Fantasy on Roxana-Mălina Chirilă

YA și societate: Naomi Novik – „A Deadly Education”

Sun, 20 Dec 2020 18:05:26 +0000

Naomi Novik a scris recent o nouă carte, „A Deadly Education” („O educație letală”). E un roman Young Adult despre o școală de magie, mult mai întunecat și horror decât ar fi de așteptat de la literatura pentru adolescenți și tineri.

Dacă nu știți cine e Naomi Novik, la noi a fost publicată cu mult avânt la cei de la editura Nemira. Găsiți aici un interviu cu ea (în engleză, evident; Novik nu știe română). A scris și cărți fantasy excelente, bazate pe basme slave, care au fost traduse în română: „Argintul preschimbat” și „Aleasa dragonului” (pentru cea din urmă s-au epuizat stocurile). Mai are și o serie de fantasy istoric cu dragoni, „Temeraire”.

Dar hai să ne întoarcem la oile noastre adolescentine.

În forma pe care o are acum, Young Adult e o categorie literară destul de nouă. Adică, sigur, au existat mereu cărți citite cu precădere de adolescenți, dar în ultimele două decenii mi se pare că s-a creat un vad mult mai clar pentru ele – probabil datorită exploziei de popularitate a seriei „Harry Potter”.

Nu știu sigur dacă amintirile mele sunt corecte, dar țin minte că la începutul anilor 2000 cărțile erau împărțite mai degrabă între „pentru copii” și „pentru adulți”. Cărți precum „Eragon” de Christopher Paolini erau încadrate la cărți pentru copii, deși probabil că azi ar fi YA. Apoi, am început să văd eticheta YA și să aud din ce în ce mai des de cărțile astea, iar acum par să fie peste tot.

De-a lungul timpului, am văzut o schimbare de atmosferă, de la optimism la pesimism. „Harry Potter” de JK Rowling, „Twilight” de Stephenie Meyer, cărțile Cassandrei Clare din seria „Instrumentele mortale” erau toate despre adolescenți care descoperă o lume magică dincolo de a noastră și luptă contra unor persoane și grupări malefice – fie că e vorba de Voldemort, de vreun antagonist dubios din „Twilight” sau de un conducător malefic al unei cete de rebeli în cărțile Cassandrei Clare. Răul era acolo pentru a fi învins și, chiar dacă o parte din sistemul celor „buni” era șubredă, asta-i viața, nu totul e perfect. Dar dacă învingi eroic răul, totul e bine și ai parte de o viață normală.

La finalul anilor 2000, însă, a apărut următorul mare fenomen: „The Hunger Games” („Jocurile foamei”) de Suzanne Collins. E o serie distopică, în care câte 2 copii din 12 districte supuse capitalei autoritare sunt trimiși să lupte până la moarte într-un eveniment-concurs anual din care doar unul scapă cu viață. În seria lui Suzanne Collins, inamicul este sistemul. Chiar dacă există un vinovat principal care trebuie înfrânt pentru ca totul să revină la normal, sistemul în sine trebuie distrus, iar lumea trebuie reînnoită. Învingi președintele, dar nu e suficient să pui pe altcineva în locul lui.

Apoi, distopiile YA au început să apară ca ciupercile după ploaie – fie că e vorba de cărți precum seria „Divergent”, care a fost și ecranizată (SF distopic, societate împărțită pe clase cu roluri și trăsături de personalitate clare), sau de cărți precum „Everless” (fantasy, îți vinzi timpul pe care-l mai ai de trăit). De unde era greu să găsești o carte cu adolescenți care dărâmă sisteme corupte, acum ai un întreg subgen în care sistemele opresive rezistă de generații și trebuie distruse pentru ca lumea să trăiască mai liber.

Mi se pare că schimbările și preferințele țin foarte mult de viziunea pe care o are societatea asupra lumii – cu precădere cea americană, pentru că ei dau tonul aici. Dacă începutul anilor 2000 era oarecum optimist, criza financiară din 2007-2008 a scos la iveală o grămadă de probleme sistemice. Ideea că ajungi la datorii enorme ca să faci facultatea și că salariile nu acoperă necesarul pentru a trăi s-a răspândit rapid – atât de rapid încât am auzit de ea chiar și nefiind în US. Brusc, a devenit clar că sistemul în sine e defect. Și asta s-a reflectat rapid și în preferințele cititorilor de YA, aflați la vârsta la care defecțiunea asta anunță probleme majore pentru viitorul lor. Visul american s-a dus naibii: unii vor trăi în lux, alții de pe azi pe mâine.

Iar în ultima vreme, suntem conștienți de un număr din ce în ce mai mare de probleme – nu doar de cele economice ale americanilor, ci și climaterice și sociale. Urșii polari mor, speciile de animale dispar, inundații, uragane – iar pe net, senzația că orice pas greșit de poate distruge. Pericolul e pretutindeni, iar dacă nu e una, e alta.

„A Deadly Education” vine fix la țanc aici. Acțiunea se petrece într-o școală de magie fără profesori și fără vacanțe, în care elevii sunt aduși automat când împlinesc o anumită vârstă și învață rapid tot ce pot pentru a supraviețui.

Pericolele sunt la fiecare pas: monștri care pândesc sub pat, pe coridoare, în clase, în sala de mese. Monștri care așteaptă ceremonia de absolvire, în care elevii vor trebui să-și croiască drum de la ieșirea din școală până la porțile exterioare, trecând printr-o curte infestată cu toate nebuniile. Motivul pentru care copiii sunt trimiși la școala asta e că viața în exterior e și mai rea pentru ei – monștrii sunt mai numeroși și apar pe neașteptate, necruțători.

Cu minimumul de siguranță oferit de școală, trebuie să fii atent la fiecare pas ca să nu mori, dar ai șansa să înveți și să scapi.

Galadriel („El”) e genul de persoană pe care nimeni n-o are la suflet. Încă de mică, a văzut că cei din jur o displac fără motiv, iar mama ei e singura persoană care o iubește. Mai mult decât atât, El are o înclinație naturală spre magie foarte distructivă, iar școala încearcă să o învețe cât mai multe vrăji prin care poate omorî mulți oameni deodată, chiar dacă El vrea doar să supraviețuiască și să nu le facă rău celor din jur, pe cât posibil.

Cu alte cuvinte, lumea e foarte neplăcută pentru toți cei care trăiesc în ea, dar mai ales pentru El. Tocmai de aceea, e paranoică și în general în privește pe cei din jur mai degrabă ca pe unelte decât ca pe persoane.

De la un punct încolo, povestea nu e prea surprinzătoare – știm deja că adolescenții se vor alia și vor face fapte salvatoare de vitejie (nu asta se întâmplă mereu?), dar atmosfera, ideile și personajele sunt cele care dau forță cărții.

E una dintre rarele povești în care cunoașterea chiar înseamnă putere. Sistemul de învățare poate fi foarte aleatoriu uneori în ce-i pune pe elevi să învețe, dar este și personalizat, fiecare primind altceva. Pentru că orice te poate ajuta să supraviețuiești, toată lumea e în mare cu burta pe carte, iar vrăjile sunt și o monedă de schimb, mai ales între grupurile care au în comun o limbă, pentru că trebuie să știi limba ca să poți folosi vraja.

Dinamica socială e și ea excelentă. Pentru că El e eterna străină, poate să observe foarte cinic ce se întâmplă în jur. Remarcă, de exemplu, că elevii veniți din enclavele de vrăjitori, care sunt mereu împreună și au parte de ajutorul generațiilor de dinaintea lor, au șanse mult mai mari de supraviețuire. Observă felul în care enclavele își aleg în fiecare an un număr limitat de membri noi – șeful de promoție, o mână de oameni foarte talentați (poate) și câțiva indivizi dispuși să facă muncile de întreținere, care sunt dificile, periculoase și nedorite de nimeni.

Elevii din afara enclavelor, în schimb, sunt pe o poziție veșnic dezavantajată. Trebuie ori să se alieze între ei, ori să curteze enclavele. Dacă nu sunt suficient de puternici, ajung deseori să facă munci de întreținere, rămânând în urmă cu învățătura, dar (poate) asigurându-și un loc călduț după ce termină școala, cu promisiunea că copiii lor vor fi membri ai enclavelor.

E o dinamică socială nedreaptă, care îi dezavantajează puternic pe cei veniți din afară, dar nu la fel de mult pe cât i-ar dezavantaja să rămână neprotejați nici măcar de școală în perioada adolescenței. Iar din cauza asta, sistemul merge înainte.

Talentul lui Novik se simte în modul în care reușește să insufle viață și credibilitate într-o lume horror. Are multă subtilitate, chiar și când scrie o carte ușoară pentru adolescenți. Sunt curioasă cum va fi continuarea și dacă se va ridica la nivelul așteptărilor – dar mai am de așteptat până în iulie 2021 după ea.

Două labirinturi: „Piranesi” de Susanna Clarke și „The Starless Sea” de Erin Morgenstern

Sat, 05 Dec 2020 15:25:10 +0000

În 2020 s-au lansat două cărți ale unor autoare deja dragi mie, deși n-au scris prea mult: Susanna Clarke și Erin Morgenstern. Evident, am luat cărțile cu prima ocazie.

Pe Susanna Clarke am menționat-o relativ des pe blog. Romanul ei, „Jonathan Strange & Mr Norrell” (2004), a primit o grămadă de premii, a vândut mult și a fost și ecranizat de BBC. Dacă n-ați auzit de el, e pentru că a fost tradus în română, dar la editura Rao, unde se duce genul fantasy când vrea să fie neglijat. În plus, versiunea în română nu mai este disponibilă în librării.

