Fantasy and Science Fiction on Roxana-Mălina Chirilă

Am citit „Dune” de Frank Herbert [Recenzie]

Mon, 09 Aug 2021 18:57:18 +0000

La finalul cărții, mama protagonistului se întoarce spre iubita acestuia și îi spune (parafrazez): să nu-ți fie teamă! Deși Paul se va căsători politic, nu o va atinge nici cu un singur deget pe noua lui soție. Se spune că e o fată cultivată – sper ca asta să o încălzească cu ceva, pentru că soț n-o să aibă, în mod real. Noi, concubinele, vom fi cele reținute de istorie ca soții.

Cu această precizare, cartea se încheie.

Sună de parcă aș fi dat un spoiler, dar nu e cazul. Ultimul paragraf din „Dune” de Frank Herbert e o discuție secundară, care nu prea are o legătură cu marile teme ale cărții: destin, politică, lupte între case nobiliare, natura puterii, ecologie, psihologie, religie. Frank Herbert creează o lume interesantă și situații complexe, bine echilibrate, în care conflictele interne ale personajelor, conflictele dintre culturi și conflictele dintre facțiuni politice se susțin unele pe altele într-o poveste care nu degeaba e atât de renumită. De aceea, finalul abrupt despre situația conjugală a unui personaj secundar m-a făcut inițial să cred că-mi lipsește un capitol – sau măcar un epilog.

Dar, într-un fel, încheierea abruptă din „Dune” e în ton cu restul cărții: stilul e uneori neclar, de multe ori necizelat, câteodată pompos fără motiv, dând impresia că Herbert nu e mereu sigur ce ar trebui să ne arate și cum.

Fiecare capitol începe cu fragmente din cărți fictive scrise despre Paul Muad’Dib Atreides, personajul principal, dar poate din dorința de a nu ne dezvălui chiar el prea multe despre ce urmează să se întâmple, Frank Herbert rămâne la nivelul superficial de afirmații aproape generale, dar cu iz de înțelepciune. Singura funcție reală pe care o îndeplinesc este să transmită ideea unui destin măreț și a unei istorii intens analizate, ceea ce reușesc să facă din plin (deși, la finalul cărții, nu pot să nu mă întreb dacă respectivele cărți nu sunt tratate scrise la plictiseală).

Unele elemente sunt naive: deși cartea a fost scrisă în 1965, luptătorii par scoși din jocuri video. Soldații obișnuiți sunt genul de adversari pe care i-ai întâlni în prima fază a jocului, când îți faci mâna. Par puternici până îți faci mâna, dar apoi se poate trece prin ei ca prin brânză. Legiunile imperiale sunt deja la câteva niveluri peste soldați, fiind compuse luptători foarte de temut. Aici deja vorbim de adversarii reali ai jocului.

Iar fremenii, oamenii deșertului, sunt fiecare dintre ei câte un boss OP. Chiar și copiii lor lovesc de 3x mai tare decât un legionar și probabil au boost-uri de dexteritate, așa că sunt greu de doborât și un coșmar pe câmpul de luptă. Iar mai tare decât toți fremenii este protagonistul Paul, cel ce are super-puteri.

Alt aspect care m-a lovit prin naivitatea lui e un test la care e supus Paul la începutul cărții: trebuie să-și demonstreze umanitatea (?) ținându-și mâna într-o cutie neagră care-i cauzează o durere ce crește de la aproape nimic la agonie (…?). Asta demonstrează că… nu știu, dar să-mi spuneți voi, că poate aflu și eu cât de umană sunt când mai dă greș vreo anestezie la dentist și-mi bagă freza pe nervul viu.

E o reamintire a faptului că SF-ul așa cum îl știm azi e un gen relativ nou, iar clasicii genului au sunt într-adevăr influenți, buni și cunoscuți, dar scriau într-o zonă de nișă, mult mai permisivă, care nu le cerea șlefuirea la care ne-am aștepta de la un clasic de azi. Cu alte cuvinte, „Dune” este „Dune” pentru că a fost scrisă la momentul corect. În ziua de azi, aceeași carte nu s-ar mai bucura probabil de același prestigiu.

Trecând peste stângăciile lui Frank Herbert în mână, însă, povestea devine chiar interesantă.

Paul Atreides este fiul ducelui spațial Leto și al concubinei lui, Jessica. În același timp, este și rezultatul selecției genetice făcute de-a lungul multor, multor generații, cu scopul de a produce un fel de supraom cu puteri extraordinare. Organizația care a pregătit treaba asta din umbră, Bene Gesserit, e un fel de ordin mistic-religios-științific-bătăuș format doar din femei cu puteri aproape magice de luptă și manipulare psihologică.

La începutul cărții, Paul are 15 ani și ajunge pe planeta deșertică Arrakis (numită și Dune) pentru că tatăl lui a fost trimis să o conducă. Arrakis e un imens deșert periculos atât din cauza riscului mereu prezent al deshidratării și a furtunilor teribile de nisip, cât și din cauza viermilor de nisip enormi, lungi de zeci sau chiar sute de metri, care își fac apariția de fiecare dată când simt mișcare și atacă orice ființă vie sau dispozitiv pe care le cășunează. Singurii care se pot descurca fără probleme în această lume aridă sunt fremenii, nativii cu ochi complet albaștri, fără niciun pic de alb.

Planeta e un iad, dar are o resursă naturală unică: melange, un drog care prelungește viața și care poate declanșa puteri mistice în cei care-l înghit.

Paul e la confluența a trei factori care se întrepătrund în mod fascinant: lupta dintre casa tatălui său, Atreides, și cea a eternului său inamic, baronul Harkonnen, fostul conducător de pe Arrakis; încercarea Bene Gesserit de a crea supraomul capabil să vadă în viitor și în trecut acolo unde nici măcar femeile din ordin nu pot vedea; și o profeție antică a oamenilor deșertului care așteaptă un Mesia (probabil plantată de Bene Gesserit).

Facțiunile sunt superb create. Scopurile lor nu sunt mereu contradictorii, dar nu se aliniază, iar punctul unde una nu vrea să cedeze pune în mișcare consecințe și pentru celelalte. Paul, care capătă puteri mistice de clarviziune și înțelege mai bine decât oricine altcineva vârtejul istoric în care se află, nu știe nici el care e calea prin care poate obține ce-și dorește de la istorie, dar încearcă din toate puterile s-o găsească. Ce mi se pare fascinant e că Frank Herbert a ales să-l facă greu de înțeles, împovărat de destin și cu o percepție foarte clară a modului în care va fi perceput, și nu ca un erou care să-și asume de bună voie mantia puterii. Paul e, mai mult decât oricum altcumva, reluctant.

În ciuda reticențelor pe care le-am avut începând cartea (și în ciuda flashbackurilor cu cărți prost scrise pe care le-am avut la începutul începutului, când ducele Leto zicea de kanly, iar Bene Gesserit zicea de Kwisatz Haderach și de testatul lui Paul cu Gom Jabbar, de am crezut că o ținem în cuvinte inventate până la infinit), mi s-a părut o carte chiar bună. Înțeleg de ce e un clasic al genului și va fi interesant să văd unde a dus Herbert seria după „Dune”.

După cum ziceam, e o carte veche, scrisă în cu totul alte vremuri, așa că am un pic de bunăvoință față de ea și accept inclusiv aspecte pe care le-aș blama într-o carte identică, dar scrisă post-2000.

În primul rând, ar fi arabismul exagerat al fremenilor. Fremenii nu sunt arabi doar prin virtutea faptului că sunt un popor deșertic, religios și mereu în conflict, ci sunt arabi aproape pe față. Paul vorbește des de un jihad, iar o parte din vocabularul lor pare desprins tot de prin arabă; asta ca să nu mai vorbim de plăcerea de a bea cafele pe bandă rulantă. (Nu știu dacă s-o adaug aici, dar și alți termeni par inspirați din zona orientală, mai de pe la indieni.)

În al doilea rând, sexismul. Nu vorbesc neapărat de faptul că bărbații au puterea în această lume spațial-medievală a ducilor care stăpânesc planete (înțeleg unde bate, să zicem), ci de filozofia din spatele acelui supraom/Mesia care este Paul. În termeni mistici, după cum ne explică Paul și maică-sa la un moment dat în carte, femeile Primesc, iar bărbații Dau – de aceea, Bene Gesserit nu pot să capete clarviziune în zona în celor care Dau, iar bărbații nu ar putea căpăta clarviziune în zona celor care Primesc. E genul de misticism care încă încântă persoanele mai conservatoare, dar care începe să sune cam fals într-o lume modernă și mult mai egalitară.

Pe de altă parte, Paul e acel om mistic care poate și să Dea, și să Primească, deci este și masculin, și feminin, așa că râd pe aici de una singură că organizația mistică și conspiraționistă Bene Gesserit s-a străduit cale de multe, multe generații să producă ceea ce în termenii de azi ar fi un puștiulică LGBT. Ceea ce nu cred că e perspectiva pe care și-o doresc majoritatea fanilor seriei, dar iată-ne ajunși și aici.

Aș fi curioasă de cum e percepută cartea asta azi și de alții și ce anume le-a sărit în ochi. Sunt multe de analizat, de la lumea complexă, la luptele economice și ideologice, la religie, la acțiune, la toate mărunțișurile care dau ciudat urechilor de azi.

