Fanfiction on Roxana-Mălina Chirilă

Există un concurs de fanfiction în România și e ținut de sweet summer chilzi

Wed, 21 Apr 2021 17:34:23 +0000

Prima oară mi-a spus o cunoștință de pe net. Astăzi, am văzut și postarea sponsorizată de pe Facebook:

Am dat și clic. Sunt foarte puține lucruri care _nu _mă fac să tremur în postarea lor. Pentru că tot mi-am scris disertația de masterat pe subiect, hai să vă povestesc de ce oamenii ăștia sunt picați din lună.

Hai să pornim de la postarea de pe Facebook:

Te-ai săturat să citești fanficuri oribile pe Wattpad? Revista Planu’ 9 are soluția! De ce să lași orice necunoscut de pe Internet să-ți măcelărească opera favorită, când poți face chiar tu asta?

De unde să încep.

Ok, știu: de la insulta adusă fanficurilor în general… spre deosebire de al tău, probabil. La fel ca în cazul unui tip care decretează că toate femeile sunt proaste, poate în afară de interlocutoare dacă aceasta o demonstrează, nu poți să nu simt că parcă e prea multă negativitate ca să fie chiar în regulă treaba. Dacă cineva se uită cu dispreț la cei din jurul tău, oare de tine chiar are o părere bună?

Acuma, nu vreau să intru în detalii despre calitatea și curentele din interiorul fanficurilor, dar ffs. Unele sunt excelente și sunt bune rivale ale celor mai tari cărți publicate.

Și dacă tot scrii fan-fiction, de ce să nu ni-l trimiți nouă (’9)?

Bună întrebare! Deși se voia retorică, hai să răspundem la ea, uitându-ne la ce spun în postarea despre concurs de pe blogul lor.

Spun așa:

Vor fi trei teme: universuri din filme, cărți și jocuri. Condiția este să fie SF sau Fantasy.

În primul rând, nu mi-e clar dacă sunt trei categorii separate sau dacă sunt trei teme așa, în general, dar fie.

Câștigătorii, trei la număr, vor fi publicați în revistă și vor primi și premiu – un tricou cu mesaj personalizat, la alegere.

Deja încep să mă simt inconfortabil și să mă uit dacă revista asta e pe bani. Nu de alta, dar nu vinzi fanfiction. Orice ar fi, nu vinzi fanfiction. Pentru sweet summer chilzi e posibil să nu fie prea clar motivul, ceea ce nu e neapărat vina lor, dar nici dacă mergi neatent pe stradă și pici într-o gură de canal deschisă nu e neapărat vina ta. Dar tu o să suferi.

Fanfictionul e un gen aflat la limita gri a legalității: tehnic vorbind, poți argumenta că ce scrii sunt invențiile tale personale șamd. Practic, pot să vină deținătorii trademarkurilor și drepturilor de autor să-ți dea în cap. Până destul de recent, mai și veneau, cu precădere prin State.

Momentan există un status quo în care fanii scriu fără să ceară bani în niciun fel, iar marile companii îi lasă în pace. Există o organizație, OTW (Organization for Transformative Works) care apără drepturile creatorilor, dar _doar _în condițiile astea.

Nu știu ce face Planu’ 9, dacă are finanțări, n-are finanțări, cât de oficială e revista șamd. Dar știu că ideea de publicare și de premii îmi cam zburlește pării de pe ceafă și văd deja fantoma lui Anne Rice bântuind pe-acolo.

Sunt ok cu părțile astea:

Regulament:

–Termenul limită de primire a textelor este** 2 iunie 2021**. Ele vor fi trimise pe adresa de e-mail redactia@planu9.ro cu mențiunea „Pentru concursul de fan-fiction”.

-Câștigătorii vor fi anunțati, public, o lună mai târziu (intervalul de jurizare) în data de 2 iulie 2021.

–Juriul este format din membrii redacției Planu’ 9.

-Textele nu trebuie să depășească 7500 de cuvinte, vor fi trimise în format Word și redactate în felul următor: Times New Roman, 12, spațiere de 1.5 între rânduri. Prezența diacriticelor este obligatorie. Textele care nu respect aceste minime norme de redactare, vor fi respinse.

-Fiecare autor va participa la concurs cu cel mult 2 texte.

În schimb, partea care urmează îmi dă KO:

-Autorul/autoarea textului va trimite, alături de text, o poză și o scurtă descriere (de câteva cuvinte).

Asta e cerința cuiva care a auzit că există fanfic pe net și a decis că e, așa, ca un fel de ce fac sefiștii români. N-a priceput nimic din cultura fandomului.

Și zic asta pentru că fandomul ăla care scrie pe Wattpad (și pe fanfiction.net, și pe Ao3, și pe site-uri de genul) scrie în principiu sub pseudonim. Suntem toți anonimi aici, și chiar dacă la unii se cam știe cine sunt, nu prea găsești oameni care să scrie cu nume, prenume și poză – decât dacă sunt al naibii de imprudenți.

Mai mult decât în cazul oricărui alt gen, scriitorul de fanficuri e vulnerabil. E vulnerabil la atacuri legale (vezi mai sus), dar e vulnerabil și la atacuri ale autorilor și ale fanilor acestora, care s-ar putea să ia povestea ca pe un afront personal. E vulnerabil și la atacurile altor fani creativi ale aceluiași conținut-sursă, care pot decide să ducă lucrurile într-un teritoriu straniu de competitiv și războinic.

Dacă vi se pare exagerat, încercați numai să scrieți recenzii la cărți și o să vedeți că apar oameni supărați. Imaginați-vă ce mutră ar face mulți sefiști români dacă ar găsi o poveste în care personajele lor foarte masculine descoperă că vor să facă sex cu bărbați. Sau, mai rău de-atât, dacă cineva le aruncă la gunoi cea mai mare parte din univers cu notița „Blabla tehnologie, nu mă interesează, acum totul funcționează pe magie lol”.

Ideea e. Dacă publici o carte proastă pe barba ta, nu află mulți. Dacă publici un fanfic care nu le convine unora, sunt șanse mai mari să se lase cu un război.

Și ultima chestie:

-Decorul în care se desfășoară textele voastre pot să acopere o gamă largă de universuri, fie că sunt din jocuri video, filme, cărți, etc. Oferim câteva exemple: Star Wars, Star Trek, Dune, Harry Potter, StarGate, Lord of the Rings, Game of Thrones, World of Warcraft, Assassin’s Creed, Fallout, Elder Scrolls, etc.

Ăștia nu au o temă. E un concurs gen, „Desenați, copii”. Se simte că nu e ceva ce vor să vadă. Ei nu vor de fapt să citească fanficuri. Nu sunt fani de ceva. Ei vor să ajungă la cititori noi și cam atât. Dacă-i pui să numească genuri de fanficuri, probabil că or să se uite la tine ca la poarta nouă. Dacă vine cineva să le bată la ușă cu cease and desist, or să facă scandal fără să priceapă în ce s-au băgat.

E o cu totul altă generație de fandom decât cea din străinătate. Altă abordare. N-o să vă zic, „Sub nicio formă să nu vă înscrieți la concurs”, dar o să vă zic că, pentru cineva crescut cu celălalt fandom, ce e aici îmi cauzează multe semne de exclamare. Cea mai mare speranță pe care pot s-o aibă aici e să nu devină prea populari, pentru că nu par deloc pregătiți pentru problemele care apar din modurile lor de abordare.

Fanfiction vs. imitație

Sat, 21 Mar 2020 19:40:34 +0000

Mă uitam la niște clipuri azi făcute de tipii de la RedLetterMedia, care discutau de noile serale Star Trek – și sunt perfect de acord cu ei că Star Trek: Discovery e o varză și că nu prea are legătură cu serialele originale. Vă recomand clipurile lor, sunt foarte mișto.

Dar motivul pentru care scriu articolul e că povesteau și de un serial pe care nu l-am văzut, numit The Orville, care cică seamănă puternic cu serialele Star Trek vechi, ajungând să copieze estetică, abordare, până și fire narative. Lucru care se vede chiar și dintr-o privire:

Star Trek: The Next Generation

The Orville

Spune unul dintre ei ceva de genul, „E ca fanfiction la Star Trek și nimeni nu vrea să vadă fanfictionul făcut de tine.”

Eu aș zice că, din câte spun ei și din câte am văzut din puținele imagini din The Orville, acolo e vorba de o imitație, nu de fanfiction.

Despre imitații

Când ceva devine un fenomen de masă, de obicei apar și imitațiile, care vin să copieze originalul ici și colo, în punctele esențiale, dar care pretind a fi opere originale.

Să zicem că Star Trek are mult succes și vreau să creez ceva care să semene cu Star Trek. Să fie Star Trek, dar să fie făcut de mine și de studioul meu. O să fac așa: o să iau o navă spațială, o să inventez un căpitan capabil, și o să-i dau un echipaj creat din diverși oameni foarte capabili la ce fac. O să bag doi-trei extratereștri printre ei. După care o să-i trimit prin spațiu să întâlnească noi civilizații și să rezolve tot felul de probleme pe căi mai mult sau mai puțin diplomatice.