În fine, „Jonathan Strange & Mr Norrell” e un volum enorm despre magicieni-gentlemeni englezi dintr-un univers alternativ în care magia există, dar nu e _practicată _pentru că e grea și nu e de bon ton. Are un stil grozav, o poveste și mai bună despre războaiele napoleonice, iar singura acuză care i se aduce de obicei e lungimea. E una dintre cărțile mele favorite.

Susanna Clarke a mai scris și o colecție de povestiri, „The Ladies of Grace Adieu”/„Doamnele din Grace Adieu”, care e stă foarte bine în picioare și nu aș ezita deloc să i-o fac cadou cuiva, Dar Nu Se Compară. E ușurică și simplă față de „Jonathan Strange & Mr Norrell” – dar poate că tocmai de-asta e și mai digerabilă pentru un număr mai mare de oameni.

Și de Erin Morgenstern am mai vorbit pe blog. A scris „The Night Circus”/„Circul nopții”, o poveste despre o întrecere între magicieni ce implică un circ misterios, deschis doar noaptea, care se plimbă prin lume. Morgenstern scrie ca o artistă vizuală – una dintre primele impresii pe care le-am avut despre „The Night Circus” a fost că citesc o sculptură foarte, foarte frumoasă.

În mod normal, aș zice că cele două autoare au prea puține lucruri în comun. Amândouă scriu fantasy, amândouă scriu puțin, amândouă scriu bine; nu suficient ca să le compar. Dar au_ scris două cărți foarte similare în același an: _„Piranesi” (Susanna Clarke) și „The Starless Sea” (Erin Morgenstern).

„Piranesi” de Susanna Clarke

Dacă un autor favorit scrie o nouă carte, tind să o cumpăr când apare fără să-mi bat capul să citesc rezumatul. Nu e cu intenție, pur și simplu așa se nimerește: știu deja că vreau s-o citesc, orice alt considerent e inutil.

„Piranesi” e o carte scurtă, de doar 250 de pagini. După nume și copertă, mă așteptam la ceva similar, poate, cu povestirile din „The Ladies of Grace Adieu” – un basm cu magie, eventual?

Ei bine, nu.

Multe povești fantasy/sf au ca personaj principal un străin care descoperă o lume nouă. Poate e vorba de hobbiți care pleacă din casa lor și descoperă o întreagă lume în încercarea de a distruge un inel. Poate e vorba de adolescenți care descoperă că o lume magică există în secret alături de a noastră. Oricum ar fi, ideea e să poți explora lumea prin ochii lor, pentru că e la fel de nouă pentru ei cum e pentru tine.

Susanna Clarke face fix opusul: Piranesi își cunoaște lumea extrem de bine, în toate detaliile. Nimic nu e neobișnuit pentru el. Pe de altă parte, e fascinat de multe lucruri și le descrie cu rigurozitate științifică, dintr-o perspectivă nefamiliară pentru noi. Din detaliile pe care ni le spune, ne dăm seama că locuiește într-un labirint enorm format din încăperi gigantice pline de statui, iar oceanul se revarsă din încăpere în încăpere conform unor maree previzibile.

Piranesi e aproape singur. Există un singur alt om viu în labirint, precum și rămășițele a treisprezece morți. Cealaltă persoană e tot un om de știință, care vrea să descopere secretele cunoașterii.

Pe măsură ce Piranesi se plimbă prin labirint, devine tot mai clar că ceva nu e chiar în regulă cu lumea respectivă, iar el e mult prea aproape de ea ca să vadă problemele de ansamblu. Întrebările pe care el nu și le pune sunt: unde sunt ceilalți oameni? Suntem într-o lume distrusă? Dacă da, cine a creat un labirint atât de mare și de ce? Dacă e o lume post-apocaliptică, unde sunt rămășițele vechii civilizații (în afară de ziduri și statui)? Piranesi trăiește într-un mister de care nu e conștient, dar care devine din ce în ce mai evident pentru noi.

Povestea e lentă. La început nici nu-ți dai seama unde e firul narativ, sau dacă el există. Dar e destul de clar că există ceva măreț și mitic acolo și e absolut captivant.

„The Starless Sea” de Erin Morgenstern

Conform bunei mele tradiții de a nu citi rezumatul cărții, m-am trezit după câteva pagini din „The Starless Sea” că habar n-aveam dacă citeam o carte de povestiri scurte sau un roman.

Coperta m-a anunțat că e, totuși, un roman, dar dubiul meu e ușor de înțeles: „The Starless Sea” începe cu o serie de povestiri scurte, terminate ambiguu, care se dovedesc a face parte dintr-o carte pe care Zachary Ezra Rawlins a împrumutat-o într-o doară de la bibliotecă, într-o pauză de la cercetarea pe care o face la universitate.

Cartea lui Zachary e scurtă și ciudată, dar ce-l lovește în moalele capului e că una dintre povestiri e despre el. Nu-i dă numele, ci îl numește „fiul clarvăzătoarei”, dar descrie perfect o întâmplare de când era copil, când a văzut o ușă desenată atât de realist pe un perete încât i-a venit s-o deschidă – cartea îi spune că, dacă ar fi încercat să apese pe clanță, ar fi ajuns într-o lume subterană, un labirint al poveștilor, plin de cărți și magie.

Evident, e șocat și face tot ce poate ca să dea de urma cărții și a simbolurilor din ea ca să afle ce se întâmplă.

Pentru că e o carte fantasy, nu e deloc surprinzător că reușește să găsească lumea subterană. Însă în loc să fie locul magic și plin de lume din povestiri, e o lume aproape abandonată, iar Marea Fără Stele din titlu s-a retras atât de mult încât nici nu mai poate fi văzută.

„The Starless Sea” e o poveste foarte ambițioasă și foarte, foarte frumoasă. Lumea e extraordinară, la fiecare pas e câte un detaliu absolut fermecător. Luna își face apariția în persoană, cărțile de povești reprezintă mai mult sau mai puțin realitatea, până când nu-ți dais seama ce e adevărat și ce e licență poetică. În lumea subterană, poveștile pot fi scrise în fum, gustate în bomboane, înfășurate în jurul trupurilor celor decedați.

E o carte superbă și foarte ambițioasă, dar mi se pare că Erin Morgenstern nu reușește să se ridice la înălțimea a ce voia să obțină. Lumea e superbă, dar firele narative nu sunt mereu foarte clare, iar relațiile între personaje nu se dezvoltă pe pagină, ci apar de nicăieri. Nu mică mi-a fost surpriza când, după ce mi s-a părut că personajul principal dezvoltă sentimente vag romantice față de altcineva, persoana în cauză îi declară nitam-nisam o iubire profundă venită de nicăieri.

O mare de povești

Atât „Piranesi”, cât și „The Starless Sea” sunt cărți visătoare despre labirinturi, lumi magice și povești (deși „Piranesi” e ceva mai puțin evident despre cele din urmă), care descriu locuri de o frumusețe imposibilă.

„Piranesi” e o carte mai simplă (și mai scurtă), așezată și bine închegată, opera unei autoare care știe foarte bine ce vrea și șlefuiește atent până când povestea ia forma pe care și-o dorește. „The Starless Sea” e un proiect care vrea prea mult, dar se pierde pe parcurs într-un haos splendid, într-o explozie de idei și detalii interesante în care, din păcate, se pierde firul narativ. Dar amândouă se adresează celor care iubesc poveștile și cred în puterea lor. Amândouă au nevoie de un pic de răbdare și de flexibilitatea de a accepta o poveste mai stranie, cu promisiunea că va merita.

Mi se pare fascinant că au fost publicate la scurt timp distanță una de cealaltă. E un nou trend în literatură? Au dat de același mit în același timp și au decis să-l interpreteze separat, în stil propriu? Tot ce știu e că acum vreau și alte cărți bine scrise în ale căror lumi să mă scufund.

Oricum ar fi, ambele cărți au fost o plăcere. Dacă ar fi să recomand doar una dintre ele, aș recomanda „Piranesi” pentru că e mult mai solidă per ansamblu, dar și „The Starless Sea” are fanii ei, care o iubesc.

Cele mai lungi romane din lista mea

Thu, 13 Aug 2020 19:53:39 +0000

Mihai Iovănel a publicat în Scena 9 o listă de romane lungi, pentru că prea se plânge lumea că un film de trei ore e prea mult. Vă recomand s-o citiți, e mișto.

Dar articolul lui m-a făcut să mă întreb care sunt cele mai lungi cărți pe care le-am citit eu, așa că am dat o tură pe Goodreads și mi-am sortat cărțile citite în funcție de numărul de pagini. Am rămas surprinsă un pic surprinsă de cât de multe au peste o mie de pagini, chiar dacă unele sunt ediții cu pagini mici.

Unele mi-au plăcut mai mult, altele mai puțin. Unele sunt cărți de referință la nivelul literaturii universale, altele dimpotrivă. Hai să vedem care sunt romanele cu care mi-am ocupat un timp deosebit de îndelungat.

1. „The Sacrifices Arc” de Lightning on the Wave

Cei care mă cunosc îndeaproape probabil că nu vor fi surprinși să vadă pe lista asta volume scrise sub pseudonime evidente, cum ar fi „Lightning on the Wave”. Dacă pe timp de zi citesc multe, de la clasici universali la cărți academice, flebețea mea adevărată probabil că e fanfictionul.

