ar costa prea mult și rezultatul nu e garantat. Nu caută dreptatea, nu caută să facă o comunitate cât mai bună pentru toată lumea, ci caută cel mai bun echilibru între efort și rezultat.

Se plânge lumea de rasism? Cel mai simplu e să interzici un cuvânt. Serios, îi descoperi folosirea cu o singură căutare sau ascultare, și cuvântul ăla ori e, ori nu e acolo. Se plânge lumea că vrea ca minoritățile LGBT să fie tratate mai bine? Bagi opțiuni pentru pronume. Serios, nu e nimic mai simplu decât să bagi câteva opțiuni în plus, o poate face un singur om într-o după-amiază în care își face și siesta. După ce faci treaba asta, zici, „Nu suntem perfecți, dar iată că ținem cu minoritățile”, apoi îți vezi de treabă. Iar oamenii probabil or să spună că e o prostie, dreapta se enervează pe stânga, dar platforma nu e mai puțin utilizabilă sau mai puțin pe gustul dreptei.

Se plânge lumea de pornografie? O interzici, cel puțin aparent. Gata, nu mai sunt discuții. Se face scandal că LGBT îndoctrinează? Păi, nu mai permitem LGBT, cel puțin aparent – uite, dacă dai o căutare, nu e.

Companiile nu au nevoie de moralitate ca să-și facă treaba, ci de aparența moralității. Cu cât modelul lor de afaceri ține mai tare de păstrarea oamenilor captivi pentru sume de nimic, cu atât mai puțin interes au în a-i face să fie mulțumiți.

Nu e vorba de stânga și de dreapta, ci de profituri și de inerție. Ah, că uneori acțiunile lor au rezultate nedorite? Da, evident că se întâmplă. Da, uneori lumea se enervează atât de tare încât într-adevăr au de pierdut. Da, au existat platforme care s-au scufundat din decizii de-astea luate la oha. Dar de multe ori le merge pariul și pot să-și minimizeze pierderile cu o mișcare care ia ochii lumii.

Deci, ce să vă zic? Am același sfat ca întotdeauna: faceți-vă locuri proprii pe net, nu vă bazați pe Facebook/Twitter șamd., și nu luați de bune tot ce spun companiile mari, pentru că deseori tot ce vor e să meargă înainte cu cât mai puține bătăi de cap și or să spună ce cred că vreți să auziți.

Facebook ar vrea să facă click bait

Thu, 11 Nov 2021 08:05:20 +0000

Nu prea mai stau pe Facebook, pentru că e o jegoșenie de site care nu-mi aduce bucurii și care insistă să-mi arunce în față tot felul de lucruri pe care nu mi le doresc. Așa că, atunci când intru, nu pot să nu remarc faptul că începe să pută a disperare pe acolo. Nu, nu din partea utilizatorilor, nu din partea influencerilor, ci din partea site-ului ca atare.

Acum un număr de ani, când intram pe Facebook, puteam să-mi personalizez cât de cât experiența. Urmăream niște oameni și niște pagini, primeam notificări când îmi comenta cineva și cam asta era tot.

Se simțea dorința de clicuri și engagement și atunci – prin modul în care postările pe care le vezi nu sunt ordonate cronologic, ci sunt aruncate semi-aleatoriu ca să poți da refresh de o mie de ori și să tot vezi altceva. Dar pe măsură ce a trecut timpul, disperarea celor de la Facebook s-a tot accentuat.

Lucrul ăsta se vede cel mai clar când e vorba de notificări. Dacă stai toată ziua pe site, probabil că notificările te mai anunță ce ai putea să vezi interesant. Dacă intri o dată la câteva zile, îți dai seama cât spam e acolo.

Ia, să vă arăt și vouă ce notificări am mai primit de curând:

Nu țin minte să fi cerut notificări de la Humble Bundle. Pur și simplu m-am trezit cu ele.

Dar am mai avut notificări cum că prietenii au comentat pe postările mele, au reacționat la postările mele, au comentat pe postările altora, au reacționat la postările altora și au făcut tot felul de mărunțișuri. Asta ca să nu mai vorbesc de stories, postările care dispar după o zi (sau nu știu cât) și care sunt menite probabil să ne facă să simțim că pierdem ceva dacă nu ne uităm la ele.

N-aș zice că lucrurile astea ne ajută, chiar dimpotrivă. E cineva fericit pentru că primește notificări aiurea? Se bucură cineva că nu mai vede postarea aia de acum o oră și nu mai știe unde s-o caute? E cineva încântat că are statisticile umflate (în afară de cei care vând statistici)?

