Femei Adevărate on Roxana-Mălina Chirilă

Povestea prințesei Alfhild

Mon, 03 Feb 2014 10:25:30 +0000

A fost odată, prin secolul V în zona Mării Baltice, conform cronicilor Gesta Danorum, o prințesă numită Alfhild, fiica regelui Siward. Pentru că era deosebit de frumoasă și pentru că pe vremea respectivă castitatea era la preț de mare cinste, tatăl ei a închis-o într-o cameră cu un pui de viperă și un pui de șarpe, să-i crească, pentru ca atunci când deveneau mari s-o apere de toți pretendenții neaveniți.

Așa că Alfhild își ascundea preafrumoasa față și trăia cu cele două reptile. Când venea câte un prinț la ușa ei, dar nu reușea să o deschidă, era ucis. Însă într-o zi, prințul Alf, care auzise de frumoasa domniță, a reușit să-i spargă ușa și a venit la ea în piei însângerate de animale și i-a ucis apărătorii.

Tatăl lui Alfhild a spus că dacă fiica lui e dornică, el i-o dă lui Alf de nevastă. Ei îi cam căzuse cu tronc băiatul, dar mama ei i-a spus să se mai gândească o dată. Așa că Alfhild l-a refuzat și, probabil sătulă să fie închisă în cameră cu un voal pe față, s-a îmbrăcat în haine bărbătești, a strâns un grup de alte fecioare care erau într-un gând cu ea și și-a găsit o nouă carieră: pirateria.

S-a descurcat extraordinar cu echipajul ei feminin și până la urmă și-a făcut rost și de o corabie cu echipaj masculin, iar apoi de o flotă întreagă. Și s-a tot bătut pe mare, încununată de succes.

Doar că pretendentul Alf continua să o caute prin lume. Și, la un moment dat, fiind pe mare, mica lui flotă s-a întâlnit cu una gigantică de pirați. A fost sfătuit să fugă, dar el a insistat să dea piept cu numeroșii dușmani (e destul de clar unde merge povestea, nu?). Și în bătălie a reușit să-i dărâme coiful căpitanului, ca să descopere că era Alfhild. Pe care a luat-o de nevastă, a reîmbrăcat-o în haine femeiești și căreia i-a făcut copii.

Din păcate nu știm exact ce părere avea Alfhild de toată chestia cu căsătoria, pentru că autorul din Gesta Danorum era mai ocupat să fie supărat că unele femei îndrăznesc să se bată cu bărbații, de parcă „și-ar fi uitat starea naturală” sau ar fi renunțat la sexul lor, că și-ar fi lăsat deoparte delicatețea feminină și ar fi devenit dure ca bărbații. E așa de supărat încât îmi aduce aminte de toți cei care spun că în zilele de azi femeile au uitat să fie femei și că devin bărbățoase. Ah, cât de decăzută a ajuns lumea în ultimul timp!

(Sura poveștii: Princesses Behaving Badly: Real Stories from History Without the Fairy-Tale Endings și Gesta Danorum, cartea a șaptea)

Scepticism în fața feminității

Fri, 18 Oct 2013 11:09:43 +0000

După ce au făcut mișto de Otravă, Dorin și Vali Petcu au link-uit către un articol despre greșelile femeilor în relații. Ceea ce e ok, dar la fel cum ei au antene speciale pentru captarea bullshitului masculin generator de lacrimi și ațâțător de sentimentalism, am și eu antene speciale pentru captarea bullshitului feminin generator de hotărâre de a-ți schimba viața și a deveni mai bun/ă.

Faza cu articolul respectiv e că are în mare parte dreptate, doar că greșește cam în aceeași măsură. Spune „femeile așa-și-pe-dincolo.” Și informațiile din „așa-și-pe-dincolo” sunt în general corecte, dar implică lucruri care nu sunt neapărat la fel de valabile.

O întrebare peste care am dat într-o carte de chestii budiste acum prea mult timp ca să-i mai știu sursa:

Doi prieteni mergeau pe stradă. Niciunul nu avea umbrelă. Unul dintre ei nu a fost udat de ploaie. Cum e posibil?

Auzi o grămadă de răspunsuri la întrebarea asta: că unul a mers pe sub streșini, celălalt nu. Unul avea pelerină de ploaie, celălalt nu. Etc. Nu prea apare nimeni care să zică „Nu ploua; faptul că unul n-a fost udat nu înseamnă că celălalt s-a udat.” E un răspuns destul de stupid, pentru că știm cu toții că dacă celălalt nu s-ar fi udat formularea ar fi fost diferită. Dar merită ținut minte skepsisul pentru situația de acum.