Fanfictionul („ficțiune scrisă de fani”) e un gen care nu e chiar „gen” în sensul clasic al cuvântului. Singura trăsătură comună a textelor scrise sub eticheta asta este faptul că sunt bazate pe alte texte („text” în sensul larg, însemnând carte, film, serial, joc etc.). Sunt nepublicabile prin excelență, deoarece autorii originali dețin de obicei drepturile de autor, așa că se găsesc la liber pe internet.

Deși asta nu înseamnă nimic din punctul de vedere al calității textelor (unele sunt excesiv de slabe, altele sunt excelente), s-au creat anumite curente și stiluri în cadrul genului, care mă pot binedispune chiar și atunci când n-am chef de nimic altceva sau când mă pocnește o insomnie cruntă.

„The Sacrifices Arc” nu e o carte, ci o serie, dar majoritatea volumelor sunt lungi spre foarte lungi, două din ele depășind relaxat „Război și pace”. Asta pentru că seria n-a avut editor care să spună că e imposibil să le legi în volum.

E un univers alternativ la seria Harry Potter, în care Harry are un frate geamăn (Connor) despre care se crede că e băiatul profețit să-l învingă pe Voldemort. Pentru ca profeția să se desfășoare cum trebui, Harry e antrenat de mic să-și apere fratele și să se sacrifice în numele lui.

E abuziv să iei un copil mic și să-l speli pe creier ca să fie bodyguard? Da, acesta fiind unul dintre lucrurile explorate în serie. Lightning on the Wave creează un univers în care vrăjitorii din familiile vechi au motive clare și culturale pentru a-i disprețui pe cei născuți în lumea non-magică, în care Întunericul și Lumina sunt mai mult decât doar metafore, iar vrăjitorii conduc lumea prin forță asupra altor specii magice.

2. „Varney the Vampire” de James Malcolm Ryder – 1966 de pagini

În apărarea mea, nu știam cât de lungă e cartea asta atunci când m-am apucat de ea. E atât de lungă încât prima oară am obținut jumătate din ea și am fost sigură că o am în întregime – doar ca să descopăr pe final că mai urma.

„Varney the Vampire” e unul dintre cele mai bune și renumite romane de duzină din secolul 19. Am povestit un pic de el aici (inclusiv cu tot contextul în care a fost scrisă) și am publicat un rezumat pe Goodreads. Cel mai important lucru pe care-l face „Varney the Vampire” pentru un cititor modern este să-i demonstreze că se scria prost și acum mai bine de un secol.

Acțiunea începe în Anglia, unde o tânără e atacată noaptea de un vampir, iar frații și prietenii ei merg în căutarea creaturii, care seamănă leit cu un portret din casă. Confruntarea durează cale de vreo mie de pagini, în care Varney e mai mult sau mai puțin vampir, autorul uită că fata avea doi frați, iar o mulțime revoltată este singurul personaj cu adevărat bine scris din carte. Uneori e neclar dacă personajul chiar este o creatură supranaturală, dar farmecul misterului dispare în a doua jumătate a cărții, care devine din ce în ce mai repetitivă, supranaturală și puțin interesantă.

E unul dintre puținele cazuri în care mă bucur că protagonistul se aruncă într-un vulcan, ca să mă scutească de o suferință. Nu e o carte întru totul rea, dar dacă ar fi fost cu 1500 de pagini mai scurtă, ar fi fost mult mai bine.

Nu pot să nu mă întreb cum arătau romanele de duzină slabe din epocă.

3. „Evenfall” de Ais – 1427 de pagini

Uneori urmărești pe cineva pe internet, aveți gusturi asemănătoare și observi că îi place foarte mult o serie, așa că decizi să o citești și tu (mai ales dacă e gratuită). Așa am ajuns și la „Evenfall”, o carte scrisă prin 2007 și publicată în serial pe internet.

E primul roman dintr-o serie despre agenți secreți, așa cum înțeleg filmele de acțiune agenții secreți. Unul dintre ei e un tip extrem de periculos și cam dus cu sorcova, care omoară cum respiră și, între misiuni, e ținut prizonier de propria agenție. Nu într-un apartament. Nu într-o celulă. Ci într-un fel de cutie, deși el e claustrofob și probabil chestia asta nu-l ajută la tărtăcuță.

Din păcate, lumea nu e extrem de bine construită și nu mi-a fost niciodată foarte clar care sunt cele două tabere și de ce se comportă așa cum o fac. În schimb, firul narativ de dragoste e mai bine pus pe picioare (yay dragoste LGBT între agenți secreți?) și reușește să care povestea până la final.

Ar fi mers un pic mai scurtă și mai clară. Poate că de-asta n-am ajuns nici până în ziua de azi la următoarele volume din serie.

4. „It” de Stephen King – 1392 de pagini (în ediția mea)

„It” începe excelent, evocând extrem de bine lumea micilor orașe americane din urmă cu câteva decenii. Personajele sunt realiste și umane și n-am putut să nu mă întreb de ce Stephen King nu e mai studiat ca mare prozator american. E horror, dar e uman; e întunecat, dar dă impresia de realitate.

Bănuiesc că povestea vă e deja cunoscută – într-un orășel apare un clovn ucigaș care țintește cu predilecție copiii, iar copiii trebuie să-i înfrunte. Dar clovnul nu e tocmai clovn, ci o creatură supranaturală.

Pe măsură ce acțiunea progresează, însă, Stephen King o ia pe panta senzaționalului – e un senzațional bun (cu mult peste Varney de mai sus), dar se pierde din atmosfera pe care o crease. Ceea ce a început ca o aventură umană devine o poveste cu inteligențe extraterestre și scene de sex între copii, făcându-mă să înțeleg foarte bine de ce nu e foarte apreciat în cercurile academice.

5. Război și pace” de Lev Tolstoi – tot 1392 de pagini (dar mai mari; ca număr de cuvinte, e cu un sfert mai lungă decât „It”)

Ați auzit și o să auziți multe despre „Război și pace”, de obicei de la oameni care cred că e absolut necesar de citit canonul literaturii europene.

Ce se spune mai rar e că Tolstoi avea o teză despre istorie și simțea o nevoie profundă să o discute filozofic în paginile romanului. La fel cum Victor Hugo întrerupe „Cocoșatul de la Notre-Dame” ca să ne povestească despre arhitectura pariziană, Tolstoi se oprește deseori din povestit ca să ne explice că istoria e împinsă înainte de mase, nu de indivizi geniali. Iar după ce simțim că a spus-o suficient de des, o mai zice și într-un epilog interminabil, care e doar filozofie.

Altfel, este un roman istoric – zic „istoric” nu pentru că e scris în secolul 19 (deși e), ci pentru că Tolstoi nu scria despre contemporani, ci despre războiul cu Napoleon care se încheiase deja de decenii. Și, bineînțeles, despre înalta societate rusă și preocupările ei. E destul de interesantă (deși, recunosc, am citit-o acum mai multă vreme și am uitat o mare parte din acțiune).

6. „Povestea lui Genji” de Murasaki Shikibu – 1360 de pagini

Unul dintre romanele mele favorite – am povestit de el pe lung în vreo trei articole. Pe scurt, încă o dată: Japonia de acum o mie de ani, curtea imperială, un prinț splendid și rafinat, doamne elegante, multă poezie și un simț estetic deosebit.

7. „The Problem with Purity” de phoenix.writing – cam de dimensiuni Tolstoiene.

O altă povestire bazată pe Harry Potter pe care o urmăream în timp ce era publicată în 2009 (câte un capitol pe zi, dacă țin bine minte).

Povestea se desprinde de cărțile lui JK Rowling după Ordinul Phoenixului și continuă într-o direcție proprie, cu Hermione Granger ca personaj principal (și o grămadă de animagi). N-aș putea spune la ora asta dacă e pe cât de bună îmi amintesc sau dacă acum ar fi doar o plăcere vinovată, dar țin minte un univers binișor alcătuit, mai mulți unicorni, încercarea de a găsi un leac pentru vârcolaci și mult mousse de ciocolată. Ah, și un fir narativ de dragoste cu multe neînțelegeri mai mult sau mai puțin legitime.

8. „1Q84” de Haruki Murakami – 1318 pagini.

Am o slăbiciune pentru cărțile mici și groase, care arată ca niște cărămizi. De-asta, vrând să citesc Stephen King, am ajuns să iau „It”. De-asta am luat și „1Q84” de Murakami. Versiunea în trei volume de la Polirom nu a reușit să mă tenteze la fel de mult.

„1Q84” e o carte ciudată, despre o ucigașă care ajunge accidental într-o lume paralelă și un tip care e angajat să rescrie o poveste dubioasă, dar extrem de bună, a unei fete de 17 ani. Există elemente fantastice și pitici care vor să ajungă în lumea reală, dar elementele nu sunt niciodată explicate.

Chiar dacă îmi plac unele romane japoneze care au elemente neexplicate și fire narative care nu par să ducă nicăieri, „1Q84” mi-a demonstrat definitiv că Murakami nu mă prinde („Pinball 1973” și „La capătul lumii și în țara aspră a minunilor” mi-o demonstraseră cu drept de apel).

9. „Oathbringer” de Brandon Sanderson – 1248 de pagini.

A treia carte din „Arhiva luminii de furtună”, dar primele două sunt mai scurte. Când a început pandemia și ne-am retras toți în case, nu mă puteam concentra pe aproape nimic, așa că, în disperare de cauză, am mers pe ceva ce știam singur că mă va prinde.

