Facultate on Roxana-Mălina Chirilă

Ce te faci ca filolog?

Thu, 04 Jul 2019 19:47:09 +0000

Ca absolventă de filologie, mi s-a spus de o grămadă de ori că am făcut o facultate inutilă și că diplomele ca a mea sunt numai bune de hârtie igienică. (În fine, diplomele ca ale mele – am și masteratul.)

Fraților, diploma de studii nu e o hârtie magică. Nu face din tine în mod magic o persoană aptă de angajare nici măcar dacă ești programator, decât dacă uită firma să te treacă prin interviul tehnic. Diploma îți demonstrează interesul pentru un domeniu și faptul că, teoretic, ai ceva pregătire, dar nu e o garanție nici pentru angajator că ești cal breaz, și cu atât mai puțin pentru tine că te angajează cineva.

Așa, acum că am trecut peste preliminarii, ar fi două chestii de zis.

Prima chestie: lumea nu înțelege prea bine la ce sunt utile anumite materii dacă nu sunt inginerești.

Ok, dacă ești inginer constructor, lumea pricepe că știi să faci poduri. Dacă ești filolog, lumea înțelege că poți să faci comentarii literare, deci ești inutil pe piața muncii.

Norocul e că filologia e mai complexă și prezintă multiple aspecte.

Dacă faci limbi străine, înveți și una-două(-trei) limbi străine.
Indiferent dacă faci sau nu limbi străine, faci și teorie și analiză literară.
Faci lingvistică.
Citești și literatură și faci istoria literaturii.

Cu limbile străine poți să te faci profesor (dacă ai făcut modulul pedagogic), poți să te faci traducător, poți să lucrezi într-o companie internațională în care limba aia rară „prezintă un avantaj”, poți să emigrezi în țara respectivă și să predai limba nativă. Poți să te faci multe, inclusiv să lucrezi pe lângă o ambasadă, dacă prinzi un loc, sau în turism, dacă așa ți-a cășunat ție. Unele lucruri sunt mai legate de cunoștințele efective de limbă, altele au nevoie și de aptitudini secundare, dar limba străină e un avantaj adaptabil la multe situații.

Teoria și analiza literară par inutile pentru că nu prea pricepe lumea legătura între „a stat să despice firul în patru, să caute informații și argumente și să analizeze un text din n perspective timp de 3 ani la facultate” și „este o persoană capabilă să vadă o situație din mai multe perspective, să citească printre rânduri, să discearnă esențialul de non-esențial și să caute informații până găsește răspunsurile”. Îți dezvoltă așa-numitele soft skills, greu de cuantificat pe o diplomă, dar care ajută cam în orice faci. Bănuiesc că de-asta tot dădeam de filologi angajați la studiouri TV și nu numai.

Lingvistica e știința exactă a filologiei – dacă mergi suficient de departe pe firul „verb, substantiv, adjectiv”, începi să ajungi la niște chestii interesante legate de structura limbilor în general. N-ai nevoie de ele la predare pentru liceu, dar astea sunt chestiile pe care se lucrează pentru Google Translate și alte proiecte bazate pe „înțelegerea” limbii de către calculatoare.

Iar în cele din urmă, filologii sunt oameni citiți, care pot să ia idei din o grămadă de locuri la care alții nu se gândeau, care au o idee vagă de istorie a culturii și a literaturii. Pot să-ți vină cu inovații în proiectul tău de azi care să se bazeze pe idei de alaltăieri pe care alții nu le știu.

Deci, oameni cu cunoștințe umaniste relevante, care gândesc critic, care pot face cercetare, care pot să întoarcă pe toate fețele un text și să-ți spună ce înseamnă și ce nu înseamnă. Au câteva direcții clare în care pot să meargă, dar au și o grămadă de oportunități mai puțin evidente de a intra în meserii care țin de comunicare și de creativitate – pentru că dacă ai în sânge analiza textelor și știi destul de multe lucruri din diverse domenii, pornești cu un avantaj clar față de cineva care încearcă să reinventeze roata.

A doua chestie: ține de om (ce și cât vrea) să învețe.

Ok, ține și de facultate să predea cât mai accesibil, mai clar și mai util, dar până la urmă facultatea e o instituție, nu un Dumnezeu al băgării informațiilor în capul studenților.

Lucrul ăsta e mai valabil la facultățile umaniste decât la celelalte, lucru pe care-l spun în cunoștință de cauză, pentru că am fost studentă și la mate-info. La filologie, nu e foarte dificil să te prefaci că ai citit un autor și să repeți părerile altora despre el. Sunt destui care procedează și așa. Problema lor e că își fură singuri căciula, ratând fix oportunitatea de a-și dezvolta abilitățile de care ziceam mai sus că ajută în viață.