Faptul că un grup restrâns are o proprietate nu înseamnă că un grup mai larg nu are aceeași proprietate. Faptul că primim informații doar despre grupul restrâns nu spune nimic despre grupul mai larg.

1. Diferența majoră dintre bărbați și femei e că folosim termeni diferiți

a. Femeia care nu vorbește

Articolul spune:

Femeia greseste intr-o relatie atunci cand crede cu tarie ca telepatia chiar functioneaza si se asteapta ca el sa o inteleaga fara ca ea sa comunice deschis, direct, fara invaluiri mesterite sau manipulari lacrimogene.

Corect. Uite o mostră de discuție:

A: Dacă m-ai iubi cu adevărat, ai ști de ce am nevoie.
B: Tu crezi că eu citesc ce e în capul tău? Vorbește și vedem dacă pot rezolva.
A: Ar trebui să poți să-ți dai tu seama.
B: De unde? Gândim diferit, tu știi mai bine ce vrei tu. Încearcă să te prinzi, îmi zici și…

Dacă zicem că A e femeie și B e bărbat, e clar că A e femeia neînțeleasă care nu știe ce vrea și B e bărbatul rațional care încearcă să rezolve problemele prin gândire. B ar trebui să ghicească ca dovadă a iubirii.

Întâmplător, B sunt eu și A e un ex care mi-a mâncat nervii pe pâine. Eu trebuia să mă prind datorită „intuiției mele feminine” și a inteligenței mele emoționale superioare. El nu trebuia să vorbească pentru că toată lumea știe că bărbații nu comunică foarte mult și au dorințe simple și clar de înțeles.

Avem cuvinte diferite pentru același fenomen. Bărbații trebuie să „deducă” ce vor femeile, femeile trebuie să „intuiască” ce vor bărbații. Femeile nu vorbesc deschis pentru că stau prost cu rațiunea și logica, bărbații nu vorbesc deschis pentru că stau prost cu comunicarea și cu înțelegerea propriilor nevoi.

Vă bateți joc de mine. E aceeași chestie. Cine nu vorbește și nu explică riscă să fie neînțeles, asta e tot. Cine te cunoaște și/sau seamănă cu tine ca structură poate să ghicească ce-i cu tine din câteva gesturi sau reacții.

Reformulăm din articol: Bărbatul greșește într-o relație când se bazează prea tare pe intuiția femeii și se așteaptă ca ea să-l înțeleagă fără ca el să comunice deschis, direct, fără ca el să explice.

Da, bărbații folosesc mai rar manipulările lacrimogene. Cultura din care facem parte îi învață să nu explice pentru că femeile nu sunt interesate de chestii tehnice sau sporturi și nu percep diverse aspecte ale bucuriilor masculine. Rezultat?… Îmhî.

b. Femeia care vrea să fie slujită.

Articolul spune:

Femeia greseste intr-o relatie presupunand ca el exista in viata ei pentru a-i rezolva ei problemele.

Corect. Și bărbatul greșește într-o relație presupunând că ea o să-i curețe toată casa și o să gătească, că femeile sunt moarte după așa ceva. Și apoi o să-l susțină mereu când are probleme la servici, când suferă, când are un conflict cu cineva.

Ambele direcții, doar că iar îi spunem altfel.

c. Femeia care speră și iartă

Femeia greseste intr-o relatie atunci cand exagereaza cu speranta si cu iertarea.

Pentru că niciodată nu s-a întâmplat ca o femeie să-l înșele, să-i toace banii, să-i promită că nu mai face și să o ia de la capăt. Sunt oameni care au prea multă răbdare și oameni care au prea puțină. Educăm fetele și băieții în stiluri diferite, să accepte chestii diferite și să ignore chestii diferite. Și între anumite limite lumea iartă și speră.

d. Femeia care se teme de vulnerabilitate

Femeia greseste intr-o relatie refuzand sa negocieze nevoile ei reale, pentru ca ii este teama de ridicol si de penibil, si de fapt, pentru ca ii este teama de vulnerabilitate.

Ceea ce bineînțeles nu se întâmplă niciodată la bărbați. Bărbații nu se tem să fie vulnerabili. Își exprimă cele mai ascunse și ciudate dorințe din prima clipă pentru că nu au nicio problemă să fie ridicoli sau penibili.