Ce se mai scrie în România: „10 vieți și încă o moarte” de Mihai Ștefan

Sat, 31 Jul 2021 15:24:40 +0000

Recent, mă învârteam prin librăria Șt. O. Iosif din Brașov, cunoscută pentru brașoveni ca „Șteo Iosif” și pentru restul țării ca Libris.ro (nu sunt chiar identice cele două, dar librăria e deținută de cei cu site-ul).

Grupul Libris și publică diverse cărți, dintre care unele (multe?) aparțin autorilor locali. Nu știu prea multe despre subiect, văd că în 2019 publicau sub numele Libris Editorial, ce am luat mai recent pare să fie Editura Creator. Nu știu dacă sunt două lucruri diferite ce există în paralel sau dacă și-au redenumit partea de publicare – dar ce știu e că dacă intru la Șt. O. Iosif văd rafturile cu scriitori brașoveni publicați de ei.

Așa am dat de „10 vieți și încă o moarte” de Mihai Ștefan, un volum care cuprinde 10 povestiri scurte ilustrate. Obiectul în sine e excelent, coperta mi se pare strălucit aleasă, schițele lui Gabriel Stratulat au un farmec aparte. Nu știu de ce pe pagina de gardă scrie că sursa pentru copertă e „www.flickr.com”, pentru că flickr.com e un site unde se înscriu artiști, nu un artist.

Majoritatea povestirilor sunt amestec de basm și horror: un stil _relativ _direct, monștri de basm care pândesc personaje din timpuri nu foarte clare, și încheieri fantastice, dar deseori tragice. M-am bucurat să văd o carte românească care are ca element de bază atmosfera și care încearcă să dea fiori.

Mai mult, se simte că povestirile au fost gândite și șlefuite de cineva care le iubește și care a vrut să sune cât mai bine, să curgă cât mai bine, să fie cât mai clare și mai plăcute la citire. Sunt scurte și la obiect: în câteva pagini, se creează o atmosferă și există o idee memorabilă.

Din prima povestire, „Ilona”:

[…] În niciun an de când rodise povestea asta afurisită (de 20 de ani) nu se nimerise să nu fie zăpadă în noaptea de 15 spre 16 februarie. Și ca-n fiecare an, pe zăpada albă se găsea cadavrul însângerat al unui copil.

Din „Babă-bătrână”:

Aveam 7 ani când am auzit-o pentru prima dată strigându-mă pe nume. Deși s-a întâmplat cu ani în urmă, încă am în urechi glasul spart, care m-a chemat nopți de-a rândul, din sufragerie. […] Era cea mai întunecată parte a casei – sufrageria – cea mai sumbră încăpere din căminul stil vagon. Poate era așa din cauza viei, care nu permitea soarelui să străpungă bolta și să pătrundă-n odaie sau poate din cauza lucrurilor rele care se petreceau înăuntru.”

Din „Păcate:

[…] Klaus împreună cu sora sa, Mia, moșteniseră averea părinților și, bineînțeles, odată cu ea, uluitoarea casă. După moartea bătrânilor, cu testamentul în poală, cumpăniseră mult cum să împartă bogăția. Sufletul nu-i lăsa să o rupă în două. Și, fiindcă niciunul n-avea de gând o căsătorie, organizară o slujbă ascunsă prin care, în fel perfid, se trecuseră negru pe alb – soț și soție. Tot la un loc.

Din câteva cuvinte, avem și personaje, și ceva care să ne prindă în poveste, fie că e misterul morții unor copii în mereu aceeași noapte din an și aceeași manieră, că e o sufragerie unde se întâmplă ceva terifiant, sau că e o decizie despre care știm de la început că va aduce dezastrul.

Nu știu dacă am mai spus-o negru pe alb pe acest blog, dar dacă am mai spus-o, o repetat: consider că a avea ca scriitor un „stil bun” înseamnă că reușești să transmiți ceea ce ți-ai propus să transmiți. Să creezi mister când vrei să atragi cititorul, să creezi teamă atunci când scrii despre lucruri terifiante, să-i ții cu sufletul la gură când creezi suspans și tot așa.

Parțial, „10 vieți și încă o moarte” reușește să aibă acest stil bun. Când îți spune de monștri, uneori simți monștrii. Doar că… uneori, nu mereu.

Se simte că mai e de lucru. Mihai Ștefan are potențial, are idei, dar încă nu pare să-și fi găsit întru totul vocea. „Lebăda și corbul”, de exemplu, este o poveste despre o prințesă și un băiat simplu care se cunosc în copilărie, înfruntă un mistreț împreună, sunt separați apoi pentru că sunt din medii sociale diferite, se reîntâlnesc la nunta ei când ea regretă faptul că nu a devenit războinică (pentru a-i apăra pe toți), dar el a devenit cavaler (pentru a o apăra pe ea), prințesa se ceartă cu mama ei cu privire la destin, iar la final fuge de la propria nuntă cu cavalerul, fără ca nimeni să-i oprească pentru că toate străjile îi vor binele și văd că așa e bine. Petrecerea de nuntă era un bal mascat în care măștile reflectau metaforic sufletul purtătorilor. La final, tipul cu care tocmai se căsătorise, regele, face o criză de nervi și cade de pe metereze.

Dacă sună complicat, da, este. Sunt prea multe elemente pentru 9 pagini scurte: dragoste, țeluri în viață, conflicte între generații, metafore cu animale – iar faptul că morala (și moartea) poveștii cade pe capul unui personaj marginal, care pare cel mult un obstacol pentru personajele principale, nu ajută deloc.

În vreo două povestiri („Păcate” și „Jocul de-a focul”, de nu uit vreuna), autorul a introdus și scene de sex, care reușesc să fie concomitent și explicite, și greu inteligibile. Aceasta este puterea eufemismelor! M-a izbit și limbajul religios-inspirat, mai ales în „Jocul de-a focul”: cei doi sunt „îmbrăcați ca Adam și Eva. Goi în Eden.” El îi sărută „puritatea”, ea se simte „în al noulea[sic!] Iad. Era ridicată și coborâtă de limbi de foc”, iar limbile „îi preamăreau suspinul”. La final, „Cerurile s-au deschis”.

Dacă există o dimensiune religioasă a poveștii „Jocul de-a focul” care să justifice toate cerurile, iadurile și preamăririle, n-aș putea să vă spun. E o poveste despre două cupluri care pleacă de la horă în codru ca să se pipăie (și nu numai), iar când se întorc, coincidența face să se cânte o doină despre cum e bine să nu te grăbești cu sexul, că ai parte doar de tristețe. După ce în celelalte povestiri moartea a plutit sumbru asupra personajelor, aici morala pare cam slabă – dacă e într-adevăr o morală.

Nu vreau să discut dacă scenele de sex sunt necesare aici sau în general. Însă problema lor e că e greu să fie scrise bine, mai ales în contextul în care limbajul direct pare uneori prea direct, iar cel eufemistic poate s-o dea în absurd.

Nu știu sigur dacă impresia mea aici e cea corectă, dar mi se pare că autorul a vrut să descrie scena în totalitatea și realitatea ei, dar nu a vrut să folosească cuvinte explicite, ci a preferat să meargă pe exprimări care să nu fie în general exprimate cu asteriscuri. Dacă așa e, poate că ar fi mers mai bine cu stilul povestirilor niște descrieri mai puțin descriptive la nivel fizic și mai multă axare pe trăirile personajelor – adică păstrarea „limbilor de foc”, de exemplu, dar eliminarea exprimărilor gen „Ion fremăta sub ea și îi ardea sânii cu mângâieri”. Arderea sânilor sună de parcă i-ar fi tras palme, ceea ce vine în contrast cu „mângâierile”; în plus, e o descriere a la porno, adică vizual are sens, dar ca ficțiune scrisă nu prea ne zice mare lucru. Cum ar fi, de exemplu, ceva gen „Mângâierile lui o ardeau precum limbile de foc. Era ridicată și coborâtă în flăcări”? Nu vedem foarte clar ce fac mâinile lui și pe unde se preumblă, dar înțelegem mai bine care e impresia pe care o lasă.

În fine, am intrat prea adânc în detalii. Asta pățești când editezi prea mult pe propriile texte și pe textele altora.

Un alt lucru pe care l-aș menționa legat de volum e partea de meta. Există dedicații de la începutul fiecărei povestiri, precum:

pentru mine și pentru tine,
pentru noi,
cei care tânjim mereu mai mult

pentru mine și pentru tine,
pentru noi,
cei care ne îndrăgostim mereu mai mult

pentru mine și pentru tine,
pentru noi,
cei care ne temem mereu mai mult

Ați prins ideea. Iar în încheierea volumului există un text numit „O moarte” în care se explică intenția povestirilor și ni se dă un sfat de viață.

Știu că există un curent al filozofării și al sfaturilor înțelepte în literatura română (de la „Fluturi” la „Cimitirul” lui Teleșpan l-am tot văzut), dar mi se pare că povestirile sunt mai puternice când sunt pe cont propriu, nu când ne vorbesc direct și ne spun cum să ne trăim viața. Dacă vreau să citesc sfaturi, sunt suficiente cărți de dezvoltare personală pe toate drumurile. S-ar putea să fiu în minoritate aici.

(E drept că am mai văzut aceeași idee și în literatura străină, dar cred că doar la Matt Haig. Când am citit „Umanii” și s-a terminat cu lista de sfaturi de viață, am evitat să mai citesc orice altceva a mai scris pentru adulți.)