Sanderson scrie excelent: simplu, la obiect, cu acțiune rapidă, întorsături de situație bune, lumi care funcționează pe principii clare și sisteme magice mișto. Iar „Arhiva luminii de furtună” e seria lui cea mai bună, dacă mă întrebați pe mine. Într-o lume în care marile furtuni sunt uragane teribile ce vin la date și ore fixe, dintr-o singură direcție, în care banii sunt sfere din pietre prețioase ce rețin lumina de furtună, iar nobilii (toți cu ochii deschiși la culoare) se luptă între ei pentru arme și armuri antice, un rău străvechi se trezește la viață.

Aștept acum al patrulea volum, care va fi publicat în toamna asta.

10. „Atlas Shrugged” de Ayn Rand – 1168 de pagini.

„Revolta lui Atlas” e… ok. E o carte despre o tipă care e șefă la niște căi ferate din SUA, dar SUA a căzut sub controlul socialiștilor care vor să împartă resursele în mod egal la toată lumea, ca să le dea o șansă tuturor, fie că știu să facă treabă sau nu. Trenurile merg din ce în ce mai greu. Tot felul de afaceri pică. Tipa face echipă cu unul care lucrează în industria metalelor și, împreună, sunt geniali și încearcă să salveze lumea, dar ceilalți oameni de nădejde tot dispar și rămân doar leneșii cu pretenții în jur.

Cartea povestește foarte frumos de trenuri, te lasă un pic îndrăgostit de ele.

Dar e o carte cu MESAJ!!! Iar MESAJUL!!! este clar peste tot: oamenii de geniu trag lumea înainte, munca și inteligența sunt importante, socialismul e nașpa rău. Motivul pentru care oamenii de nădejde dispar e că se retrag din lume ca s-o lase să moară de propria mână. După care își fac un rai capitalist.

După ce lucrurile astea sunt absolut clare, există un discurs care repetă MESAJUL!!! într-un repetitiv mod repetitiv. Iar MESAJUL!!! a convins multă lume că asta e o carte care merită luată serios ca filozofie.

Uite care-i chestia. Sunt mare fan cărți. Dar așa cum nu cred că pot să zbor folosind lumină de furtună ca să „pic” spre cer pentru că Brandon Sanderson a inventat chestia asta pentru „Arhiva luminii de furtună”, nu cred nici în faptul că munca grea și genială e singura cale spre fericire și singurul criteriu de atractivitate, doar pentru că Ayn Rand a scris chestia asta în „Revolta lui Atlas” (serios, personajul principal e o tipă care ajunge amanta marelui guru al capitalismului pentru că sunt amândoi foarte competenți).

11. „Dansul dragonilor” de George R.R. Martin – 1125 de pagini.

Nu mi-e foarte clar de ce am citit tot ce a publicat George R.R. Martin în „Cântec de gheață și foc” din moment ce seria nu m-a prins foarte tare.

Povestea e mai bună decât serialul, pentru că George R.R. Martin nu se grăbește cu ea. Pe de altă parte, se cam și lungește.

12. „Greva păcătoșilor” de Florin Chirculescu – 1120 de pagini.

Un roman românesc care mi-a plăcut – poate și pentru că n-aveam așteptări. În zilele noastre, e o poveste despre doi gemeni, unul e agent secret, celălalt e medic. Vor să meargă pe munte, dar tot intervin lucruri. În zilele lui Mahomed, doctorul lui Mahomed are revelații cu cei doi gemeni și le scrie povestea, în timp ce, în jurul lui, lumea devine din ce în ce mai ostilă lui și familiei lui.

13. „Bleak House” de Charles Dickens – 1017 pagini.

Dickens nu e pe gustul tuturor pentru că, hai să fim serioși, e un scriitor de secolul 19, ceea ce înseamnă că scrie lung și stufos (și la tine mă uit, Tolstoi). Dar pe mine m-a prins în 2009-2010, când aveam starea de spirit necesară pentru literatură victoriană.

E o carte faimoasă pentru începutul greu, cu pagini peste pagini care descriu ceața din Londra, dar apoi capătă avânt. Firul narativ principal se învârte în jurul unui proces (Jarndyce vs. Jarndyce) legat de o moștenire căreia nimeni nu-i dă de cap pentru a o obține, dar Dickens se pricepe de minune să spună povești despre tot felul de personaje și să întoarcă situații.

14. „Kushiel’s Dart” de Jacqueline Carey – 1015 pagini.

De ce nu știe mai nimeni de pe aici de cartea asta? Din câte înțeleg, a făcut valuri la vremea publicării ei, în 2001. O fi pentru că protagonista e, în fond, o prostituată?

Într-o istorie alternativă, la moartea lui Iisus, Pământul pe care a curs sângele lui a dat naștere lui Elua, Profetul, care a propovăduit mesajul „Iubește cum vrei” în lume și care a fost însoțit de îngeri pogorâți pe pământ. După ce au cutreierat lumea, s-au stabilit în zona Franței, unde au avut copii, dând naștere neamului d’Angeline.

În perioada medievală, Phèdre este vândută de mică caselor de plăceri, pentru a deveni slujitoare a lui Naamah, îngerul care s-a prostituat pentru Elua. S-a născut cu un defect, o pată roșie în ochi, săgeata lui Kushiel, îngerul pedepsei, astfel încât e marcată pentru a fi masochistă.

E recunoscută ca o adevărată masochistă de Delaunay, unul dintre nobilii regatului, care îi cumpără contractul și îi oferă educație pentru a deveni spion sub comanda lui, ceea ce o pune în calea primejdiei și o aruncă în vâltoarea politicii înalte din stat. Phèdre are forță. E conștientă de faptul că nu este la fel de bună la jocurile politice precum Delaunay sau celălalt protejat al lui, Anafiel, dar se străduiește mereu să facă ceea ce trebuie în ciuda obstacolelor apărute.

E o carte excelentă. Dar poate că România nu e gata încă pentru o eroină care trăiește extazul prin bici, dar are și capul pe umeri.

15. „Jonathan Strange & Mr Norrell” de Susanna Clarke – 1006 pagini.

Încă o carte favorită, tot istorie alternativă. Magia e reală, dar nu prea mai există. Magicienii englezi sunt teoreticieni, nu practică. Discută, nu fac. Asta până când Mr Norrel începe să și facă.

E o carte lungă, scrisă într-un stil care amintește puternic de stilul secolului 19. Acțiunea se petrece în timpul războiului cu Napoleon, iar cei implicați sunt foarte, foarte englezi, de la gentlemeni la servitori, iar spiridușul care face necazuri e și amuzant, și înspăimântător în același timp.

[8 iun] Cartea de azi: „Nori de furtună” de Jim Butcher

Tue, 11 Jun 2019 18:56:04 +0000

Harry Dresden e vrăjitor și detectiv. Din păcate, nu prea se are bine cu

lumea magică, unde a cam dat-o în bară cu niște chestii, iar la muncă face foamea. Noroc că vine cineva la el cu un caz de crimă provocată prin magie neagră și că polițiștii au nevoie de el pentru consultații paranormale, altfel chiar n-ar avea din ce să trăiască.

„Nori de furtună” de Jim Butcher e o carte urban fantasy publicată prima oară în 2000. E prima din seria Dosarele Dresden, dar se încheie suficient de decisiv ca să poată fi citită și de una singură – și chiar dacă următoarele din serie devin mai bune (și apoi, am auzit, mai slabe), stă în picioare și te prinde.

E numai bună pentru cei care vor un roman polițist mai fantasy – sau un roman fantasy mai polițist.

E disponibilă în română pe eMag, Libris și prin librării, dar e drept că n-am citit-o în traducere. În engleză e disponibilă pe Book Depository printre altele.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[22 mai] Cartea de azi: „Femei periculoase”

Sun, 24 Jun 2018 19:26:01 +0000

Nu cred că e un secret că îmi plac antologiile de povestiri scurte, mai ales dacă sunt alese pe sprânceană. În „Femei periculoase”, George R.R. Martin și Gardner Dozois s-au ocupat de alegere și editare, iar rezultatul nu e perfect, dar e interesant.

Cartea a fost publicată pentru prima oară în 2013, iar la noi a fost tradusă în 2017 și publicată în două volume – o alegere bună, pentru că altfel ar fi ieșit o ditamai cărămida. Traducerea e destul de slabă, ceea ce nu e o alegere bună deloc. Genurile sunt întinse pe tot spectrul, de la western la fantasy la noir la istoric la supereroi, iar cât de „periculoase” sunt femeile e interpretabil în anumite cazuri.

E destul de greu să descriu o întreagă antologie în câteva cuvinte, dar sunt câteva povestiri care merită: Brandon Sanderson știe cum să creeze o lume și să spună o poveste (ca de obicei), George R.R. Martin spune cu foc din „Cântec de gheață și foc”, Diana Gabaldon are o poveste de dinainte să se petreacă acțiunea din „Călătoarea”/„Outlander” (și care, spre deosebire de primul volum din seria respectivă, chiar mi-a plăcut). Unele povestiri sunt un fel de bonusuri la serii de succes, dar se pot citi și de unele singure. E interesantă varietatea, care te face să nu simți că citești de două ori același lucru.

Cele două volume de „Femei periculoase” sunt disponibile pe site-ul Nemira (unu, doi), pe eMag și pe Libris. În engleză, marele și unicul volum „Dangerous Women” e disponibil cu livrare gratuită pe Book Depository și în format digital pe Amazon.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[25 apr] Cartea de azi: „Aleasa Dragonului” de Naomi Novik

Tue, 01 May 2018 07:50:47 +0000

„Dragonul nu mănâncă fetele pe care le ia cu el, în ciuda poveștilor care se spun la noi în Vale. Le auzim uneori de la călătorii care ne calcă pragul. Vorbesc de parcă noi am face sacrificii umane, iar el ar fi un dragon adevărat. Bineînțeles că nu-i așa: o fi el vrăjitor și nemuritor, dar tot om rămâne, iar tații noştri s-ar duce în ceată să-l omoare dacă Dragonul și-ar manifesta dorința de a o gusta pe vreuna dintre noi o dată la zece ani. De fapt, el ne apără împotriva Codrului, iar noi îi suntem recunoscători, dar nu chiar atât de mult.”

