Femei Nebune on Roxana-Mălina Chirilă

Uite așa mă zgârii pe ochi

Tue, 08 Jul 2014 08:49:52 +0000

Facebook îmi pune la dispoziție cele mai dubioase reclame. După ce l-am convins că nu vreau să fac videochat (mă încadram la sex + grupă de vârstă – hei, oare am depășit vârsta? :-O), i-am permis să-mi arate toți pantofii lui pește prăjit, toate hainele, reducerile la Altex și chestiile pentru creșterea copiilor. Că mai bine de atât n-o să ajungă.

Astăzi am dat peste o reclamă care mă face să mă zgârii pe ochi, însă. Am crezut că n-am citit bine, după care am crezut că e un banc, după care am dat pe Google și am aflat că e pe bune faza.

Cupe menstruale.

Practic, niște cupe pe care le bagi în vagin în timpul ciclului și îți colectează sângele menstrual. Pentru că cine n-ar vrea să aibă o cupă de sânge? Și care cupă, am aflat tot de pe Google, dacă nu e curățată corect, poate duce la probleme de sănătate.

…

T_T

Chestiile pe care le încearcă unele femei ca să scape de anumite probleme mă fac să mă ascund într-un colț și să tremur de frică. Știu sigur acum: nu sunt femeie, sunt șoarece. (mă refer în special la comentariile articolului, care conțin lucruri și mai dubioase)

Revistă pentru bărbați, cu fete bifurcate (din 1903)

Sat, 21 Sep 2013 19:29:04 +0000

La nici două zile după ce am postat articolul despre cum femei în pantaloni în care făceam ușor mișto de Saccsiv, am reușit accidental să dau peste o revistă care m-a făcut să-mi schimb complet părerea despre ce scria el acolo. Saccsiv are dreptate când spune că femeile în pantaloni sunt o tentație extraordinară pentru bărbați și că e ceva necurat la mijloc. Doar că a întârziat puțin. Vreo 110 ani.

Am dat peste un număr dintr-o revistă numită Vanity Fair (nu, nu aia faimoasă) din 1903. O revistă pentru încins spiritele și tentat bărbații. Numărul respectiv e cu fete bifurcate – un fetiș al domnilor de la început de secol XX, care erau încântați de imaginea unei femei care se desparte de la mijloc în jos în momentul în care îi poți întrezări contururile picioarelor.

[][2]

Fete bifurcate

După cum vedeți, e un adevărat spectacol senzual! Două fete în pantaloni se luptă, iar alte două sar să le despartă. Și trec prin niște poziții, mamă-mamă! Iar după ce se termină lupta, fata bifurcată va fi pedepsită. Nu de oricine, ci de o femeie în rochie, care îi dă, scuzați de limbaj, o bătăiță la fund.

Pedepsirea fetei bifurcate

Câtă senzualitate pe femeile astea în pantaloni! Și câtă destrăbălare! Nu e destul că atrag bărbații prin faptul că li se percep picioarele prin pantaloni, mai sunt și bătăioase. Și dacă nu mă înșel, sunt și atrase una de alta.

Mmm. Sună ca o întreagă poveste victoriană fără perdea.

Mai ales că protagonistele pot să ajungă împreună și în pat.

[][3]

Fata bifurcată, pedepsită de altă fată bifurcată

[][4]

Cine se ascunde sub pat?

Nici nu știu ce se petrece în ultima poză. Dar cât erotism pe femeile astea în pantaloni! Încep să înțeleg de ce ar fi o tentație pentru bărbați.

Sursa.

Egalitate pentru sexe! Obiectificați bărbații!

Thu, 01 Aug 2013 18:15:17 +0000

De atâta amar de vreme feministele ne-au obișnuit cu criticile lor împotriva pornografiei, împotriva reclamelor în care se speculează atractivitatea corpului feminin și împotriva altor zone în care femeia e privită mai degrabă sub formă de corp decât sub formă de ființă. Răspunsul lor: „Nu mă obiectifica!”

Răspunsul meu? „Lasă-mă să te obiectific.”

[][1]

Nici nu știți câte chestii Playwitch/Draco Malfoy sunt pe lumea asta

Pentru că atracția pentru corpul altcuiva probabil n-o să dispară niciodată. Pentru că probabil că vom continua să ne punem ca wallpaper sau în alte locuri poze mișto cu corpuri mișto. Pentru că putem merge la nesfârșit cu „nu mă obiectifica”, dincolo de punctul în care atracția intră între limite acceptabile.

Problema poate să devină una de echilibru, de înțelegere și respectare a limitelor.

Încă o poză cu lipsă acută de haine, ca să fie pe aici. Oricum probabil că unii au sărit direct să se uite la poze. Un tip desenat de o tipă, o tipă legată într-o poză artistică, un tip într-o poză mică și destul de neclară, dar atrăgătoare în mod interesant (o fi părul lung)…

Unde eram? A, da.

Problema nu e obiectificarea în sine, aș zice. Am petrecut destul de multe ore admirând forme masculine cu o privire cât se poate de feminină (în sensul de „female gaze”, a se compara cu „male gaze” din teoria feministă), ca pe urmă să-mi văd de treaba mea.

