Femei on Roxana-Mălina Chirilă

Bărbații și absorbantele

Mon, 15 Aug 2016 16:39:11 +0000

Mi-a trecut azi prin fața ochilor cineva care comenta că nu știu cine e atât de nebărbat încât a ajuns să-i cumpere absorbante gagicii. Acuma, din punctul meu de vedere, absorbantele sunt cam ca hârtia igienică: le iei pentru că e nevoie, dar nu stai să te gândești la utilizări în momentul în care le pui în coș. În plus, nu există metodă mai clară pentru un tocilar să demonstreze că are o gagică acasă decât cumpăratul de absorbante. Prezervativele nu se pun, pentru că se cumpără și din exces de speranță.

Am stat să mă gândesc de ce ar avea bărbații probleme cu cumpăratul de absorbante. Sigur, există o problemă clară, de care m-am ciocnit și eu când m-a rugat el să-i cumpăr aftershave pentru că tocmai ieșeam la cumpărături: șah mat! De unde-mi dau seama care-i bun și care nu-i bun? N-am experiență în aftershave. Dar asta nu e o problemă enormă: dacă știu unde e raftul și care sunt marca și dimensiunea sticlei sunt șanse să mă întorc cu ce trebuie. Bănuiesc că și la ei e la fel. Deci, care e problema?

…și pe urmă mi-am amintit.

Problema absorbantelor e una cu adevărat spinoasă. Vedeți voi, ciclul menstrual este contagios. După ce cumperi o dată un pachet de absorbante, începi să creezi estrogen, vocea ți se subțiază, mărul lui Adam se face nevăzut, ți se dezvoltă sânii și, mai rău decât atât, începi să ai ciclu.

Așa ajung femeile la pubertate: până la 12-13 ani suntem androgine, apoi mergem să ne cumpărăm primul pachet de absorbante. Atunci intrăm în adolescență și începem să ne feminizăm. Din păcate, datorită reclamelor mincinoase la absorbante, care ne asigură că vom putea face gimnastică acrobatică după ce le cumpărăm, fetițele cumpără absorbante la vârste din ce în ce mai fragede, ceea ce duce la acea criză de feminizare prematură pe care o știm cu toții. Fir-ați voi, reclame la absorbante, Nadia Comăneci și Cătălina Ponor! Voi sunteți de vină pentru generația asta de fete!

Doar pe la 50 de ani vin bătrânele satului să ne spună marele secret: e un cerc vicios, de fapt. Cumpăratul de absorbante duce la noi cicluri menstruale, care duc la noi absorbante. Secretul e, desigur, cumpărarea lor din ce în ce mai rară, care declanșează din ce în ce mai rar efectele nedorite ale absorbantelor, până se ajunge la menopauză, „meno” fiind cuvântul grec pentru „absorbante” și „pauză” fiind cuvântul sârb pentru „nu mai cumpăr”.

De aceea, bărbații nu trebuie să cumpere niciodată absorbante, deoarece s-ar putea trezi într-o dimineață că li se pensează singure sprâncenele și toate cămășile și tricourile lor devin roz bonbon cu picățele.

Bănuiesc că tocmai de aceea nu trebuie nici să țină geanta unei doamne, indiferent câte chestii ar avea ea în mână, pentru că s-ar putea găsi un absorbant în ea și cine știe ce pocinog mai iese. Știam eu că e un motiv pentru care toate revistele de femei mi-au interzis să rog bărbații să-mi țină puțin catrafusele. Din păcate, eu le-am interpretat greșit sfatul și mi-am luat rucsac – iar la un moment dat i l-am dat prietenului meu timp de 5 secunde, cât îmi căutam cheile sau ceva de genul ăsta.

Noroc că n-a pățit nimic, pentru că dacă începea să citească unul dintre romanele mele de Barbara Cartland după, nu știu cum mă mai puteam uita în ochii mamei lui.

[][1]

O tipă care se pregătește să arunce un buștean în caber toss. Pentru că absorbantele te pot ajuta să faci orice-ți dorești.

P.S. Ceva mișto de citit (de data asta cu știință, nu cu trollingul meu). Mulțumesc, Vlad!

Femei puternice

Wed, 26 Aug 2015 10:21:54 +0000

După Revoluție, bunicul s-a pensionat, și-a luat permisul de conducere și a ajutat-o pe bunică-mea cu farmacia. N-am stat niciodată să îl întreb exact ce făcea, dar țin minte o excursie sau două în Târgu Mureș, după marfă, în Dacia lui. (așa că pot să vă spun sigur: la Târgu Mureș am învățat să-mi leg șireturile, stând în mașină cu bunicul ca s-o așteptăm pe bunica să rezolve cu medicamentele)

Mirosul copilăriei mele la bunici e cel de farmacie de pe vremea când unele medicamente trebuiau făcute acolo, din prafuri închise în borcane mari, fumurii, cu etichete ciudate. Rețetele se puneau într-un fel de rafturi împărțite în pătrate destul de mici și când venea pacientul după ele îi erau înmânate prompt.

Bunică-mea conducea farmacia, se ocupa măcar de o parte din hârțogăraie și avea în jur câteva alte farmaciste angajate, tot doamne în vârstă, ieșite una după alta la pensie până când țin minte că una singură nu atinsese vârsta respectivă.