Nu vreau să vă las cu impresia că e o carte deosebit de slabă. Dimpotrivă, îmi plac anumite lucruri aici. Mi se pare că Mihai Ștefan a pornit în direcția corectă ca scriitor, că are povești de zis și că vrea ca ele să captiveze, să țină în suspans, să creeze un aer de mister.

Însă „10 vieți și încă o moarte” nu e o carte nici pe departe perfectă. În câteva cazuri, îl fură peisajul și bagă exprimări care sună bine, dar răsună gol (de ex., ~~Dominique are ochii ca niște râpe care sunt în același timp și de smarald, și ca irișii~~ (greșeala mea, erau irișii ochiului, nu metaforici)). Sau, după cum ziceam mai sus, eufemismele încurcă. Sau e prea multă alambicare. Sau finalul pică cam de nicăieri. Din categoria mărunțișurilor de care se leagă de obicei lumea, există o mână de greșeli de tipar și câteva instanțe în care timpurile verbale nu s-au pus de acord unele cu altele, dar astea sunt nimicuri care se corectează ușor.

Sunt lucruri cu care te lupți la început ca scriitor și pe care în timp le depășești, odată cu experiența. O scenă pe care odată te chinuiai mult s-o exprimi la un moment dat merge fără să te gândești la ea – dar pentru asta e nevoie de acel simț care să te îndrume și să-ți spună când ceva e mai bine ca înainte și când ceva e mai rău. Cât timp te îndrumă bine, avansezi.

Am încredere în capacitatea lui de a progresa. Chiar dacă are sfătoșenie între povestiri, știe să o lase în afara lor, ca să se concentreze pe părțile importante în interiorul lor. Se simte, după cum ziceam înainte, că are drag de propriile povești și că vrea să le spună cât mai bine, așa că s-a lucrat pe ele. Sunt semne bune.

(P.S. O să trec asta ca fiind „cartea luată pentru că mi-a plăcut coperta” din provocarea mea de citit pentru vara asta.)

Ted Chiang – “Povestea vieții tale” [recenzie]

Sat, 26 Aug 2017 17:32:24 +0000

„Povestea vieții tale” este o carte de opt povestiri scurte (relativ) hard SF cu idei originale și neașteptate și lumi foarte atent create. Nu e deloc pe direcția mea de cărți și deci nu m-a prins, dar le-o recomand cu căldură celor cărora ideile de mai jos le sună bine.

Ted Chiang scrie destul de simplu și clar, cu o grămadă de detalii tehnice despre lumile create – prima povestire, „Turnul din Babilon”, de exemplu, începe așa:

De-ar fi fost culcat turnul peste câmpia Shinar, ar fi durat două zile să mergi de la un capăt al său la celălalt. Dar cum turnul e ridicat, îi ia unui om o lună întreagă și încă jumătate să-l urce până în vârf, asta dacă omul nu e împovărat. Însă puțini suie fără povară, urcușul le e încetinit de teleguța plină de cărămizi pe care o trag după ei. Patru luni trec de când e pusă cărămida în car și până ajunge să fie zidită în turn.

E aproape ingineresc de exact, lucru care te ajută să-ți creezi o imagine foarte clară despre lume și despre modul în care funcționează. Mai mult, „fură” idei din diverse științe și le folosește cu mult succes. În „Povestea vieții tale”, care dă și numele volumului, extratereștrii au o scriere circulară complexă, care le reflectă modul neobișnuit de a vedea lumea, și care folosește excelent conceptele de lingvistică reale, pe care le-am făcut și noi la facultate. Apropo, povestirea respectivă a fost și adaptată într-un film SF, Arrival, de care probabil că a auzit destul de multă lume.

Bine, în alte cazuri Ted Chiang face câțiva pași înapoi în timp și creează SF-uri axate pe idei și concepte crezute în trecut sau desprinse din diverse tradiții spirituale. „Turnul din Babilon” ar fi putut fi un SF scris în timpuri biblice, în care explică ce găsesc oamenii când reușesc să-și termine turnul până în vârf. „Șaptezeci și două de litere” este o povestire ce se petrece în epoca victoriană, în care homunculii alchimiei și golemii din tradiția ebraică sunt reali, iar studiul, crearea și munca cu ei se axează pe principii științifice solide.

Temele sunt și ele interesante – au deseori influențe spirituale/religioase, dar nu într-un sens pios, ci mai degrabă ca un „ce-ar fi dacă” ale cărui consecințe se răsfrâng și asupra divinității din acea lume. De exemplu, ce-ar fi dacă s-ar construi un turn Babel și Dumnezeu ar lăsa oamenii să ajungă la cer – de ce ar face-o, care ar fi schimbarea de percepție a celor care trăiesc atunci și construiesc turnul? Ce-ar fi dacă îngerii și-ar face apariția în mod regulat pe pământ și ar fi ca niște dezastre naturale – care ar fi percepția oamenilor despre credință?

Ideile îmi plac. Motivul pentru care volumul nu m-a prins e că Ted Chiang se axează aproape exclusiv pe idei și concepte – sunt genul de povești care vin cu întrebări despre natura lumii, cu dezvăluiri neașteptate despre univers, care te dau pe spate prin întorsături de situație care transformă tot ce credeai că știi. Ceea ce e ok, doar că în general prefer poveștile axate pe poveste și pe personaje, iar Ted Chiang dă impresia că oamenii și întâmplările prin care trec sunt doar un vehicul pentru concepte.

Axarea pe idei nu e un lucru rău în sine – știu că sunt mulți care apreciază poveștile de genul ăsta – doar că nu prea mă interesează pe mine personal, încă un motiv pentru care evit de obicei SF-urile. Alții l-au apreciat mult, cinci povestiri din volum au tot fost nominalizate și premiate la Hugo și Nebula, cele mai mari premii de science fiction și fantasy.

SF-ul românesc și literatura românească

Thu, 27 Oct 2016 12:03:43 +0000

Ascult și eu episodul de săptămâna asta de la ICR Podcast și mă inspiră să scriu câteva lucruri.

Parafrazez: „Dacă un român citește un roman SF prost scris de un român, nu mai ia altele – și nu numai că nu mai ia altele scrise de același autor, dar nu mai ia altele scrise de români.”

Cam da. Când m-am apucat să citesc Neil Gaiman, am remarcat că mai toate cărțile lui erau traduse de Liviu Radu. Prietena care mi-l recomandase pe Gaiman a avut o curiozitate în privința lui Radu și a cumpărat „Waldemar”, carte pe care mi-a împrumutat-o și mie.

„Waldemar” nu e o carte foarte slabă, dar nu e foarte bine scrisă. Are niște iele care se înmulțesc ca paramecii (prin diviziune transversală) și un tip care ajunge în lumea lor și se bate cu unii. În rest, nu mai știu. Zău că reproducerea ielelor era al doilea detaliu mișto din carte.1Primul era faptul că pe individ în chema Waldemar Ciorbă, din câte am dedus din faptul că taică-su era Locotenentul/Maiorul/Caporalul/Militarul de-un fel sau altul Ciorbă.

După Liviu Radu, n-am mai citit nimic românesc o vreme, pentru că am văzut pe net că era lăudat ca unul dintre cei mai buni scriitori români de SF. Așa că m-am întors la Marquez, Neil Gaiman, Terry Pratchett. Nu, n-aveam o loialitate față de „ai noștri” – n-am nici acum. Am cel mult o curiozitate. Și la fel ca mine sunt mulți – sau cel puțin, asta spun tirajele.

Parafrazez: „Scriitorii români de SF vor să scrie Marele Roman, Capodopera, textul cu concepte filozofice extraordinare care să schimbe lumea.”

Când aud asta, eu personal fug. Pe tot parcursul școlii am discutat numai despre cât de geniali și măreți sunt autorii români și ce super-mega idei filozofice au avut. Am rămas cu impresia pe care o mai am și acum, că cea mai mare parte din critica de carte la nivel școlar/academic este o întrecere între interpretări scoase din burtă.

Sunt cuvinte goale, pe care ne prefacem toți că le credem: da, da, Caragiale chiar a vrut să reprezinte o lume pe dos, carnavalescă, ce face referire la carnavalele medievale; astfel de lucruri sunt o întoarcere cu susul în jos a ordinii sociale convenționale, iar umorul derivă din absurd.

Nimeni nu mai vrea să scrie o poveste bună, cu personaje mișto – și la naiba cu filozofia?

Parafrazez: „Sunt clici și grupulețe de autori și cititori SF, care se tot ceartă și se discută. Oamenii nu mai știu în ce critic să aibă încredere, că nu știu dacă-l periază/urăsc pe cel criticat sau scriu pe bune ce gândesc.”

Fals. Asta ar presupune că cineva din exterior își bate capul cu clicile/grupulețele. Din afară, cel puțin de unde sunt eu, e o apă și un pământ în toată literatura și critica românească – nu doar în SF. Se dau tot felul de premii de care n-a auzit nimeni pentru scriitori de care n-a auzit nimeni, se discută cu multă admirație de oameni care nu mă interesează și nu prea pare nimeni sincer.

Vorbesc ca un cititor de modă nouă, care n-a prea avut treabă cu nimeni: toate clicile sunt, pentru mine, clica scriitorilor români. Ce mi-e USR, ce mi-e asociația scriitorilor din Iași, ce mi-e grupul de SF din Brașov.