Problema e când rămâi blocat în a privi pe cineva ca pe un obiect de frumusețe sau atracție. E când îți pierzi capacitatea de a înțelege că atracția ta pentru cineva intervine în bunul curs al vieții aceluia. Când deranjezi persoana, când o reduci la o singură dimensiune, când nu ești în stare să-ți amintești că e posibil să fii nepoliticos, să jignești, să agasezi, să iei de sus prin ceea ce tu consideri „normal”. (de fapt asta e și problema feministelor, dar interpretarea ei ajunge și unde n-ar trebui să ajungă în înțelegerea populară – adică ideea de obiectificare a fost preluată aiurea de societate în ansamblu)

Dar să încercăm oare să oprim tendința bărbaților de a fi atrași de corpul femeiesc? Sau să acceptăm că și bărbații pot fi obiectele dorințelor feminine? Că și ei pot fi puși pe afișe, desenați, fluierați admirativ, transformați în fantezii?

Chestia asta se întâmplă deja. Fanele (bineînțeles, cine altcineva?) au strigat pline de încântare la concertele Beatles (deși era destul de inocentă treaba pe atunci), au început să-și deseneze starurile, să scrie despre personajele masculine care le-au atras. Azi au cele mai stranii fetișuri.

[][2]

Loki x Loki, the Avengers (nici pe departe cea mai mare ciudățenie pe care am văzut-o desenată/scrisă de o tipă)

Și ce să vezi? E perfect ok să le ai. E perfect ok să vezi sexul opus sau sexul tău printr-o perspectivă a dorinței, a privirii sexuale, a plăcerii de a vedea trupul mai mult decât persoana care-l ocupă – atâta timp cât revii totuși la o viziune în care persoana contează, în care indiferent de atracția pentru corpul dorinței, persoana care îl deține e tratată cu respect. În care faci diferența dintre imaginile din capul tău și cele din realitate, în care îți dai seama că deși tu poate îți imaginezi în ultra HD diverse scenarii, ele nu au legătură cu situația concretă în care te afli.

Cu alte cuvinte, dacă tu crezi că o tipă de pe stradă arată bine și ți-ar plăcea să ai o legătură de vreun fel sau altul cu ea, asta e una. Dacă tu te duci la tipa de pe stradă despre care nu știi nimic și îi spui, „Hai să te scot la cafea, păpușa,” e cu totul alta. Din păcate inegalitatea dintre bărbați și femei e clară aici: aproape că nu știu nicio femeie care să nu fi fost fluierată, claxonată, strigată, urmărită sau alte lucruri care s-o pună într-o ipostază aiurea; dar nu știu niciun tip care să fi fost fluierat, claxonat, urmărit pe stradă de o femeie necunoscută, sau strigat, „Hei, păpușoi, hai la o cafea, eeeee?”

Obiectificarea în stilul ăsta, e redundant de zis, n-ar trebui să apară de nicio parte.

[][3]

Abarai Renji, Bleach

Deci ideea ar fi dublă:

Realizarea faptului că și femeile au dreptul să obiectifice (și că bărbații merită obiectificați în anumite contexte)
Renunțarea la obiectificare în momentul în care intrăm în zona de realitate și ieșim din zona de fantezie.

Obiectificarea e ok, dar are spațiul ei de desfășurare, unde ar trebui să rămână.

P. S. Pentru fane în acțiune, vezi mai jos. Distracția începe de pe la 0:58, când o tipă spune cu foarte multă expresivitate cuvintele: „Oh my God!”

Atenție la strigături de fane (și la faptul că strigatul se petrece între anumite limite – nu se apropie de scenă, nu strigă nimic denigrator sau aiurea):

Nirvana și fizică

Fri, 05 Apr 2013 13:00:56 +0000

M-am trezit de dimineață cu două melodii care mi se învârteau prin cap ca doi dragoni hiperactivi: tema din „The Godfather” și „Thunderstruck” de AC/DC, dar cu „Thunder” înlocuit, din nu se știe ce motive, cu „Hunger”.

Așa că destul de repede am zis că trebuie înlocuite, că mă distrag. Cu ce? Nirvana, de ex.

„I like it, I’m not gonna crack
I miss you, I’m not gonna crack
I love you, I’m not gonna crack”

Întotdeauna când aud melodia, e ca și dublată de o voce feminină, care îmi plăcea mai mult în liceu decât cea a lui Kurt Cobain.

O auzeam la olimpiada de fizică, olimpiada de matematică – Aralda, geniu, cu un mini-casetofon, două sau trei casete, cea mai folosită fiind cea cu Nirvana, cântând fiecare vers împreună cu Kurt. O parte din distracție era să mergem pe străzile orașelor care ne găzduiam (Drobeta, Sibiu, Târgoviște) cu muzică dată relativ tare, explorând orașul.

Mai erau și alții prin grupuri (dar grupul era de obicei restrâns; Covasna e un județ mic oricum, și pe deasupra ungurii și românii tind să se separe pe motive de limbă odată ce ajung în orașul-țintă), dar pe Aralda o țin minte cel mai bine. Bună la orice ține de numere, formule, logică, științe exacte. Și cu un spirit puternic, hotărât.

…și pe Anda. Anda, mai introvertită, de o blândețe și bunătate naturale, alt geniu – și mai pusă pe treabă decât noi. Uneori aveam senzația că știe orice și că e chitită să exceleze în orice domeniu. Am dat-o pe Google de curând – a fost studentă la o universitate din străinătate, unde s-a descurcat splendid. Premii, burse. Biochimie, neuroștiință – femeie extraordinară. Bănuiesc că se bagă/s-a băgat deja în cercetare.

Sunt unii oameni cu care am avut de-a face în special în anumite contexte. Ne-am înțeles bine, dar pe urmă pur și simplu fiecare s-a luat cu propriile treburi. Și totuși mi-au rămas în amintire mai clar decât colegi de clasă pe care i-am văzut de luni până vineri timp de patru ani de liceu.