În plus, nu strică deloc să mai afli chestii și în plus, să ieși din matca pe care ți-o dă facultatea. Nu te oprește nimeni să cauți ce s-a întâmplat cu foiletoanele după ce a trecut vremea lor, ce gusta publicul în secolul 18 și dacă se poate aduce ceva de acolo în ziua de azi, poți să faci studii legate de fantasy, pentru că tot e la modă, sau poți să intri cu nasul în cu totul alte domenii, de la istorie la programare, și să-ți găsești o nișă interesantă.

Știu că sunt mulți care întreabă „La ce m-a ajutat vreodată în viață chestia cutare pe care am învățat-o la școală?”, dar eu nu cred că am regretat niciodată că știu ceva dintr-un domeniu. Fie că aveam de tradus un text despre animație care se baza pe fizică, pe care o știu din școală, fie că aveam nevoie să structurez un text greu de aranjat și că m-am orientat spre cărți de care știam că au o structură non-liniară, am fost mereu mai bucuroasă să știu un lucru decât să nu-l știu.

Per ansamblu, ca filolog te faci cam ce vrei tu să te faci, chiar dacă opțiunile nu sunt mereu clare și drumul până acolo poate fi foarte cotit. La fel ca în orice domeniu, ține și de aptitudinile native, și de cât muncești, și de noroc, dar n-am colegi care să lucreze la McDonald’s – deși am o fostă colegă de masterat care e(ra?) cofetar pe undeva prin UK (dar pentru că a vrut ea). Punctul cel mai de jos al carierei de absolvent în limbi străine e probabil munca la call center, dar aia e o chestie temporară. În mod previzibil, unii suntem profesori și traducători; în rest, suntem care încotro.

Eleva cu 10 la Bac care a picat la admitere

Sun, 12 Jul 2015 14:16:50 +0000

O fată din Piatra Neamț a luat 10 pe linie la Bacalaureat, dar a picat admiterea la facultate, fix la secția pe care am făcut-o eu: japoneză, Facultatea de Limbi Străine, Universitatea din Bucureşti. Am aflat chestia asta din ziarul Gândul.

Hai să vă explic de ce a picat admiterea – și nu e vina „sistemului”, ci a ei. Pentru că și-a dorit să facă japoneza, dar așa, foarte în lehamite.

Ajunsă însă la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Limbi Străine, secţia de limbi orientale – japoneză, cu dosarul pregătit, deoarece absolventa „magna cum laudee” aşa crezuse că se va face admiterea, surpriză! Secretara îi spune: „Nu, domnişoară! Se dă examen!”

Ăsta a fost momentul în care am rămas cu gura căscată. Nu pentru că au schimbat cei de la Limbi Străine sistemul de admitere cu două zile înainte de depunerea dosarelor, ci dimpotivă, pentru că sistemul de admitere e neschimbat de mulți ani încoace.

Când am dat eu admiterea, am căutat pe net și am aflat că:

Se dă examen.
Dacă vrei să mergi la engleză, chiar și ca limba a doua, dai examen din engleză.
Dacă vrei să mergi la japoneză, dai examen din ce vrei tu.
Subiectele sunt în principiu de gramatică.
E o concurență foarte mare pentru japoneză și locurile la buget sunt puține.

Nu pricep cum poate cineva cu un dram de seriozitate și minte să se arunce cu capul înainte într-o situație care-i decide viitorul, mai ales dacă poate găsi ușor informațiile necesare după câteva căutări pe Google? Cum? Nici măcar nu poți da vina pe zăpăceală, ci pe pură indolență.

Gramatica a fost foarte grea, iar în liceu nu s-a făcut, deci am rămas cu gramatica studiată, din clasa a VIII-a”, ne-a spus eleva. Explicaţia fetei pentru nota de la română este scuzabilă, prin consultarea programelor de liceu

După cum ziceam, eu știam că dau examen și că proba o să fie din gramatică. Așa că am găsit din timp o profă de română care mi-a predat toată gramatica limbii române într-o zi, am învățat-o în alte două zile, după care am fluierat prin subiecte.

Mai greu se poate explica obţinerea notei 4,35 la engleză, când la bacalaureat obţinuse nota 10, cu doar 3 săptămâni înainte.