2. Scepticismul meu în fața feminității

În momentul în care aud de „inteligență emoțională superioară” și de „roluri diferite, daturi biologice si psihice diferite”, încep să mă sustrag din zonă.

Oamenii nu sunt rigizi, ci se adaptează la mediu, își învață comportamentul de la ceilalți, sunt educați într-o direcție sau alta. Cei care susțin „rolurile diferite” și „daturile biologice diferite” sunt cei care-mi spun că sunt chestii care trebuie lăsate pentru „băiețași”, pentru că noi suntem „fetițe” și nu ne ocupăm de așa ceva. De exemplu de calculatoare, jocuri, știință, logică, reparat chestii prin casă. „Fetițele” învață să coasă și să gătească, au grijă de copilași, iubesc bebelușii etc.

Eu vin din altă lume, în care chestiile astea nu sunt un dat de la natură. Maică-mea repară și meșterește la 60% din chestiile din casă cu scotch (pentru că e arhitect). A învățat cum să facă asta de la tatăl ei, care făcea tot felul de chestii cu leucoplast (pentru că era doctor). Dacă ai talent la științe exacte, te ocupi de ele. Dacă ești pe direcția umanistă, faci chestii umaniste. Când vrei ceva, vorbești. Nu am crescut cu ideea că o femeie trebuie să X, Y, Z, sau că un bărbat trebuie să C, B, A. Când mama era mică, familia mânca în mod regulat la cantină pentru că bunicul era de părere că dacă poate să o scutească pe bunica de o grijă în plus, de ce să n-o facă?

Femeia greseste intr-o relatie neintelegand ca femeia si barbatul nu sunt egali.

Femeia și bărbatul sunt egali. Faptul că eu nu am nicio tragere de inimă să spăl vase nu cântărește mai puțin decât faptul că tu nu ai nicio tragere de inimă să speli vase. Chiar dacă eu sunt femeie și tu nu. Nevoia ta de singurătate nu cântărește mai mult decât nevoia mea, chiar dacă tu ești tip și stereotipul zice că ai nevoie de spațiu.

A, că nu sunt identici. Păi, eh, normal. Într-o relație de orice fel n-o să găsești persoane cu aceleași cerințe și necesități. Și între prieteni, unul vrea ceva, celălalt vrea altceva. Până la urmă te pui de acord ce și cum. Unul simte nevoia să asculte, celălalt să vorbească. Unii te duc să faci tot felul de chestii interesante, alții vor să stai cu ei prin cafenele. Avem nevoi diferite ca oameni, stiluri diferite, abordări diferite. Nu pentru că suntem sexe diferite, ci pentru că suntem oameni diferiți.

Adeptele „feminității” vor să reducă totul la o mare scindare între femei și bărbați, când de fapt scindarea există, doar că nu e atât de clară și imuabilă; și nu e o chestie declarat biologică cât e una culturală și educațională.

Adeptele astea alea „feminității” (și reversul masculin al medaliei) sunt unul dintre motivele pentru care cele două sexe comunică ca naiba. Pentru că diferența e întreținută, hrănită, ațățată cu chestii gen „cele două sexe sunt diferite și au necesități diferite”. În loc să comunici cu celălalt de parcă ar fi o persoană adevărată, activezi stereotipul. Nu mai asculți ce zice, ci „știi tu” ce și cum. Te uiți la dovezile pro-stereotip, sau chiar le cauți, fără să bagi în seamă ce nu prea bate.

După care te miri că ești nemulțumit.

Unde sunt bărbații adevărați?!

Fri, 03 May 2013 16:14:47 +0000

Unde or fi acești bărbați adevărați pe care-i caută atâta amar de lume? Unele femei spun că ei nu sunt de găsit. Am auzit bărbați spun că nu mai sunt de găsit. Sau că sunt rari. Într-o lume de efeminați și de oameni slabi, de valori pierdute ale masculinității, unde, unde mai poți găsi oare bărbații adevărați?

…ok. Hai să facem un pas înapoi.