Poate că o să ratez fix esența serialelor Star Trek, dar pot să fac serialul meu să arate a Star Trek. Pot să-l fac să semene și vizual, mai ales dacă aranjez asemănător cabina de comandă, le dau tuturor uniforme colorate în funcție de munca pe care o fac pe navă, le pun la dispoziție teleportări și așa mai departe.

E același lucru, dar că nu chiar.

Ce-i aia fanfiction?

„Fanfiction” înseamnă „ficțiune scrisă de fani”. După cum ziceam și în lucrarea de masterat când am scris-o acum niște ani, denumirea e sugestivă, dar vine cu asteriscuri. Partea de „ficțiune” e destul de clară: e vorba de povești. Ce înseamnă, însă, că sunt „scrise de fani”? Dacă eu sunt fană Harry Potter, va fi automat orice poveste scrisă de mine „fanfiction”? Evident că nu.

„Fanfiction” (pe scurt „fanfic”) se referă la povestiri scrise fără așteptări bănești, pe baza unor opere ale căror drepturi de autor aparțin altcuiva. Fanficurile preiau lumea și/sau personaje recogniscibile din opera originală și le folosesc deschis.

Fanficurile nu ascund opera originală, ci se bazează pe ea. Dacă autoarea unui fanfic Star Trek vrea să scrie despre Picard, nu o să inventeze un nou personaj gen Picard, ci o să-l folosească direct pe Picard. Dacă are nevoie de un USS Enterprise, nu o să inventeze o navă gen USS Enterprise, ci o să folosească direct nava cu pricina și o să presupună că cititorii știu despre cine și ce e vorba.

Originalitatea nu constă într-un pic de vopsea nouă aruncată peste vechile personaje și decoruri, ci în punerea întrebării, „Ce-ar fi dacă?” Povestea pleacă de la opera originală, dar poate să ajungă foarte departe de ea și în foarte multe moduri.

Era pe undeva un grafic cu chestiile astea… Ah, da, aici.

Poți să ai o extensie a operei originale, o poveste care are loc după ce se încheie povestea originală.

De exemplu, am citit la un moment dat un fanfic bazat pe Harry Potter, în care căsătoria lui Harry cu Ginny Weasley era pe destrămate, iar munca de Auror (vrăjitor-polițist) nu-i aducea satisfacții. În fine, nu stau s-o povestesc aici, dar până la urmă își dă seama că trebuie să divorțeze, își schimbă meseria și, după ce învață să lucreze cu sticla, devine artist sticlar.

Hei, de ce nu?

Alternativ, am citit și povești care au loc înainte de opera originală.

Țin minte una despre Remus Lupin, vârcolacul din Harry Potter, care cu mulți ani înainte de evenimentele din cărți se mutase în România. Povestea începea cu Albus Dumbledore care venea într-un București din primii ani de după Revoluție, în căutarea lui Lupin.

**Sau poți să ai aterări, în care lucrurile coincid cu opera originală până la un punct, iar de la un moment dat încolo diferă. **

Să zicem că, atunci când Harry Potter are 15 ani, decide că n-are nicio șansă să-l învingă pe Voldemort, așa că fuge în lume ca să-și trăiască viața. Merge în călătorie prin Europa și are o serie de aventuri gen „Omul cu un pantof roșu”, în care toată lumea îl crede mare spion și de fapt toți cei care-l urmăresc mor în accidente care sunt doar o coincidență.

Poți să ai și povești cu aceleași personaje (aproximativ), care se întâmplă într-un univers alternativ.

De exemplu, un univers în care vrăjitorii din familiile vechi au propriile ritualuri și magii care nu se predau la Hogwarts.

Sau un univers bazat pe Marvel, în care Asgard e o organizație paramilitară, iar Loki e unul dintre asasinii de top ai lumii. Bucky Barnes, soldatul iernii, e unul dintre agenții de top din FBI. Iar Steve Rogers e artist.

Astea sunt doar câteva opțiuni, dar ideea e că fanficurile deseori intră în dialog cu opera originală și o transformă – evident, uneori mai strălucit, alteori mai puțin strălucit. Deseori, autorii nu încearcă să imite stilul originalului, ci scriu în propriul lor stil. Au elemente din original care le plac mai mult și pe care le păstrează sau accentuează – și elemente care le plac mai puțin și pe care le lasă uitate.

Ziceam la început că fanficurile:

se referă la povestiri scrise fără așteptări bănești, pe baza unor opere ale căror drepturi de autor aparțin altcuiva [și] preiau lumea și/sau personaje recogniscibile din opera originală și le folosesc deschis.

Dar pentru că lucrurile nu sunt mereu clare și ușor de etichetat, există intersecții între fanfiction și non-fanfiction, ca atunci când ai povești bazare pe opere ale căror drepturi de autor nu (mai) aparțin nimănui.

De exemplu, în romanul „Jane Eyre” de Charlotte Bronte (publicat în 1847), Jane Eyre este o femeie relativ săracă, care ajunge guvernanta fetei lui Rochester, un tip bogat, de care se îndrăgostește. Dar când să se căsătorească, află că el e deja căsătorit cu Bertha Mason, o femeie din colonii care a înnebunit și pe care o ține acum ascunsă în podul casei.

În 1966, a fost publicată cartea „Întinsa Mare a Sargaselor” de Jean Rhys, care o are ca personaj central pe Bertha Mason și care îi dezvoltă povestea atât din colonii de dinainte de căsătorie, cât dezamăgirea trăită în căsnicie și, într-un final, în Anglia. Personajele și locurile sunt date cu numele lor din cartea lui Charlotte Bronte, deci chiar dacă „Întinsa Mare a Sargaselor” stă în picioare foarte bine de una singură, merge cel mai bine dacă știi și „Jane Eyre”.

Într-un fel, e fanfiction, doar că nu e o problemă să fie publicată oficial și în librării.

Sunt unii care argumentează că „Paradisul pierdut” al lui John Milton și „Divina Comedie” a lui Dante Alighieri sunt fanfiction bazat pe Biblie.

Deci fanfic vs. imitație, la Star Trek

Când m-am uitat la clipurile de la RedLetterMedia, mi s-a părut impropriu zis că „The Orville” ar fi fanfiction – din câte ziceau cei doi, pare mai degrabă imitație, pentru că, spun ei, se iau elemente, inclusiv fire narative din original și se reamestecă. Din ce zic ei, nu sună a poveste de tipul „Ce-ar fi dacă?”

Dimpotrivă, dacă trebuie să fac o paralelă între fanficuri și vreunul dintre serialele discutate de ei, aș zice că serialele Star Trek noi seamănă mai degrabă cu fanficurile. Se bazează pe original, dar spicuiesc din el bucăți și reinventează restul.

În serialul Picard, ca să reiterez punctele zise de ei:

Jean-Luc Picard a fost într-adevăr căpitan pe USS Enterprise;
dar a fost prieten foarte bun cu Data, spre deosebire de serial;
și a rămas traumatizat pentru că a fost Borg odată;
e mai multă inegalitate socială;
Federația e mai puțin pașnică;
romulanii sunt mistici, trăsătură pe care n-o aveau înainte.

În Star Trek: Discovery:

Spock are o soră, de care nu știa nimeni înainte;
e mai mult misticism (ai profeții și chestii);
au o tehnologie mai avansată decât în serialele inițiale;
totul e mai bătăios.

Sunt reinterpretări divergente, chiar și în cazul lui Picard, care teoretic e o continuare a serialului original.

Evident, nu sunt fanficuri, pentru că sunt create de deținătorii drepturilor de autor, dar dacă tot s-a aruncat cuvântul „fanfiction”, l-aș folosi mai degrabă aici. Se simte că au o altă viziune creativă în spate. Au venit cu povești noi, au reinterpretat personajele vechi, au reinventat mult.

Problema e că, dacă e ceva de la care mă aștept să respecte regulile stabilite de opera originală, atunci acel ceva este o creație oficială realizată de deținătorii drepturilor de autor și recomandată ca fiind o continuare. Apoi, au fost prea mulți bucătari acolo care până la urmă au stricat ciorba.

Dar altfel, reinterpretările creative nu sunt neapărat un lucru rău. Nu poți să urmărești la nesfârșit căpitani care rezolvă probleme similare în același mod. Și, hei, până la urmă toată arta povestirii e un dialog, o reinvenție, o reinterpretare într-o măsură mai mare sau mică. Ideal e să reușești să spui o poveste bună. Nu o varză în care uiți mâine ce ai făcut ieri, sau o copie ieftină după ce a făcut altcineva cândva.

Până una-alta, vă las cu un fanfic pe care l-am citit mai demult și pe care mi l-am amintit zilele astea, cu toată carantina.