Primul lucru care mi-a sărit în ochi la „Aleasa Dragonului” a fost coperta, din motive evidente. Al doilea lucru a fost primul paragraf, cel de mai sus. Iar al treilea a fost faptul că e o carte chiar bună.

Romanul e un YA publicat prima oară în 2015 și e scris pe baza unor basme slave, așa că atmosfera seamănă un pic cu ce mai citeam când eram mică. La marginea unui codru magic și răuvoitor există câteva sate, din care un magician (Dragonul) își alege o fată o dată la zece ani – de obicei, pe cea mai frumoasă și mai talentată dintre ele. O ține timp de zece ani în turnul lui, apoi îi dă drumul, dar fata e de cele mai multe ori schimbată și refuză să se întoarcă acasă.

Toată lumea crede că cea care va fi luată în acel an e Kasia, care e curajoasă, splendidă și foarte pricepută în tot ce ține de avut grijă de casă – dar în schimb, e aleasă prietena ei cea mai bună, Agnieszka, care e o împiedicată. Și evident că lucrurile nu vor rămâne la fel de așezate ca până atunci și că nu-și va petrece zece ani doar stând liniștită și așteptând să se termine timpul ei alături de Dragon.

E o carte bine scrisă, dar care are micile ei clișee – dar și multe părți bune, cum ar fi o prietenă bună care nu e uitată după primele 30 de pagini, magie misterioasă și întunecată care _chiar e _misterioasă și întunecată și o atmosferă mișto de basm modern.

Cartea e disponibilă în română pe site-ul Nemira, pe eMag și pe Libris. În engleză poate fi cumpărată de pe Book Depository.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[22 apr] Cartea de azi: „The Night Circus” de Erin Morgenstern

Wed, 25 Apr 2018 07:49:58 +0000

Circul nopții apare de nicăieri lângă oraș. Porțile i se deschid noaptea și pătrunzi într-o lume magică în alb și negru, plimbându-te din cort în cort ca să descoperi lucruri pe care nici nu ți le-ai fi putut imagina, până nu-ți dai seama unde a dispărut toată noaptea. Dar când te întorci în altă noapte, circul a dispărut fără urmă.

„The Night Circus” e un roman publicat pentru prima oară în 2011 de Erin Morgenstern, care a studiat teatrul, iar în timpul liber pictează. E singurul ei roman (deocamdată), dar se pare că mai are unul pregătit, mai ales că „The Night Circus” a fost un succes enorm.

E o poveste despre un băiat și o fată crescuți de doi magicieni rivali. Când ajung la maturitate, trebuie să se înfrunte într-un duel pe viață și pe moarte. Iar descrierea asta dă impresia că ar exista un fir narativ și multă acțiune, ceea ce e fals – câmpul de luptă al duelului lor e circul nopții, în care își etalează talentul magic și creează lucruri din ce în ce mai extraordinare, până când unul dintre ei va ceda.

Însă cartea e mai degrabă una despre circ și magie, care te face să-ți dorești mai mult decât orice să poți să fii acolo și să vezi totul cu ochii tăi. E aproape imposibil de descris, dar e incredibil de frumoasă.

A fost tradusă la un moment dat și în română, dar pentru că povestea depinde atât de mult de modul în care e spusă, poate că nu e de mirare că la noi nu prea s-a auzit de ea.

Cartea e disponibilă pe Book Depository și Amazon.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[16 apr] Cartea de azi: „Zei mărunți” de Terry Pratchett

Wed, 18 Apr 2018 18:40:36 +0000

„Zei mărunți” e o carte din seria „Discworld” de Terry Pratchett publicată în 1992, dar se poate citi și singură – poate cu atât mai mult cu cât personajele principale nu-și fac apariția și prin alte cărți.

Lumea e tot pe un disc de pe spatele unor elefanți care stau pe carapacea unei țestoasse care înoată prin spațiu. Zeul Om se pregătește să se întrupeze pentru a opta oară, pentru că a cam sosit vremea să-și reîntâlnească credincioșii, dar se trezește întrupat în țestoasă și lipsit de puteri. Singurul om care mai crede în el e Brutha, un adept nu foarte strălucit și nu foarte sus în ierarhie.

E o carte despre religie, credință și biserici care s-au îndepărtat foarte mult de la ce erau inițial, așa că acum sunt pline de filozofi care își văd liniștiți de torturile politice ale ereticilor. E și despre un zeu care n-a trebuit niciodată să stea să se gândească prea mult la consecințele acțiunilor lui și despre un discipol care decide să-și ajute zeul oricum, chiar dacă e o țestoasă neputincioasă.

Are umor, are o grămadă de fantezie, are genul de nu-chiar-absurd cu care ne-a obișnuit Pratchett. S-ar putea ca traducerea de la Rao (disponibilă pe eMag și Libris) să nu fie cea mai bună, dar varianta originală este excelentă și e pe Book Depository și Amazon.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[2 apr] Cartea de azi: „Partea întunecată a magiei” de V.E. Schwab

Mon, 02 Apr 2018 19:00:35 +0000

Acum vreo doi ani am avut o perioadă în care citeam cărți young adult într-o veselie. Nu mi-e clar de ce – cred că doar îmi picau în mână. Așa că o prietenă mi-a făcut cadou „Partea întunecată a magiei” de V.E. Schwab, cred că pentru că era o carte foarte pe val.

Premisa e interesantă: există patru lumi paralele: a noastră care nu prea are magie („cenușie”); una pe care am identifica-o ca fiind cea a spiridușilor/elfilor și în care magia înflorește („roșie”); una care e totalitară și magia e ținută sub control strict de facțiuni într-o luptă constantă („albă”; și una în care magia a scăpat de sub control și care a trebuit izolată complet de celelalte („neagră”.

Acțiunea se petrece în secolul 19, un pic înainte de perioada victoriană. Kell, personajul principal, e una dintre ultimele două persoane din toate lumile astea care poate să călătorească între ele și e ambasador la curtea Londrei roșii (adică cea foarte magică). În timpul liber, face și un pic de contrabandă cu obiecte magice, însă are probleme când dă peste un obiect ciudat și se întâlnește cu Lila, o hoață de pe străzile orașului.

E o carte ușurică (așa cum tind să fie cele pentru adolescenți), dar cu o lume foarte mișto, cu personaje interesante și cu acțiune care te ține în priză.

Poate fi cumpărată în română de pe site-ul Nemira, de pe eMag și de pe Libris. În engleză, poate fi cumpărată de pe Book Depository (cu livrare gratuită) și de pe Amazon.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[14 mar] Cartea de azi: „Fată înecându-se” de Caitlin Kiernan

Wed, 14 Mar 2018 20:08:13 +0000

India e o tipă schizofrenică, dar poate să aibă grijă de ea însăși fără probleme – asta dacă nu începe să nu-și mai ia medicamentele, caz în care începe să piardă contactul cu realitatea și o ia razna.

Caitlin Kiernan a scris „Fată înecându-se” (publicată prima oară în 2012) din perspectiva Indiei, care începe să-și scrie amintirile, încercând să-și facă ordine în ele.

Mai demult, India a întâlnit o femeie pe marginea drumului. Poate că era o femeie normală, sau poate că era o sirenă sau un lup cu înfățișarea unei femei, sau poate că era fantoma unei tipe care condusese un cult sinucigaș și care-i înecase pe toți adepții ei în urmă cu mulți ani. Poate că într-adevăr a trăit ceva supranatural, sau poate că totul e doar în capul ei și a avut halucinații – dar niciodată nu ai impresia că știi exact ce s-a întâmplat, iar fiecare variantă e la fel de plauzibilă.

Cartea e disponibilă în română pe eMag și Libris și în engleză pe Book Depository și Amazon.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[11 mar] Cartea de azi: „Numele vântului” de Patrick Rothfuss

Sun, 11 Mar 2018 19:49:21 +0000

Stăteam la un moment dat de vorbă cu fosta șefă despre cărți, când mi-a zis cât de mult îi place Rothfuss.

„Cine?”

„The Name of the Wind.”

„N-am auzit de ea,” am răspuns.

„Cum n-ai auzit? E un roman high fantasy super-faimos.”

„Nu le știu nici eu pe toate,” am zis. După care am căutat pe net și am văzut că Rothfuss n-a scris prea mult, că e faimos pentru o singură serie, că seria e o trilogie, că a scris din ea doar două volume și cu al treilea tot întârzie de când întârzie și George R.R. Martin cu următorul volum din „Cântec de gheață și foc”. Iar Rothfuss a vândut zece milioane de exemplare din primele două cărți, ceea ce înseamnă că e foarte ciudat că nu l-am remarcat deloc până nu mi-a zis D. de el.

Întrebându-mă ce s-o fi întâmplat, am căutat cartea și am văzut că a fost tradusă la noi la Rao și aproape orice carte fantasy tradusă cât de cât recent la ei e suptă într-un con de umbră cu o forță atât de mare încât reușește să perturbe și canalele de informare din exterior. Dacă George R.R. Martin ar fi fost tradus la Rao și nu la Nemira, seria TV ar fi fost blocată și acum în iadul pre-producției.