Bărbați adevărați, femei adevărate

Conceptul de „bărbat adevărat” mă frapează cam în aceeași măsură în care mă frapează cel de „femeie adevărată”. Înseamnă că printre noi există niște farsori ordinari care reușesc să nu aparțină niciunui sex, dar se prefac oricum. Nu vorbesc de transvestiți și transsexuali – ci de toți aceia dintre noi care nu suntem „bărbați adevărați” și nici „femei adevărate”. Suntem niște ființe obscure, sexual vorbind, aparținând unui sex neutru, pierdut la mijloc, care se preface (degeaba) că ar fi ori bărbați, ori femei. Dar toți știu că nu suntem bărbați adevărați sau femei adevărate, ci niște produse ale societății actuale care ne fac pe toți una cu pământul.

Eu, cel puțin, mă declar oficial o neutră cu doi cromozomi X și cu libertatea socială de a purta fustă, dar nu și cu libertatea socială de a-mi băga verbal diverse organe sexuale atârnătoare în cei care mă enervează („băga-mi-aș sânii în tine” ar fi o înjurătură extrem de confuză, cred). Nu mă identific cu standardele din partea F, care spun că ar trebui să fiu preocupată de măritiș, că ar trebui să fiu înamorată de copii și (conform unui număr de anime-uri japoneze) că ar trebui să pot ajuta la o naștere. Nici nu țin neapărat să fur privirile admiratorilor dintr-o cameră, sau să dau gata bărbații. Nu mă identific nici cu standardele din partea B, care spun că o persoană de tip B se pricepe la reparații prin casă, știe mărci de mașini, aparate foto și alte chestii tehnice. Nici nu țin neapărat să am un număr mare de cuceriri printre persoane extrem de atrăgătoare și dorite.

În schimb, în conformitate cu standardele F, îmi place să gătesc, mi-e groază de gâze, îmi place să vorbesc mult și mă amuză (uneori) romanele/filmele de dragoste. Am abilități pe partea umanistă (scris, că la desen sunt varză) și ies cu prietenele. Îmi plac corsetele și uneori (rareori) mă distrează să mă îmbrac super. În conformitate cu standardele B, îmi plac jucăriile tehnice, nu știu să cos un nasture, dacă mi se umple de praf calcul îl deschid și-l aspir, am nevoie de spațiu și sunt uneori rece în relații. Îmi plac filmele de acțiune și anime-urile cu bătăi. Am abilități în direcția reală (matematică, fizică, ceva programare) și uneori (rareori) mă joc pe calculator. De cele mai multe ori mă îmbrac pentru confort și libertate de mișcare.

Voi n-aveți calități și-și? N-aveți părți care sunt „oficial” masculine, sau „oficial” feminine, când voi sunteți de celălalt sex? N-aveți „scăpări” în care nu corespundeți sexului înscris pe cartea de identitate?

Avem standarde de masculinitate și feminitate care ne permit să discutăm despre „bărbați adevărați” și „femei adevărate”, dar cea mai amuzantă parte e că deseori folosim denumirile astea ca să ne referim la cu totul altceva.

Niște bărbați de diverse tipuri (nu prea multe)

Mai jos, niște bărbați. Uitați-vă la poze, alegeți bărbatul adevărat (n-am chef să vorbesc azi de femei adevărate, deși se aplică același principiu).

Eu bărbat. Tu... nu bărbat.

Acest specimen masculin mi-a fost recomandat ca fiind un „bărbat adevărat” de un bărbat (nu știu dacă era bărbat adevărat sau nu, dar de unde mă uitam eu părea să aibă cel puțin unul din lucrurile necesare pentru a îndeplini criteriul de „masculin”. (CNP-ul, am văzut clar, îi începea cu 1)).

Jucător de rugby. Chabal ceva?… Nu mai știu.

Bărbat de modă veche

Acesta este un bărbat de modă veche. Toți cei care spun „azi nu mai găsești bărbați adevărați”, ceea ce implică fapul că ieri ai fi putut să-i găsești, se pot uita la această poză.

Ca să o parafrazez pe profesoara mea de literatură victoriană (cel din stânga e Robert Browning), ce frunte masculină! Ce barbă deasă! Ce profil cu adevărat bărbătesc!

Bărbat. Complet bărbat.

Sean Connery, căruia prin 1999 i se spunea cel mai sexy bărbat al secolului, îl joacă pe James Bond, cel mai sexy spion din conștiința populară. Se îmbracă la costum, se luptă în toate felurile, dă femeile pe spate mai ceva decât un tsunami neavenit.

Esență de bărbat. Scuturată bine, deloc amestecată cu altceva.

Eleganță, rafinament și sabie.