Îi zice „When the lights go on again” și e scrisă de seanchai și elspethdixon și este aici, pe enervantul site Live Journal. Se bazează pe universul Marvel, dar pe cel al benzilor desenate, așa că anumite lucruri diferă de filme – nu că ar conta prea mult, e universul Marvel, am prins și eu din mers mișcarea pentru că nu am citit benzile.

Extratereștrii invadează pământul și reușesc să impună un regim tiranic, mai ales asupra unor orașe. Steve Rogers (Căpitanul America) conduce rezistența, iar Tony Stark e luat ostatic și obligat să analizeze și să refacă tehonologie pentru extratereștri.

Dar extratereștrii au și ei problemele lor: planeta lor s-a dus pe copcă, și-au pierdut o mare parte din populație, au lupte politice interne și indivizii lor trag care hăis, care cea. În plus, captivii își dau seama repede că noii lor stăpâni nu numai că sunt nepăsători cu privire la sănătatea lor, dar nici nu înțeleg exact cum funcționează biologia umană și cum să-și păstreze captivii în viață.

Povestea e aici. O recomand cu căldură – e destul de lentă, dar e memorabilă. Conține o societate bine dezvoltată, supereroi care au probleme umane, biologie și alte tipuri de știință, spionaj, politică, și toate bine scrise.

[16 iun] Cartea de azi: „Enterprising Women: Television Fandom and the Creation of Popular Myth” de Camille Bacon-Smith

Sat, 22 Jun 2019 19:22:11 +0000

Trăim într-o lume în care fanii devin din ce în ce mai vizibili – evenimentele precum Comic Con au intrat deja în mainstream, se știe că „50 Shades” s-a născut ca poveste bazată pe „Twilight” și francizele mari încearcă să facă cât mai mult _hype _ca să aibă priză la fani.

„Enterprising Women” e o carte publicată în 1992 de cercetătoarea Camille Bacon-Smith, care a intrat în comunitățile de fani din SUA special ca să le studieze. E o lume ascunsă, pre-internet, din care fac parte mult mai multe femei decât s-ar crede, în care revistele pentru fani se creează cu multă dificultate, se trag la xerox și se livrează uneori și pe alte continente. E o lume în care urmărești seriale pe casetă video și sunt atât de șterse încât detaliile se disting greu, în care poți da de probleme pentru că ai scris o poveste despre niște personaje dintr-un serial.

Bacon-Smith are atitudinea unei antropoloage care vizitează un trib amazonian ciudat, ceea ce nu e ideal și devine enervant destul de repede (mă întreb dacă și triburile amazoniene se simt aiurea când citesc rapoartele antropologice despre societățile lor; mă întreb cum s-ar simți triburile de cercetători dacă ar fi cercetate antropologice). Dincolo de asta, însă, „Enterprising Women” oferă o imagine a unei lumi care a pus bazele multor fenomene și concepte ale fanilor de azi, printre care cel de slash și Mary Sue.

Bine, de fapt oferă mai multe imagini, pentru că Bacon-Smith a făcut și poze.

Cartea e disponibilă în engleză la un preț măricel pe Book Depository în format fizic, dar e și pe Questia, în caz că aveți abonament acolo.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[15 apr] Cartea de azi: „In His Image” de Whit Merule

Sun, 15 Apr 2018 19:08:54 +0000

A fost odată ca niciodată o vreme în care mă uitam mai mult la seriale, iar unul dintre acelea era interminabilul „Supernatural” (a ajuns la sezonul 13; încă fac noi episoade, eu cred că am rezistat până pe la sezonul 8 sau 9). Pentru că mă distrau personajele, am făcut ce mai fac uneori și am dat o căutare după fanfiction bazat pe „Supernatural”. Sau poate a început să-mi recomande o prietenă fanfiction bazat pe „Supernatural”, nu mai știu.

Ideea e că am dat peste „In His Image”, un fanfic de cam 150.000 de cuvinte (să zicem vreo 500 de pagini) scris de o tipă specializată în istorie medievală. Povestea începe după ce moare Gabriel (arhanghelul) în sezonul 5 – e readus la viață de Kali și, ca de obicei în „Supernatural”, Apocalipsa așteaptă după colț.

Din păcate, sunt sigură că e genul de roman care e de neînțeles pentru cei care nu știu serialul. Însă Whit reușește să facă câteva lucruri chiar mișto, așa că le povestesc aici.

Gabriel se plimbă de-a lungul istoriei, chinuit de faptul că nu mai e înger, și întâlnește personaje faimoase, ca Margery Kempe, Casanova sau un arhiepiscop din Canterbury. Whit are grijă să prezinte pe scurt locul și persoanele implicate la începutul capitolelor.

The Book of Margery Kempe is the earliest surviving autobiography to be written in English. Margery, who always speaks of herself in the third person, led a turbulent life, and opens her story with the madness and spiritual crisis that followed the difficult birth of her first child. A vision of Christ returns her to her senses, and from that day onwards she frequently sees or hears Christ and the music of Heaven in her mind, and devotes herself entirely to him.

Dar chiar dacă pornește de la presupunerea că nu știm cine sunt oamenii, are încredere în cititori și nu se teme să scrie o parte din dialogurile din trecut sunt purtate parțial în limbile de la vremea respectivă (cu traduceri dacă ții mouse-ul peste ele). Din întâlnirea cu Kempe:

And she knew him for an angel.

And she stretched out her hand to him, and she asked, “Wher arn thi wengys?”

Then the angel said, “My wengys arn brokyn, Margery Kempe. Brent owt by the Mornyng Ster.”

And she was filled with wonder, and she said, “Schewe hem onto me.”

Then the angel looked troubled, like a man who has lost his way, and said to her, “Ther is nothyng to schewe.”

And she was moved to ask again, and so she said again, “Schewe hem. ”

Dar nu e doar o poveste istorică – în ciuda capitolelor din trecut, o mare parte din acțiune se petrece în prezent. „In His Image” e un tur de forță în care cam totul stă în picioare, în care Whit are grijă să nu copleșeacă cu detalii istorice, să se axeze pe povestea de acum, să nu aibă întâlniri cu oameni remarcabili doar de dragul de a avea întâlniri cu oameni remarcabili. Face să pară ușor amestecul dintre acțiune și mici detalii istorice și nu pare niciodată să se forțeze ca să scrie, ci pare să dea mai departe ce a distrat-o pe ea, inclusiv imagini din manuscrise medievale care mergeau adăugate în context.

Există și una bucată fir narativ de dragoste între protagoniști (îl considerăm pe Gabriel protagonist în acest caz), pentru că de ce nu.

Practic, Whit a profitat de propriile ei cunoștințe, de stilul alert și plin de acțiune din fanfiction, de veșnica Apocalipsă iminentă din Supernatural, de posibilitățile oferite când scrii cărți pe net, nu pe hârtie (link-uri, imagini, text nou care apare când ții mouse-ul peste ceva) și a scos o poveste bună din toate astea. Ceea ce e ceva.

„In His Image” se poate citi pe Ao3.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[4 mar] Cartea de azi: „Bend Around the Wind” de Scyllaya

Sun, 04 Mar 2018 18:51:16 +0000

Nu mai am dispoziția să recomand cărți SF faimoase, așa că azi vă prezint „Bend Around the Wind”, de Scyllaya, al cărei nume îl dau cu copy-paste pentru că nu pot să-l rețin nicicum.

„Bend Around the Wind” e un fanfic încheiat care se întinde pe 100 de capitole și 400.000 de cuvinte. Fandomul e Avengers.

Într-o noapte în care Tony stă și-și bea amarul, JARVIS detectează ceva dubios în turn. Tony se duce să investigheze și se trezește în mijlocul unei bătăi dintre Loki și niște extratereștri, lucru la care nu se așteptase, așa că n-avea costumul de Iron Man la îndemână. Și, pentru că e lipsit de apărare, e înfrânt, răpit și târât într-o închisoare din Galaxia Cassiopeia, după câteva luni petrecute într-o stază magică. Sau tehnologică. Una din două.

A durat un pic până să mă prindă povestea pentru că părea grăbită și cu cam multe explicații (multe explicații pentru o poveste cu Tony Stark și Loki, dar e în cu totul altă galaxie față de Tolstoi, să zicem), dar pe urmă am stat nopțile să citesc despre evadări spectaculoase, furat nave, cules membri de echipaj de pe ici-colo și întors acasă pe o rută un pic mai lentă decât cea de venire.

E una dintre puținele povești care m-a făcut să-mi placă ideea de mers pe o navă prin spațiu – de obicei am o senzație mai degrabă de claustrofobie decât de entuziasm. Aș recomanda cartea aproape oricui, doar că Tony și Loki ajung în pat împreună. Nu mai țin minte cât de grafic, dar probabil că foarte. Deci e o poveste recomandată oricui, în afară de cei care n-au chef să citească așa ceva.