Nimeni nu vorbește pe limba mea. E aceeași problemă ca la Liviu Radu și „Waldemar”: nu compar ce face grupulețul X cu ce face grupulețul Y. Văd ce face grupulețul X, presupun că la fel sunt și celelalte grupulețe din țară și le compar cu ce văd acolo unde îmi place să fiu.

Exemple de grupuri/cluburi/atitudini cu care îi compar? Nicio problemă, dau cu plăcere.

Acum vreun an, o amică m-a convins să iau „Widdershins” de Jordan L. Hawk – e prima carte dintr-o serie simpatică de aventuri supranaturale din SUA sfârșitului de secol 19, cu un lingvist și o arheoloagă care lucrează într-un muzeu creat de o arhitectă nebună – și un detectiv venit de prin ceva oraș mare. Simpatică, dar nu genul de carte căreia i-aș face neapărat recenzia aici sau căreia trebuie să-i citesc neapărat continuarea.

După ce i-am dat vreo 4 stele pe Goodreads, zicând fix asta, m-am trezit inclusă în grupul de Facebook „Widdershins knows its own” – probabil chiar de autoare. E un grup care vorbește pe limba mea (nu în sensul de engleză):

Widdershins knows.

Începe cu un mesaj prietenos de la autoare, care ne zice că regula din grup e să fim buni unii cu alții și ne declară un „trib”, ca să ne simțim mai în familie. E cineva acolo care tot face postere de film pentru cărți, că îi plac și se distrează. Diverși postează tot felul de poze cu statui/picturi/torturi cu caracatițe, care presupun că sunt legate de cărțile pe care n-am apucat să le citesc încă.

Unele dintre chestiile postate arată genial, nu știu de unde le scot:

În lumea mea literară se discută entuziast despre caracatițe, câte un autor discută despre faptul că și-a luat nu știu ce stupi sau începe să discute despre procesul de editare. Să-l auzi pe Philip Pullman discutând cu Michael Rosen despre limbaj și cuvinte mărețe care-ți taie răsuflarea…

Dacă dai peste cineva nou, grozav! Poți să-i împărtășești ceea ce ție îți place, ceea ce tu iubești. E un lucru pe care nu mi-l inspiră grupurile de pe la noi. Grupurile gen Antares din Brașov (se ocupă de SF) sunt serioase, au oameni care știu tot felul de lucruri, dar nu au entuziasm și nu simți că se relaxează, se joacă sau se bucură. Știu asta, că am dat nas în nas cu Antares de câteva ori – diferența dintre ei și o trupă de whovieni sau un grup de scriitori de fanfiction e ca de la cer la pământ. Dacă mergi printre whovieni, încep să dea citate și să parafrazeze, dacă intri printre scriitorii de fanfiction îți disecă textul-sursă până când știu exact ce gest face un personaj minor la pagina 319.

Deși mă îndoiesc, poate că singura diferență între scriitorii români de modă veche și grupurile tinere e că modul de exprimare al celor dintâi e mult diferit de cel al nostru, cei care mergem la convenții de anime, manga și benzi desenate, care sărim în sus și-n jos că scoate Neil Gaiman o carte despre mituri nordice sau pentru că am găsit imagini din manuscrisele medievale în care cavaleri se bat cu melci:

[][6]

Mai multe imagini de-astea dacă dați clic pe poză.

Suntem în lumi foarte diferite.

Parafrazez: „Există o impresie că dacă vrei să scrii pentru publicul larg înseamnă că-ți scazi calitatea, ca să prinzi la mase.”

Asta e scuză pentru cei care nu se încumetă să scrie pentru toată lumea, că poate nu le iese. Dacă zici că scrii pentru un cerc restrâns poți să dai mereu vina pe cititori că nu ți-au priceput ei subtilitățile.

În plus, cică ar exista două categorii de cititori, cei superiori care citesc pentru idei și care nu s-ar băga la chestii gen piu-piu cu lasere – și cei inferiori, care nu citesc idei mărețe. Sunt idei care mă enervează din mai multe motive.

Românul nu s-a născut poet, s-a născut filozof de duminică. De-asta vor scriitorii români să scrie capodopere – problema fiind că puțini vor să le afle revelațiile despre „om și lume”. Pentru că de obicei nu sunt prea interesante.
Titlurile de cărți sunt în consecință: sună măreț, dar nu prea-mi zgândăre imaginația, ci îmi fac ochii să sară peste ele. Din ce ziceau în podcast: „Sub steaua infraroșie”, „Atavic”, „Vraciul de pe norul inferior”, „Telefonia” (de un autor care are o carte numită „Delirul încapsulat”). Ce mai urmează, „Burghiul testamentar”?
Nu există o dualitate între povești citibile și povești profunde, pentru că nu suntem la începutul secolului XX, să ne revoltăm odată cu James Joyce & co. împotriva tiraniei cititorilor. Philip Pullman are o trilogie de „cărți pentru copii” care _sunt _pentru copii – și și el zice că a scris o _poveste _acolo, nu o predică, nu un eseu. Și cu toate astea a discutat despre Biserică, păcat și o grămadă de teme interesante. Dacă vrei, găsești.
Dacă spui o poveste suficient de bună, sigur se găsesc critici care să găsească tot felul de profunzimi pe care tu, ca autor, nu ai vrut să le incluzi acolo, dar le văd ei că le văd. Arta scriitorului nu e să vâre cu furca subînțelesuri. Se ocupă criticii de treaba asta.

[][8]

Din „Casa veselă” de Alison Bechdel, care surprinde foarte bine modul în care funcționează critica literară. (și da, chiar se poartă discuții similare în realitate, chiar dacă la noi erau cu marxism, nu freudianism)

Sigur, pot băga capul în pământ și să zic, „Da, boss, totul e bine, grupurile SF au dreptate în tot ce fac (nu și cele inamice, evident, alea greșesc), scriitorii sunt geniali, lumea nu-i citește pentru că sunt tinerii inculți, țineți-o tot așa,” după care să mă duc să citesc tot străini, la fel ca toată lumea.

Merită văzut ce fac și alții ca să se promoveze, ca să discute, ca să atragă oameni noi; bine, dacă se poate, fără să rețină doar vreo strategie de mic țepar care încalcă regulile de pe Facebook și păcălește potențialii cititori să creadă că romanul lui e mai citit decât e.2Wtf

References[+]

    <td class="footnote_plugin_text">
      Primul era faptul că pe individ în chema Waldemar Ciorbă, din câte am dedus din faptul că taică-su era Locotenentul/Maiorul/Caporalul/Militarul de-un fel sau altul Ciorbă.
    </td>
  </tr>
  
  <tr class="footnotes_plugin_reference_row">
    <th scope="row" class="footnote_plugin_index_combi pointer"  onclick="footnote_moveToAnchor_6508_1451('footnote_plugin_tooltip_6508_1451_2');">
      <a id="footnote_plugin_reference_6508_1451_2" class="footnote_backlink"><span class="footnote_index_arrow">&#8593;</span>2</a>
    </th>
    
    <td class="footnote_plugin_text">
      Wtf
    </td>
  </tr>
</table>

Graham Joyce – Un fel de basm [recenzie]

Sat, 05 Mar 2016 08:54:31 +0000

Într-o zi frumoasă de primăvară, o fată de șaisprezece ani se întâlnește în pădure cu un bărbat călare pe un cal alb. Îl simpatizează puțin, așa că-i acceptă invitația de a merge cu el într-o plimbare.

Douăzeci de ani mai târziu, fata reapare la ușa părinților ei, aproape neschimbată – și povestește cum a fost dusă pe un tărâm supranatural, de unde nu s-a mai putut întoarce. Pentru ea au trecut șase luni, chiar dacă pentru restul lumii au trecut două decenii.

E vorba de Un fel de basm de Graham Joyce, carte publicată la Editura Paladin (colecția Black Pocket, de care ziceam că-mi place mie), în traducerea Alexandrei Fusoi (apropo de traduceri: a tradus „changeling” cu „schimbăruș”, care mi se pare un cuvânt genial). Nu vă mai povestesc de ce îmi place Paladin, aveți detaliile aici.

Așa. Să ne întoarcem la poveste, care nu e atât despre fata răpită (Tara), cât despre efectul pe care l-ar avea o astfel de răpire în ziua de azi. Accentul cade mai ales pe cei rămași în urmă, pe părinți, frate, iubit, care s-au confruntat în urmă cu douăzeci de ani cu dispariția ei, iar acum se confruntă cu reapariția și „nebunia” ei.

Pentru că Tara are povestea cea mai puțin închegată dintre toți: lumea „de dincolo” e mai degrabă trecută în revistă. E o lume foarte sexuală, cu reguli și ritualuri ciudate, dar care nu e expusă în suficient de mult detaliu încât să dea o impresie foarte realistă. Capitolele în care povestește ea sunt interesante, dar nu mi s-au părut foarte captivante, ci mai degrabă acolo ca să fie acolo. Singurul lucru care a fost repetat cu destul de mult aplomb încât să capete forță a fost că spiridușilor/duhurilor/zânelor nu le place să li se spună în niciunul dintre modurile tradiționale. Notat și reținut.