Hai că vă explic eu, că jurnaliștii dau din umeri și se pare că n-au întrebat-o pe fată ce i s-a părut ciudat acolo. Și la engleză se dă din gramatică și nu există glumele alea de întrebări și răspunsuri care sunt la bac, care sunt acolo să te ajute să treci.

Deci, pe scurt: admiterea se dă din altceva decât Bacul. Lucru pe care l-ar fi aflat dacă ar fi stat câteva ore să caute, doar că nu s-a obosit să verifice că ce-și imagina ea e adevărat. Dacă ar angaja-o cineva în clipa asta, ar fi un risc major – știe câteva scheme și subiecte de bac, dar nu are deloc gândire practică.

Însă dincolo de _explicația _notelor, e o greșeală să discutăm despre scuzabilitatea lor. Nu e vorba de faptul că „e scuzabil” sau „nu e scuzabil” să iei o notă, nu după ce termini școala. Pentru că viața nu-ți ține loc de părinți, să te mângâie pe cap când ești cuminte și să se uite mustrător la tine când greșești. Dacă vrei ceva, nu e cazul să-ți găsești scuze, ci să cauți soluții și căi de a obține ce-ți dorești. Altfel degeaba, că nu vine nimeni să-ți spună ce și cum să faci ca să „fie bine” și chiar dacă e scuzabil că ai un salariu prost și un loc de muncă aiurea, tot n-o să te încălzească cu nimic.

Articolul căinează trista „cădere” a fetei și în final pune întrebări retorice și foarte dramatice, dar greșește aiurea. Fata a picat admiterea pentru că bacalaureatul se bazează pe scheme, dar viața reală nu. 10 la Bac înseamnă să știi niște lucruri foarte standardizate foarte bine – nu înseamnă că ești inteligent. 10 la Bac înseamnă că știi multe, multe detalii potențial inutile, nu că știi să te descurci în mod real. Iar dacă n-ai bunul simț să te interesezi măcar _cum _poți obține ce-ți dorești, meriți să nu primești acel lucru.

Acest posmag nu-i muiat.

Prețul facultății

Fri, 10 Jul 2015 11:04:04 +0000

Cred că știm toți că diploma de licență s-a tot devalorizat până când a ajuns să nu mai valoreze mare lucru. Mai mult decât atât, șefa de masterat ne spunea la primele cursuri că ne vom putea folosi diplomele ca să câștigăm un post de vânzători de pantofi. Femeia mi-a fost și îmi este antipatică din o sută de motive mici și mari, dar avea dreptate în felul ei: dacă vrei, poți să ieși din facultate cu o diplomă care să nu valoreze nici cât hârtia pe care e tipărită.

De fapt, asta e situația care cauzează tone de plângeri: cutare are o facultate sau două facultăți, dar ajunge vânzător sau chelner sau taximetrist. Celălalt are nu știu câte cursuri terminate și diplome – și la ce-l ajută?… La nimic.

De cealaltă parte, se aud plângerile legitime ale unor angajatori care nu-și găsesc oameni: diploma nu doar că nu mai valorează nimic, dar nici nu mai reprezintă nimic. Proaspătul licențiat nu reușește să priceapă mare lucru din ce se cere de la el, darămite să mai poată și rezolva ceva. Să ne înțelegem: nu vorbesc de angajatorul ăla de duzină, care are 4 „bisnisuri” nelegate între ele și vrea peste tot angajați responsabili și profesioniști care să stea peste program, să lucreze fără pauze și să fie fericiți că iau sub 2000 de lei în mână pe lună. Vorbesc de locuri de muncă normale la cap, la firme profesioniste, cu perspectivă de carieră, beneficii, salariu, care au grijă de angajați.

Între timp, acum au loc admiteri. Pe bază de examen, pe bază de dosar, toată lumea intră undeva, mulți freacă menta în facultate -- unde profesorii freacă și ei menta. Examenele se trec cumva, că dă bine să se treacă: dă bine pentru studenți, dă bine pentru secție, dă… Și studenții știu, așa că fac ce fac și trag mâța de coadă trei ani.

O să pun o întrebare pe care nu și-o pun suficienți: care e costul tragerii de coada mâței? Nu din perspectiva angajatorului potențial (care are mai puțini oameni bine pregătiți din care să aleagă), nici din perspectiva învățământului românesc (care scade ca valoare per ansamblu). Ci ca o persoană cu simț practic, care vrea mereu să câștige ceva pentru efortul depus: care e costul facultății?

Listă:

Timp. Fie că dai des pe la cursuri, fie că dai rar, îți ocupă o parte destul de mare din 3 ani.