Pentru ceilalți, „Bend Around the Wind” e disponibilă aici.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[17 feb] Cartea de azi: „The Problem with Purity” de phoenix.writing

Sat, 17 Feb 2018 14:30:41 +0000

Am mai pomenit de fanfiction (povești scrise de fani bazate pe filme/seriale/cărți ale altora) și pomenesc iar. „The Problem with Purity” e una dintre seriile bine scrise din universul Harry Potter și, dată fiind tema Sf. Valentin/Dragobete de săptămâna asta, evident că are și o temă de dragoste.

Premisa e o aiureală și de-asta o recomand sâmbăta. Dar altfel, „The Problem with Purity” e o carte bine scrisă, nu foarte aiurită de felul ei, care învârte câteva clișee pe degete și le face să funcționeze.

phoenix.writing își începe povestea din momentul în care Hermione și Harry împlinesc 17 ani, după ce și-au petrecut primii 5 ani la Hogwarts așa cum scrie în cărțile lui J.K. Rowling. Sunt în vacanță împreună în casa de pe 12 Grimmauld Place (acolo unde locuia Sirius) și Ordinul începe să vorbească despre faptul că s-au descoperit doi „Adulți Puri”, care trebuie găsiți și folosiți pentru binele general. Pentru că habar n-au despre ce e vorba, li se spune că un Adult Pur e o chestie aproape nemaiîntâlnită, un vrăjitor adult care nu și-a pierdut virginitatea.

Pentru că asta sună fix ca o tâmpenie pentru Harry și Hermione, care observaseră că mai toți colegii lor erau luați pe sus de hormoni, dar nu se gândiseră că e nimic ciudat acolo, li se explică și că biologia îi forțează pe majoritatea vrăjitorilor să-și piardă „puritatea” înainte de a deveni adulți, dar dacă unii n-o fac, capătă o putere enormă în momentul în care o pierd după ce devin adulți – iar partenerii lor beneficiază și ei de o creștere similară a puterii. Și de asta cei doi Adulți Puri trebuie vânați de Ordin, găsiți și convinși să se pună la dispoziția binelui.

Absolut deloc surpinzător pentru cititori, cei doi Adulți Puri sunt Hermione și Harry și n-au de gând să fie baterii magice pentru Ordin, așa că-și ascund statutul și-și văd de viață – care implică războiul împotriva lui Voldemort, încercările lui Hermione de a vindeca vârcolacii, animagi și dragoste cu năbădăi.

Poate că nu e cea mai profundă și realistă poveste a tuturor timpurilor – și nu e despre Harry și Hermione împreună într-un cuplu, ea ajunge cu Snape – dar e distractivă și disponibilă gratuit aici.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[6 feb] Cartea de azi: „Harry Potter and the Methods of Rationality” de Eliezer Yudkowsky

Tue, 06 Feb 2018 05:51:03 +0000

Probabil că nu vă aduceți aminte de niciun film numit „Harry Potter și metodele rațiunii” și nici vreo carte din seria Harry Potter care să fie scrisă de un tip numit Eliezer, ceea ce nu e de mirare.

După cum ziceam pe 1 ianuarie, seria Harry Potter a fost atât de îndrăgită în întreaga lume și lumea a simțit atât de puternic dorința să interacționeze cu universul și personajele încât s-au scris sute de mii de povestiri despre Harry Potter, prietenii lui și universul magic creat de J.K. Rowling.

„Harry Potter and the Methods of Rationality” e una dintre cele mai populare povești scrise vreodată în universul Harry Potter. Autorul, Eliezer Yudkowsky, e un tip pasionat de știință și de gândire rațională și s-a gândit să povestească despre subiectele astea bazându-se pe seria originală a lui J.K. Rowling.

Bine, nu înseamnă că ar fi păstrat prea mult din atmosfera originală din seria Harry Potter, sau din personalitățile originale.

Micul Harry Potter-Evans-Verres, orfan de ambii părinți, e crescut de mătușa lui, Petunia Evans-Verres, și de unchiul lui, Michael Verres-Evans, care e profesor de biochimie la Oxford. A crescut citind tot ce-a prins în materie de știință și SF și, când ajunge la Hogwarts, vrea să aplice metoda științifică peste tot, ca să descopere cum funcționează magia. Asta în timp ce au loc tot felul de manevrări politice și clubul de duel din Hogwarts poartă bătălii de antrenament în locuri neobișnuite (în lac, de exemplu). Iar Voldemort e un individ mult mai rațional decât cel din cărțile originale și, pentru că Harry e prea pasionat de inteligență în detrimentul altor calități, are mult mai multe șanse de a-l atrage de partea lui.

Romanul e lung cam cât „Război și pace” de Tolstoi – primul capitol a fost postat în februarie 2010, iar ultimul, capitolul 122, în martie 2015. A strâns o grămadă de fani pentru că are umor, e plin de aventuri și e educativ. Nu e foarte realist și nici foarte profund (Harry nu pare un copil de 11 ani), dar e distractiv și are o grămadă de trimiteri la cărți SF.

„Harry Potter and the Methods of Rationality” se poate citi gratuit aici în engleză, aici în franceză, aici în rusă, aici în italiană. Aici există versiunea audio. Aici există și o listă de alte formate, cum ar fi .mobi și .epub.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

“Comes out of Darkness Morn”

Mon, 14 Mar 2016 13:34:53 +0000

Una dintre cele mai bune serii de cărți pe care le-am citit vreodată e Arc of Sacrifices de Lightning on the Wave, serie cunoscută și ca Sacrifices Arc. Bine, nu e foarte cunoscută sub nicio denumire, dar asta e altă poveste.

„Comes out of Darkness Morn” e al treilea volum din serie, pe care l-am pus în bara din dreapta la „citesc acum” pentru că la un moment dat n-am mai avut chef să scriu recenzii, așa că mi-am luat o pauză de la ele și am trecut cartea asta pentru că nu cred că o să mi se întâmple vreodată să n-am chef să vorbesc de ea.

Povestea din Sacrifices Arc e destul de complexă, dar pe scurt: într-o lume în care forțele luminii și cele ale întunericului se confruntă extrem de violent o clarvăzătoare face o profeție pe care atât întunericul, cât și lumina fac tot posibilul să o determine să lucreze în favoarea lor. Se va naște un copil care, dacă va crește în condițiile ideale, va fi salvatorul lumii.

Lordul Luminii, deja bătrân bine și trecut prin multe bătălii, decide să „forțeze” mâna profeției și, când un cuplu căsătorit format din doi dintre susținătorii lui cei mai de preț are copii (mai exact, doi gemeni), îi asigură toate condițiile necesare lui Connor pentru a deveni alesul profeției. Fratele mai mic, Harry, e crescut în umbra celui mare și antrenat pentru a deveni cel mai important locotenent al lui Connor – și pentru a fi gata să-și dea viața pentru salvator oricând e cazul. E antrenat ca luptător și diplomat, mai ales în ce privește obiceiurile și „dansurile” vrăjitorilor care sunt de partea magiei întunecate, pentru a-i putea câștiga aliați lui Connor.

Și, pentru că Lordul Luminii nu vrea să-și asume niciun risc, când Harry e prea mic ca să-și dea seama ce se întâmplă, folosește asupra lui o vrajă care să-l forțeze să își îndeplinească scopul, orice ar fi. Pentru că e un extremist bine intenționat, dar rezolvarea lui la orice problemă pare să fie „hai să sacrificăm pe cineva pentru ca restul lumii să fie în regulă”.

Doar că, atunci când cei doi gemeni ajung la școală, Harry se trezește luat sub aripă de cei de partea întunericului (care nu sunt neapărat răi, uneori dimpotrivă) și își dă seama, în timp, că proprii lui părinți și Lordul Luminii practic l-au abuzat toată copilăria pentru a-l transforma într-o unealtă perfectă pentru scopurile lui. Moment în care începe să prindă pică pe constrângeri magice și vrăji de înlănțuire, iar creaturile magice înlănțuite de secole de vrăjitori încep să-i sugereze că ar fi bine să le elibereze și pe ele.

The Sacrifices Arc are atât de multe întorsături de situație încât recitesc seria ca să mi le reamintesc pe toate. E extrem de bine scrisă și are tot felul de lupte mai mult sau mai puțin subtile, planuri secrete cât cuprinde, personaje puternice și bine definite, o lume excelentă, în care tot apar ritualuri magice vechi și noi, gesturi simbolice cu încărcături politice și în care te poți scufunda.

Povestea din primele două volume a fost bună și m-a prins repede. Însă în Comes out of Darkness Morn (titlul e un citat dintr-un poem de C.A. Swinburne), universul Sacrifices Arc pare să prindă avânt, să devină mai mare și mai complex și să nu mai fie doar bun, ci genial. Nu vă mai povestesc, pentru că am zis sus destule.