Capitolele povestite din perspectiva altora sunt mult mai tangibile, avem parte de povești și sentimente reale, de drame, de conflicte nerezolvate, de vieți dezamăgitoare sau ratate. Pe undeva, am avut impresia că magia e doar un pretext pentru drama umană și nu sunt sigură că asta mi-aș dori de la un roman cu spiriduhuri (vedeți? nu le-am zis nici spiriduși, nici duhuri), mai ales că și partea supranaturală putea fi dezvoltată ca să devină mai puternică.

Evident, pentru că e vorba de zilele noastre, Tara e dusă și la un psihiatru, ca să se descopere dacă e în toate mințile, dacă minte de îngheață apele sau dacă are o amnezie ciudată. Un lucru m-a tot sâcâit și mă sâcâie în continuare: când e confruntat cu faptul că fata arată de 16 ani, deși teoretic are 36, psihiatrul începe să-și dea cu părerea despre tot felul de probleme fizice pe care le-ar putea avea ca să arate așa. De exemplu, sugerează că tipa suferă de anorexie, pentru că și-a inhibat hormonii prin controlarea atentă a mâncării. Acuma, nu știu dacă asta era intenția cărții, dar când am citit prostia asta l-am etichetat instantaneu pe psiholog ca imbecil. O persoană cu anorexie nu arată ca o persoană tânără, drăguță și slăbuță, ci ca una bolnavă.

Per ansamblu, e o poveste bunicică, interesantă, care combină mai multe elemente pe care-mi doream să le văd în cărți: ciocnirea reală dintre supranatural și real, dintre psihiatrie și magie, dintre banalul de zi cu zi și nebunia unei alte lumi. Dar parcă nu m-a atins pe cât de tare mă așteptam să o facă.

Ursula K. Le Guin – Lumea lui Rocannon [recenzie]

Sat, 15 Nov 2014 07:36:41 +0000

Inițial am încercat să-mi dau seama dacă o cheamă Semley sau Somley, ca pe urmă să decid că sunt două persoane distincte, ca în cele din urmă să-mi dau seama, după un „Lidy Somley”, că Nemira nu avea corector la vremea respectivă.

Traducerea e o ciudățenie: pe de o parte, Mihai Dan Pavelescu (traducătorul) a venit cu traducerea superbă „vântelegar” pentru „windsteed” al lui Ursula K. Le Guin (e vorba de un fel de cai-motani înaripați). Pe de altă parte, unul dintre personaje se excita din cauza pericolului, nu pentru că ar fi fost pervers, ci pentru că în engleză era „excited” – pe care dacă ar fi fost să-l traduc greșit, l-aș fi tradus barem cu „agitat” (e greu cu „excited”, ce-i drept).

Și da, vorbesc de traducere înainte de carte, dar o fac cu un motiv pun: e greu să n-o remarci, mai ales în prima parte. Dar hai să ne întoarcem la oile Ursulei K. Le Guin.

Lumea lui Rocannon e o carte destul de dezamăgitoare, dacă o citești după Mâna stângă a întunericului (cum am făcut eu). Personajele nu par foarte reale, acțiunea pare destul de neînchegată.

Începe cu o povestire despre Lady Semley, o doamnă de viță nobilă, dar rămasă fără avere, care-și amintește că în familia ei exista odată un giuvaer care valora cât un regat, și care se hotărăște să meargă să-l găsească. Pornește pe vântelegarul ei, se duce la un fel de spiriduși din pădure, de acolo e trimisă la piticii din munți, care o duc printr-o „noapte foarte lungă” până la un muzeu interplanetar, de unde-și ia colierul. Când se întoarce află că au trecut mulți ani, fiica ei a crescut și a ajuns femeie în toată regula și soțul ei a murit. De vină e teoria relativității și diferența trecerii timpului dintre cei rămași și ea care a călătorit prin spațiu.

E interesantă ideea, mai ales că oferă o explicație SF a basmelor în care cineva descoperă că deși pentru el a trecut o noapte, pentru restul oamenilor a trecut o vreme îndelungată. Din câte am aflat, partea asta a fost publicată ca o povestire de sine stătătoare cu vreo doi ani înaintea romanului.

Restul cărții este despre Rocannon, etnolog la muzeul vizitat de Lady Semley, care vine pe planeta ei ca să o studieze. Însă, când e acolo, nava lui e distrusă și companionii lui sunt uciși de ceva rebeli împotriva alianței planetare din care Rocannon face parte. Își ia drept companioni niște locuitori ai planetei respective și, călare pe vântelegari, pornesc în căutarea rebelilor.

Problema e că deși Rocannon se purta uneori de parcă ar fi ținut la companionii lui, sau de parcă ar fi avut ceva legături mai puternice cu ei, n-am simțit nicio clipă chestia asta. N-am simțit că ajung să-i înțeleg pe cei din jurul lui, sau că viețile sau morțile lor m-ar influența foarte tare. Acțiunea nu m-a prins nici ea foarte tare, să zic că stau cu sufletul la gură. Uneori avea punctele ei forte, interesante – alteori, ei bine, nu.

Nu e foarte memorabilă, așa că nu mă miră că n-o prea găsesc nicăieri de cumpărat (nici la noi, nici în străinătate). Dar mă face curioasă cu privire la evoluția Ursulei K. Le Guin ca scriitoare.

Ursula K. Le Guin – Mâna stângă a întunericului [recenzie]

Wed, 12 Nov 2014 16:08:16 +0000

Băi ce mi-a plăcut cartea asta, băi ce mi-a plăcut cartea asta, băi ce mi-a plăcut cartea asta

Mâna stângă a întunericului e primul roman de Ursula K. Le Guin pe care-l citesc, deci habar n-am ce e tipic pentru ea și ce nu e. Nu sunt nici mare fan SF de felul meu (deși am mai citit câte ceva), așa că nu pot să trasez comparații cu alte cărți importante din domeniu. Dar în caz că nu v-ați prins, chiar mi-a plăcut.

E un SF care se bazează mai puțin pe științele reale și mai mult pe științele umaniste, explorează mai puțin posibilitățile științifice, mai mult cele culturale. În anumite zone suferă de boala majorității SF-urilor, care le face să fie pătrunse de viziunea despre societate/viață pe care o aveau oamenii la momentul respectiv și care acum pare puternic învechită (rolurile în societate ale bărbaților și femeilor, de exemplu), dar asta-i viața.

Genly Ai e Trimisul unei organizații interplanetară pe Iarnă, o planetă aflată undeva la marginea universului cunoscut. Scopul lui acolo e să-i convingă pe locuitori să se alăture organizației – locuitorii însă sunt foarte prinși de politicile lor planetare, neîncrezători în el și în misiunea lui, nu înțeleg beneficiile alăturării.

Primele pagini ale Mâinii stângi ale întunericului sunt de coșmar – te pierzi în termeni inventați, în denumiri ciudate, într-o paradă ciudată al cărei scop nu-l înțelegi, în detalii despre măsurarea timpului și obiceiuri dubioase. Când în sfârșit începi să prinzi ideea te trezești aruncat în legendele de pe Iarnă. Dar după ce reușești să rămâi în picioare în mijlocul vâltorii de lucruri neobișnuite, cartea devine chiar interesantă.

Una dintre ideile de bază din carte e că locuitorii de pe Iarnă sunt, într-un fel, hermafrodiți: se nasc capabili să fie oricare dintre cele două sexe și o dată pe lună intră în călduri, organele genitale ale unui sex dispar și cele ale celuilalt sex ajung să se manifeste în totalitate. Nu manifestă neapărat mereu același sex, pot să fie într-o lună bărbați, în alta femei. Genly, care e bărbat, e văzut ca un „Pervers” pentru că sexualitatea lui e mereu manifestată.

Dar problema sexuală nu e singura abordată: pe Iarnă, una din religii e un misticism care refuză să creadă sau să nu creadă într-un Dumnezeu, a cărei filozofie este la bază „Nusuth” – „Nu contează”…

Diferența de manifestare, de obiceiuri, de comunicare între Genly și locuitorii Iernii este atât de puternică încât îi este aproape fatală lui Genly când îi scapă subtilitățile – și orice ajutor sau sfat primit de la Estraven, unul dintre localnici, se transformă rapid în otravă din cauza naivității Trimisului. Din perspectiva asta, cartea e un contact între culturi și în același timp o poveste despre respect și încercarea de a crea punți acolo unde sunt mai mult neînțelegeri.

Din altă perspectivă, e o carte despre prietenie și despre o aventură nebunească în tărâmuri înghețate și periculoase, despre liniște, frumusețe și moarte.

Mâna stângă a întunericului șerpuiește imprevizibil prin Iarnă, trecând de la o cultură la alta, de la o viziune la alta, de la un pericol la altul. O recomand, dar e de citit la gura sobei, că planetei nu i se spune „Iarnă” degeaba. Îți îngheață suflarea numai când auzi de toți ghețarii și de toate zăpezile de acolo.

Nota de subsol 1: „Băi” e un apelativ complet ok în zona mea, la fel cum dentistului meu i se pare complet ok să-i spună unui dinte „dânsul”.

Se cer nuvele și romane scurte SF/F (engleză)

Mon, 16 Jun 2014 05:40:30 +0000

Tor.com, care sunt o piață excelentă de fantezie și literatură științifico-fantastică (sau fantasy și science fiction, cum vreți să le spuneți) au decis să se extindă. Detalii aici.

Caută texte de cel puțin 17,500 de cuvinte, preferă nuvelele și romanele scurte și acceptă manuscrise trimise fără intervenția unui agen până la sfârșitul lui august, după care vor primi doar manuscrise trimise de agenți literari (și le vor arunca pe celelalte).