Dar să ne întoarcem la „Numele vântului”, care e o carte excelentă în engleză și complet diferită în română, din câte mi-am dat seama când voiam neapărat s-o cumpăr în traducere și m-am răzgândit.

Kvothe e bine cunoscut pentru că a ucis un rege, după care a dispărut fără urmă. Cel puțin, asta e povestea oficială. De fapt, și-a schimbat numele și ocupația și acum are un han într-un loc uitat de lume, unde așteaptă să moară. Însă e descoperit de Cronicar, căruia îi spune povestea lui de-a lungul a trei zile – fiecare zi e o carte, așa că habar n-avem ce-i spune în a treia zi.

Și povestea lui spune așa: că atunci când era mic, creștea vesel într-o tupă itinerantă, alături de familia lui și de un tip mai în vârstă care s-a alăturat trupei și care se dovedește că poate să-i poruncească vântului. Normal, băiatul devine fascinat de idee de a ști numele vântului și de a-l putea controla și începe să învețe magie. Asta până când familia lui a fost ucisă de niște ființe care ar fi trebuit să fie mitologice. După asta, Kvothe n-are la dispoziție decât inteligența, talentul la muzică și încrederea în sine ca să răzbească în viață – iar idee de a învăța să-i poruncească vântului nu-l părăsește niciodată, așa că vrea să ajungă la universitate, să studieze magia acolo, chiar dacă ar avea nevoie de bani și relații pentru asta.

Povestea e lentă (și lungă), dar e bine scrisă, lumea e mișto și personajele interesante. Nu chiar toată lumea se îndrăgostește de ea la prima vedere, dar cei care o fac, descoperă o nouă serie favorită. După care se alătură corului care întreabă, „Când apare următoarea carte?”

Cartea e disponibilă în format fizic, cu livrare gratuită, pe Book Depository și în format electronic pe Amazon.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[23 feb] Cartea de azi: „Negurile din Avalon” de Marion Zimmer Bradley

Fri, 23 Feb 2018 21:16:08 +0000

Pentru că tot am pomenit de „Sabia din stâncă” de T.H. White acum 3 zile, revin cu o carte tot despre regele Arthur. Sau, mai exact, despre sora lui, vrăjitoarea Morgaine.

Cartea „Negurile din Avalon”, publicată în 1983, e o reinterpretare a legendei regelui Arthur dintr-o perspectivă feminină și mistică, într-o cheie oarecum neopăgână (e o ironie aici: să scrii despre păgânii vechi ca făcând lucrurile ca păgânii noi – doar că lor le iese magia).

Regele și cavalerii mesei rotunde sunt personaje secundare, dar nu e nicio problemă: Morgaine și celelalte preotese-vrăjitoare din insula mistică Avalon, mereu ascunsă în cețuri de cei care nu știu cum s-o găsească, sunt mai mult decât interesante, iar povestea se întinde pe generații întregi (și multe sute de pagini) care se află în conflicte interesante. Printre cele mai mari sunt invazia saxonilor în Anglia și răspândirea creștinismului într-un popor care înainte era păgân.

Morgaine e luată de mică pe Avalon de mătușa ei, Viviane, unde învață magia și devine o preoteasă a zeiței-mamă. E talentată și puternică, dar pare să fie manipulată de Viviane, care e interesată de politica de la curte. Între timp, Gwenhwyfar, soția lui Arthur și creștină devotată, are impresia că Dumnezeu o pedepsește pentru eșecurile ei, printre care și cel că nu a reușit să distrugă păgânismul în Anglia, așa că fanatismul ei religios crește și crește.

E o carte cu regele Arthur care are tot ce-i trebuie: personaje puternice, urzeli de toate felurile, multe lucruri care se întâmplă în lumea obișnuită, dar și un strop de magie și sugestia că există lumi dincolo de asta în care există spiriduși. E pe muchia fericită între o legendă și o poveste cu oameni reali, între magie și realism. Poate e un pic cam neopăgână, dar asta i se poate ierta unei opere de ficțiune.

„Negurile” au fost traduse în limba română și publicate la Editura Nemira acum un număr de ani – între timp se pare că nu mai sunt disponibile. Însă sunt disponibile în engleză pe Book Depository și pe Amazon.

Cartea e prima dintr-o serie, dar se poate citi și de una singură. Celelalte nu sunt neapărat la fel de inspirate.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[22 feb] Cartea de azi: „Hobbitul” de J.R.R. Tolkien

Thu, 22 Feb 2018 20:08:08 +0000

J.R.R. Tolkien e, într-un anumit sens, un scriitor clasic. Nu a inventat multe dintre elementele clasice de fantasy, cum ar fi elfii, piticii, orcii și limbile mistice, dar el a fost cel care le-a popularizat, iar armatele care l-au imitat au avut grijă să le cimenteze bine poziția în gen.

Tolkien, al cărui nume complet nu-l știe aproape nimeni, chit că-i știu toți inițialele 1John Ronald Reuel Tolkien, cu plăcere, a fost profesor de limba și literatura engleză la Oxford și a fost pasionat de limbi, lingvistică și mitologie, de unde și-a tras și inspirația pentru lumea „Hobbitului” și a „Stăpânului inelelor”.

Pe vremea când s-a apucat să scrie „Hobbitul”, Tolkien scrisese deja povești în acel univers și le trimisese la o editură – însă au fost respinse rapid. Tolkien s-a apucat să scrie ceva mult mai ușurel, într-o cheie mai comică. Mai pentru copii. Povestea respectivă a fost „Hobbitul” și a prins repede la public – Bilbo Baggins, un hobbit simpatic care nu vrea decât să stea acasă și să-și vadă de treabă, se trezește cu niște pitici dubioși care vin să-l racoleze pe post de hoț ca să fure o comoară de la un dragon. Iar dintr-un hobbit care se temea și să plece de acasă, ajunge genul de erou care-i în stare să păcălească un dragon.

Iar fără „Hobbit” n-ar fi existat „Stăpânul inelelor”, pentru că lui Tolkien i s-a cerut să mai scrie o carte tot așa, cu hobbiți dacă se poate. Fără Bilbo care să se ducă și să salveze un grup întreg de pitici (inclusiv pe tatăl lui Gimli) din închisoarea elfilor și să câștige un inel din mâinile lui Gollum, Frodo n-ar fi plecat niciodată de acasă.

Povestea e veselă, mai simplu scrisă decât „Stăpânul inelelor” și e tare simpatică. Are și câteva cântece, dar Tolkien se pricepe la ele – cine nu mă crede, să se ducă se asculte Misty Mountains Cold din coloana sonoră a filmului.

„Hobbitul” putea fi cumpărat până foarte de curând de prin librării (aș fi putut să jur că l-am văzut acum câteva zile), dar văd că momentan e indisponibil online în limba română. Nu-i nimic, există în continuare în engleză, iar la un moment dat va reapărea sigur și pe la noi, pentru că Tolkien nu dispare niciodată cu totul.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

References[+]

    <td class="footnote_plugin_text">
      John Ronald Reuel Tolkien, cu plăcere
    </td>
  </tr>
</table>

[21 feb] Cartea de azi: „Titus Groan” (seria „Gormenghast”) de Mervyn Peake

Wed, 21 Feb 2018 16:28:39 +0000

Nu că săptămâna asta am o temă, dar se pare că iar discut despre fantasy clasic, un pic ciudat, care nu e arhicunoscut pe la noi. Mai mult, din câte-mi dau seama, cartea de azi nici nu a fost tradusă la noi.

Teoretic, „Titus Groan” (publicată pentru prima oară în 1946) e prima carte dintr-o serie dar cel mai des am auzit referiri la serie ca la un întreg: „Gormenghast” de Mervyn Peake. E ciudată, memorabilă și trecută pe multe liste cu cele mai bune cărți ale genului.

Povestea are loc în castelul Gormenghast, unde locuiește familia nobiliară Groan, condusă de lordul Sepulchrave. După cum probabil că se simte din numele personajelor, cartea tinde spre genul gotic.

Viața celor din castel e încătușată în ritualuri zilnice fără sens și a ajuns la stagnare. Membrii familiei se urăsc între ei de ani de zile, nu există interacțiuni cu nimeni din afară și nu se întâmplă mai nimic nou până în momentul în care se naște moștenitorul, Titus Groan. Iar el, deși dă numele cărții, e prea mic pe parcursul ei ca să aibă vreun rol real.

E o serie stranie, apăsătoare, întunecată, plină de descrieri cu personaje ciudate, feude tăcute între servitori, surori gemene care regretă că nu au ele puterea (dar nu ai niciodată impresia că există vreo putere reală), în care nu există o morală și lumea e deopotrivă familiară și dusă în extreme ireale.

N-aș spune neapărat că e o plăcere să o citești, dar e unică și memorabilă și aproape imposibil de descris.

„Titus Groan” se poate cumpăra în format fizic de pe Book Depository sau în format digital de pe Amazon.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[10 ian] Cartea de azi: „Artemis Fowl” de Eoin Colfer

Wed, 10 Jan 2018 05:05:51 +0000

Artemis Fowl e un băiat de doisprezece ani care nu prea seamănă cu ceilalți copii de vârsta lui. În primul rând, e dintr-o familie putred de bogată, chiar dacă acum averea lor nu mai e ce a fost. În al doilea rând, e un geniu. Și în al treilea rând, e un infractor periculos.

„Artemis Fowl” a fost publicat în 2001, iar autorul Eoin Colfer (care are numele ăsta pentru că e irlandez) a primit câteva premii, a vândut o grămadă de cărți, a devenit cunoscut în întreaga lume și s-a apucat să scrie și alte volume.