E greu să crești constant ca platformă, mai ales după ce ajungi să fii un gigant global. E nasol când ai ajuns la maximumul posibil de utilizatori de pe piețele-cheie, care s-ar putea chiar să devină mai puțin active, și când începe să scadă interesul printre tineri. Se pare că pur și simplu te apucă disperarea și singura soluție e să faci mici mârlănii.

Rețelele de socializare nu ne sunt prietene (2020)

Sun, 14 Jun 2020 14:47:52 +0000

Trece timpul și scrisul pe internet începe să devină sinonim cu scrisul pe rețelele de socializare. Mai un Facebook, mai un Twitter, până când cealaltă parte de internet devine oarecum secundară.

Asta e o problemă. Sau, mai exact, vine cu o serie întreagă de probleme.

În 2017, spuneam că situația ne face vulnerabili. Mai exact, dacă tu ai toată activitatea pe o rețea de socializare, pierzi tot în momentul în care se întâmplă ceva cu rețeaua, ori cu relația ta cu rețeaua. De cele mai multe ori, chestia asta ia forma unei blocări pentru că ai încălcat termenii și condițiile rețelei, dar…

Întreaga platformă poate să se ducă pe apa sâmbetei. Pare greu de crezut acum că Facebook ar putea să moară vreodată, dar nimic nu e invulnerabil, iar pe internet lucrurile evoluează foarte rapid. Încă țin minte când mai toate discuțiile interesante se petreceau pe forumuri, iar acum doar câțiva dinozauri gen Softpedia mai există. Facebook nu e invulnerabil. Nu știu ce l-ar putea distruge, dar mereu e ceva

Dar mai mult decât atât, rețelele în sine, așa cum sunt acum, au problemele lor. Când ești pe platforma altcuiva, joci după regulile ei. Ce promovează, explicit sau implicit? Ce îți permite să faci, explicit sau implicit?

Facebook – de la privat la public

[][3]

Poză de la Ioana Laura Florescu (Marcica Belearta), care e de urmărit pe Facebook.

Facebook e un gunoi. Dar e genul de gunoi care n-ar recunoaște nici în ruptul capului că e un gunoi, pentru că este un gunoi scump.

Valoarea reală a rețelei constă în numărul mare de utilizatori. Ai impresia că întreaga societate e acolo, iar cine nu e, e uitat sau greu de găsit. E plin de persoane private, persoane mai puțin private, mici VIP-uri, politicieni, mici afaceri, instituții publice, companii internaționale.

Facebook a fost gândit inițial ca site pentru oameni care se cunosc între ei. De aici apar problemele de granițe. Când scrii ceva pe Facebook, se consideră personal și privat? Sau public? Vrei să vorbești doar cu prietenii, sau și cu prietenii prietenilor și cu necunoscuții? Te împrietenești cu oameni pe care ai vrea să-i cunoști, sau cu oricine?

Teoretic, poți să-ți calibrezi setările de confidențialitate. Practic, să fim serioși.

Apoi, suntem împinși unii spre alții de parcă am fi toți o familie. Vedem postări vrute și nevrute, putem comenta aproape oriunde, iar dacă blocăm pe cineva, nu ne mai vedem reciproc deloc, de parcă am fi verișori enervanți care vor să se urască până la sfârșitul veacurilor. E grozav dacă asta e intenția, dar e mai puțin grozav dacă ești o persoană publică și vrei să lași lumea să vadă ce scrii, dar să interzici accesul nebunilor.

Facebook a evoluat ca un labirint al comunicării. Scopul tău poate că e să-i urmărești pe cei care te interesează, dar scopul Facebook e să rămâi cât mai mult timp pe platformă. Au algoritmi prin care să-ți arate ceva mereu diferit, dar nu neapărat ce vrei să vezi. Poate n-o să vezi ce postează prieteni. În schimb, o să vezi postările mai discutate, care deseori sunt cele cu certuri.

Iar discuțiile expiră după câteva zile. Dacă vrei să găsești ce ai spus acum ceva timp… succes. O să cauți în arhive până căpiezi.

Asta pe lângă faptul că formatul Facebook încurajează postările scurte, cu o poză. E un chin să citești orice are mai mult de 1-200 de cuvinte, mai ales în comentarii. Sigur, poți să scrii trei pagini, dar e o idee proastă și o să fie greu de citit. Poți și să pui un album cu poze, dar lumea trebuie să dea clicuri și, dacă a închis fereastra, o să fie greu să revină de unde l-au lăsat.

TL;DR: Per ansamblu, Facebook e bun pentru: certat, postări cu o poză, distribuit linkuri, pierdut vremea fără un scop anume. E slab pentru arhivare, postări lungi, colecții de poze, urmărit oameni și afaceri anume.