Nu dau detalii foarte exacte, din păcate – și nu menționează chestii gen drepturi de autor – dar pentru proză scurtă Tor.com e piața care plătește cel mai bine de care am auzit (25 cenți/cuvânt) și sunt oameni serioși.

Zic că merită încercată marea cu degetul. (și sper ca de data asta barem să trimit și eu ceva)

Now until August 31, 2014, the editors will review unsolicited submissions from authors. Submissions must be completed manuscripts of original sci-fi and fantasy stories with mainstream appeal. Suggested word length is 17,500 words and above. The editors encourage manuscripts that adopt the benefits of a novella, a serialized novel or a short story collection format. The target readership is mainly adults, but YA material will also be considered. -- See more at: http://writingcareer.com/post/87902304926/tor-com-accepting-sci-fi-fantasy-manuscripts-for-new#sthash.SYSDiXhu.dpuf

Read more at: http://writingcareer.com/post/87902304926/tor-com-accepting-sci-fi-fantasy-manuscripts-for-new
Copyright © WritingCareer.com -- All content on our website is original and copyrighted in the U.S. and internationally and may NOT be copied, reproduced, or re-printed, online or offline. Use our RSS feed instead. Thanks for respecting our rights and our hard work.

<div style="position: absolute; left: -99999px;">
  Now until August 31, 2014, the editors will review unsolicited submissions from authors. Submissions must be completed manuscripts of original sci-fi and fantasy stories with mainstream appeal. Suggested word length is 17,500 words and above. The editors encourage manuscripts that adopt the benefits of a novella, a serialized novel or a short story collection format. The target readership is mainly adults, but YA material will also be considered. -- See more at: http://writingcareer.com/post/87902304926/tor-com-accepting-sci-fi-fantasy-manuscripts-for-new#sthash.SYSDiXhu.dpuf</p> 
  
  <p>
    Read more at: <a href="http://writingcareer.com/post/87902304926/tor-com-accepting-sci-fi-fantasy-manuscripts-for-new">http://writingcareer.com/post/87902304926/tor-com-accepting-sci-fi-fantasy-manuscripts-for-new</a><br /> Copyright © WritingCareer.com -- All content on our website is original and copyrighted in the U.S. and internationally and may NOT be copied, reproduced, or re-printed, online or offline. Use our RSS feed instead. Thanks for respecting our rights and our hard work.</div> 
    
    <div style="position: absolute; left: -99999px;">
      Now until August 31, 2014, the editors will review unsolicited submissions from authors. Submissions must be completed manuscripts of original sci-fi and fantasy stories with mainstream appeal. Suggested word length is 17,500 words and above. The editors encourage manuscripts that adopt the benefits of a novella, a serialized novel or a short story collection format. The target readership is mainly adults, but YA material will also be considered. -- See more at: http://writingcareer.com/post/87902304926/tor-com-accepting-sci-fi-fantasy-manuscripts-for-new#sthash.SYSDiXhu.dpuf</p> 
      
      <p>
        Read more at: <a href="http://writingcareer.com/post/87902304926/tor-com-accepting-sci-fi-fantasy-manuscripts-for-new">http://writingcareer.com/post/87902304926/tor-com-accepting-sci-fi-fantasy-manuscripts-for-new</a><br /> Copyright © WritingCareer.com -- All content on our website is original and copyrighted in the U.S. and internationally and may NOT be copied, reproduced, or re-printed, online or offline. Use our RSS feed instead. Thanks for respecting our rights and our hard work.</div>

Se caută povestiri horror și fantasy scrise de femei (pe bani)

Sat, 15 Mar 2014 16:41:10 +0000

Nightmare Magazine și Fantasy Magazine caută povestiri horror și, respectiv, fantasy scrise de femei pentru numerele speciale Women Destroy Horror și Women Destroy Fantasy. Cum adică „femeile distrug horror-ul/fantezia”? Păi, s-a dus zvonul că femeile nu știu să scrie nici horror, nici fantasy și distrug genurile astea. Hai să vedem cât de tare le distrugem! 😀

Cine poate să trimită povestiri? Femeile.
Ce e o femeie? O persoană care se identifică ca fiind femeie, indiferent de gradul în care se consideră ca atare.
Ce se poate trimite? Povestiri horror și fantasy între 1500 și 7500 cuvinte.
Termenul limită? Până pe 31 martie 2014, ora 11:59:59 p.m. PST.
Cât plătesc? 8 cenți (dolari americani)/cuvânt pentru povestiri noi (toate povestirile trimise vor fi luate în considerare pentru numerele normale din cele două reviste, pentru prețuri ceva mai mici, de 5 cenți/cuvânt pentru povestiri noi și 1 cent/cuvânt pentru povestiri retipărite).

Aveți detaliile complete pentru horror aici, iar pentru fantasy aici.

Dacă vă sună cunoscut, e pentru că au făcut exact același lucru cu povestirile SF în februarie și am scris atunci despre asta. La fel ca atunci, dacă scrieți, dacă vi se pare interesant, dacă aveți o idee mișto, merită încercat. Nu știți destulă engleză? Pentru asta s-au inventat traducătorii. Vă întrebați ce puteți face cu povestirile, dacă vă sunt respinse? Le trimiteți altundeva, pentru că mai există și alte reviste/site-uri dornice să primească povestiri.

Se caută povestiri science fiction scrise de femei (pe bani)

Sun, 12 Jan 2014 08:50:59 +0000

Lightspeed Magazine, o revistă SF în engleză, strânge povestiri pentru un număr special*, „Women Destroy Science Fiction!” („Femeile distrug SF-ul!”)

Cine poate să trimită povestiri? Femeile.
Ce e o femeie? O persoană care se identifică ca fiind femeie, indiferent de gradul în care se consideră ca atare.
Ce se poate trimite? Povestiri SF de până la 7500 cuvinte (fără fantasy)
Ce e SF-ul? În cazul de față, e genul de ficțiune care face speculații despre viitor care sunt bazate pe știință, nu pe magie. „Știință” include și „științele umaniste”, deci merge și cu distopii sau povestiri post-apocaliptice.
Termenul limită? Până pe 14 februarie 2104, ora 11:59:59 p.m. PST.
Cât plătesc? 8 cenți (dolari americani)/cuvânt pentru povestiri noi, 2 cenți pentru retipăriri.

Aveți detaliile complete aici. SF-ul nu e punctul meu forte, recunosc, așa că nu bag mâna în foc că o să trimit ceva. Însă voiam să împărtășesc știrea pentru toate tipele interesate. Dacă sunteți talentate, sau dacă aveți idei, sau dacă vi se pare interesantă ideea, merită să trimiteți. Și dacă ziceți „nu știu destulă engleză ca să scriu în engleză”, părerea mea profesională spune că pentru asta s-au inventat traducătorii. 😛

____

Notă de subsol *: tema e „Femeile distrug SF-ul!” pentru că editoarea a auzit, din nou și din nou, că femeile nu pot să scrie SF. Deși ea scrie SF. Deși multe femei scriu SF. Așa că hai să vedem cum „distrug” femeile SF-ul, mnu? 😉

Neil Gaiman's "The Ocean at the End of the Lane" [Book Review]

Sat, 31 Aug 2013 06:37:22 +0000

Title: The Ocean at the End of the Lane

Author: Neil Gaiman

Rating: 5/5

Is this book for me? Yes.

It takes a certain amount of magic to make you not realize that the main character has no name until you need to write the review.

He is a man in his late forties, early fifties, driving down the lane where he used to live as a child. There was a funeral. It doesn’t say who died, because it doesn’t matter at all. If you’re like me, you’ll think it’s the father. But it doesn’t really matter.

I started by thinking that this is a story I’ve heard before – at some point, if an author gets old enough, there might come a book about remembering.

At the end of the lane, there’s a farm where Old Mrs Hempstock, Mrs Hempstock and Lettie Hempstock used to live. He walks in and asks if there’s still a pond at the back – or an ocean, because that’s what Lettie called it. Sitting by the pond, he remembers.

Except this is Neil Gaiman writing; and the story isn’t about children. Or, well, it’s about him, when he was a child, that summer when he was seven and the opal miner died and he woke up one morning choking on an old coin that had barely appeared into the world. It’s about the girl who had an ocean which was a pond and the thing which wanted to make people happy. It’s about the careless cruelty of adults and the lies they tell to themselves, and about memories and the way they change and the way you fill in the blanks.

The novel (it’s a short novel) has a sketch-like quality to it. If it were a painting, I’d say it’s one of those Eastern things, done with a bit of ink, simple lines and a lot of empty space to draw attention to what’s really important. Or maybe it’s just one of those stories where you’re supposed to scribble on the side. His point of view as a child caught only some things, not others – but his adult self leaves the unpleasant bits in so they’ll catch your eye for a moment and scratch your sense of suspicion.

The Ocean at the End of the Lane isn’t a book for children (you would probably be horrified to know they’re reading it – but, in a way, I think they’d like it). It doesn’t go deep into fantasy worlds, where we would expect some things to happen badly just because that’s how stories go. It’s just at the edge of reality, with him going between the very real reality of his old childhood home and the magic of the world beyond.