Bani. Da, poți să intri la buget la facultățile de stat, dar. Tot o să ai nevoie de un loc unde să stai – doar cei norocoși nu plătesc nici buget, nici chirie. Mâncare. Manuale, xeroxuri – în cazul anumitor facultăți ai nevoie și de cine știe ce cheltuieli adiționale.

Nervi. Întotdeauna va fi ceva chin cu examenele, chiar dacă nu le treci.

Dacă singurul lucru pe care-l obții din facultatea aia e o diplomă, ai făcut o afacere deosebit de proastă. În 3 ani puteai învăța o meserie oarecare (să faci mobilă, de exemplu). Sau puteai pleca să lucrezi în străinătate – chiar și cu un salariu mic, e mai mișto să freci menta într-un fel care dă interesant și la CV, cred. Sau puteai să faci multe chestii.

Dar iluzia diplomei de licență e că știm că nu contează, dar credem că totuși pentru unii contează, chiar dacă nu vedem semne concrete că ar conta. Contează, nu contează, contează, nu… e un vârtej sentimental, o auto-păcăleală care se bazează pe ideea că diploma simbolizează facultatea, iar facultatea contează, nu?

Ei, aici e șpilul: facultatea e (teoretic vorbind) un loc unde ai acces la educație. Nu faptul că mergi la examene te face învățat, ci faptul că rămâi cu ceva te face învățat. E o ocazie, nu un dat, și fiecare face ce vrea cu ocazia. Unii vor doar o diplomă și nu le pasă că irosesc trei ani, pentru că-i irosesc treptat, fără bătăi de cap. Alții profită, mai mult sau mai puțin.

Aici intervine o altă chestie interesantă: percepția asupra profilului. Câteva secții sunt „bune” pentru că duc la „meserii bănoase”: programare, drept. Altele sunt „bune” pentru că sunt „serioase”: medicină, drept. Mai sunt cele populare pe moment: comunicare și relații publice. Cele de stat cu burta la soare: filozofie, litere. Cele moarte: istorie, geografie. Cele… Ați prins ideea. Doar că, deși sunt și eu de părere că unele sunt sortite să fie alegeri mai proaste de felul lor (relații publice? Jurnalism?…), încep să apară amendamente.

Unii investesc 3 ani și bani, dar vor să-și scoată investiția. Învață, că vor, că pot, că dacă știu chestii, poate pot să le folosească undeva. Se formează, lasă ideile să le schimbe percepția despre lume. Alții investesc, dar nu vor decât diploma.

Diferența se vede apoi în oportunitățile care pot fi înhățate, în felul în care privesc lumea și abordează probleme. Și atunci devine amuzant să vezi cum cineva care a terminat informatica se descurcă mai prost decât cineva care a terminat filozofia…

Cred că aici e șpilul pentru cei care vin din urmă, care-și pot cumpăra lucrări de licență de pe net, care n-au o problemă să pice de n ori un examen și care știu că profii trec un anumit procent de studenți: să-și dea seama că simplul fapt de a face facultatea implică un preț. Să se întrebe dacă prețul respectiv merită – dacă da, în ce condiții? Ce pot să obțină de pe urma ei? Și să devină conștienți că „un post bine plătit” nu va face parte niciodată dintre recompensele asigurate prin obținerea diplomei.

Cei ce fac, cei ce nu fac.

Tue, 30 Dec 2014 09:28:42 +0000

În primul meu an de facultate de filologie am avut un curs de cultură și civilizație japoneză. Cum se întâmplă destul de des pe la filologie, am fost puși să facem diverse proiecte. În cazul de față, am fost împărțiți în grupe de vreo 6-8 persoane (nu mai știu câți eram), ni s-a dat o temă generală și dă-i cu căutatul de chestii în direcția asta.

Cu toții am avut experiențe mai mult sau mai puțin memorabile în cadrul acestui prim proiect de grup din facultate. Amica Linda l-a văzut pe Ewan McGregor gol pușcă într-un film din care se inspira pentru proiectul ei, iar eu am descoperit una din problemele de bază ale mentalității colegilor mei când căutam chestii despre Gothic Lolita. Sincer, cred că ea a fost mai câștigată, dar…

Povestea e cam așa: ne-am împărțit pe subteme și am zis că fiecare dintre noi o să caute pe net după partea lui. Acuma, dacă dați pe google „gothic lolita” o să aveți aceeași problemă ca noi: lipsa de informații, care era și mai acută prin 2007, sau când era. Ne-am făcut luntre, ne-am făcut punte, ne-am întâlnit din nou și…

„N-am găsit nimic fix pe temă,” a zis cineva.