Twitter – bun la scurte, slab la subtilitate

[][4]

„Dacă pui orice alt ingredient pe o pizza cu brânză, devine o pizza cu [alt ingredient]. Brânza nu mai contează. Devine un figurant. La nivel uman, mi se pare foarte descurajator.” -- Orteil, creatorul Cookie Clicker.

Twitter e o platformă de micro-bloguri. Mai exact, la început puteai să scrii postări doar cât să încapă într-un SMS. Acum au dublat lungimea maximă a postărilor, ceea ce înseamnă că apuci să scrii chiar și două-trei propoziții.

Twitter e excelent dacă vrei să faci spirite (scurte), să distribui linkuri, să te plângi și vag, să pui o poză sau să te dai mare fără prea multe detalii. E slab pentru discuții și aproape imposibil pentru subtilități. E slab și la arhivare – când poți posta sau da mai departe o sută de mesaje pe zi, să găsești ceva ce ai scris acum trei ani e o cauză aproape pierdută.

Aș mai discuta, dar, chiar dacă e o platformă populară în străinătate, nu e populară la noi, așa că nu contează prea tare.

Tumblr – partea haosul internetului

Tumblr e un gunoi despre care toți utilizatorii știu că e gunoi. Tumblr e platforma care a fost cumpărată de Yahoo! cu peste un miliard de dolari și vândută cu 3 milioane de dolari. Tumblr e haosul.

Dintre toate platformele, e favorita mea. O s-o explic, pentru că am impresia că majoritatea nu știu cu ce se mănâncă.

E o platformă de blogging, mai mult sau mai puțin, în care îți poți crea și personaliza propriul blog pe care să scrii chestii. Poți să citești bloguri chiar dacă tu, personal, nu ești pe platforma respectivă. De exemplu, pot să vă dau link la „The 1969 Easter Mass Incident”, una dintre cele mai mișto povești de pe internet.

Dacă folosești Tumblr, însă, cel mai des o să interacționezi cu platforma din zona de admin a propriului tău blog, unde ai o chestie gen newsfeed de Facebook, unde vezi tot ce postează cei pe care-i urmărești în ordine cronologică. Dacă îți place ceva, poți să dai reblog și să postezi respectivul lucru și pe blogul tău – eventual cu un comentariu adăugat (vezi mai sus).

Uite un screenshot:

Treci de la postare la postare cu scroll.

Tumblr merge perfect pentru citit postări lungi și scurte. Nu are zgomot vizual, ca Facebook și fontul e favorabil și postărilor lungi. E bun și pentru poze.

Dar mai ales, e bun pentru urmărit oamenii pe care vrei cu adevărat să urmărești, pentru că nu are algoritmi de sortare. Îți arată totul în ordinea în care au dat blog sau reblog cei pe care-i urmărești. Din păcate, e greu să-ți dai seama când a fost scrisă inițial o postare și funcția de căutare e atât de slabă încât sunt șanse mari să nu-ți găsești nici propriile tale postări.

Problema e că nu poți avea discuții în detaliu decât dacă dai reblog (există și funcție de comentarii, dar… mai bine nu), ceea ce face dimensiunea postării să crească până la absurd. De asemenea, dacă doi oameni dau reblog aceleiași postări și își postează fiecare comentariul lui, vor crea două ramuri noi ale postării inițiale, care nu pot fi reunite – deci postările populare au o mie de variante de rebloguri cu comentarii.

Dar un lucru bun e că a rămas credincios vechiului internet – ești acolo cu un avatar și un nume inventat, nu trebuie să dai totul din casă.

În general, site-ul a ajuns să fie folosit de comunități nișate, care se intersectează uneori în moduri neplăcute.

Tumblr e bun pentru postări lungi și scurte, pentru explicații în detaliu și urmărit oameni. E slab pentru discuții și arhivarea este o glumă proastă.

De ce ne povestești de platformele astea, Roxana?

Pentru că toate au probleme. Pentru că în fiecare depinzi puternic de sistem. Pentru că pe niciuna nu poți găsi ușor lucrurile create de tine sau de alții. Pentru că în toate dai fie share, fie retweet, fie reblog și îți îngropi propria voce. Pentru că în toate ești în competiție cu alții ca să te faci auzit. Pentru că toate te pot da afară pentru încălcarea reală sau percepută a termenilor lor. Pentru că niciuna nu îți aparține. Pentru că toate se bazează pe nou (sau, în cazul Tumblr, pe ce e nou-rebloguit în ultima vreme).