Problema cu Sacrifices Arc e că e fanfiction, de fapt, așa că e o serie blestemată de la bun început să nu fie foarte faimoasă. Unde nu e profit, sunt mai puține șanse să se investească în marketing și distribuție. Iar unde e fanfiction, ficțiune scrisă de fani pe baza unor cărți, filme, seriale recente, aflată la limita legalității, nu se investește mai nimic.

Seria e bazată pe Harry Potter, cam în aceeași măsură în care Ultima ispită a lui Hristos de Kazantzakis e bazată pe Noul Testament: recunoști personajele, lumea cam seamănă, dar cam atât. Harry are ochi verzi, o cicatrice pe frunte și merge la Hogwarts. În rest, nu prea are legătură cu JK Rowling – magia funcționează altfel, apar personaje noi, iar cele vechi sunt diferite, iar dacă în primul volum acțiunea mai seamănă, de prin al treilea e prea mare diferența pentru ca seria să mai fie recogniscibilă.

Recomand Sacrifices Arc cu toată căldura, oricând, oricui.

Actorii să fie frumoși, că de nu…

Mon, 20 Jul 2015 06:38:49 +0000

De curând mi-au picat ochii pe un articol al unei doamne care și-ar dori ca actorii din teatru și din filmele noastre să fie mai frumoși, să aibă și ea cu ce să-și scalde ochii. A vorbit pe larg despre personaje frumoase interior și exterior, despre cum feminismul a ostracizat femeile frumoase, apreciate pentru fizicul lor și cum toată frumusețea merge la reclame și comercial.

Articolul îl găsiți aici. E ceva revistă de cultură numită „Cultura” care e susținută de „Fundația culturală română”, deci teoretic ar respira cultură și prin pori.

Mai urât de atât nici nu puteau să arate personajele lui. O eroină mică, pipernicită, voit fără pic de strălucire. La fel şi prinţul ei. Sunt ani de când tot observ cum frumuseţea fizică dispare de pe scenă.

Ar fi multe de zis, îmi plac listele, hai să fie o listă.

Nu prea sunt eu foarte dusă la teatru, dar am văzut actori frumoși. Chiar dacă autoarea mai sugerează, mai nu sugerează că toți cei care joacă un rol la teatru sunt urâți, nu e chiar așa, dar…
Machiajul face foarte multe pentru actor – cu machiajul profesionist și puțină distanță de actori, impresia de frumusețe (sau ba) se poate modifica. Deci autoarea ar putea să spună doar că vrea ca lumea să fie machiată ca să arate mai bine, în loc de mai rău, dar…
Nicio școală de actorie nu îți dă alt corp la schimb. Dacă ești o actriță „mică, pipernicită”, ce faci? Nu joci decât personaje secundare toată viața? Pentru că și dacă ai talent, n-ai înălțimea necesară? Cam aiurea…

(ca idee, am fost mai demult la piesa Andreei Gavriliu, Zic Zac, și mi-a rămas în minte expresivitatea ei prin dans mai mult decât felul în care arăta. Nu-mi plăcea stilul de dans, neapărat, dar avea ceva…

[youtube https://www.youtube.com/watch?v=z0nabBzQm_U])

Totdeauna mi-am imaginat că, dacă arta mai produce şi desfătare, nu numai reflecţie, o actriţă sau un actor frumos nu pot decât să sporească satisfacţia. Ştiu, efectul nu ţine de raţiune, e pur şi simplu organic.

Da, „efectului organic” îi spunem atracție sexuală, nu fior artistic. Tuturor ne place să ne scăldăm ochii din când în când, dar nu e visul niciunui regizor (sau actor) doar să saliveze lumea după personaje. Decât, evident, dacă intenționau de la bun început să se axeze pe așa ceva. Însă ultimul lucru pe care ți-l dorești e să pui în scenă un Faust și lumea să comenteze la final doar despre cât de sexy e Mefisto.
În altă ordine de idei, în intimitatea proprie poți să ai ce gânduri vrei și să ți-l imaginezi pe Orlando Bloom în „Crimă și pedeapsă”, dacă asta-ți pohtește inimioara. Uneori au făcut-o alții pentru tine – și așa s-a inventat genul fanfiction, ca să nu deranjăm autorii și regizorii cu dorințele noastre ascunse, gen „să fie mai frumoși”, „să aibă alte relații”, „să fie de fapt oameni de știință” sau „o poveste mai profundă, vă rog”.

În primul rând, feminismul a aruncat anatema pe femeia frumoasă, admirată pentru calităţile ei fizice. Corp pentru plăcerea bărbaţilor şi nimic mai mult. O Barbie fără creier care îşi vinde frumuseţea. Ea sau cei ce îi aranjează imaginea. Să mă trăsnească dacă înţeleg unde a dispărut tipa aia frumoasă care are şi înţelepciune, şi nobleţe, şi – eventual –, onestitate.

Femeia frumoasă, admirată pentru fizic, înțeleaptă, nobilă și onestă e din ce în ce mai nerealistă cu fiecare nouă calitate. Dacă autoarea ar citi fanfiction, ar ști că ceea ce descrie ea sună a Mary Sue: un personaj plin de calități, iubit de toți, semi-perfect și care deci devine neinteresant. În forme extreme distruge narațiunea pentru că rezolvă fiecare conflict în doi timpi și trei mișcări. Trebuie deci să creezi o soartă deosebit de exagerată și crudă ca să aibă și ea ce face.
Nu feminismul a aruncat anatema pe femela dorită. Pur și simplu lumea se schimbă. Poate că în secolele 18-19 tânăra frumoasă, inocentă și onestă avea o logică, pentru că rudele și discreția o apărau de anumite realități, dar azi nu poți avea acel gen de femeie. Azi e măcar semi-conștientă de efectul ei – și e în competiție cu femeile care fac ceva în viață. Rolul inocentei atrăgătoare s-a restrâns spre poveștile frumușele de dragoste.

Şi atunci îmi pun întrebarea: nu cumva am căzut în partea cealaltă, a discriminării frumosului?
Dar cea mai plauzibilă explicaţie stă în acapararea lui de suporturile media. Cu scop comercial, desigur. Acolo e plin de femei frumoase şi de bărbaţi arătoşi, photoshop-aţi până la loc comanda. Acolo plouă cu forme şi culori frumoase. Care vând de la tampoane la napolitane. Acolo unde ce e plăcut ochiului se transformă în bani. Unde nu s-a auzit de artă pentru artă. Am ajuns să asociem frumuseţea doar cu vânzările.

Reclamele sunt făcute să atragă și nu le pasă cât de superficiale sunt. Râuri de ciocolată, aburi de cafea care te dezmiardă și câte și mai câte trăsnăi care să-ți rămână în minte sau să te facă să asociezi produsul cu ceva de bine. Cele mai faine au un șpil, o glumă, ceva; dar nu vor să-ți transmită ceva. Avantajul lor e că n-au nevoie de actori, doar de cineva care arată ok. Și, mda, se poate folosi și Photoshop, ceea ce e mai greu la teatru… Ce mi se pare mai grav e când o piesă de teatru mă lasă cu mai puțin decât o reclamă la bere (teatrul român din Sf. Gheorghe, mereu o memorie vagă, confuză și ciudată, spre deosebire de reclama de mai jos).

[youtube https://www.youtube.com/watch?v=GY6uJlI-t14]

Dacă ar fi vrut, autoarea articolului de cultură din revista de cultură a fundației de cultură ar fi putut să vorbească despre, nu știu, dorința de urât din piesele românești de teatru, sau despre subiecte nasoale și ciudate care vor să te simți rău, nu bine. Sau, nu știu, să analizeze mai tare care e problema, că e a ei, nu a mea (eu nu mai merg la teatru după ce am fost vaccinată împotriva lui în Sf. Gheorghe). Dar așa, să insulți în mare o breaslă întreagă „că-s urâți”…

Lightning on the Wave – Saving Connor [recenzie]

Fri, 28 Nov 2014 11:22:08 +0000

Din când în când recitesc cărți care mi-au rămas în minte și care m-au lăsat cu o profundă admirație pentru autor. În special dacă mă simt nasol și n-am chef de nimic, cum e cazul acum.

Dacă vi se pare că individul din poza din dreapta seamănă puternc cu Harry Potter, e pentru că _e _Harry Potter. Saving Connor de Lightning on the Wave e prima carte din seria Sacrifices Arc, care e bazată pe universul Harry Potter și care totuși reușește să fie o cu totul altă mâncare de pește decât ce a scris J.K. Rowling.

Unul dintre lucrurile care-mi plac la adaptări, repovestiri, reinterpretări, povești bazate pe altceva și fanfiction (ficțiune scrisă de fani, cum e și asta) e că pe de o parte știi povestea – știi cine sunt personajele, la ce să te aștepți, cam ce se întâmplă. Pe de altă parte așteptările pe care la ai pot să te inducă în eroare, chestiile pe care le cunoști fac ca pământul să-ți fugă mai repede de sub picioare. E ca un joc – știi jumătate din poveste, dar nu știi care e jumătatea pe care o știi.