Bunicul meu era mândru de ea. De fapt, nu mândru: foarte mândru. Era zăpăcit de felul lui și nu prea avea subtilitate, așa că de mic copil mă lua deoparte și îmi spunea să mă fac orice în viață, dar să fiu cea mai bună în domeniul pe care-l fac – așa, ca bunica, care n-a picat un examen în viața ei (și farmaciștii sunt/erau testați periodic, deci și după ce ieșise la pensie tot se mai confrunta cu problema, dacă nu mă înșel). Uneori îmi zicea să mă fac farmacistă, ca bunica, că e o meserie foarte bună, „Dar vezi că asta înseamnă mai mult decât doar să bați la casă, trebuie să faci rețete și medicamente” (între timp s-a dus romantismul meseriei).

Asta-i. Bunică-mea conducea cu eleganță mica afacere, croșeta pulovere în timpul liber, făcea integrame, cosea goblenuri (la fel ca unul dintre frații bunicului) și citea cantități industriale de literatură polițistă. Și bunicul era mereu cu ea, nedespărțit – o imagine am în minte, care se repeta de fiecare dată când plecam de la ei: el luând-o după umeri, ne făceau cu mâna, apoi se întorceau încet pe alee să meargă înapoi în casă.

Maică-mea n-are rău de înălțime, lucru pe care l-am aflat când am fost cu ea pe șantier și eu tremuram la gândul că pic de pe grinzile de la etaj și ea se învârtea pe tocuri de colo-colo să vadă cum merge lucrarea, fără să-și bată capul prea tare.

De fapt, în calea ei nu prea există obstacole reale, peste care să nu se poată trece. Există persoane enervante, situații nasoale, lucruri de care nu vrea să se ocupe (și care vor fi, deci, delegate), dar ideea e că se poate. Stilul de abordare? „Orice se poate rezolva, dacă ai puțină dezinvoltură”. E hotărâtă, face, rezolvă, organizează.

Mătuș-mea (aia din Turcia de care mai zic uneori) e de un pozitivism incurabil. La fel ca maică-mea, nu prea vede obstacole reale, de netrecut. Găsește proiecte, găsește oamenii necesari pentru acele proiecte, știe ce să ceară, cum să explice și cumva rezolvă tot ce e de rezolvat. Chiar dacă poate fi adusă la exasperare, nu poate fi adusă la disperare.

Acuma, dacă tot sunt la înșirarea femeilor din familie care-și fac treaba cu profesionalism, trebuie s-o menționez și pe maică-mea vitregă (fosta mamă vitregă?… în fine), o femeie un pic înspăimântătoare, hotărâtă și pe care se simte că e obișnuită să conducă, să organizeze și să fie ascultată. Nu de alta, dar de vreo 20 de ani e manager, CEO și consultant la diverse firme, i se iau interviuri prin Forbes și alte reviste economice și are genul ăla de succes palpabil și impresionant pe care îl invidiază lumea.

Viața omului de afaceri nu e tocmai una de vis (financiar da, dar ca stil de viață ar fi un coșmar pentru mulți), dar pe ea nu mi-o pot imagina în altă ipostază. E perfectă pentru cariera pe care o are – și cariera e perfectă pentru ea. Și la un moment dat mi-a zis că ar scrie o carte ca să vadă și alții că poți să ajungi acolo unde a ajuns ea chiar dacă nu pornești dintr-o situație favorabilă, chiar dacă n-ai tot felul de pile și relații. Mi se pare un motiv foarte prost ca să te apuci de scris o carte, dar o lecție de viață bună.

Și e o lecție de viață pentru cei care-și trimit motivaționale pe Facebook, pentru femeile care se lasă pe o ureche pentru că atâția lătrăi strigă împotriva „carieristei care-și jerfește viața” și care și-a „uitat feminitatea”. E o lecție pentru feministele care cred că femeile nu pot ajunge sus din cauza misoginismului societății.

De când eram mică am avut în jur femei care făceau diverse. Mai o afacere mică, mai management la nivel înalt – nu prea știu să se fi văitat vreuna că e greu și are nevoie să-i ia cineva situația din poală. A, de plâns la prieteni se plânge oricine, de explicat cu năduf cum s-a ajuns într-o situație proastă, asta se întâmplă. În fond și maică-mea îmi zicea odată cu frustrare că de fiecare dată când își ia tocuri plouă și e chemată pe șantier, așa că trebuie să se chinuie prin noroaie, iar când își ia adidași nu mai trebuie să meargă nicăieri. Dar asta nu înseamnă că nu se bagă cu tocurile în noroi: treaba trebuie făcută, dacă nu-s așa de bune condițiile, atunci asta e.

E ok să ceri ajutorul când e cazul, e nebunesc să faci mereu absolut totul. Dar ori delegi către cineva care e mai pe domeniu, ori delegi către cineva care lucrează la același proiect și are timp și posibilități (dar tu n-ai), ori înveți să faci și tu pe viitor. Însă nu stai să te uiți la problemă și să spui „vaaaai, acum ce fac cu ea?”, „eu cum mă descurc?”, „azi nu am avut chef, așa că am lucrat prost, ce poți să-mi faci?”

E valabil nu doar pentru femei, ci pentru oricine: o persoană puternică încearcă să se descurce. Își suflecă mânecile și trece la treabă. Face. Descurcă. Rezolvă. Descoperă cum poate fi stăpânită situația. Își organizează timpul, își studiază posibilitățile, știe când e prea mult și nu face față, când să tragă tare și s-o lase mai moale.

Faptul că am avut pe aproape femei puternice demonstrează că se poate, că e o mentalitate care se poate deprinde, la fel cum se pot deprinde și neajutorarea, trasul mâței de coadă și alte comportamente despre care am auzit că se practică acum. Sunt femei pe care le poți respecta, pe care poți să te bazezi. Am întâlnit și altele ca ele – le recunosc deseori după privirea deschisă, hotărâtă, plină de încredere.