(P.S. It’s available, as usual, through Book Depository (free shipping), Amazon UK and Amazon US)

Free award-winning fantasy prose from Tor

Wed, 28 Aug 2013 21:44:11 +0000

I’ve only just seen this today, but the awesome Tor.Com, one of the biggest short fantasy stories publishers out there, is giving away a free mega-book of the award-winning prose they’ve been posting on their site for five years.

I’ve just downloaded my copy and it’s huge. I mean it. You should have a few extra hundred MB for the .pdf and the .mobi is well over 100 MB as well. 151 stories, 3800 pages. Pictures, great writing, everything. And you should get it ASAP, because the offer ends on Tuesday, September 3rd.

Get the eBook(s) here.

And have faith that they’ve got good stuff. They’re a bit like legends in the biz.

Table of Contents:

When We Were Heroes, by Daniel Abraham
Olga, by C.T. Adams
Foundation, by Ann Aguirre
The Department of Alterations, by Gennifer Albin
The Fermi Paradox is Our Business Model, by Charlie Jane Anders
Six Months, Three Days, by Charlie Jane Anders
Intestate, by Charlie Jane Anders
Legacy Lost, by Anna Banks
   The Witch of Duva, by Leigh Bardugo
10.    The Too-Clever Fox, by Leigh Bardugo
11.    The Girl Who Sang Rose Madder, by Elizabeth Bear
12.    The Horrid Glory of Its Wings, by Elizabeth Bear
13.    Faster Gun, by Elizabeth Bear
14.    The Final Now, by Gregory Benford
15.    Grace Immaculate, by Gregory Benford
16.    Backscatter, by Gregory Benford
17.    River of Souls, by Beth Bernobich
18.    A Window or a Small Box, by Jedediah Berry
19.    Ch-Ch-Ch-Changes, by Michael Bishop
20.    Catch ‘Em in the Act, by Terry Bisson
21.    TVA Baby, by Terry Bisson
22.    The Cockroach Hat, by Terry Bisson
23.    Shall We Gather, by Alex Bledsoe
24.    Prophet, by Jennifer Bosworth
25.    The Ruined Queen of Harvest World, by Damien Broderick
26.    Time Considered as a Series of Thermite Burns in No Particular Order, by Damien Broderick
27.    The Memory Coder, by Jessica Brody
28.    The Desecrator, by Steven Brust
29.    Brother. Prince. Snake., by Cecil Castellucci
30.    We Have Always Lived on Mars, by Cecil Castellucci
31.    Our Human, by Adam Troy Castro
32.    The Water That Falls on You from Nowhere, by John Chu
33.    Fare Thee Well, by Cathy Clamp
34.    The Commonplace Book, by Jacob Clifton
35.    What Makes a River, by Deborah Coates
36.    The Ghosts of Christmas, by Paul Cornell
37.    The Elephant in the Room, by Paul Cornell
38.   Day One, by Matthew Costello
39.   Am I Free To Go?, by Kathryn Cramer
40.   Tourists, by Sean Craven
41.   Eve of Sin City, by S.J. Day
42.   The Cage, by A.M. Dellamonica
43.   Among the Silvering Herd, by A.M. Dellamonica
44.   Wild Things, by A.M. Dellamonica
45.   Things That Make Me Weak and Strange Get Engineered Away, by Cory Doctorow
46.   On 20468 Petercook, by Andy Duncan
47.   The Strange Case of Mr. Salad Monday, by G.D. Falksen
48.   Men Who Wish to Drown, by Elizabeth Fama
49.   The Iron Shirts, by Michael Flynn
50.   A Clean Sweep With All the Trimmings, by James Alan Gardner
51.   Lightbringers and Rainmakers, by Felix Gilman
52.   Shade, by Steven Gould
53.   Bugs in the Arroyo, by Steven Gould
54.   Steampunk Quartet, by Eileen Gunn
55.   Mother, Crone, Maiden, by Cat Hellisen
56.   The Ink Readers of Doi Saket, by Thomas Olde Heuvelt
57.   Too Fond, by Leanna Renee Hieber
58.   At the Foot of the Lighthouse, by Erin Hoffman
59.   Ghost Hedgehog, by Nina Kiriki Hoffman
60.   A Spell of Vengeance, by D.B. Jackson
61.   The Cat Who Walked a Thousand Miles, by Kij Johnson
62.   Ponies, by Kij Johnson
63.   Crazy Me, by James Patrick Kelly
64.   First Flight, by Mary Robinette Kowal
65.   How to Make a Triffid, by Kelly Lagor
66.   A Water Matter, by Jay Lake
67.   The Speed of Time, by Jay Lake
68.   The Starship Mechanic, by Jay Lake and Ken Scholes
69.   Dress Your Marines in White, by Emmy Laybourne
70.   A Vector Alphabet of Interstellar Travel, by Yoon Ha Lee
71.   Uncle Flower’s Homecoming Waltz, by Marissa Lingen
72.   Earth Hour, by Ken MacLeod
73.   Farewell Performance, by Nick Mamatas
74.   Though Smoke Shall Hide the Sun, by Brit Mandelo
75.   The Finite Canvas, by Brit Mandelo
76.   The Hanging Game, by Helen Marshall
77.   The Courtship of the Queen, by Bruce McAllister
78.   Heads Will Roll, by Lish McBride
79.   Swift, Brutal Retaliation, by Meghan McCarron
80.   Preparations, by Mark Mills
81.   About Fairies, by Pat Murphy
82.   Fire Above, Fire Below, by Garth Nix
83.   Ruled, by Caragh M. O’Brien
84.   Hello, Moto, by Nnedi Okorafor
85.   Sacrifice of the First Sheason, by Peter Orullian
86.   The Great Defense of Layosah, by Peter Orullian
87.   The Battle of the Round, by Peter Orullian
88.   Sweetheart, by Abbi Mei Otis
89.   Ragnarok, by Paul Park
90.   Four Horsemen, at Their Leisure, by Richard Parks
91.   The Rotten Beast, by Mary E. Pearson
92.   Angel Season, by J.T. Petty
93.   Silver Linings, by Tim Pratt
94.   The Button Man and the Murder Tree, by Cherie Priest
95.   Clockwork Fairies, by Cat Rambo
96.   The Next Invasion, by Robert Reed
97.   Our Candidate, by Robert Reed
98.   Swingers, by Robert Reed
99.   The Cairn in Slater Woods, by Gina Rosati
100. Jack of Coins, by Christopher Rowe
101. Jack and the Aktuals, or, Physical Applications of Transfinite Set Theory, by Rudy Rucker
102. Good Night, Moon, by Rudy Rucker
103. Loco, by Rudy Rucker
104. Jacks and Queens at the Green Mill, by Marie Rutkoski
105. The Film-Makers of Mars, by Geoff Ryman
106. Firstborn, by Brandon Sanderson
107. After the Coup, by John Scalzi
108. The President’s Brain is Missing, by John Scalzi
109. Shadow War of the Night Dragons, Book One: The Dead City: Prologue, by John Scalzi
110. A Weeping Czar Beholds the Fallen Moon, by Ken Scholes
111. Making My Entrance Again With My Usual Flair, by Ken Scholes
112. Two Stories, by Ken Scholes
113. If Dragon’s Mass Eve Be Cold and Clear, by Ken Scholes
114. Rag and Bone, by Priya Sharma
115. Do Not Touch, by Prudence Shen
116. The Night Children: An Escape From Furnace Story, by Alexander Gordon Smith
117. King of Marbury, by Andrew Smith
118. Beauty Belongs to the Flowers, by Matthew Sanborn Smith
119. Overtime, by Charles Stross
120. Down on the Farm, by Charles Stross
121. A Tall Tail, by Charles Stross
122. Zeppelin City, by Michael Swanwick
123. The Trains That Climb the Winter Tree, by Michael Swanwick
124. The Dala Horse, by Michael Swanwick
125. The Mongolian Wizard, by Michael Swanwick
126. The Fire Gown, by Michael Swanwick
127. Day of the Kraken, by Michael Swanwick
128. Eros, Philia, Agape, by Rachel Swirsky
129. A Memory of Wind, by Rachel Swirsky
130. The Monster’s Million Faces, by Rachel Swirsky
131. Portrait of Lisane da Patagnia, by Rachel Swirsky
132. Sing, by Karin Tidbeck
133. What Doctor Gottlieb Saw, by Ian Tregillis
134. Vilcabamba, by Harry Turtledove
135. The Star and the Rockets, by Harry Turtledove
136. The House That George Built, by Harry Turtledove
137. We Haven’t Got There Yet, by Harry Turtledove
138. Shtetl Days, by Harry Turtledove
139. Lee at the Alamo, by Harry Turtledove
140. Running of the Bulls, by Harry Turtledove
141. The City Quiet as Death, by Steven Utley
142. The Girl Who Ruled Fairyland—For a Little While, by Catherynne M. Valente
143. Terrain, by Genevieve Valentine
144. Last Son of Tomorrow, by Greg van Eekhout
145. Errata, by Jeff VanderMeer
146. A Stroke of Dumb Luck, by Shiloh Walker
147. Last Train to Jubilee Bay, by Kali Wallace
148. Escape to Other Worlds with Science Fiction, by Jo Walton
149. The Nostalgist, by Daniel H. Wilson
150. Super Bass, by Kai Ashante Wilson
151. The Palencar Project, by Gregory Benford, L.E. Modesitt, Jr., James Morrow, Michael Swanwick, and Gene Wolfe, Edited by David G. Hartwell

Suzanne Collins' "Mockingjay" [Book Review]

Wed, 24 Jul 2013 12:24:35 +0000

Title: Mockingjay

Series: The Hunger Games
Author: Suzanne Collins

Rating: 4.5/5

Is this book for me? If you liked the Hunger Games, yes. Definitely. This is where it gets wild(er).