În Saving Connor părinții lui Harry trăiesc. A fost crescut de James și Lily Potter – și nu e nici măcar cel care l-a învins pe Voldemort (cred că e tradus Lodul Cap-de-Mort la noi). Fratele lui geamăn, Connor Potter, e băiatul din profeție, cel care a învins răul din lume, cel de care se face enorm de mult caz.

Harry e cel aproape necunoscut, care a fost învățat magie de mic de mama lui ca să-și poată apăra fratele de rău, ca inocența și puritatea lui Connor să fie păstrate și Voldemort să fie distrus odată și pentru totdeauna de „puterea pe care n-o cunoaște”, despre care se crede că e iubirea. (o referință destul de puternică la seria originală Harry Potter, și nu fără o doză puternică de ironie – Connor are o cicatrice sub formă de inimă pe frunte)

Seria scrisă de Lightning on the Wave e dură, neiertătoare, uneori oribilă – chiar dacă la început pare să aibă doar un subtext accidental în partea asta pentru că e povestită oarecum prin ochii lui Harry, care crede inițial cu trup și suflet în idealul de a-și proteja fratele.

Începe așa:

“What are your vows, Harry?”

Harry knew what they were, even though he was only five. He whispered them as his mother held him over his brother’s bed, and his mother said them with him, murmured hypnotic words that Harry had heard his whole life.

“To keep Connor safe. To always protect him. To insure that he lives as untroubled a life as he can, until he has to face Lord Voldemort again.” There was the pause for breath that his mother always took, as though she were frightened. Harry waited until she started speaking again, and then joined his voice to hers. “To be his brother and his friend and his guardian. To love him. To never compete with him, never show him up, and never let anyone else know that I’m so close to him. To be ordinary, so that he can be extraordinary.”

Un copil de 5 ani își spune jurămintele, ajutat de mama lui: să-l țină în siguranță pe fratele lui, să-l apere, să se asigure că are o viață cât se poate de puțin tulburată, să nu intre niciodată în competiție cu el și să fie obișnuit, ca fratele lui să fie extraordinar. Dacă pare cel puțin dubios, e pentru că e. Niciun copil normal nu e pus într-o situație atât de dubioasă – în afară de Harry.

Prima oară când am citit Saving Connor am stat aproape toată noaptea trează ca să trec în viteză prin el (eram și pe tren). Acum parcă nu m-a prins la fel de tare, poate pentru că știam deja povestea și îmi amintesc duritatea și frumusețea restului de serie.

În schimb pot să apreciez oricum delicatețea începutului, care prezintă lumea vrăjitorilor Pureblood (Sânge-Pur?…) din altă perspectivă decât romanele inițiale: o lume pur tradițională, ghidată după anumite reguli de curtoazie, cu gesturi simbolice și o cultură care explică snobismul celor care s-au născut în ea.

Pentru că seria se întinde pe 7 volume și 3 milioane de cuvinte, am zis că de data asta îmi notez ce se întâmplă în fiecare parte. Spoilere mai jos.

Amnesia

Wed, 28 Aug 2013 13:10:05 +0000

Amnesia is a scary game
Amnesia is a fright
I love to play, so it’s a shame
It kills my sleep at night.

Insomniac, I walk around
A glass of drink to find
When in the dark I hear a sound–
Steve might be right behind!

I dart around, a crazy girl
In an old, friendly house
I find a box, in it I curl
More quiet than a mouse.

When dawn is nigh, I crawl outside
And glance around in fear
The laptop then I open wide–
The time to play is here.

AU Bleach via hijacked subtitles

Wed, 14 Aug 2013 21:03:10 +0000

Many years ago, I ran into this fan-subtitled version of the Bleach anime. The subs were good – until the second half of episode 41, where they were hijacked by someone out to troll, who replaced perfectly good lines with gangsta „You owe me money, bitch!” and sex-related themes.

In other words, this nice, clean anime about loyalty and friendship and fighting for what’s right turned into its complete opposite under my terrified eyes, thanks to the insane ideas of whoever was in charge of the subtitles. Poof! There goes your innocence.

I don’t know who the people/person who did this were/was, but I would like to thank them from the bottom of my heart. That version of the second half of episode 41 is one of my favorite things ever. The subs just work with the images perfectly – and this was long before Hitler was taken over by Youtube and turned into a meme. And, by the way, Hitler was easier to do, because it mostly just him talking. Here we have a number of characters, with emotions going everywhere, a flashback and so on and so forth – and yet the crazy subtitle person went ahead and created a perfectly coherent if extremely deranged plot.

Whenever I’m in the mood for complete crack, I play it to see the improbable ’everybody owes Ichigo money’ plot, combined with the way more improbable secondary plot of Byakuya being an abusive, perverted, gay (or bi and incestuous?… hard to tell) weirdo.

There’s a few brilliant lines in there. By the way, the first time I watched it, it was probably the following line which tipped me off that the subs were fake.

So, the deranged, gay, money-owing plot goes like this: Byakuya (pictured above) has a bit of a fight with Ganju over money and sex – which is when Byakuya says that line above. Ganju is defeated and ends up in a pool of blood. Byakuya is about to keep attacking, but white-haired Ukitake shows up to complain about being cheated on – and about their relationship in general:

And to drop a bomb on Byakuya (related to, say, the actual plot of Bleach XD):

Then Ichigo shows up on the scene. And he apparently came for a very important reason: to get his money back from Hanataro!

But Hanataro doesn’t have it, so Ichigo turns to Rukia, who has a sudden flashback of the event – we find out she owes Ichigo a lot of money. Like, 50 yen (that’s about half a dollar). Unfortunately, she can’t pay him back.

We switch back to the present, where Ichigo finally notices Ganju lying around looking dead. And he remembers that „that dead guy” owed him money as well. What to do, what to do?… He tells Rukia she’ll pay with her debt with her body. She complains a bit, then says yes. Ichigo is pleased, of course.

But, oh no! Byakuya thinks he also has rights to Rukia. He argues with Ichigo and it gets to drawn swords. Perverted Byakuya takes his out and wants to play this game called „drop your and pants”. He explains it to Ichigo:

Ichigo, as you can see from his expression, isn’t very happy about it. The tension builds and builds – and it turns out that Byakuya owed money to Ichigo, too, because he borrowed money from Rukia!

Luckily, just about the time disaster is about to happen and the perverted, creepy Byakuya is about to fight hard and good with the money-lending pimp-ish Ichigo, Yoruichi shows up to stop the fight with a devastating revelation: Byakuya owes her money.

…to be continued!!!

Seriously, this is some of the most hilarious crack ever. It’s amazing what you can do with the wrong set of subtitles. It’s brilliant without knowing the show and it’s even more brilliant when knowing the show and knowing that Byakuya is probably the most law-abiding, rule-following, elegant and proper person. And the ‘you owe me, bitch, I’ll kill you’ Ichigo is in perfect contrast with his real ‘I will protect you and save you’ anime hero self.

Although I do believe the real Yoruichi would be thrilled to say the „you owe me, too” line.

So, thank you to whoever created this absolutely vulgar, deranged, gangster parody of Bleach. It is in horrible taste and it’s bloody amazing. You are part of the reason why I know how to create subtitles in the first place. And you’ve cheered many an evening for both me and my friends.

Wondering what I should re-read…

Fri, 26 Jul 2013 09:32:45 +0000

Three choices, all of which are awesome stories.

Lightning on the Wave’s Sacrifices series. Because it’s a wonderful mess of great characters, great writing, poetry references and psychological stuff. I loved it and I only read it once. Bad points: it’s 3 million words long. Good points: subtlety, great writing, I can’t remember things in it very well but I’d want to. It’s basically a series that starts with a gritting mindfuck and something that’s clearly wrong:

„What are your vows, Harry?”

Harry knew what they were, even though he was only five. He whispered them as his mother held him over his brother’s bed, and his mother said them with him, murmured hypnotic words that Harry had heard his whole life.

Think about it. A kid who has vows. Since he was 5. It only becomes horrible and then wonderful from there. Also the only story to make me wish I understood poetry more.

Peppermint Quartz’s Psychoverse. It’s got one of the most psychotic love relationships I’ve ever read. And it’s filled with disturbing scenes of the BDSM kind (not the 50 Shades stuff, I’m talking the real thing and then some), and of the freely psychopathic horror kind. When I first read it three years ago, I was giggling with horror and fascination and couldn’t stop talking about it. Bad points: I really need to dig up my list of which stories were part of it and in what order. Also, the writing isn’t that good in the beginning, although it gets better. There’s horror stuff going on. The author’s favorite way to move the plot forward is through porn. Good points: fascinating and horrible. It’s an interesting insight into psycho ways of thinking. It has occasional places where things and ideas just claw their way into your head and refuse to leave.