Cârcotașii cârcotesc că femeia emancipată e însă una nasoală, care nu le place bărbaților și care își crește copiii aiurea. Ei, faptul că am fost crescută de o femeie care are o viață proprie și că am veri crescuți la fel (care sunt foarte ok) demonstrează că nu trebuie neapărat să-ți jertfești copiii pe altarul muncii. Iar în ce privește femeile puternice care devin „nefeminine”, meh. Să facă o ședință de spiritism și să-l întrebe pe bunicul dacă a putut s-o iubească pe bunica – așa, cu farmacia ei cu tot.

[][1]

Ea trece Anzii.

Floricele pe câmpii, hai să…

Thu, 05 Mar 2015 09:21:24 +0000

1 martie, 8 martie și alte sărbători de femei: tot văd femei și feminitate peste tot, așa că până nu uit…

Una dintre cele mai triste chestii e că de vreo câțiva ani încoace, când dau peste articole despre energii feminine și descoperirea feminității, toate sună de parcă ar fi scrise de persoane cu aceleași floricele nerealiste în cap. Școli spirituale, de la Mantak Chia la diverse „… chi”-uri, la yoga românească – sau femei independente care țin cursuri și scriu articole, toate vorbesc despre aceleași lucruri femininiste.

Da, femininiste. Cu doi de „ni”. Am inventat termenul ăsta pentru că nu știu cum altfel să discut de curentul de gândire al feminității și de adeptele lui, pentru că există adepte. La fel cum feministele vor drepturi și oportunități pentru femei, femininistele vor feminitate pe toate drumurile, vor o femeie cât mai feminină, vor machiaje și gângureli.

Femininistele și feministele sunt dușmance de moarte, sunt prințesele care pieptănau de zor o Barbie și fetele care le smulgeau capul la păpuși, gagicile care pun mâna pe bărbați prin pisiceală și tipele care demonstrează că nu există lucru făcut de un bărbat pe care să nu-l poată face și ele. Feministele au programe prin care ajută femei să facă ceva cu viața lor, pe direcția carierei sau a scăpatului din relații proaste. Femininistele au cursuri de feminitate, care să ajute femeile să se dezvolte ca femei, să fie femei, să simtă că sunt femei, să fie invadate de feminitate, să se poarte cu bărbații în feluri feminine feminine și să nu spună niciodată nimic clar, ci s-o lase în coadă de pește.

Femininistele, eroinele acestui articol, promotoarele de floricele ciudățele, inventează tot felul de legături pe care le au cu natura, universul, iubirea divină, energiile lumii, energiile corpului. Dansează, se îmbrățișează, gânguresc și apoi se simt foarte speciale. Sau, dacă sunt tradiționaliste, aleargă după demonstrații că femeile sunt diferite de bărbați, deci locul lor e la cratiță și la iubit de copii, indiferent ce ar spune urâcioasele de feministe care vor să le emancipeze împotriva voinței lor.

Feministele au tot fost dezbătute, dacă-s bune, dacă-s rele. Femininistele sunt însă mai puțin criticate, probabil pentru că sunt deosebit de hăbăuge, dar altfel intră în stereotipuri. Eu vă zic atât: când intru pe câte un site plin de energii cosmice și dragoste universală și armonie feminină, mă gândesc la Gregorian Bivolaru și-mi aduc aminte de ce povestește el – și hop, ce repede se discerne fantezia de realitate.

Pentru cine nu știe, Gregorian Bivolaru e un guru autohton care de mic își dorea să fie o chintesență. A încercat să discute despre absolut orice părea să prindă, atâta timp cât acele lucruri nu dezvoltau prea tare spiritul critic al celor care-l ascultau: yoga, creștinism, New Age și OZN-uri, terapii cu culori și îmbrățișări, toate au fost la rândul lor predicate cu convingere de GB. Și, bineînțeles, a ținut conferințe lungi despre natura feminină a femeilor. A fost unul dintre primii care a învățat femeile că fără să-și dezvolte feminitatea trăiesc degeaba. După ce a făcut asta, le-a trimis să-și exerseze feminitatea cu cât mai mulți iubiți, prin baruri de noapte, sau pe videochat.

Dar ca idei nu e foarte diferit de femininiste, doar că merge puțin mai departe decât majoritatea lor. De exemplu, de curând a scris despre femei și flori. Pentru el nu e destul că florile sunt frumoase și perisabile, deci îți face plăcere să le privești și nu trebuie să te gândești unde le depozitezi când te plictisești de ele. Nu. Florile Reprezintă Chestii, iar acele Chestii sunt f.f. importante pentru femei. Ca să le lase pe femei să justifice că vor flori, le dă o întreagă teorie absurdă pe care s-o repete iubiților, ca să-i determine să înțeleagă că au un interes direct să le cumpere câte un buchet.

Florile sunt organele de reproducere sexuală ale plantelor sau, altfel spus, sexul lor fascinant şi impudic, ce prezintă, de obicei, o corolă frumoasă şi variat colorată.

Vă fac un rezumat cu ce zice mai încolo: florile au fluide sexuale, care intră în aura femeilor care le primesc. Deci femeia se umple de fluide de flori în adâncul sufletului și devine mai erotică.

În lumina acestor revelaţii, sugerăm mai ales femeilor ca, atunci când merg în natură, unde sunt numeroase flori, să urmărească să le ofere multă iubire. Apoi să le ceară într-un mod ferm şi clar să îşi reverse în aura lor fluidele amoroase sexuale, pentru a provoca astfel, în universul lăuntric, o stare de înflorire, de regenerare, de transformare, de purificare, de vitalizare profundă.