Book three – and the final one – of the Hunger Games. It’s lovely.

The first two books seem in a way to be a prelude to the third, which is a full-scale war complete with media coverage, rebels, strategies and whatnot. If there’s a single thing I disliked about it, it was that Suzanne Collins didn’t go deeper into explaining the world she created and how it all fits together. Aside from that…

The main character (Katniss Everdeen) was very annoying at times, but in the best of ways. She’s not the usual style of hero, ready to give her all to the Cause from greatness of soul and self-sacrificing ardor. She isn’t even the antihero who goes off the beaten path and does borderline immoral, or even downright immoral things, for the Cause. Katniss is simply… normal. She’s very real. She’s a girl who doesn’t really want to be involved in a war which kills too many people. She wants to sit it out and sulk, she wants to get away from the madness of the Games, the madness of fighting, the madness of politics. But she can’t. And she is annoying because of this very realism. She isn’t born a hero, she doesn’t want to be the protagonist, but the role is shoved on her and she eventually, reluctantly, rises up to it. She’s a reminder that we’re human and that our most heroic-looking choices aren’t always the best, nor do they have the most amazing motivations behind them.__

As for the atmosphere of Mockingjay… A friend criticized Collins’ battle scenes as weak, but I think they have their own sort of „The Red Badge of Courage„-style quality to them. Well. Except „The Red Badge…” had nearly no plot and it mostly consisted of here-now descriptions of battles and confusion. Mockinjay, on the other hand, lets you see quite a lot of the war otherwise – from bits of things behind the scenes to media coverage and ruthlessness in strategies. It has surprising twists and turns and a powerful atmosphere. Collins keeps you wondering until the very end, and a bit after.

(Currently, Mockingjay is super-cheap on Amazon UK and on sale on Amazon US. Again, I’m not sure how much that will last. And there’s always free shipping on the Book Depository.)

Suzanne Collins' "Catching Fire" [Book Review]

Fri, 19 Jul 2013 14:47:51 +0000

Title: Catching Fire

Series: The Hunger Games
Author: Suzanne Collins

Rating: 4/5

Is this book for me? If you liked the Hunger Games, yes. Definitely. If you didn’t read the Hunger Games, then go read it. If you didn’t like it, then no. Simple enough.

Book two of a trilogy. We already know the characters and the premise, but how does the second installment work?…

Well, it isn’t quite as interesting from start to finish as the first book. The beginning (or the first half, rather) is somewhat too long and drawn-out. I suppose the purpose of said length is to bring more tension to the story, to have an ominous calm before the storm. It just doesn’t work for me.

So. Our protagonist, Katniss Everdeen, is in trouble. Deep, political trouble. Her family and friends are threatened by the president and she must play a certain role to save them. She’s a survivor, so she tries. But she’s also a crappy actress, so it isn’t certain she can play that role.

Still, the drawn-out beginning means we get to see more of the world of the Hunger Games – the Districts, the growing social restlessness, the society of the Capitol. Unfortunately, what we get is insufficient to really understand the implications of some of the facts that we’re given. A revolt is about to break out, but we don’t know the relative sizes and strengths of the revolting Districts versus the oppressing Capitol. We’ve seen the vast difference in technology between the oppressors and the oppressed, but how strong is the strongest tech? How much of it is there? The vagueness doesn’t work in the book’s favor.

The second half of the book, though, is where the pacing is restored. We go back to the arena, back to the 24 people who need to be in there, back to the idea of a sole survivor. Initially, I feared that Collins would recycle her ideas from the first book and give us the same thing over again, quirking just enough elements to have us be annoyed at the repetition. Not so. The arena doesn’t look very natural, as did the first book’s forest. Instead, it’s clearly a man-made construct, a mechanism with artificial rules to be figured out. And the dynamics between the contestants are almost entirely different. The seventy-fifth edition of the Hunger Games is just as exciting as the seventy-fourth.

All in all, Suzanne Collins manages to create something new, to spin the story in such a way as to avoid the pitfalls of having to reuse a unique idea in a sequel. The only thing that really draws it back is the first half, with its faults. But even so, it’s an interesting, fun, engaging book.

Currently, like the first Hunger games book, it’s on sale on Amazon UK and on Amazon US. Again, I’m not sure how much that will last. And there’s always free shipping on the Book Depository.

Suzanne Collins' "The Hunger Games" [Book Review]

Fri, 19 Jul 2013 08:59:43 +0000

Title: The Hunger Games

Series: The Hunger Games
Author: Suzanne Collins

Rating: 4.5/5

Is this book for me? Unless you’re averse to sci fi/fantasy, the answer is probably yes. Easy to read, but not lacking in deeper issues. Well-paced, action-filled, with believable characters. Gripping.

The book is essentially about this: 24 teens locked into a huge, forest-like arena with a bunch of deadly things ready to kill them – and only one gets out alive. It’s „Lord of the Flies” meets „Mortal Kombat”, with a dash of shooter video game and a liberal serving of plots, psychology and politics. That’s what the Hunger Games are: deadly, violent events where nearly everybody dies for all sorts of reasons.

Well, for all sorts of physical reasons, anyway. The underlying motive for the Hunger Games is a political one. It’s implied that most of the world went off and killed itself in some sort of disaster. Humanity has rebuilt itself into a new type of society a very long time before – unfortunately, not in a very egalitarian way. The leaders are in the Capitol and they live amazingly flimsy and hedonistic lives, while the ones doing all the work are in the Districts (One to Twelve), who live in constant deprivation and hunger. The Capitol looks very sci fi: there’s a lot of tech that’s so amazing it might as well be magic, people modify their bodies for fashion reasons etc. The Districts are nearly medieval. Naturally, at some time there was a revolt and, 74 years on, the Districts are still punished for it by sending two ’tributes’ to the arena every year.

Katniss Everdeen is from the mining District, Twelve. She poaches for food and is an amazingly good shot with a bow and arrow. Which is great, because she ends up as a „tribute” in the Hunger Games. Now, this is where I really appreciate Collins: her main character is very much to the point. Katniss isn’t the sort of girl who is interested in boys, or who’s more interested in looking good than in doing well. She’s a real girl, with actual issues, some interest in romance, but not too much. She isn’t always likable, but she’s realistic, strong and a survivor. She’s someone I think guys won’t have much problem reading.

What happens is a multi-layered story. There’s the obvious action/survivalist component: Katniss in the arena, with weapons and survival kits, trying to find a way to stay alive. Then there’s the political component, which we only get hints of through Katniss’s eyes and thoughts: the slightly suspicious way of acting of some of the people she comes in contact with, the warnings she gets from her mentor in the Games, the descriptions of people in the Capitol. It’s very subtle, but it’s there. Then, the psychological component, where Collins shines: the people Katniss comes in contact with are well-rounded – and when she means to make them mysterious and confusing for the purpose of the plot, she damned well manages it.

The style is simple and a pleasure to read, letting you sink into the story and live it vividly.

The only issues I can really find with it is that the world isn’t described in a bit more detail (I’d’ve been curious) and that __I’m not sure exactly how plausible the premise is.

All in all, very much recommended. Currently it’s on sale on Amazon UK and on Amazon US, but I’m not sure how much that will last. And, of course, there’s always the Book Depository for free shipping to all sorts of countries.

Recomandări de cursuri gratis :D

Sun, 26 May 2013 09:50:09 +0000

În continuare sunt complet îndrăgostită de Coursera. Mi-au plăcut diverse cursuri de la facultate, am înțeles mai multe decât mi-au plăcut, dar acum mă distrez făcând tot felul de cursuri interesante, bine explicate și mișto.

Așa că vă recomand și vouă ce e interesant în perioada asta (înscrierea e gratis și chestiile astea Merită):

History of Rock, Part I – un curs ținut de John Covach, de la University of Rochester, despre istoria rocului. Foarte interesant. Acum o să înceapă a treia săptămână, dar e foarte lejer, așa că în vreo 4-5 ore sunteți la curent cu tot ce s-a făcut până acum.

Internet History, Technology and Security – un curs ținut de Charles Severance, de la University of Michigan. Are tot felul de filmulețe cu interviuri din epoca de început a internetului, plus filmulețe cu diverse chestii interesante. Explicat simplu, spus mișto, din nou lejer. Începe pe trei iunie. Eu l-am terminat în sesiunea care a fost acum (și încă îmi aștept certificatul :P)

Fantasy and Science Fiction: The Human Mind, Our Modern World – un curs ținut de Eric Rabkin, de la University of Michigan. Începe pe trei iunie și pare interesant, dacă e să mă iau după prezentări și ce-am apucat să văd. E destul de mult de muncă, pentru că trebuie citit mult. Dar sunt cărți faine 😀

Calculus: Single Variable – un curs ținut de Robert Ghrist, de la University of Pennsylvania. Abia a început acum și pare mișto explicat, chiar dacă vocea profesorului e… un pic… enervant… de sacadată. Dar dacă vă place analiza matematică, s-ar putea să merite. (și sincer, chestiile de pe Coursera sunt mult, mult, mult mai pe înțeles explicate decât erau în liceu)

References
↑1