Ele oferă posibilitatea de a transmite idei într-un format oarecum standard, sunt gratuite și e ușor să intri pe ele și să scrii, ba au și mulți utilizatori la care, teoretic, ai acces. Sunt ușoare. Lumea știe la ce să se aștepte când intră pe oricare dintre ele. Dar asta înseamnă și că nu sunt adaptabile. Vrei să comunici cu oamenii? Tumblr nu te ajută. Vrei să vorbești de probleme complexe? Facebook o să te ignore.

Sunt rețele de socializare. Sunt bune să vezi ce mai spune lumea. Sunt bune pentru pierdut un pic de vreme. Dar sunt efemere și nu ne sunt prietene. Dau o soluție, dar nu neapărat soluția potrivită pentru fiecare dintre noi. E trist în momentul în care să fii blocat de pe o platformă e mai mult decât o neplăcere, ci o mică tragedie.

Dacă ai ceva de zis, un site propriu îți permite să te organizezi mult mai bine pe baza a ce vrei tu să transmiți. Poți să-ți găsești un format în care să fie mai ușor pentru cititori să citească lung. Sau poți să faci un site axat pe chestii scurte și poze, dacă asta îți dorești. E drept că trebuie să muncești un pic până îți găsești o soluție potrivită, dar dacă ai ceva de zis, e preferabil față de o soluție generalistă cum sunt rețelele mari. Și mai ales, e zona ta. Poți s-o salvezi. Poți să faci un backup sau mai multe. Poți să decizi ce vrei să ștergi și ce vrei să păstrezi. Poți chiar și să scrii postări prea mult în care deviezi de la subiectul „fă-ți propria platformă” ca să discuți de cum arată Tumblr.

În ce privește comunitatea… Pe de o parte, da, ai acces mai rapid la utilizatori când ești pe o platformă. Dar, în același timp, nu sunt neapărat cititorii tăi, sunt ai platformei. Ce ai tu de transmis e în competiție cu poze cu pisici, cu Olivia Steer, cu ce a mai făcut BOR și așa mai departe. Iar dacă utilizatorii interacționează mai rar cu tine… ghinion. Poți să dispari din timeline-ul lor fără să remarce vreunul din voi. Iar dacă cineva pleacă de pe platformă, îl pierzi de urmăritor – poate că s-a săturat de Facebook, dar nu te va mai urmări nici pe tine. Nu vei mai exista pentru el.

Nu înseamnă că nu poți să te promovezi pe rețele, nu înseamnă că nu poți să interacționezi cu alții acolo, dar dacă ai ceva de zis, dacă ai lucruri pe care vrei să le transmiți sau un brand de dezvoltat, nu te baza pe ele. Fă-ți propriul spațiu. Pentru că, după cum zice și Dorin, pe Facebook îți pierzi vocea, care se îneacă pe o platformă otrăvită.

Facebook nu e al nostru

Tue, 28 Nov 2017 20:27:04 +0000

Văd la Dorin că mulți oameni care au fost la proteste s-au trezit cu probleme la conturile de pe Facebook – raportări de spam, blocări, ce-o fi. Tocmai ce ziceam că Facebook e un fel de piață publică care ne urmărește peste tot, acum o să continui ideea.

Piețele publice de pe internet nu sunt cu adevărat publice, decât în sensul în care sunt deschise publicului. Sunt mai degrabă ca ograda lui Gigel. Să zicem că Gigel are o sută de hectare de teren, pe care le-a pregătit special ca să vină lumea să discute acolo. Gigel e prietenos, pune băncuțe, mese, floricele, chestii de-alea rotunde pe care poți lipi afișe și te lasă să-ți aduci de acasă și lucrurile tale și să le folosești la el (aplicațiile, în contextul dat). Iar lumea tot vine la Gigel în ogradă, pentru că e frumos și plăcut.

Însă rămâne ograda lui Gigel. Dacă Gigel înnebunește și începe să dea afară oameni din ogradă sau să le arunce la gunoi obiectele pe care ei le-au lăsat de bună voie acolo… ei bine, e ograda lui. Nu e frumos deloc, dar poate s-o facă.

Sunt persoane care și-au făcut ditamai construcțiile în ograda lui Gigel. Sau, ca să renunț la Gigel, sunt oameni care și-au creat o ditamai personalitatea în online axându-se pe Facebook. Au strâns mii sau zeci de mii de indivizi în jurul lor, au dat bani pe reclame pentru a-i aduce pe paginile lor, dar totul s-a petrecut în interiorul sistemului – au lucrat pe Facebook, cu Facebook, pentru Facebook. Iar site-ul respectiv e încarnarea efemerității: nimic de acolo nu rezistă în timp. Sunt vorbe în vânt, care nu mai pot fi găsite la câteva luni după ce au fost scrise, conversații pierdute în locuri de care uiți, pe pagini pe care nu le mai găsești.