La stânga, Kuchiki Byakuya. Dacă tot suntem la capitolul de războinici. (pentru youtube, aici). Rece, distant, elegant, dintr-o familie nobilă. Cu o ciudățenie de chestie în păr. Surprinzător de dur.

The face which launched a worrying ship.

Q din James Bond. Q cel nou, vreau să zic. Inteligent, axat pe tehnică și cunoaștere. Dacă acceptăm premisa că viitorul va fi din ce în ce mai tehnologic, el e cel mai bine adaptat pentru supraviețuire.

Tatăl familiei. Cel mai familial reverend.

Recunoașteți individul din stânga? E reverendul din „Al Șaptelea Cer”, serialul ăla pe care ni-l puneau într-o veselie acum ceva timp la televizor. 7 copii, o nevastă care la un moment dat a rămas însărcinată cu gemeni.

E cap de familie, de-aia care are o casă veselă și în care toată lumea se înțelege cu toată lumea.

Masculinitatea absolută, viziunea hindusă.

Și ultimul, dar nu cel din urmă: reprezentarea simbolică a masculinității absolute, universale, în viziunea hindușilor. Marele Zeu Shiva, Distrugătorul Lumii, adorat ca zeitate masculină până în străfundurile străfundurilor.

Sau, după cum i-a spus odată mama, „Cine e tipa asta?”

Direcții masculine generale

Probabil că mai sunt și alte exemple, dar hai să ne limităm pe aici, pentru că sunt oarecum reprezentative. Bărbații pe care i-am întrebat ar tinde să spună că Chabal și James Bond sunt mai aproape de bărbații adevărați. Dau cu testosteronul în tine. (eu personal i-aș trage una în fluierul piciorului lui Connery-Bond dacă s-ar da la mine în stilul specific; mi se pare un agasant care n-a fost refuzat destul)

Reverendul e probabil cea mai potrivită persoană pentru rolul de soț și tată. E o figură paternă, genul care nu te abandonează la greu, înțelegător și pașnic. Probabil că dacă ai o fărâmă de aventură în tine o să plângi de plictiseală toată viața, dar hei. E capul familiei. Un bărbat adevărat și, conform diverselor studii și idei de economie sexuală, ar fi cam ce-și doresc femeile adevărate! Cineva care să aibă grijă de ele… pentru ca să aibă acces la sexualitatea lor.

…Paranteză. Urăsc ideea de „economie sexuală”. Urăsc felul în care sugerează că femeile vor în cele din urmă mariaj și relații stabile, iar bărbații fug de ele ca dracul de tămâie și vor doar sex. Urăsc faptul că sunt unii care spun, „dacă femeile ar face sex mai puțin, bărbații s-ar da mai tare peste cap pentru ele și toate femeile ar avea de câștigat”. Din punctul meu de vedere, dacă se egalizează „piața” și oricine poate relativ ușor să aibă sex, o să trebuiască să ne străduim mai tare să fim oameni interesanți și mișto în alte direcții, ca să ne atragem unii pe alții. Și de ce ar fi rău?… Am încheiat paranteza.

Byakuya și Q ar fi probabil „ne-bărbații” la care se uită unii deranjați. Există exemple și mai în extremă, dar ei mi-au sărit în minte. Părul lung. Subțiri. Q are ochelari și pare genul îngrijit. La cum îi stă părul, probabil că știe să-și aleagă șamponul și să-și dea cu fixativ. N-aș fi surprinsă dacă ar putea fi convins să se uite la filme de dragoste. Byakuya e și mai în extremă. Părul extrem de lung, degete lungi și delicate (aici nu se văd), poartă mereu un fular elegant la gât și decorațiuni în păr. E o poveste mai lungă, dar atunci când luptă sabia i se transformă într-o mie de „petale” subțiri de oțel, roz precum petalele florilor de cireș japonez.

Și aici o să spun următoarele: Byakuya este exact idealul masculin despre care se scria în vechime la curtea Japoniei. De la eleganță la artă, de la delicatețe la aerul de sensibilitate. Ceea ce noi asociem momentan cu feminitatea era odată parte din bunul gust al tuturor membrilor clasei de sus. Cu excepția faptului că e un războinic desăvârșit, care nu era necesar atunci.

De fapt, încă un bărbat „efeminat” la greu e Shiva, din ultima imagine. Timp de mii de ani, acela a fost reprezentatul suprem al idealului masculin, nu? Singurul lucru care-l distinge la prima vedere de consoarta sa e pielea albastră. De fiecare dată când aud comentarii despre cum sexele se apropie din ce în ce mai tare și polaritatea „dispare”, mă gândesc la cuplul Shiva-Shakti.

