Copaci

Fri, 18 Apr 2014 16:50:45 +0000

Stăteam cu maică-mea la taclale în living, discutând câte-n lună și-n stele de farsele făcute prin universități (convins profesorii că s-a schimbat sistemul informatic și că imprimantele se activează verbal, chestii de-astea), când mi se pare că remarc o chestie ciudată la ditamai clădirea din față: draperii verzi, dar verzi-verzi, vizibile de la distanță. Măi să fie, dar chiar așa, să le remarc de la câteva sute de metri, prin perdele, în ciuda faptului că se întunecă? Sau… să fie frunzele copacului din fața clădirii? Poate, dar copacul pare uscat în rest.

Mă ridic, mă duc la geam, dau perdeaua deoparte, mă încrunt. Sunt frunze, normal, dar dintr-un motiv pe care nu mi-l explic restul copacului e încă uscat, roșiatic de pe vremea toamnei. O fi în umbră partea aia? Hmm…

„Ce-i?” mă întreabă maică-mea. „Ce-ai văzut?”

Adevărul e că, la modul în care mă uit, n-ar fi exclus să fi văzut o turmă de zebre păscând pe acoperișuri.

„Vezi copacul de-acolo?” îi spun. „Uite, e chestia aia verde…”

Un moment de pauză în spatele meu, după care îmi răspunde foarte entuziasmată:

„O, știu ce e un copac! Atunci când fac proiecte de case am un program fain, mai dau un click, mai pun câte unul în fața clădirii. Dă bine când fac imaginea 3D. Ai într-adevăr dreptate, sunt verzi! Interesanți copacii ăștia. Și ce să vezi? Cei de la fereastră sunt acolo în fiecare zi!”

Știu că-s acasă, că doar mama știe să-mi aprecieze replicile sclipitoare la adevărata lor valoare.

Mică-i lumea

Sat, 04 Jan 2014 14:02:09 +0000

Am fost la o cafea cu frate-miu acum câteva zile și mi-am adus aminte că acum vreun an îi zisesem unei tipe, Ioana, că o s-o sun când ajung prin Brașov. Evident, vreo două luni am uitat s-o fac, după care mi-a fost jenă să mai aduc vorba. Îi zic lui frate-miu de episod și îi spun numele complet al fetei (știu tone de Ioane).

„Ioana?!” zice el. „Dar tu de unde o știi pe Ioana, că eu o știam din școală?”

„Păi, cred că maică-sa e verișoară cu mătușă-mea din Cluj,” răspund. „Dacă n-am încurcat rubedeniile. Am cunoscut-o iarna trecută când i-am ținut locul maică-mii la întâlnirea de familie de revelion.”

Mai continuă discuția despre brașoveni pe care-i cunoaștem și cum unii se cunosc între ei. Și uite așa îl aduc în vorbă pe Dorin, care e prieten pe Facebook cu o tipă pe care o consider mentorița mea în ale scrisului.

„Stai că-l știu pe Dorin,” zice frate-miu. „Discuta pe Facebook cu unul dintr-o clasă paralelă de la mine din școală.”

Mi-a arătat discuția de pe Facebook.

„Da, el e,” răspund.

„E mic orașul,” adaugă el.

„Stai să vezi cum e în Sfântu Gheorghe.” La noi în oraș nu poți să arunci o piatră fără să nimerești un cunoscut al unui cunoscut.

Și pentru că frate-miu venea spre Sf. Gh. să-l viziteze pe taică-meu, m-am urcat și eu cu el în mașină. Tata a rămas mască când ne-a văzut pe amândoi la ușă (cred că n-am mai fost în aceeași cameră și cu tata, și cu frate-miu de ani buni de zile). Avea oaspeți, printre care și o tipă de care-mi tot vorbise că e prietenă de familie cu el, sau ceva. Mă uit la blonda din fața mea, cu un nas familiar, un aer familiar, un fel de a se purta al naibii de familiar.

Se uită și ea la mine. Până la urmă taică-meu dă să ne facă cunoștință.

„Dar noi nu ne cunoaștem?” zic eu vag.

„Chiar tu ești!” zice Camelia. „Mă gândeam că semeni.__”

Eu o duc foarte prost cu recunoscutul fețelor, dar pe a ei o știam cât de cât pentru că la un moment dat lucrasem la același scurt metraj. Și dup-aia făcusem de trei nenorocite de ori subtitrarea în engleză a filmului (probleme tehnice care nu erau din vina mea). Și apoi folosisem câteva cadre din filmul ei pentru filmul meu cu ceainicul.

Și da, asta se întâmpla după ce am postat filmulețul.

Încep să mă simt ca într-o comedie de-aia veche.

Familie on Roxana-Mălina Chirilă

Copaci

Mică-i lumea