Aici, Artemis Fowl reușește să confirme existența spiridușilor și obține cartea lor sfântă de la o zână bețivă care-și face veacul prin Vietnam. Fiind un geniu, reușește să descifreze cartea, se prinde care sunt obiceiurile spiridușilor și pune la cale un plan prin care să răpească unul, ca apoi să ceară o răscumpărare enormă pentru el.

Cartea e un fantasy în care creaturile fantastice s-au ascuns de omenire în subteran și și-au păstrat magia, însă s-au dezvoltat enorm și tehnologic. Au forțe de poliție, arme, transportoare către suprafață și tot tacâmul, fiind un fel de societate subterană paralelă cu a noastră, mai degrabă decât una atemporală în stil hippy – așa că în momentul în care Artemis Fowl vine cu tertipuri șirete, poliția fantastică poate să-l înfrunte pe picior de egalitate. În plus, Eoin Colfer are și un umor simpatic.

Cartea „Artemis Fowl” e disponibilă și în română pe eMag, Libris și în librării.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

Ted Chiang – “Povestea vieții tale” [recenzie]

Sat, 26 Aug 2017 17:32:24 +0000

„Povestea vieții tale” este o carte de opt povestiri scurte (relativ) hard SF cu idei originale și neașteptate și lumi foarte atent create. Nu e deloc pe direcția mea de cărți și deci nu m-a prins, dar le-o recomand cu căldură celor cărora ideile de mai jos le sună bine.

Ted Chiang scrie destul de simplu și clar, cu o grămadă de detalii tehnice despre lumile create – prima povestire, „Turnul din Babilon”, de exemplu, începe așa:

De-ar fi fost culcat turnul peste câmpia Shinar, ar fi durat două zile să mergi de la un capăt al său la celălalt. Dar cum turnul e ridicat, îi ia unui om o lună întreagă și încă jumătate să-l urce până în vârf, asta dacă omul nu e împovărat. Însă puțini suie fără povară, urcușul le e încetinit de teleguța plină de cărămizi pe care o trag după ei. Patru luni trec de când e pusă cărămida în car și până ajunge să fie zidită în turn.

E aproape ingineresc de exact, lucru care te ajută să-ți creezi o imagine foarte clară despre lume și despre modul în care funcționează. Mai mult, „fură” idei din diverse științe și le folosește cu mult succes. În „Povestea vieții tale”, care dă și numele volumului, extratereștrii au o scriere circulară complexă, care le reflectă modul neobișnuit de a vedea lumea, și care folosește excelent conceptele de lingvistică reale, pe care le-am făcut și noi la facultate. Apropo, povestirea respectivă a fost și adaptată într-un film SF, Arrival, de care probabil că a auzit destul de multă lume.

Bine, în alte cazuri Ted Chiang face câțiva pași înapoi în timp și creează SF-uri axate pe idei și concepte crezute în trecut sau desprinse din diverse tradiții spirituale. „Turnul din Babilon” ar fi putut fi un SF scris în timpuri biblice, în care explică ce găsesc oamenii când reușesc să-și termine turnul până în vârf. „Șaptezeci și două de litere” este o povestire ce se petrece în epoca victoriană, în care homunculii alchimiei și golemii din tradiția ebraică sunt reali, iar studiul, crearea și munca cu ei se axează pe principii științifice solide.

Temele sunt și ele interesante – au deseori influențe spirituale/religioase, dar nu într-un sens pios, ci mai degrabă ca un „ce-ar fi dacă” ale cărui consecințe se răsfrâng și asupra divinității din acea lume. De exemplu, ce-ar fi dacă s-ar construi un turn Babel și Dumnezeu ar lăsa oamenii să ajungă la cer – de ce ar face-o, care ar fi schimbarea de percepție a celor care trăiesc atunci și construiesc turnul? Ce-ar fi dacă îngerii și-ar face apariția în mod regulat pe pământ și ar fi ca niște dezastre naturale – care ar fi percepția oamenilor despre credință?

Ideile îmi plac. Motivul pentru care volumul nu m-a prins e că Ted Chiang se axează aproape exclusiv pe idei și concepte – sunt genul de povești care vin cu întrebări despre natura lumii, cu dezvăluiri neașteptate despre univers, care te dau pe spate prin întorsături de situație care transformă tot ce credeai că știi. Ceea ce e ok, doar că în general prefer poveștile axate pe poveste și pe personaje, iar Ted Chiang dă impresia că oamenii și întâmplările prin care trec sunt doar un vehicul pentru concepte.

Axarea pe idei nu e un lucru rău în sine – știu că sunt mulți care apreciază poveștile de genul ăsta – doar că nu prea mă interesează pe mine personal, încă un motiv pentru care evit de obicei SF-urile. Alții l-au apreciat mult, cinci povestiri din volum au tot fost nominalizate și premiate la Hugo și Nebula, cele mai mari premii de science fiction și fantasy.

SF-ul îmbătrânește urât

Sat, 15 Jul 2017 15:12:45 +0000

Acum câțiva ani am început să citesc/ascult SF, ca să-mi fac o idee generală despre ce se petrece în genul respectiv. Și, înainte să mergem mai departe, o să fac o departajare clară între două genuri care sunt des confundate, ca să nu-mi ziceți că ideea mea nu se aplică pentru Harry Potter sau Game of Thrones:

SF – literatură științifico-fanastică, axată pe dezvoltări ulterioare are științei și pe lucruri teoretic posibile – călătorii interstelare, roboți, războaie cu clone/genetică, teleportări, extratereștri, chestii.

**Fantasy – **literatură axată pe magie, fără baze științifice. Povești cu magi, vrăjitori, puteri paranormale și alte astea.

Diferența dintre genuri nu e bătută în cuie, dar vreau să fie clar despre ce vorbesc. Am citit dintotdeauna fantasy (Harry Potter, Tolkien, C.S. Lewis etc.), dar cu SF-ul stăteam mai prost. Așa că am pus mâna pe o listă cu SF-urile clasice foarte apreciate și le-am luat în ordine. Nu mai găsesc lista, dar știu că de-acolo am citit așa:

Fundația, de Isaac Asimov
Eu, robotul, de Isaac Asimov
Infanteria stelară, de Robert A. Heinlein
Străin într-o lume străină, de Robert A. Heinlein
Jocul lui Ender, de Orson Scott Card
Neuromantul, de William Gibson (o experiență absolut cruntă, pe care n-o s-o repet prea curând)

Când eram pe la începutul listei, i-am povestit lui taică-meu de noul meu proiect și mi-a zis, citez, „Eu nu citesc SF pentru că mi se pare deprimant.” Și până la urmă, tot dintr-un motiv asemănător am renunțat și eu la idee: mă claustra.

SF-ul e un gen care îmbătrânește urât, pentru că nu se bazează doar pe știință (pe care uneori o bușește jenant), ci pe viziunea oamenilor asupra lumii – asupra evoluției umane, asupra punctelor de interes. Orice e pus în viitor e încărcat de trecut, pentru că autorii nu merg niciodată în viitor cu adevărat, ci scriu întotdeauna în prezent.

Poate că sună alambicat ce zic aici, dar hai să luăm un exemplu concret: „Fundația” lui Isaac Asimov. E o carte care mi-a plăcut, nu zic nu – e foarte atent construită din punctul de vedere al psihologiilor maselor, al ideilor non-violente. Și totuși, nu poți să nu observi că nu există personaje feminine care să facă ceva relevant și că relația soț/soție e una blocată la începutul secolului 20. Societatea descrisă, de bărbați care fumează trabucuri, de femei care nu au influență, e depășită palpabil în zilele noastre, iar faptul că acțiunea e setată undeva _departe în viitor _o face să fie și mai vizibil depășită.

În „Eu, robotul” de Isaac Asimov, roboții nu puteau fi făcuți să vorbească pentru că – stați că e tare – sistemul vocal al oamenilor e prea greu de imitat și, dacă nu mă-nșeală memoria, era complicat să reproducă diafragma și corzile vocale. Iar nouă ne vorbesc aparate mult mai puțin inteligente decât roboții lui.

S-a făcut recent un film după „Jocul lui Ender”, de Orson Scott Card, din care s-au scos părțile în care sora și fratele lui Ender își creează o personalitate extraordinar de influentă politic pe un fel de internet, deși sunt copii mici. Totul e descris atât de naiv încât în ziua de azi pur și simplu nu mai e credibil.

Reclamă de când era „Fundația” tânără.

Ca să nu mai vorbim de faptul că SF-ul reflectă sentimentele generale ale epocii: explorarea spațială (de la care ne-am luat gândul ca societate după ce s-a liniștit lumea cu ajunsul pe lună) și nebunia lumilor vrtuale au lăsat locul obsesiilor cu CORPORAȚIILE CARE VOR CONDUCE LUMEA și fricii de sisteme totalitare care permează până și literatura pentru adolescenți. Nu înseamnă că nu se mai scrie despre temele astea deloc, dar se scrie altfel (cu nostalgie pentru trecut, de exemplu, sau mai puțină aventură cutezătoare și mai mult realism.

Într-un fel, faptul că încearcă să prezică viitorul face din SF un gen al mentalităților curente, o proiecție a unor idei prezente într-o exagerare viitoare. E destul să schimbi două-trei premise pe care se bazează proiecția și începe să-și piardă din realism. Cu alte cuvinte, SF-ului încep să i se vadă ridurile relativ repede și generațiile mai noi încep să se uite la bunicuțul ăsta de gen literar cam cum se uită la poveștile bunicilor: sunt interesante, „Dar ce de detalii desuete, taică, ca să-ți vorbesc pe limba ta. S-au schimbat vremurile, nu mai e cum crezi tu.”