Facebook este despre ziua de azi, nu despre ieri, nu despre viitor. Din când în când, îți arată o înregistrare cu ce ai făcut în urmă cu ceva vreme, dar o fac pentru a reînvia trecutul timp de o clipă azi, pentru a mai smulge câteva comentarii pe ceva ce ai făcut demult.

Multă vreme am refuzat să-mi fac cont la ei. Nu știu dacă mai știți, dar a avut o campanie destul de agresivă de înscriere a noilor utilizatori. Prin 2007-2008, primeam des mailuri de genul:

Check out my Facebook profile

Hi […],

I set up a Facebook profile with my pictures, videos and events and I want to add you as a friend so you can see it. First, you need to join Facebook! Once you join, you can also create your own profile.

Thanks,
[…]

Au tot crescut și crescut ca rețea, până când am cedat prin 2013 și mi-am făcut cont pentru că aproape toată lumea era acolo. Iar faptul că aproape toată lumea e acolo și acum înseamnă că site-ul a avut o creștere probabil dincolo de orice speranțe inițiale ale lui Zuckerberg – efectiv nu prea mai are unde să crească, are 2 miliarde de utilizatori. Iar Facebook nu prea produce nimic în afară de Facebook, așa că are tot interesul ca, după ce și-a făcut baza asta enormă de utilizatori, să-i păstreze cât mai mult timp pe ea.

Până la urmă, Facebook funcționează ca un AI: vrea să crească. Îmi amintește de un joc distractiv în care faci agrafe. Și faci agrafe după agrafe, până ajungi la o producție absolut aberantă de agrafe, în care nici nu mai contează să le vinzi, în care transformi tot ce apuci în agrafe, chit că e bine sau rău. Iar unele companii mari au început cu ideea de a nu face rău (indiferent ce se mai întâmplă acum), dar nu Facebook nu prea pare să se preocupe cu astfel de detalii.

Deci, să revenim. Unii construiesc aproape exclusiv în ograda lui Gigel. Dacă vor să se mute în altă ogradă, or să aibă o problemă, pentru că vor trebui să reclădească deja ce au făcut aici. Iar Gigel e încă prietenos, dar s-ar putea să nu mai fie foarte mult. Ce e de făcut?!

Inițial voiam să zic că, în viața reală, soluția e să construiești în ograda ta. Pe net, îți faci un blog, un magazin online, un site static. Sunt căutabile, memorabile, nu sunt doar cuvinte aruncate în piață. Sunt ale tale. Îți creezi o comunitate, ai oameni care vin și pe care începi să-i cunoști. Cetin are o comunitate pe blog, nu pe Facebook, de exemplu. Zoso le zice pe ale lui pe blog, chiar dacă dă share-uri pe Facebook. Ideile lui NWRadu, iar, le știu de pe blogul lui mai degrabă decât de pe Facebook. Sau opencube.ro, n-are Facebook deloc, are câțiva cititori. Astea rămân.

Dar pe urmă mi-am dat seama că poți face și alte lucruri, nu doar să inviți oamenii în ogradă să stea la o șuetă. Poți să-ți faci casa mai bună. Poți să-ți mansardezi podul. Poți să-ți cultivi grădina. Adică poți să faci lucruri și mai durabile decât un blog sau un site – chestii care chiar să fie realizări și să rămână.

În fond, e un motiv pentru care în anul în care am dat eu Bacul _au picat o grămadă de elevi care au spus _că Moromete ar fi un intelectual, gândindu-se că stătea să citească ziarul și să-l comenteze, deci filozofa și el. Discutatul problemelor curente are o valoare, dar pentru majoritatea oamenilor, valoarea respectivă e mai mică decât pare.

Ce nu-mi place la Facebook

Mon, 28 Jul 2014 18:32:04 +0000

Nu știu cât de coerentă sunt, că-s ruptă de oboseală, dar. Facebook. Acolo e toată lumea și deci am ajuns și eu anul trecut, deși n-aveam de gând să-mi fac cont. Am un cont mai vechi pe Google Plus, ăla era ok, liniște și pace. Singura problemă cu el fiind că e atât de liniște și pace încât e ca și cum ai vorbi singur în deșert.