Spunând acestea, Gregorian Bivolaru a reușit să exemplifice perfect chintesența unui flower power în care ai floricele în loc de creier și organe sexuale în loc de floricelele alea. Dacă ar fi singurul care vorbește prostii în direcția asta, n-ar fi nicio problemă, dar sunt multe care scriu despre viața în roz, care explică tot felul de energii și efecte sublime complet inventate.

Deseori e un delir pe tema dată, cu pretenția de a explica adevăruri despre lume. Dar pentru că de obicei delirul n-are un nume de farsor notoriu la autor, e dat mai departe, trimis de colo-colo, se spune că „sună bine” și „nu ce frumos” – chiar dacă deseori nu e frumos, e ori un nimic în cuvinte elegante, ori o prostie în cuvinte elegante.

Nu mă înțelegeți greșit: nu cred că e o problemă să fii feminină și tradițională, e ok să te simți femeie și să te porți ca o adevărată doamnă de la început de secol XX, dacă asta te face să te simți bine. Dar mi se pare că a fi fraiera oricui are floricele în cap nu ajută la nimic.

Femeia, acest tragic animal

Mon, 01 Dec 2014 09:09:54 +0000

Am renunțat în mare parte să mai citesc bloguri de estrogen, site-uri cu sfaturi pentru femei și povești lacrimogene despre cum femeile din ziua de azi nu mai sunt femei. M-am amuzat, în mare parte mi-a trecut. (deși dacă ar fi să citesc din pur interes oripilat ceva, cred că m-aș orienta spre „„Perle” strict autentice care le trădează pe femeile schimbătoare, superficiale, proaste, fluctuante, egocentrice, meschine și snoabe” – cu un titlu ca ăsta, lectura se cere făcută într-un cerc de prieteni)

Dar nu mă feresc în mod deosebit de subiectele astea, mai ales dacă e ceva interesant. Zilele astea mi-au trecut prin fața ochilor o serie de alte articole de gen pe care le comentau alții. În prima fază, niște tipe au reclamat chestia asta misogină de pe Evenimentul Zilei la CNCD. Articolul e scris de ceva psihiatru care deplânge femeile cu carieră:

Și-a urmat cariera. A urmat țolul casual. A urmat mersul obstinat la sală, cosmetică și nutriționist, corp tonifiat, trăsături atent rindeluite și tencuite, atitudine corporatistă și progresiv ternă, sexualitate înrobită dezrobirii și pretenția că poate juca, în travesti, în aceași ligă cu bărbatul.

În afara faptului că o femeie machiată și dusă la cosmetică e în travesti (oare autorul se machiază și merge la cosmetică, la fel ca orice bărbat adevărat? O_o) și că e scris „literar” cu același talent cu care aș încerca eu să cânt operă, problema e că ratează o chestie destul de logică. Îi scapă un lucru elementar. Deci: un psihiatru vorbește despre clientele lui, care sunt în tragica situație a femeii de 40 de ani, o „bombă nucleară cu efect de praștie” care își dă seama târziu că are carieră, dar n-are copil – tragic rău. „Vai de capul ei deștept”, spune el.

Păi, normal că femeile de 40 de ani care vin la el au probleme. Orice persoană care vine la el are probleme. E psihiatru. Nu-i dă nimeni 100 lei ca să se ducă să se laude că o duce bine și toate-i merg strună și viața e roz, fericită, plină de mulțumire și împliniri.

Pe urmă, e articolul ăsta, în care autorul critică ceva carte recent tradusă care le sfătuiește pe femeile inteligente și cu o carieră înfloritoare cum să-și găsească bărbați. Pe scurt: cartea e o prostie, zice el. În principiu sunt de acord: cam orice carte care te învață cum să pui mâna pe bărbați e o prostie. Însă autorul spune legat de femeile inteligente (care se pare că sunt sperietorile bărbaților care filozofează în ziua de azi, probabil pe bună dreptate):

Dacă s-ar face mâine un sondaj de opinie şi s-ar întreba fiecare femeie din univers dacă se consideră inteligentă sau nu, răspunsul ar fi atât de previzibil că doar unu’ dus cu pluta n-ar ghici care e. […] Dacă o femeie reuşeşte să atragă bărbatul dorit, e inteligentă? Iar dacă nu reuşeşte, înseamnă că nu e? Dar dacă reuşeşte pentru o perioadă şi apoi ăla pleacă, fermecat de cariera şi inteligenţa altei tipe? Înseamnă că IQ-ul femeii a clacat între timp?

:)) Pe același principiu, Einstein trebuie că era ca-n legendele cu Krishna: avea 16.000 de iubite și toate erau îndrăgostite până peste cap. Și bineînțeles, știu bărbați care sunt cel puțin la fel de sclipitori ca Einstein, după umila lor părere. Doar că n-au avut noroc în viață etc.

În schimb, de acord cu articolul respectiv ca substanță: orice sfaturi despre cum să-ți atragi perechea se vând pentru că se cer, nu pentru că sunt bune. Am citit și eu că bărbaților nu le plac femeile deștepte, cu umor (că se simt amenințați), nemachiate (că-s urâte), implicate în chestii de băieți gen jocuri pe calculator sau ce-o fi (că nu mai sunt gagici „cum trebuie”), prinse de muncă (pentru că nu le mai acordă atenție). O să mă duc chiar acum să-l anunț pe individul imprudent care s-a încurcat cu o indezirabilă ca mine că articolele de gagici îi spun că se poate mult mai bine.