Ce nu îmbătrânește la fel de tare sunt aceleași lucruri ca de obicei: rezolvările inteligente, situațiile interesante și personajele puternice. Cu puțin noroc, dacă-s destul de bune elementele astea, publicul înțelege mentalitățile depășite și le iartă. Altfel, „lasă, taică, nu mă mai bate la cap cu prostiile”.

Vassa și noaptea, de Sarah Porter [recenzie]

Wed, 21 Jun 2017 15:24:22 +0000

Când eram mică, îmi imaginam că genul mystery, pe care-l tot vedeam menționat în engleză, se referea la cărți misterioase și magice, cu lumi întunecate în care creaturi neobișnuite pândesc la fiecare pas. Cât de mare mi-a fost dezamăgirea când, căutând poveștile astea extraordiare, am aflat că mystery se referea la romane polițiste, iar misterul magic pe care mi-l doream atât de mult nu avea niciun nume și era, deci, de negăsit.

„Vassa și noaptea” de Sarah Porter face parte din acel gen de mister magic, cu personaje stranii și evenimente ciudate, pe care mi-l doream atât de mult atunci (și pe care vreau să-l citesc și acum). În Brooklyn, nopțile se tot lungesc și minutele se scurg greoi, până când toți știu (dar nimeni nu poate demonstra) că trăiești în câteva ore cât pentru un weekend întreg. Iar noaptea toate magazinele se închid, în afară de ciudatul BY’s, care saltă pe picioare de găină și se tot învârte până-i cânți ca să se oprească. Iar în jurul magazinului sunt țepușe în care stau înfipte capetele celor care au îndrăznit să fure…

Vassa e o fată de 16 ani care trăiește cu aproximativ-surorile ei, Chelsea și Steph, și cu mama lor, pentru că mama Vassei a murit în urmă cu câțiva ani, iar tatăl le-a părăsit definitiv. Tot ce i-a mai rămas de la mama ei e o păpușă vie și cleptomană, despre care n-are voie să-i vorbească nimănui.

Povestea e o reinterpretare în lumea de azi a unui basm rusesc, Vasilisa cea frumoasă – pe care recunosc că nu-l știu decât după rezumatul citit acum 2 minute pe Wikipedia – și reușește să îmbine excelent atmosfera de poveste și nebuniile din basme cu psihologia unor oameni care trăiesc, totuși, în secolul XXI.

Pe de o parte, ai basmul: tânăra orfană locuiește cu mama și cele două surori vitrege mai mari. Într-o noapte îngrozitor de lungă, casa se cufundă în beznă, iar Vassa e trimisă după lumină de o soră care n-o are la inimă și căreia nu i-ar părea foarte rău dacă Vassa ar rămâne fără cap. În mod nesurprinzător, calea mezinei se intersectează cu cea a unei vrăjitoare bătrâne care o pune să treacă prin tot felul de probe imposibile pentru a-și păstra viața.

Pe de altă parte, Vassa e o adolescentă capabilă să facă pe țanțoșa și să-i răspundă de sus vrăjitoarei bătrâne care deține magazinul BY’s (poate și pentru că femeia omoară oameni, ceea ce e de natură să-ți distrugă respectul pentru ea). Nu e naivă și nici preș în fața surorilor mai mari, cum par uneori eroinele harnice ale basmelor, ci e curajoasă, are spirit de luptă și un dram de depresie care o face să-și pună viața în pericol la cererea surorii vitrege, în ideea că moartea ei o să fie un chin și o tragedie pentru toți cei din jur, care vor regreta modul în care au tratat-o. Nu e o fantezie pe cât de rară s-ar crede.

Atmosfera e excelentă – magazinul non-stop care dansează pe picioare de găină și e luminat cu neoane portocalii are cumva logică într-o lume modernă, în care tehnologia ajunge să semene cu magia. Iar nepăsarea generală a autorităților față de seria de crime (doar decapitații sunt hoți, nu?) e și ea surprinzător de realistă. Ușor de citit, curge bine pe sub ochi, pe alocuri imprevizibilă, per ansamblu foarte distractivă. Iar traducerea nu lasă să se piardă prea mult (chit că sunt niște linii de dialog plasate dubios, dar mă rog).

Am citit-o de pe o zi pe alta și o recomand cu căldură.

Graham Joyce – Un fel de basm [recenzie]

Sat, 05 Mar 2016 08:54:31 +0000

Într-o zi frumoasă de primăvară, o fată de șaisprezece ani se întâlnește în pădure cu un bărbat călare pe un cal alb. Îl simpatizează puțin, așa că-i acceptă invitația de a merge cu el într-o plimbare.

Douăzeci de ani mai târziu, fata reapare la ușa părinților ei, aproape neschimbată – și povestește cum a fost dusă pe un tărâm supranatural, de unde nu s-a mai putut întoarce. Pentru ea au trecut șase luni, chiar dacă pentru restul lumii au trecut două decenii.

E vorba de Un fel de basm de Graham Joyce, carte publicată la Editura Paladin (colecția Black Pocket, de care ziceam că-mi place mie), în traducerea Alexandrei Fusoi (apropo de traduceri: a tradus „changeling” cu „schimbăruș”, care mi se pare un cuvânt genial). Nu vă mai povestesc de ce îmi place Paladin, aveți detaliile aici.

Așa. Să ne întoarcem la poveste, care nu e atât despre fata răpită (Tara), cât despre efectul pe care l-ar avea o astfel de răpire în ziua de azi. Accentul cade mai ales pe cei rămași în urmă, pe părinți, frate, iubit, care s-au confruntat în urmă cu douăzeci de ani cu dispariția ei, iar acum se confruntă cu reapariția și „nebunia” ei.

Pentru că Tara are povestea cea mai puțin închegată dintre toți: lumea „de dincolo” e mai degrabă trecută în revistă. E o lume foarte sexuală, cu reguli și ritualuri ciudate, dar care nu e expusă în suficient de mult detaliu încât să dea o impresie foarte realistă. Capitolele în care povestește ea sunt interesante, dar nu mi s-au părut foarte captivante, ci mai degrabă acolo ca să fie acolo. Singurul lucru care a fost repetat cu destul de mult aplomb încât să capete forță a fost că spiridușilor/duhurilor/zânelor nu le place să li se spună în niciunul dintre modurile tradiționale. Notat și reținut.

Capitolele povestite din perspectiva altora sunt mult mai tangibile, avem parte de povești și sentimente reale, de drame, de conflicte nerezolvate, de vieți dezamăgitoare sau ratate. Pe undeva, am avut impresia că magia e doar un pretext pentru drama umană și nu sunt sigură că asta mi-aș dori de la un roman cu spiriduhuri (vedeți? nu le-am zis nici spiriduși, nici duhuri), mai ales că și partea supranaturală putea fi dezvoltată ca să devină mai puternică.

Evident, pentru că e vorba de zilele noastre, Tara e dusă și la un psihiatru, ca să se descopere dacă e în toate mințile, dacă minte de îngheață apele sau dacă are o amnezie ciudată. Un lucru m-a tot sâcâit și mă sâcâie în continuare: când e confruntat cu faptul că fata arată de 16 ani, deși teoretic are 36, psihiatrul începe să-și dea cu părerea despre tot felul de probleme fizice pe care le-ar putea avea ca să arate așa. De exemplu, sugerează că tipa suferă de anorexie, pentru că și-a inhibat hormonii prin controlarea atentă a mâncării. Acuma, nu știu dacă asta era intenția cărții, dar când am citit prostia asta l-am etichetat instantaneu pe psiholog ca imbecil. O persoană cu anorexie nu arată ca o persoană tânără, drăguță și slăbuță, ci ca una bolnavă.

Per ansamblu, e o poveste bunicică, interesantă, care combină mai multe elemente pe care-mi doream să le văd în cărți: ciocnirea reală dintre supranatural și real, dintre psihiatrie și magie, dintre banalul de zi cu zi și nebunia unei alte lumi. Dar parcă nu m-a atins pe cât de tare mă așteptam să o facă.

Paolo Bacigalupi – The Alchemist [recenzie]

Sat, 29 Nov 2014 11:53:02 +0000

Există o anumită plăcere în a citi Alchimistul de un Paolo care nu-i Coelho (și nici Paulo), măcar că știi că poți să faci bancuri nefericite pe urmă cu prietenii. Și mai e și o altă plăcere în faptul că Alchimistul ăsta nu e filozofic decât tangențial – e o cărțulie fantasy de felul ei.

Într-o lume în care numele orașelor au rezonanțe indiene și în care magia e ușor de practicat a apărut o problemă mare: mărăcinii magici. Mărăcinii ăștia apar când reziduurile magice ale vrăjilor se unesc cu ceva din atmosferă – se înrădăcinează undeva, cresc. Sunt otrăvitori pentru oameni, în sensul în care dacă ți se prind de piele te pot omorî, și nu pot fi distruși. Dacă sunt arși le pocnesc păstăile și aruncă semințe peste tot.

Alchimistul, odată un om bogat, se luptă de cincisprezece ani să găsească o modalitate de a distruge mărăcinii odată și pentru totdeauna. Și, în mod complet de așteptat pentru cititor, și reușește. Merge la conducătorul orașului cu soluția – dar conducătorul și vrăjitorul șef al orașului găsesc o cale absolut teribilă de a folosi aparatul distrugător de mărăcini. De ce? Pentru că sunt politicieni.

E frumos scrisă și te prinde de la început până la sfârșit (chiar dacă nu-ți ia mai mult de două ore s-o citești).

References
↑1