„Da, da,” a venit corul. „Nici noi.”

„Doar câte un detaliu despre chestia asta pe ici, colo.”

„Da, da,” a zis corul. „Exact așa.”

„Nu era nimic să zici că poți copia și merge.”

„Exact, exact,” a spus corul. „Asta-i chestia.”

„Păi bine, dar de ce n-ați strâns detaliile alea laolaltă și n-ați scris voi textul final?” am zis eu.

Pauză. Am încercat să explic că nu mai suntem la liceu, că luatul cu copy-paste e o idee proastă. Priviri goale. Și am înțeles o chestie: că există oameni care sunt capabili să facă lucruri bune, să inoveze, să se dea peste cap, să rezolve probleme. Și există oameni care nu fac lucrurile astea, ci își târâie picioarele de colo-colo, plângându-se că lucrurile nu sunt așa cum și le-ar dori; apoi se afundă în mediocritate și neputință.

Diferența dintre prima categorie de oameni și a doua categorie de oameni nu există decât la nivel de mentalitate. Nu e vorba de inteligență, nu e vorba nici de posibilități. E doar un declic care așteaptă să se producă. Atât.

Partea proastă e că declicul nu s-a petrecut cu mulți, mulți oameni în cazul cărora ar fi trebuit să se producă.

Uneori studenții se revoltă aiurea.

Wed, 15 Oct 2014 07:48:25 +0000

Să ne fie perfect clar: Universitatea București nu e locul meu de vis. Sunt profesori buni pe acolo, sunt și profesori care trag mâța de coadă, oameni profesioniști și oameni mai slab pregătiți. Uneori mi-a fost scârbă de anumite chestii – de exemplu, de fapt că foarte pe față nu se citesc licențele și disertațiile. Sau faptul că uneori profesorii predau materii pentru care nu sunt deosebit de pregătiți.

Mi-am băgat picioarele și am zis că nu mă mai întorc acolo, chit că pot numi câțiva profesori de la care aș mai avea de învățat. Sistemul, delăsarea, haosul. Aș mai face cursuri de istorie medievală cu Ioana Gogeanu, dar n-aș mai vrea să trec prin cursurile ținute de profesori de la ASE, care m-au făcut să înțeleg de ce Academia de Studii Economice e cotată din ce în ce mai prost (la noi au ajuns pentru că șefa de master a înțeles greșit ce vor studenții filologi, cred).

Sunt tone de probleme. Profesori care lipsesc o mare parte din cursuri (ziceam de Mihaela Irimia mai demult și o să continui să zic). Nepăsarea față de activitățile efective ale studenților. Licența mi-am dat-o coordonată de Ioana Zirra, care m-a îndrumat pe bune, citind fiecare parte din lucrarea mea, punând note pe margine, scriind cu caps lock comentarii care trebuiau să-mi intre bine-n cap. Disertația mi-am dat-o cu cineva care la prezentare, ca să mă ajute, mi-a pus întrebări despre chestii din lucrarea altcuiva (așa de bine știa ce am scris). Apoi, la limbi străine se știe clar care sunt standardele de citare și de cercetare – la ale facultăți am înțeles că e mai puțin subliniată problema. La engleză știam mereu ce se voia de la mine, la japoneză eram pierdută în spațiu când era vorba de eseuri.

Pe scurt, predatul e inconsistent de la un curs la altul, cerințele nu sunt mereu riguroase, exigența depinde de la om la om.

La asta se adaugă probleme organizatorice: săli de curs insuficiente, așa că ajungeam la facultate sâmbăta, sau trebuia să mergem din Pitar Moș (între Universitate și Romană) taman la Izvor – de preferință în 10 minute, cât era pauza dintre cursuri. Apoi, veșnica frustrare a cărților insuficiente, nedisponibile, sau, spre veșnica mea supărare, subliniate și adnotate de cei care le folosiseră înaintea mea. (NU SUBLINIAȚI, NU ÎNCERCUIȚI ȘI NU FACEȚI NOTIȚE ÎN CĂRȚILE DE LA BIBLIOTECĂ!!!!! Devin foarte greu de citit de cei care vin după. Și cu asta am terminat mesajul supărat.)

Aveam însă alte probleme decât astea, personale și pe alte planuri, așa că nu m-am dus să mă lupt cu sistemul. Nu știu dacă azi aș face-o.