Thinking of Aizen made Ichigo tighten his grip on the battered steering wheel. He had actually begun to empathize with the traitor after spending almost two months with him and Ichimaru. He had fallen into their circle. They had wrapped everyone they came across into a spell – people saw the warmth and love they had for each other, and they wanted into that warmth. Hungered for it. Fought for it. Died for it.

Ichigo now realized that all the warmth was real, tender and genuine, and restricted to the two of them. They generated heat, that was true, but the heat didn’t touch any other person that they interacted with, merely a lure to lead the credulous in.

That pretty much__ describes the disturbed relationship of the story. The other parts are… less disturbing. Always a fascinating read, but clocking at over half a million words somewhere. Maybe more. I didn’t add everything up.__

Phoenix.writing’s _The Problem with Purity. _Basically a romance, but one with a plot, a very neat writing style and interesting ideas. I read it back when it came out, but I’ve always wanted to re-read. Good points: fancy writing, clever characters. Bad points: I can’t recall one, but maybe I’m not as enthused about it as about the others right now.

Hmmmmmmmmmmmmmmmm.

But why Hermione/Loki?!

Sun, 19 May 2013 18:06:00 +0000

I’ve been going through fanvids today and I am amazed at the sheer number of Hermione/Loki ones out there. Last year I remember running into one and being surprised, now there’s pages and pages of them.

Is this a mini-fandom now? Does it have a portmanteau name?

…and are there any good fanfics in it? 😀

Flash fics for KD Heart

Sat, 13 Apr 2013 14:57:05 +0000

A friend of mine, KD Heart, is participating in what is probably a really bad idea. Namely, a challenge to record fanfiction. No prizes as such, that I know of, but she’s having fun. This is for her 😛 All the rest of you are probably way better off ignoring this current batch of crazy crap. I mean, you probably like your sanity and all that.

1. That Woman – Discworld x Sherlock (BBC) x Harry Potter. Havelock Vetinari/Irene Adler. Severus Snape/Irene Adler.

It was a secret of Havelock Vetinari that he should get some of the more sensitive devices he needed in order to be a proper tyrant from the Hogwarts School of Witchcraft and Wizardry. The magic was unfamiliar enough in his own home Discworld that nobody really knew how to counter it yet. And he needed it to solve the issue of a very dead ambassador from the other side of the Disc – there was no point in conducting a war, after all.

It was during one of his expeditions to Hogwarts that he encountered Irene Adler, former Slytherin and current spy in the Muggle world, involved in high politics via her high talents. He first got a hint of those talents when he found himself noticing that she was a woman – such a thing rarely happened to him. Of course, people were classified into male and female, but it wasn’t often that the Patrician of Ankh Morpork would find himself considering notions like ‘feminine mystique’, or pondering on the nature of romance, the body, the spirit and their interconnection. He noticed the phenomenon, classified it as attraction (or even a certain in-love mood) and proceeded to function just the same despite it.

When she caught him alone in an office, as he was waiting for Snape to bring him a potion that would allow him to turn into another’s likeness for awhile (so he could pretend to be said dead ambassador until the mystery got solved), he gave in to her charm and took some delight in her perfume and delicacy as she kissed him. It would never go any further, he told himself. She was attracted to women and he had no attractions.

Except her.

Another time, she came to him out of nowhere, asking him to bring her a bottle of narrativum from his world, because she needed some things to work according to narrative causality. He did it without a second thought, although he asked himself why he felt he should have protested, or asked for anything in return, as he normally would have.

On yet another occasion, a cool Severus Snape told him she had veela blood, so the Patrician would be wiser to stay away from her. Vetinari noted it down – not as warning, he was wise enough never to have disclosed anything of importance to her – but as a curiosity. Although his curiosity peaked when he noticed the very same Severus Snape kissing her hand in deference and attempting to move to more romantic areas, which she seemed to be permitting, within limits.

That woman was a mystery who seemed to be able to get under the skin of any man. So he gave her a huge bag of money and asked her to work her magic on Sherlock Holmes and get him to do her a favor by solving the mystery of the dead ambassador Vetinari had on his hands. If that didn’t work out… well… the person who had sent the ambassador was a very powerful queen who would undoubtedly be interested in Irene.

Vetinari was certain he had a heart, somewhere. It was just very lost in politics. He was sure Irene would understand that.

2. Dreams and Wizards – The Dresden Files x The Sandman

„I’m not in the Nevernever,” Harry Dresden said. „And I’m not in Faerie. I don’t know where I am. What’s this Dreaming? Am I dreaming? I remember there was this pollen, and some guy, and then I was back there somewhere, not sure where.”

„The world is big,” she replied simply. „It’s like spaghetti, everything touching. Now you’re between my brother and I, except he used to be a little boy before he was my brother, so he’s not very good at this yet.”

„So how exactly am I supposed to find my way in all this?” he asked. But the girl had already turned into a goldfish and flown into the dawn. Harry chose a random direction and hoped it would take him home.

3. Masters of the Game – Bleach x Doctor Who. Aizen/female-Master.

There was a loud sound that reminded him of pipes screeching against each other. Aizen smiled a small smile. What they hadn’t realized was that he had planned it all – his rise, his war, his fall, his capture, his imprisonment. He had the entirety of eternity to wait, but he had only needed to contact the right person to ensure that he would return on top when everybody thought he was fallen forever. The fools!

A rather unimpressive Greek column materialized into existence. A part of it opened and… a woman?… stepped out. She was striking, in quite a lot of ways. Long legs, heels, a long red dress, breasts that Aizen was quite certain defied gravity in a few ways, a mane of beautiful, curly red hair and… well. Nobody was perfect. It wasn’t her short stature that was really an issue, but…

„You are finally here.”

„It’s the right day,” she said, cutting him out of his confinement. „I went back in time to ask you if you were sure this was when you wanted to be freed.”

„I recall that. Seven years of waiting. But now, it is all ready. I will ruin your Doctor. I assume he is the reason behind your change of looks?”

„Unfortunately. I will make certain your Ichigo is out of the picture.”

Aizen took her hand. Things like romance were so much more familiar now that the Master was female. He’d never been particularly fond of men. „Yes, my sweet,” he said. „Together, we are unstoppable. Although I must ask…”

„Yes?”

„What’s with the beard?”

The Master scowled. „Dwarf. I get to be a dwarf this time.”

Well, Aizen thought. All he needed was to hypnotize himself out of noticing that. Then everything would go well. Until he got rid of her and ruled the world himself.

4. The Agents – James Bond x The Agency.

Somewhere in a bar. Night. Two strangers talking. One is kind of drunk. The other probably isn’t.

„Don’t you sometimes feel that everybody around you in the office is wayyyyyyyyy too stuck-up and always totally prim and proper and they should lay back and relax?” Lex asked, hanging on to a glass.

„No,” James Bond answered.

„And that women are unapproachable? I mean, there’s these chicks who are soooo hot and classy, but they never go for you because they’re too good for you, know what I mean?”

„No.”

„And maaaan, sometimes they make you fly when you hate airplanes, no?”

„I’m fine with airplanes.”

„You and I, we’re the same,” Lex said. „Let’s be friends!”

James felt his right hand grabbed in a friendly gesture. He didn’t really feel like fraternizing, but it would be too much trouble to say anything.

After five minutes, however, he decided to give Lex a clue on social norms. „Shaken,” he said. „Not stirred.”

On the other side of his hand, Lex kept staring fascinated at Bond’s hand, as he brought it up and down and up and down and up and down in slow, fun little circles.

5. Vampires and Ninjas Buffy the Vampire Slayer x Naruto, Spike/Sakura.

Spike doubled when he saw her hair. Not that his hair was entirely natural, mind you, but the young woman’s was just… pink. She pointed towards him and said something in Japanese. And it was funny, but despite being quite so old, Spike didn’t speak quite any language. Chinese?… Maybe. Sometimes. In passing. Vaguely. Where’s the library, that sort of thing. Japanese?… Nearly nothing at all.

„Alright, kid, you’re going to get out of my way now, I was hunting somebody down,” he told her. She said something back in Japanese, which sounded just as annoyed as he felt. „I’m a vampire and I’ve got a few centuries on you, so why don’t you stop being such a pissy little thing and get away. I don’t want to hurt you.”

She said something else. And got out a knife. He took a step towards her. She took a step towards him. And then there was a fight, right there, right then, in the parking lot, crashing into cars and all those wonderful things. One of those in which you could barely tell the person for the blur. He could barely keep up – but in the end he did.

„A Slayer?” he asked, as they separated and started circling each other. „You’re a Slayer?”

She seemed to get the word. No surprise, considering the number of Slayers around the world, after Buffy pulled her stunt. „No.” Yeah, he could’ve understood the ‘iie’ as well. „Ninja.”

„Ninja?” he said. „Oh, cool. Will you get out of the way now?”