Deci Facebook s-a făcut. Ok, asta e, musai să fiu socială. Doar că site-ul ăsta albastru devine prea ca un stalker, cumîiziceînromână, de-ăla de te urmărește cu binoclul să vadă ce faci, se plimbă la zece metri de tine la metrou, îți scotocește prin gunoaie și stă cu antena în fața casei tale ca să-ți prindă semnalul de la telefonul mobil și cel de la wifi, ca să afle ce faci. Totul cu cele mai bune și mai prietenoase intenții și lumea e de acord cu treaba asta. Ba chiar unora le place, mi se pare. (tocmai mi-am dat seama că Facebook e un fel de Edward Cullen al internetului, pentru cunoscăturii tristei serii Amurg/Twilight)

Te înscrii pe un site nou – gen Goodreads, că tot ziceam că sunt acolo. Ești întrebat dacă vrei să îți sincronizezi contul cu Facebook. Crezând că o să ai control deplin asupra chestiilor care sunt postate sau nu pe timeline-ul tău, accepți. După ceva timp te trezești că postează vrute și nevrute – debifezi căsuța în care scrie „Post to Facebook” și te trezești că cineva a dat like unei recenzii pe care cică tu n-o postaseși. Și pentru că recenzia ta era postată de parcă i-ai fi dat like, nu share, n-aveai cum să afli de ea decât cu prea multă chinuială.

Aceeași poveste am pățit-o cu Quora și Facebook. Îți instalezi o aplicație gen Candy Crush Saga și în curând toți prietenii tăi află că ai inversat două bomboane în timpul programului, chiar dacă nu ești conștient că se vede (când am văzut că alții pățesc asta am renunțat rapid la orice fel de idee de joc pe Facebook).

V-ați prins ce nu-mi place. Faptul că vrei, nu vrei, ajungi să trăiești într-un fel de zoo/acvariu în care alții te expun ca să primească puțină atenție și viața ta ajunge un fel de paradă exhibiționistă fie că vrei sau nu.

Reclamele targetate și social media-tizate ale lui pește

Sun, 15 Jun 2014 05:27:15 +0000

La început Facebook mă freca la tărtăcuță cu reclame cu oferte de muncă. Voia să mă facă videochatistă – probabil pentru că eram în targetul de sex (feminin) și vârstă („probabil încă sexy”). Poate și pentru că n-am completat locul unde-mi cerea meseria. Postări sponsorizate, reclame peste reclame pe care le-am reclamat și ca enervante, și ca spam, și ca tot ce mi-a trecut prin cap. Până la urmă au dispărut. Acum Facebook îmi trimite chestii de modă, pe aceleași criterii de sex și vârstă, și cu același succes.

În schimb dacă n-am grijă să dau like din când în când la chestiile care chiar mă interesează ajung să nu le mai primesc. Fff…. Bă, Facebook, eu de ce dau like la pagini? Ca să te prefaci că n-am dat?

Google Ads îmi arată chestiile la care mă uitam zilele astea și pe care ori voiam oricum să le cumpăr, ori n-am de gând deloc să le cumpăr. De fapt, conform unui articol pe care-l citeam azi, super-extra-mega-exclusivitatea reclamelor care-ți arată chestiile la care te uitai oricum și chestii legate de ce căutai nu prea funcționează. De ce? Că s-ar putea să fie reclamă degeaba, e ca și cum tu intri într-un restaurant, te așezi la masă, frunzărești meniul, vine chelnerul și-ți lasă un pliant în care face reclamă la restaurant – după care-ți ia comanda. Și pentru că ți-a luat comanda după ce ți-a dat pliantul ajunge la concluzia că sistemul funcționează într-o proporție deosebit de satisfăcătoare, în fond majoritatea oamenilor ajung să comande ceva după ce văd foicica ta cu „vino și mănâncă la noi acum!”

Bun, parcă Facebook singur nu-i destul, a ajuns și zeul celor care vor mai mult trafic. Diverse site-uri se promovează agresiv pe „social media” – adică forțează lumea să dea like și share ca să vadă conținutul, sau îți apare o reclamă mare cu „dă like” când ți-e lumea mai dragă, de parcă publicul de-abia aștepta așa ceva. „O, site de știri măreț și indescriptibil de frumos! Când ne bagi like-uri din oficiu, te rugăm noi, de când ne doream enorm să dăm like fără să ne dăm seama, te iubim!”

Și să te pună dracii să te înscrii pe vreun site cu Facebook, că se vor posta chestii în numele tău. Nu, nene, lasă-mă-n pace, cererea asta e rejectată, cancelată, inhibitată, negată, denialată mă tată! Șșșt, liniște și pace, dacă vreau eu să dau like sau să mă mândresc cu un punctaj pe undeva o s-o fac, dar nu mai presupune tu că vreau să anunț omenirea că am învârtit „L” la Tetris. Chiar nu interesează pe nimeni.