Noroc, însă, că sunt unii care luptă pentru studenți! Am aflat azi că s-au semnalat nereguli, că se duce o luptă studențească, că lucrurile vor fi la un moment dat mai bune! Studenții se revoltă la Universitatea București! (via zoso)

Citez din România Liberă:

George Velcea susține că a fost amenințat voalat de conducerea UB, după ce a scris pe blog că a depus o plângere penală împotriva mai multor profesori de la Facultatea de Litere, pentru nereguli la admitere.

Curioasă fiind, l-am căutat pe acest Velcea să văd despre ce e vorba. Să fi fost unii primiți pe pile? Să fi fost cine știe ce chestii?

…nu. E supărat că nu s-a pus ștampila cum trebuie pe legitimațiile de admitere și că au uitat să-i pună o ștampilă pe carnet. Toate problemele grave pe care le semnalează, împotriva cărora a acționat pe cale legală și legat de care vorbește de închisoare, lucrurile cu care s-a dus la Procuratură… sunt niște prostii.

Înșir:

Ștampila s-a pus pe legitimațiile de admitere înainte să se lipească poza, deci sunt nule din punct de vedere juridic. Sincer? Legitimațiile de admitere se folosesc o dată, la admitere. Nu sunt cine știe ce acte. Scoți legitimația și o pui pe bancă atunci când dai examenul. Dacă facultatea acceptă așa, e problema ei. Actul ei, valabil pentru examenul ei și pentru nimic mai mult. Cred că dacă vrea poate să ceară steluțe desenate pe fruntea fiecărui candidat.
Decana nu le-a dat voie să țină activități de informare a studenților în clădirea facultății pe 28 și 29 septembrie. Ceea ce mi se pare ok, pentru că anul universitar începe la 1 octombrie – de fapt, ea propunea să fie ținute în 1-3, fix din motivul ăsta. Multă revoltă din cauza asta, Velcea a scos ceva articol cu drepturile studentului de acces în spațiile universitare pentru diverse proiecte. Părerea mea e că decana încerca să-i facă un bine, dar…
Infracțiuni informatice. Citez de pe blogul omului: „Am depus plângere penala pe numele lui Fieroiu Alexandru, Joiţa Cristian pentru ameninţare şi infracţiuni informatice (stergerii neautorizate a membrilor unui grup al studentilor), iar pentru instigare la ameninţare şi la infracţiuni informatice doamnelor Anca Anton şi Andreea Niţu.” Stai, deci… au șters pe cineva dintr-un grup de pe net? Asta e infracțiune informatică? LOL. Mă întreb, dacă ar veni pe aici să trolleze prin comentarii și l-aș cenzura/bana, tot infracțiune informatică ar fi?

Nu, îmi pare rău, n-am cum să fiu oricum altcumva decât complet neimpresionată de revolta studenților de la Universitate. E o revoltă stupidă, care poate face destul de mult rău și care nu prea aduce nimic bun. Problemele legate de ștampile se pot rezolva oricând cu o vizită pe la secretariat, iar dacă se repetă se poate face o notă de înștiințare către conducere, în care să se spună că e o problemă care ar trebui rezolvată. Ce face studentul ăsta – și probabil și restul care sunt de partea lui – pare pur și simplu o supărare pe sistem, o dorință de a mușca din toți și din toate. Nu văd cum ar putea aduce ceva bun, dar poate avea oricând consecințe proaste.

Problemele mari oricum rămân neatinse, iar dacă se revoltă și pe alea n-o să mai aibă aceeași forță pentru că a(u) reacționat excesiv la niște situații mărunte.

Meh. Activiști. Activează, dar nu ca să rezolve, ci ca să activeze.

Universitatea lui Hai să ne facem că facem

Wed, 10 Sep 2014 18:26:40 +0000

Aveam alte planuri pentru seara asta, dar mi-a sărit în ochi faptul că Ministerul Educației e complet de acord să se intre la universitate fără examenul de Bacalaureat luat. Ok, de fapt la „colegiu”, dar dau zece puncte persoanei care-mi spune ce e un colegiu în România, pentru că și în restul lumii înțelesul cuvântului diferă.

Și o sută de puncte dacă îmi poate descrie cineva un univers în care chestia asta e o idee bună la scară largă. Da, la nivel național sunt 40-50-100-hai 500 de elevi buni care fix de Bacalaureat au avut o criză de apendicită/un accident de mașină care nu i-a rănit rău, dar i-a întârziat prea mult la examen/o criză de depresie/o zăpăceală incredibilă/ceva de moment care i-a făcut să pice examenul și pentru care chestia asta e mană cerească. Dar mai sunt zeci de mii pentru care decizia asta e proastă.