Chiar și azi, idealurile diferă. Sunt fete care preferă un Q, altele care preferă un Byakuya, altele care preferă un Bond. Care au dreptate în ce caută? Care caută ce trebuie? Care caută bărbatul cu adevărat adevărat? Și care caută o brută, sau un dandy cam gay, sau un slăbănog incapabil să se bată pentru onoarea iubitei lui, sau un papă-lapte cu șapte copii?

Mai trebuie să continui ca să se vadă absurditatea?…

Și cum rămâne cu adevărații?

Din punctul meu de vedere, „adevăratul” bărbat și „adevărata” femeie ar implica un fel de adevăr absolut în care anumite trăsături aparțin unui sex sau altul în mod clar și irevocabil. Desigur, nașterea e o chestie destul de clar feminină (pentru specia noastră). Și necesitatea de a se proteja între picioare e o chestie destul de clar masculină (în cazul speciei noastre). În afară de asta?…

Sunt unii care spun că trăsăturile „tipice”, „tradiționale” sunt înscrise în chiar natura noastră, într-un fel sau altul. Poate sunt genetice (bărbații erau vânători, femeile păzeau focul), poate sunt spirituale (principiul masculin, yang, e activ, principiul feminin, yin, e pasiv), poate sunt un fel de idee vagă care plutește prin aer fără să știm de unde.

Mă uit la mine. Mă uit în jur. Mama organizează, ordonează, conduce și se impune. Eu am nevoie de o listă de formule (că nu le mai țin minte) și-ți calculez ce vrei la termodinamică. Dacă bate vântul cum trebuie, mă bag să scriu cod (rudimentar, la nivel de anul I de facultate, ce-i drept). Am un prieten care își cumpără haine scumpe, poartă cercei, își aranjează părul în fiecare dimineață și-și ia geluri de duș dintre cele mai mișto – el spune că e „narcisist”, iar eu spun că arată bine.

Adevărul, din punctul meu de vedere, e că suntem variați în toate direcțiile. Din când în când cineva trage o linie și spune „de aici până aici sunt caracteristici masculine, de aici până aici sunt caracteristici feminine”. Azi linia e asta, mâine diferă puțin, la noi e așa, la alții e altfel. Dar în cele din urmă, calitățile cu care se laudă un sex în clipa și locul de față nu le fac rușine celor din sexul celălalt care le au. Nu e un lucru rău să știi să repari ceva prin casă, fie că e vorba de un mâner desprins sau de un nasture rupt. Nu e un lucru rău să știi cum să te aranjezi ca să te pui în valoare, sau cum să te impui în fața unor persoane. Nu e rău să ai un simț estetic dezvoltat și nici să poți să vezi cum funcționează logic și matematic lucrurile. De ce facem atâta tam-tam că nu găsim femei adevărate și bărbați adevărați?…

Poate pentru că asta ni s-a zis că trebuie să căutăm. Ceea ce e o prostie, pentru că ajungem la concluzii gen „bărbații/femeile nu (mai) sunt ce trebuie”. Nu. Chiar nu. Există persoane care au calitățile care ne plac și persoane care nu le au. Din punctul meu de vedere, șirul de caracteristici de dorit la un posibil partener sună așa: [inteligență] [bunăvoință] [umor] [bărbat]. Nu sună așa: bărbat [inteligent, binevoitor, cu umor]. Diferența e că începi să-ți dai seama că problema nu e că majoritatea bărbaților sunt [porci], ci că în general în jurul tău s-ar putea să te trezești cu persoane [de o calitate morală dubioasă]. Că nu mai vezi [bărbat] ca fiind chestia primă, ci ca fiind o trăsătură ca oricare alta. Nu mai vezi [femeie] ca fiind categoria primară, care ar trebui să le cuprindă pe celelalte (de ce nu o face?!), ci ca fiind o categorie ca oricare alta.

Până la urmă bărbații adevărați (și femeile adevărate) sunt acele persoane pe care le hotărâm noi ca fiind așa. Nu e nimic foarte obiectiv în asta. Nu e nici măcar nimic foarte concret, sau exact, sau universal perceput într-un anumit fel, sau o idee pe care măcar noi s-o păstrăm pentru totdeauna. E un fel de a zice, „Asta îmi place, asta mă bucură pe mine”. Și cam atât.