O criză de iubire, un atac de dor

Wed, 24 Sep 2014 08:26:03 +0000

Cred că e multă lume neiubită, sau sunt unii neiubiți cronic care caută și caută și caută iubirea atât de puternic încât adună în jurul lor rechini întreprinzători. Cert e că indiferent unde mă întorc, dau peste seminarii și workshopuri pentru oameni care simt nevoia de ceva mai sentimental în viața lor. Seminarii despre cupluri, despre cum să-ți găsești femeia interioară, despre cum să te iubești, cum să fii mai bun. Răni emoționale, vindecare emoțională, inteligență emoțională.

Andrew Barnes revine în România după un prim succes cu seminarul Orgasmul energetic. (sursa)

Și orgasme, ca să-ți demonstrezi că meriți și ca să prinzi drag de tine. Sau cel puțin așa interpretez eu chestia asta.

Blogurile de femei (+ vreo doi bărbați, știm noi care) sunt pline de dulcegării despre iubire, pe Facebook circulă citate și imagini dulci despre iubire și tot așa. Ce să înțeleg decât că e un mare gol de iubire prin lume? Și unde e un gol, apar inevitabil și cei care vor să-l umple. Cei mai șmecheri vor să-l umple pe bani.

Pe site-ul ăsta, în articolul pe care l-am citat puțin mai sus, am descoperit că omul cu orgasmele m-ar putea învăța să comunic mai bine și să nu repet la infinit aceleași modele de comportament – și aș putea să învăț să-mi dinamizez femininul MATUR, iar partenerul meu să-și dinamizeze masculinul MATUR. Din păcate n-o să particip, nu doar pentru că pot comunica, ci și pentru că privesc cu suspiciune oamenii care-mi promit că voi fi mai feminină – de obicei sunt aplicate niște formule standard, cu așteptări de reușită maxime și rezultate efective minime. Am avut câteva experiențe cu binevoitori, m-am trezit machiată, cu hainele schimbate și un cor de gagici care-mi spuneau să fiu drăgălașă, să mă pisicesc și să încep să văd rozul subtil al existenței, fluturașii și dragostea care ne înconjoară.

Logica lor e deseori că societatea actuală – și feminismul! – au transformat femeia într-o ființă împietrită, într-o femeie-bărbat care suferă din cauza faptului că trebuie să fie puternică și să aibă o carieră în care să se descurce, iar ea sărmana simte nevoia să fie vulnerabilă, iubită, să se îngrijească de alții și să trăiască o viață emoțională – deci tot neiubită e, din câte înțeleg, neiubită nici de sine, nici de alții. Luați un articol scris pe direcția asta:

În ultimii ani, mass-media ne prezintă din ce în ce mai insistent o colecţie de femei de succes, contribuind la crearea unui model social al femeii puternice, alimentat de frustrările feministe adunate în inconştientul colectiv timp de secole.

[..]

Cât de femei mai putem fi, între presiunea feminismului, care cere ca femeia să însemne ceva în plan social si să realizeze ceva prin ea însăşi şi presiunea feminităţii, care îşi cere şi ea dreptul la exprimare şi la manifestare, ca energie creatoare, care dă viaţă şi care asigură echilibrul în sânul familiei? Cât de dramatică poate fi, uneori, această scindare? Cum putem împăca ambele laturi, fără să negăm vreuna din ele, pentru că ambele pot contribui la împlinirea noastră ca persoane independente şi autentice, în plan personal si social?

Trist. Cu o mână îți oferă problema, cu cealaltă soluția – și oricât de des ai da soluția asta, nu e suficient. De exemplu, revistele de femei îți dau sfaturi despre cum să începi o relație, cum să continui o relație, cum să menții o relație, cum să reîmprospătezi o relație, când să termini o relație, ce să faci după relație. Ai spune că sunt suficiente câteva numere pe temele astea, dar nu, articolele pe tema asta sunt interminabile și repetitive, dacă ai citit câteva numere ai cam înțeles cum stă treaba. Am înțeles că în revistele de bărbați se vorbește mai mult despre sex (e adevărat, bărbații?), ceea ce nu spune decât că bărbații sunt mai preocupați de subiectul respectiv și că nu li se rezolvă stresurile cu un singur articol.

Cele mai „tari” sfaturi din direcția romantică pentru femei sunt cele tradiționale, care vin să confirme ce știai deja, fără nicio bază nouă, dar care te asigură că știai bine ce știai. Confirmarea asta costă și ea. Două gagici au făcut avere, au scos o carte în care îți spun să nu-l suni aproape niciodată, să nu-l abordezi tu, să fii specială ca să te dorească, să nu te culci cu el înainte de a x-a întâlnire, să-i dai papucii dacă nu-ți cumpără cadouri romantice. Și tot așa. Oferă și consiliere! Nu-ți spun aproape nimic nou, doar îți iau niște bani, iar când e vorba de originalitate o dau în bară: pe site-ul lor îți sugerează că dacă bărbatul visurilor îți trimite un mesaj vineri după-masa ca să te întrebe ce faci vineri seara, să-i răspunzi doar luni și să-i zici că erai ocupată. Chestia asta se numește în limbaj comun „nesimțire”.

Alt rechin care profită de pe urma relației femei-bărbați e John Gray, individul care a scris cartea „Bărbații sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus”. Tipul dă sfaturi gen „Ascult-o când vorbește, dă din cap și mai spune câte un cuvânt din când în când” – probabil având impresia că bărbații sunt ușor retardați și n-au mai văzut o conversație niciodată în viața lor. (știu un singur individ care are un astfel de retard conversațional)

Le spun rechini pentru că de fapt au scos din burtă chestii care se potrivesc cu idei auzite și mai demult, pe carele-au reformulat să sune extrem de bine – și acum merg pe val, pretinzând în continuare că fac ceva foarte util și revoluționar. Poate chiar cred ce spun, dar nu înseamnă că au descoperit cu adevărat un lucru profund, general-valabil, care să te ajute și pe tine.