Da, nu e doar indiferentă. E proastă. Pentru că dacă nu iau Bacul, e pentru că nu s-au pus cu burta pe carte când trebuia. Pentru că nu prea și-au bătut capul. Pentru că „studiile nu sunt calea lor în viață”. Îi iei pe ăștia, îi bagi la cursuri la ~~facultate~~ colegiu, și? Nu vor studia acum că au șanse, pentru că au avut șanse și înainte și n-au profitat de ele. Dacă au fost la Cucuieții din Muntele din Vale, unde într-adevăr nu aveau șanse, n-au bazele necesare acum ca să facă față facultății și vor fi mai pierduți decât eram eu la cursul de naționalism de la masterat (da, am avut unul).

Oricum ar fi, vor freca menta cât va dura colegiul, după care își vor lua diploma și vor dori să fie recompensați pentru că au hârtia. Doar că nu vor avea cunoștințele, deci hârtia va fi de decor – și vor fi și aruncat pe fereastră niște ani din viață. Cam la fel cum aruncă și acum pe facultăți slabe unii studenți, ce e drept.

Pe cine ajută chestia asta? Nu pe angajatori, care și-așa își văd piața invadată de incompetenți. Nu ajută nici „nivelul de școlarizare” decât pe hârtie. Eventual ajută facultățile slabe, care iau mai mulți bani de la mai mulți clienți. Ajută și politicienii care par generoși (deși e cu dublu tăiș). Și în rest? Nu știu. Mi se pare că încurajează doar „hai să ne facem că facem”, cu pierdere cam pe toate părțile.

Cine mai plagiază azi?

Wed, 05 Feb 2014 16:13:47 +0000

Se pare că Valentina Ștefania Duminică, secretar de stat, e acuzată de furt intelectual. Secretar de stat pe ce direcție? Educație. Cică în 2012 i-ar fi dat copy-paste cap-coadă unei lucrări de masterat din 2008, pe care a declarat-o lucrarea ei de master.

Diștept.

Mă întreb dacă oamenii care plagiază la greu sau fac furtișaguri ieftine cum ar fi cel de care e acuzată Ștefania Duminică cred că nu vor fi descoperiți niciodată. Mă întreb dacă cei care îi plătesc pe alții să le scrie lucrările își pun vreodată problema că ar putea fi pârâți sau că cei care scriu în numele lor sunt incompetenți. Ah, dar probabil că nu. În fond e România, unde ne furăm unii pe alții când putem.

Sau poate că, săraca, n-o fi aflat că nu e bine să faci așa ceva decât la puțin timp după predare, când a fost scandalul cu plagiatul lui Ponta. N-o mai fi apucat să schimbe nimic și a rămas lucrarea așa.

Ar fi mișto să se facă ceva verificări de lucrări academice. Să se înceapă de la cele ale oamenilor implicați în politică și ale cadrelor didactice, iar apoi pe sărite, care le pică-n mână. Nu știu dacă s-ar putea întâmpla, dar mm. Ar fi interesant.

Despre informatică

Sat, 27 Jul 2013 10:57:09 +0000

Azi făceam tura lui „ce mai e nou pe net” via RSS când am dat peste un articol de-al lui Dorin Lazăr, care invită tipele să se apuce de calculatoare.

Pe Dorin l-am cunoscut când cică mă întâlneam cu o trupă de scriitori amatori de prin Brașov. Eram într-o ceainărie, loc neutru. Toți ceilalți scriitori dispăruseră în ceață, iar eu așteptam un tip de care nu știam nimic. Absolut nimic. Decât că scria chestii și era posibil să-l cheme Dorin Lazăr (dar nici de nume nu eram perfect sigură).

Când a apărut, nu știu cum naiba a venit vorba – m-o fi întrebat ce-am făcut până atunci în viață, sau nu știu – și i-am povestit că făcusem japoneză la facultate… și un an de informatică. I-am explicat cu lux de amănunte cât de tare am urât anul ăla. Informatica e un subiect al dracu. Nu înțelegi nimic. Tot timpul ai erori de toate tipurile. „Și în Pascal ai la fiecare pas „Eroare de împărțire la 0”, chiar dacă n-ai nicio împărțire în nicio parte din nenorocitul ăla de program.” I-am zis că urăsc să compilez, urăsc să fac progrămele care-ți printează rahaturi de la coadă la cap, de la cap la coadă, stând în mâini și dându-se peste cap. Dracu știe ce face limbajul de asamblare pe care-l făceam la ceva seminar, că sigur nu ne-a zis nimeni. Și ce naiba înseamnă „logică matematică și computațională”, că nu m-am prins nici până-n ziua de azi și am picat examenul cu brio chiar dacă avusesem locul 4 pe țară la olimpiada națională de logică. Informatica e un subiect care trebuie pus pe un rug și ars, ars, ars!!!!!!!! Șamd.