Pentru că am jucat o vreme Candy Crush Saga. M-am întors la jocuri cumpărate când am văzut că anunța pe toată lumea când făceam orice acolo. Era suficient să respir că apăra pe Facebook: „Roxana-Mălina Chirilă a respirat în timp ce juca Candy Crush! Ajut-o în acest dificil proces biologic cu un like aici!” Mai bine joc Bejeweled 3, ca să nu știe toată lumea că am frecat menta la o anumită oră. Când o fi la reducere, îmi iau Puzzle Quest – e tot pe același principiu cu 3-pe-o-linie, dar cu tot felul de adiții interesante. Costă câțiva dolari în bani, dar mă scutește de o grămadă de toceală în nervi, deci ies mai ieftin.

Spre deosebire de internetul discret de acum zece ani în care bărbații erau bărbați, femeile erau bărbați și puștii de 10 ani erau agenți CIA – și cam toată lumea folosea nume false și porecle – internetul de azi e un adolescent isteric, cu Tourette egocentric și cu abilitățile sociale și nevoile cuiva care a stat închis mult în pivniță, care urlă: „Uită-te la mine! Spune-mi că mă placi! Te iubesc! Uite cine sunt! Apasă butonul! Cumpără ce voiai să cumperi! Spune-mi că mă placi și-ți arăt conținutul! Împarte-mă cu alții! Lasă-mă să mă împart cu toată lumea prin tine!”

Poate că am ajuns la o anumită vârstă, sau poate că am ajuns la un anumit cinism, dar uneori îmi vine să-l trag de urechi. „Stai jos, frate, ce te agiți atâta? Vrei să te plac? Vino cu ceva de plăcut. Vrei să cumpăr? Vino cu ceva care merită cumpărat. Și altfel mai tacă-ți fleanca. Dacă voiam să am de-a face cu disperați nebuni după atenție și dornici să fie iubiți și lăudați fără să facă mare brânză, mă băgam în învățământ. Ți se pare că-s în învățământ? Ei? Așa ți se pare, puștiulică? Treci la loc, ai nota 7 la purtare și dacă mai aud un pâs se face patru.”

Anonimatul pe net e o chestie bună…

Wed, 07 May 2014 06:13:09 +0000

N-o să vă dau link către discuția asta și nici să pun un screenshot, că nu vreau să popularizez situația mai tare decât a fost popularizată deja (și nici să dau numele persoanelor implicate). Ieri pe Facebook a pus cineva un link către o fată de liceu, tot de pe Facebook, care avea statusul „:D feeling fututa bine!!!!”, cu mesajul adițional „O zi buna va doresc!”

Când eram adolescentă eram ceva mai inteligentă decât să bombardez prea multă lume cu prea multe informații. Dar chiar și-așa, nu prea pot să zic că aș vrea toate nebuniile lui eu-de-gimnaziu-și-liceu scoase din dulap. Pentru că, la fel ca majoritatea persoanelor în formare, am spus tâmpenii, am gândit tâmpenii, m-am exprimat prost…

Până am făcut blogul ăsta am fost anonimă. Am o suită întreagă de pseudonime de toate culorile și tipurile. Am fost pe forumuri, am fost pe chat-uri, am fost în comunități mari. Uneori știam numele real al oamenilor, alteori n-a contat deloc. Și lunga aventură s-a soldat cu faptul că, de bine, de rău, am învățat ce și cum să spun pe net. Când am terfelit-o, am abandonat pseudonimul, am luat-o de la capăt cu altul (gen Jocul lui Ender, cartea, nu filmul – că-n carte sor-sa și frate-su lui Ender au și ei firul lor narativ).

Acum tendința e Facebook-iană, se dau din ce în ce mai des numele reale, se vorbește public despre câte-n lună și-n stele. Unora le convine, că își doreau anumite chestii să fie asociate cu persoana lor. Alții doar au aterizat în zonă și se descurcă bine – sau nu.

Ne întoarcem la fata cu statusul respectiv. Pot să văd câteva feluri în care ar putea drege situația, dacă ar avea fler, ar fi pe fază și ar știi cum să-și tragă o atitudine prin care să-i dezarmeze pe ceilalți. Probabil că nu e cazul în situația de față. Dar, ca idee, ce-a făcut ea poate fi luat și așa:

În schimb comentariile cu care au sărit pretinii ei sunt cam așa: „te-o saturat? ti-o dat bine? ti-o rupt pestelca, a?” sau „ai inundat patu? ti-a distrus anusu? ti-a rupt un picior?” sau „nu-i vorba de prostie , cu fata asta de PPT sigur si-a gasit un cioban sa o satisfaca, inca odata esti proastaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa rauuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu =)))))))))))))))))))))))))))))))))))))))) !”