Pentru cei care chiar simt nevoia de mai mult, apar variantele „învață cu profesor”, cu profesori apăruți ca ciupercile după ploaie, predând tot felul de chestii, de la coaching feminin, ca să integrezi ideile orientale despre feminitate în viața ta occidentală, la cursuri despre cum să-ți trezești energia feminină ca să ai succes, la un curs care promite: „Vei cuceri viața și barbații din realitatea ta” (?!), la un workshop despre tainele menstruației, ținut de o practicantă a respirației ovariene și un curs despre respirație ovariană și arhetipuri feminine.

Ce vând de fapt? Nu soluții, ci senzații, sentimente și lucruri prezentate ca revelații, care să-ți dea impresia că ai descoperit ceva. Dar pe moment te fac să te simți mai bine, după cum ne dau de înțeles tipele din clipul ăsta. Oferă un pic de ceva care să te facă să speri și să te simți mai special(ă), un mic placebo și cam atât.

Violență domestică împotriva femeilor/bărbaților

Mon, 04 Aug 2014 03:11:15 +0000

E vreun secret pentru cineva că la noi se traduc știri într-o veselie și că uneori chestiile sunt reprezentate aiurea în presă? Sper că nu e. Ce mi-a atras atenția de curând e o statistică interesantă care spune că 40% din victimele violenței domestice sunt bărbați. Am băgat un ochi pe net, se pare că știrea stă în picioare și așa e… dar nu la noi, ci în Marea Britanie.

Violența domestică ține în cele din urmă și de cultură. După cum spuneam de curând, situația femeilor din Turcia, de exemplu, nu e la fel cu situația femeilor de la noi (și nici situația bărbaților n-are cum să fie identică, în consecință). Și chiar dacă ai spune că britanicii seamănă mai mult cu noi pentru că nu suntem musulmani și femeile nu se îmbracă conform religiei în niciuna din țări și avem cu toții acces la educație și suntem de acord că fiecare om e o persoană care are dreptul la muncă… nu suntem chiar identici.

Luarea mot-a-mot a articolelor despre relații, familie, sex nu are cum să fie fără probleme. Cum ar fi, de exemplu, dacă v-aș spune că o treime din tinerii de sub 30 de ani n-au avut niciodată un iubit/o iubită, m-ați crede? Dacă v-aș zice că 45% din femeile de 18-24 de ani sunt neinteresate de sex – și că 25% din bărbați sunt și ei neinteresați, ce ați spune? E adevărat! Dar… în Japonia, nu la noi. Cam la fel e și cu statisticile despre violența domestică. Chiar dacă le iei de la o altă „țară civilizată”, sau de la o „societate asemănătoare” ai șanse s-o dai în bară – și contează mult și cum e făcut studiul, dar asta e altă poveste.

E greu să găsești date despre violența domestică România, dar dacă ai două ore de pierdut noaptea (ca mine) și te interesează subiectul (ca pe mine), poți afla câte ceva.

De exemplu, am dat peste un articol cu statistici făcute pe baza datelor obținute de serviciile sociale. Citez (îngroșările/sublinierile sunt ale mele):

Statisticile realizate de Agenţia Naţională de Protecţia Familiei până în 2009 şi Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale în continuare, pe cazurile de violenţă în familie înregistrate în perioada 2004-2011 indică un număr de aproximativ 82.000 de cazuri; în aceeaşi perioadă au fost înregistrate 800 decese.

Distribuţia victimelor violenţei în familie în funcţie de sex şi vârstă, în perioada 2006– 2008, arată că procentul femeilor, majore, victimizate prin violenţă în familie fluctuează între 34,01% şi 40,76% din numărul total al victimelor cu sex şi vârstă precizată – adică între 3135 şi 3816 femei agresate anual au fost raportate Agenţiei Naţionale de Protecţia Familiei care răspundea de centralizarea datelor referitoare la violenţa în familie.

Procentul adulţilor de sex masculin victime ale violenţei în familie în aceşti 3 ani oscilează între 7,01% şi 7,73%.

Distribuţia în funcţie de relaţia cu agresorul pentru aceiaşi 3 ani arată că între 49,46 % (2007) şi 58,7% (2008) din cazuri s-au petrecut în relaţii parteneriale (căsătorie, logodnă, relaţii consensuale), în relaţii parentale incidenţa s-a plasat între 34 şi 44%.

Cu alte cuvinte, femeile au un procent de 5-6 ori mai mare decât al bărbaților, dar copiii o duc cel mai prost.

Alt studiu a fost făcut prin întrebarea unui eșantion de 1050 de persoane despre cazuri de violență domestică pe care le știu. Celor care spun „ce-i aia 1050?! E puțin!”, le reamintesc că în general sondajele sunt făcute cu eșantioane relativ mici și sunt surprinzător de exacte.

Citez (îngroșările sunt în original):

43,5% dintre români declară că “de la începutul acestui an (2013), au auzit printre cunoştinţe sau în zona în care locuiesc de situaţii de violenţă în familie”. 44,5% nu au auzit de astfel de cazuri în proximitatea lor anul acesta, în timp ce 12% au ales să nu răspundă. Întrebarea este un indicator victimologic tipic, iar faptul că peste 40% dintre români au auzit de cazuri de violenţă în familie în interiorul reţelelor sociale proprii demonstrează o prezenţă semnificativă a fenomenului.