His circling had brought him where he wanted to be, so he started backing off, ready to break off and run after the other vampire. The chit with pink hair didn’t seem pleased. So he turned and dashed off, confident that he was quicker.

…the flying car landed right in front of him. It could’ve landed right on top of him, too, but he’d stopped in time. He turned to see her holding another car above her head, ready to throw that one.

It wasn’t quite love at first sight. But it was love at first throw anyway.

Liste şi lucruri

Tue, 19 Mar 2013 07:26:32 +0000

Tocmai am pus mâna pe una din cărţile despre fanfiction pe care le voiam de foarte multă vreme (doar că n-o voiam destul). The Democratic Genre: Fan Fiction in a Literary Context de Sheenagh Pugh, de care am mai vorbit pe blog.

Aveam senzaţia că a vorbit cam de aceleaşi lucruri de care am vorbit şi eu în disertaţia mea de la masterat („Fanfiction: The Free Genre”) şi normal că am vrut să văd ce a scris ea. Yay! pentru Amazon. Anul trecut o găseam pe orice site, numai pe Amazon nu.

Aveam în plan de mai multă vreme să-mi rescriu disertaţia într-un format bun de tipărit (şi preferabil în alt stil de citare decât MLA, care îţi face textul să arate ca o luptă continuă împotriva cititului cursiv). Acum pot să citesc cartea asta, să bag din nou nasul pe surse şi să mă reapuc de treabă. (Da, am ceva de spus în domeniul fanfiction şi am de gând s-o fac pe bune, nu cu jumătate de efort)

Mai am câteva cărţi pe care vreau să le citesc, tot academice, printre care şi „Regimens of the Mind” de Sorana Corneanu, o profesoară cu care am făcut mai multe materii pe la facultate – şi care a fost destul de captivantă la cursuri încât să mă întreb cum îi arată cărţile. (primele două capitole arată bine 😛 Comentarii mai pe larg când o termin)

Şi în plus mă mai interesează câteva subiecte, mai vreau să fac câteva cursuri pe la Coursera. Şi, bineînţeles, ar trebui să mă întorc la scris, că am câteva proiecte în lucru. Şi la japoneză, să mă pun la punct.

Uneori am senzaţia că listele mele cu lucruri de făcut şi cărţi de citit ajung la dimensiuni foarte optimiste, ca să nu le zic inumane.

De unde începi studiile despre fanfiction

Wed, 06 Feb 2013 17:29:58 +0000

Pentru toți cei care au de gând să facă ce am făcut eu și ce a făcut o colegă de-a mea, anume să studieze diverse lucruri legate de fanfiction, ar exista o bibliografie de bază care merită citită.

Pentru cei care au spus: „Hă?” când au citit titlul articolului:

Fanfiction – ficțiune nepublicată comercial scrisă de fani pe baza unui text deja existent

Am de gând să scriu mai multe articole despre subiect, dar întâi vreau să aduc la vedere câteva din studiile și cărțile existente pentru cei interesați.

Unul dintre cele mai importante, dacă nu cel mai important, studii despre fani a fost făcut de Henry Jenkins. Cartea lui, Textual Poachers: Television Fans & Participatory Culture a fost publicată la New York în 1992, la editura Routledge. E un text bine închegat, care surprinde un număr de aspecte din lumea fanilor de la acea vreme – iar unele dintre acele aspecte s-au păstrat și în lumea fanilor de azi.

Jenkins discută despre fani în general, activitatea artistică și culturală pe care o fac, precum și despre aspecte concrete (convenții ale fanilor etc.):

O altă carte apărută în același an, mai puțin influentă, mai puțin consistentă și nu la fel de bine organizată, dar mai interesantă ca atmosferă e Enterprising Women: Television Fandom and the Creation of Popular Myth, de Camille Bacon-Smith. Bacon-Smith și-a asumat rolul de antropoloagă și a studiat comunitățile de fani oarecum din exterior – fără să se identifice vreodată cu adevărat cu rolul de fan.

Povestește în special despre femeile implicate în lumea fanilor, artiste și scriitoare, despre viețile lor și despre obstacolele foarte concrete cu care se ciocneau – multiplicări scumpe de reviste, modul în care înregistrau casete video sau făceau clipuri cu diferite personaje.

Și, bineînțeles, discută despre tendința unor femei de a scrie proză cu caracter homoerotic și despre șocul neplăcut pe care l-au avut unii actori când au aflat că personajele interpretate de ei erau homosexuale în unele din scrierile lor.

Și dacă tot am pomenit despre proză homoerotică, o lucrare peste care am dat și care nu a fost publicată, ci doar pusă gratis pe internet, tratează exact problema asta.

Sandra Youssef a scris dizertația cu titlul „Girls Who like Boys Who like Boys – Ethnography of Online Slash/Yaoi Fans” în 2004, în care a studiat viața și obiceiurile câtorva autoare/cititorare de fanfiction homoerotic (denumit „slash” de fani). Lucrarea poate fi găsită aici: http://yuuyami.com/luce/thesis.pdf

O altă carte interesantă despre fani e The Adoring Audience: Fan Culture and Popular Media publicată tot în 1992, ca și cărțile lui Henry Jenkins și a lui Camille Bacon-Smith. The Adoring Audience e o colecție fascinantă de eseuri despre o varietate de subiecte legate de lumea fanilor, porning de la Elvis, trecând prin Beatlemania și ajungând la economia culturală a lumii failor (articol scris de John Fiske).

O abordare ceva mai scorțoasă și abstractă e cea a lui Matt Hills în Fan Cultures (London: Routledge, 2002), care povestește despre fani în contextul consumerismului și al rezistenței, al comunității și ierarhiei, al cultului și al culturii. N-aș recomanda-o cuiva care nu e pregătit pentru stilul dificil al lumii academice, dar ceva mai încolo îmi propun să o recitesc.

Încă o lucrare (nepublicată) care mi s-a părut fascinantă e teza de doctorat a lui Juli Parrish, „Inventing a Universe: Reading and Writing Internet Fan Fiction”. Parrish abordează subiectul creației în lumea fanilor din perspectiva unui singur forum în care activează și descrie interacțiunea și procesul de învățare la care participă membrii forumului.

Forumul este dedicat unui singur serial, Buffy the Vampire Slayer – și unei singure perechi de personaje din respectivul univers, Tara/Willow, două fete care se află într-o relație de dragoste. Poveștile menționate de Parrish se bazează exclusiv pe relația asta, privită în diverse moduri – dar ideile pe care le surprinde și concluziile trase sunt valabile pentru o lume mult mai extinsă decât acel forum.

Cartea poate fi găsită aici: http://etd.library.pitt.edu/ETD/available/etd-08072007-170133/unrestricted/Parrish2007.pdf

Apoi, am mai auzit de o carte bună de care n-am făcut rost până acum, dar al cărei prim capitol m-a încântat, The Democratic Genre: Fan Fiction in a Literary Context de Sheenagh Pugh.

Când voi discuta despre fanfiction, mă voi baza în principal pe cărțile astea, dacă nu pe experiență proprie. Oricum, Henry Jenkins e aproape obligatoriu dacă vrei să studiezi fenomenul, Camille Bacon-Smith e și ea bine cunoscută și eseurile din The Adoring Audience merită citite pentru context, dacă nu mai mult. Și în ce mă privește, consider că teza lui Parrish e o mică revelație.

Mai mult mai încolo.

Entuziasm!!! Fanfiction! Ficțiune scrisă de fani! Genul democratic!

Wed, 23 Jan 2013 19:46:45 +0000

Pentru cine nu știe, mi-am făcut lucrarea de masterat pe fanfiction. Adică ficțiune scrisă de fani pe baza unor texte care sunt sub incidența drepturilor de autor (folosesc cuvântul „text” după definiția de astăzi din domeniul umanist: absolut orice; literatură, televiziune, filme).

Nu s-a scris foarte mult în domeniu și sunt câteva cărți mari, de referință, de care am reușit să fac rost. Și una mare de care n-am reușit să fac rost, așa că astă vară mi-am prezentat lucrarea fără ea.

Azi o prietenă mi-a trimis un link către primul capitol din cartea respectivă, The Democratic Genre: fan fiction in a literary context, de Sheenagh Pugh.

Așa că sar în sus și-n jos pe aici, mai ales că citează dintr-un text scris de J.M. Barrie către Arthur Conan Doyle:

Holmes grew less and less, until nothing was left save a ring of smoke which slowly circled to the ceiling.

The last words of great men are often noteworthy. These were the last words of Sherlock Holmes. “Fool, fool! I have kept you in luxury for years. By my help, you have ridden extensively in cabs, where no author was ever seen before. Henceforth, you will ride in buses!”

Cine știe, poate e momentul să-mi rescriu într-un mod mai serios dizertația aia. Și să cumpăr cartea, eventual. Văd că a apărut și pe Amazon de curând.

Hmmmm….