După ce mi-am revenit din norișorul de ură cu privire la informatică, l-am întrebat, „Auzi, tu ce ai terminat?”

El, „Informatica. Sunt programator.”

…Știi momentul ăla când îți vine să zici, „Scuze, știi, de fapt eu am murit acum trei zile și acuma trebuie să mă grăbesc să ajung la înmormântare?” Îmhî.

„Nu, nu-i nicio problemă. E interesant să afli cum văd cei din exterior subiectul,” a zis elegant în timp ce eu săpam în podeaua cafenelei ca să mă ascund undeva. După care, rând pe rând, mi-a explicat toate chestiile pe care o trupă de profesori universitari le lăsaseră într-o ceață confuză. Diferența dintre limbaje de programare. Ce-i aia limbaj de asamblare. Faptul că logica matematică și computațională e incredibil de simplă, de fapt, numai că probabil că proful uitase să ne explice câteva chestii de bază (de exemplu, cu ce se ocupă materia lui). Faza cu compilatul și de ce vrei erori.

„Singura materie la care am înțeles ceva a fost programarea în C,” i-am zis, sorbind din ceai și mai relaxându-mă puțin. „Acolo am luat 10 la examen.”

„Aia era partea importantă.”

Mm. Acum îmi zici?…

Futu-i.

…

N-aș încuraja pe nimeni să se apuce de informatică la facultate. E un fel de seppuku autohton. Bagi creierii în zona asta, îi ridici la licență sub formă de carne tocată. Sunt unii (și Dorin face parte dintre ei) care n-au trăit fenomenul de fierbere disperată la foc mic cu mărar pentru că știau destule despre subiecte înainte să intre la cursuri. E o strategie bună: eviți incompetența profesorilor știind prea multe ca să te lași impresionat de bâguială și explicații confuze.

Doar că, neavând amintiri horror cu „Ce naiba e porcăria asta de limbaj de asamblare??!?!?!?!?!”, s-ar putea să recomande facultatea de info și, să zicem, celor ca mine. Care vor ieși de acolo după un semestru cu jurământul pe buze că nu mai intră în clădirea aia niciodată, decât dacă vor să-i dea foc. Nu suntem la Stanford unde explicațiile chiar există și sunt inteligibile. Suntem în România, unde orice trebuie complicat ad infinitum.

Uite o idee mai bună: studiu solo. Iei cursuri de pe net (Coursera, Lynda.com), găsești unul sau doi oameni din domeniu (sunt mulți programatori în țară) și îi întrebi ce ar trebui să știi. Te înscrii pe site-uri și forumuri de programare și pui întrebări. Pentru că totuși informatica e un subiect mișto și interesant. Atâta timp cât nu te apuci de subiect în facultate, ci îți pasă și în afara studiilor pentru diplomă.

Și da, poate fi învățată și de fete. Și e chiar faină. Dar NU la facultate. Decât dacă știi destule încât să înțelegi ce zic profesorii, indiferent ce cuvinte ar folosi, sau știi când să-i ignori.

De ce s-o înveți? Pentru că e interesantă și poți mereu să înveți ceva nou. Pentru că ai mereu ceva de rezolvat și e mișto când îți iese rezolvarea. Pentru că e genul de meserie pe care poți s-o faci cu căștile pe urechi, ignorând lumea din jur majoritatea timpului. Pentru că poți să faci chestii faine scriind niște cod. Pentru că în general comunitatea e absolut ok. Motive mai sunt, dar sigur fiecare are altul (taică-meu susținea că „știi când ai terminat, că programul face ce vrei” e un avantaj; mie mi se pare o viziune criminal de anostă, dar poate pentru alții e ok).

Merită. Și pentru tipe – cărora nu li se zice destul de des că pot să facă așa ceva.

(P.S. Oricine din viața reală citește articolul ăsta și are chef să vină la mine să-mi zică, „Dar tu urai informatica și ai zis că nu mai vrei să ai nicio legătură cu ea!!!UNU!!!UNSPREZECE!!!! CE FACI ÎNVĂȚÂND INFO?!?!?!” poate să se abțină. De fapt, poate să se ducă să-și tragă singur palme și să mă scutească de un efort)