In rândul celor care au declarat că au cunoştinţă de asemenea cazuri, 65,9% au precizat că în cazul despre care au auzit victima era o soţie, 37,9% că victima era un copil, 19,7% un bătrân, 4,4% un soţ.

Cred că e interesant sondajul: n-au întrebat direct „sunteți victimă?”, ci „ați auzit de victime?” Nu se bazează pe faptul că victima recunoaște că a fost abuzată, ci pe abilitatea persoanelor din jur de a-și da seama că victima e abuzată – uneori ceilalți se prind mai repede. E drept, alteori… nu. Dar e interesant oricum. (aveți aici și varianta grafică)

E o diferență față de statisticile obținute prin serviciile sociale, ceea ce mi se pare normal, dat fiind faptul că se punea problema în două moduri efective (persoane care au apelat la servicii vs. cunoscuți care știu).

Procentul legat de bărbații victime e, iar, mult mai mic decât cel legat de femeile victime. Să mă surprindă? Nu, nu mă surprinde. Suntem o societate per ansamblu mai tradițională – de-aia în care dacă bărbatul mai face și urât uneori, se înțelege, că-i bărbat, ce să-i faci. Și e un avantaj dacă „nu bea, nu mă bate…”

Acuma, o chestie interesantă legată de procentele din exterior: și ale alltora semănau mai tare cu ale noastre în trecut. În SUA, de exemplu, statisticile legate de infracțiuni spun că violența bărbaților împotriva femeilor a scăzut puternic (în 1993, 9.8 femei din 1000 erau agresate, în 2004 numărul era de 3.8), în timp ce violența femeilor împotriva bărbaților a scăzut mult mai puțin (de la 1.6 la 1.3). Înseamnă că, procentual (nu și numeric), violența împotriva bărbaților a crescut în raport cu cea împotriva femeilor. Numeric, per total, e mai puțină violență domestică (infracțională, cel puțin) acum decât mai demult.

Numărul de morți legate de violență domestică (din SUA, e vorba de același studiu) a scăzut și el, dar nu proporțional: în 1976 au fost uciși de parteneri de viață 1,357 de bărbați și 1,600 de femei, iar în 2001 au fost uciși 440 de bărbați și 1,247 de femei.

Sunt mai multe chestii de reținut din treaba asta:

după cum ziceam mai sus, nu toate statisticile luate din afară ni se potrivesc
programele anti-abuzuri împotriva femeilor au folosit la ceva
faptul că un număr e mai mic decât altul nu înseamnă că numărul respectiv e irelevant: procentul abuzurilor împotriva bărbaților a devenit mai semnificativ tocmai din cauza scăderii celorlalte
dincolo de concursul „cine e mai victimă, femeile sau bărbații?”, copiii sunt cei mai vulnerabili
și bătrânii sunt vulnerabili
dacă într-adevăr vrei să găsești date despre violența domestică la noi, se poate

Femei! Ce jocuri pe calculator jucați?

Sun, 29 Jun 2014 12:03:31 +0000

Din când în când mă ciocnesc de persoane care spun că femeile ori nu se joacă pe calculator, ori vor jocuri drăguțe, cu inimioare și toate cele. Din experiența mea lucrurile nu prea stau așa, doar că experiența mea e restrânsă la puținele femei pe care le cunosc.

Partea bună? Am un blog, pot să pun întrebarea public ca oricine să poată răspundă la ea.

Deci: #fetelor, ce jucați? Ce jocuri v-au plăcut? Ce jocuri v-au marcat?

Dacă se strâng prea multe răspunsuri ca să fie clar care sunt tendințele, promit că fac tabele ca să țin evidența și să fac update din când în când cu rezultatele.

(dacă sunteți tipi și vreți să vă înșirați și voi jocurile favorite/jucate acum, e ok, dar mai ales dacă vă alegeți nume neutre vă rog să începeți cu „Sunt bărbat” sau ceva asemănător, ca să nu fie încurcături)

Lista mea, ne-exhaustivă, cu ce mi-a trecut mai repede prin cap, într-o ordine care e aproximativ de la origini până în prezent:

Twinsen’s Odyssey
The Lion King
Age of Empires II
The Curse of Monkey Island
Sacred
Sacred 2
The Tales of Monkey Island
Borderlands
Portal
Portal 2
Tomb Raider (nu mai știu dacă n-a fost primul joc pe care mi l-am luat singură pe Steam, dar a marcat începutul revenirii mele la jucat)
Amnesia (șters rapid în clipa în care l-am terminat, că tremura cămașa pe mine)
World of Tanks (ăsta jucat o grămadă)
Alice: The Madness Returns
Assassin’s Creed
Assassin’s Creed 2
Puzzle Quest (gen Candy Crush Saga, doar că mai fain…)
League of Legends (jocul curent, jucat în ultimele zile)

Jocurile pe calculator IV: Femeile la tastatură

Sun, 18 May 2014 11:25:55 +0000

[][1]

Jucând Portal

M-am tot gândit și am ajuns la concluzia că habar n-am de ce nu s-ar juca femeile pe calculator, în afara faptului că „tradițional” nu se joacă.

Teoretic „se știe” că jucătoarele sunt la fel de rare ca perlele și la fel de neobișnuite ca șerpii cu două capete. Există legende că ar exista, dar cu puține excepții nu prea ai șanse să le vezi. Doar că de fapt statisticile nu confirmă miturile. Aproape deloc. 45%-47% din persoanele care se joacă pe calculator sunt femei, ceea ce înseamnă că bărbații au o majoritate „covârșitoare” de 53%-55%.