Aș vrea să punctez faptul că indivizii ăștia erau acolo cu numele și prenumele, în public, într-o discuție care a ajuns să se răspândească viral. Fata probabil și-a dat seama că a făcut o greșeală de zile mari, dar ei încă nu și-au dat seama că-s proști de duduie.

În momentul în care o s-o facă, dacă o s-o facă, n-o să aibă ce pseudonim să schimbe, n-o s-o poată lua de la capăt. N-o să se poată disocia de tâmpenii, imaturități, prea multe informații date, insulte pe care le-au aruncat fără să se gândească – decât prin forța unui internet care uită multe și de pe care pot șterge peste câțiva ani diverse, sperând că nu observă nimeni că imaginea lor s-a cosmetizat față de ce era.

Contorul de Facebook, o țeapă mică, dar onestă.

Mon, 13 Jan 2014 09:10:10 +0000

Am un blog destul de mic, fără articole care se propagă viral pe tot internetul. Ceea ce înseamnă, printre altele, că pot să observ mai ușor anumite fenomene. 😀

De exemplu, Facebook.

[][1]

Două contoare de Facebook: pe cel de sus scrie „Facebook”, pe cel de jos scrie „Like”.

Dacă vă uitați la sfârșitul articolelor mele (sau pe prima pagină a blogului, unde vedeți o grămadă de articole), o să vedeți că lângă butonul de Facebook e un număr. Un contor. Dar ce fel de contor? Contor de like-uri? Contor de share? Contor de ce? Lumea presupune că e contor de like și share. Că aia are logică. Plus că scrie uneori pe el „Like”. Dar presupunerea e greșită.

Ieri, fiind duminică, a intrat mai puțină lume ca de obicei pe blog și nici obișnuiții nu s-au înghesuit să comenteze pe articole. Fiind pauză la refreshuri, RSS și alte alea, pe la 6 PM, am observat o chestie și am făcut niște screenshoturi. Uite cum arăta articolul despre povestirile SF pe prima pagină a blogului:

Contorul de Facebook spune 71. Ai spune că asta ar însemna că vreo 71 de oameni, cel puțin, au ajuns pe articolul respectiv, nu? Ca să știe pe ce dau share și like.

Adevărul:La ora respectivă ajunseseră doar 65 de oameni pe articolul cu pricina. Și, pe tot site-ul, veniseră doar 44 de oameni via Facebook.

Ok. Una din două, sau amândouă: ori oamenii dau share și like pe ce nu citesc (nu e exclusă posibilitatea), ori e ceva necurat la mijloc. Așa că am făcut urgent niște teste și am constatat că respectivul contor de Facebook numără numără următoarele chestii:

share-uri cu articolul (normal și de așteptat)
like-uri cu link-ul articolului (normal și de așteptat)
comentariile la postările de pe facebook cu link-ul către articolul respectiv (deci eu dau share, tu comentezi, contorul numără comentariul tău)
link-urile puse în comentariile la postările altora de pe Facebook (deci tu pui o poză cu o roșcată, eu comentez cu un link către articolul meu cu povestirile SF, contorul numără)

Asta cu comentariile e adică așa:

21 comentarii? Se adună la contor – la articolul respectiv am momentan 27 „like-uri” pe Facebook.

În plus, contorul nu merge niciodată în jos. Merge doar în sus. Ți se șterge un comentariu în care puneai link-ul cu articolul? Nu-i nimic, contorul nu monitorizează ștergerea. Mai comentezi încă o dată și iar ștergi? Contorul are +1. Practic poți ajunge la 10.000 „like-uri” scriind și ștergând din nou și din nou același comentariu la aceeași postare (deși de ce ar vrea cineva să facă atâta efort pentru asta mă depășește).

Practic, contorul de facebook numără toate acțiunile legate de link-ul respectiv, chiar și cele revocate. Tehnic vorbind, nu ne-a spus nimeni că ar număra doar like și share. Nu ne-a zis nimeni că ar face ceva anume, dar deseori se presupune că ar număra ceva cu adevărat relevant. Uneori însă se iscă câte o discuție de 1000 de comentarii pe fb și contorul e foarte vesel să arate o popularitate de fapt inexistentă a respectivului conținut.

Atenție însă: nu dau vina pe Facebook. Ei umflă contorul cu toate numerele care se potrivesc cât de cât, e drept, dar presupunerile despre cum ar funcționa respectivul contor sunt ale noastre. (cu excepția, bineînțeles, a celor care chiar au căutat să vadă cum funcționează)

Facebook

Fri, 29 Mar 2013 17:16:06 +0000

Din diverse motive (mai exact: mă băteau la cap mai mulți) mi-am făcut cont de Facebook. Uite-l: http://www.facebook.com/roxanamalina.chirila