Și în viața reală știu tipe care se joacă. Poate că nu sunt la fel de prinse de jocurile de acțiune și de ultimele jocuri care au ieșit pe piață -- sunt singura tipă pe care o știu care împușcă tancuri cu multă încredere -- dar le prind jucând, discret, câte un joc de strategie, un joc de artă gen Botanicula, un Kingdom of Loathing. Când eram prin gimnaziu parcă jucam Age of Empires II și o prietenă făcea la fel și când mergeam în copilărie să stau peste noapte la amica R. jucam Wacky Wheels cu o dăruire extraordinară.

V-aș oferi statistici despre gamerițe în România și ce tipuri de jocuri preferă, dar n-am reușit să găsesc așa ceva. Am găsit, în schimb, tone de articole în care bărbații erau sfătuiți să nu le povestească femeilor ce jocuri joacă la prima întâlnire, articole despre femeia perfectă și înțelegătoare care știe că el se joacă și nu-i reproșează faptul, articole traduse și vorbind foarte relevant despre gamerițe din alte părți de parcă ar fi fost de la noi, un forum în care o tipă era extrem de supărată pe femeile jucătoare -- citez:

vi se pare normal ca o femeie sa se joace ore in sir (inculusiv week-end, servici) pe calculator jocuri din acelea de strategie, cu misiuni complicate, destinate in mare masura barbatilor? Mie personal mi se pare ca nu e o activitate pt o femeie,

...și tot așa. (bănuiesc că dacă un bărbat se joacă ca disperatul în detrimentul a orice altceva e mai ok?...) Stereotipuri da, informații nu. De ce nu mă miră?

Din experiența mea și uitându-mă la altele cum s-au apucat de jucat, e relativ simplu să convingi o femeie să pună mâna pe jocuri. Pentru că jocurile sunt faine, iar femeile nu sunt extraterestre ca să „nu înțeleagă” ceva. Totul e să găsești ceva care să-i placă, un joc cu o poveste solidă, destul de simplu ca să nu fie curba de învățare prea rapidă -- și în care să nu fie nevoie de o acuratețe deosebită în mișcări. Asta pentru că nu iei un începător, indiferent de sex, ca să-l faci lunetist într-un joc în cu împușcături, dar fără poveste, că n-o să nimerească nimic și o să se plictisească repede. E exact același lucru tautologic, dar se pare că nu și la mintea cocoșului, pe care-l spuneam și legat de cărți și filme: ca să ajungă să-ți placă un lucru, trebuie să găsești ceva plăcut la el. (și la experiență: nu cred că sunt prea mulți oameni cărora le place să fie luați de sus și bătuți la cap că nu fac ce trebuie, sau nu fac destul de repede, sau după 10 secunde nu au înțeles încă tot)

Jocuri bune pentru începători și începătoare sunt, cred, Amnesia, pentru cei cărora le plac filmele/poveștile de groază, sau Portal pentru cei cărora le place să găsească soluții și să se învârtă de colo-colo ca să găsească soluții ingenioase. Seria Monkey Island mi-a plăcut la vremea ei din cauza poveștii și a umorului. Pentru tipe aventuroase care au o înclinație mai mare spre acțiune și toate cele, ultimul Tomb Raider (2013) e bun. Și jocurile de strategie sunt mișto. Depinde de persoană ce înclinații are pentru că nu există răspunsuri universal-valabile. Există așa-numite „jocuri pentru femei”, care sunt de obicei niște chestii roz și sforăitoare pe care le evit ca pe sfeclă roșie și pe care nu le-aș recomanda.

În principiu: te gândești care sunt cele mai mișto chestii pe care le-ai jucat vreodată și le recomanzi pe alea, mai ales dacă sunt și pe direcția persoanei. Nu e mare filozofie decât, bineînțeles, dacă ești glumeț.

Cred că noi n-avem decât glumeți pe net. Alții au articole despre cum atragi pe cineva nou către jocuri care sunt scrise chiar cu intenția de a aduce pe cineva nou în lumea jocurilor, noi avem persoane care fac bancuri despre scăpat de gura ei și despre curățenie. O să fac la un moment dat câteva bancuri proaste în revers ca să demonstrez că sunt proaste, dar puțin mai încolo și nu în articolul ăsta.

Continuăm. Deci, femeile sunt prezente, dar destul de nevăzute – și nu e greu să atragi una către jocuri decât dacă e chiar supărată pe ele, n-are afinități absolut deloc, sau dacă ai feștelit experiența enervându-te că nu se prinde suficient de rapid.

Mai e o chestie legată de femei și jocuri, de care nu te ciocnești când te apuci de jucat, sau pe care poți să n-o prea remarci dacă te învârți doar în anumite cercuri: reprezentarea femeilor în jocuri, care e un subiect destul de disputat. O dată că statisticile spun că nu prea sunt personaje principale de sex feminin prin jocuri, și pe urmă pentru că femeile pot să ajungă să arate cam așa:

De ce nu joc cu îngerița din seria Sacred.

Nu e o chestie mereu valabilă – sunt jocuri în care femeile nu sunt bombe sexy (Alice: Madness Returns îmi sare în minte). Sunt jocuri, gen seria Tomb Raider, care au mai redus din lipsa de realism a formelor feminine (da, Lara Croft a ajuns la dimensiuni umane), sau care poate că nu mi s-au părut la fel de sexiste prin comparație cu vezi-poza-de-mai-sus.

Alte probleme? Uneori reclame stupide (și alt exemplu), alteori am auzit de probleme în comunitatea de gameri („jucător” și „misogin” nu sunt două chestii care se exclud una pe alta) și am înțeles că nici în companiile în care se produc jocuri nu e tocmai roz viața programatoarelor. Dar sunt persoane care încearcă în mod activ să facă lumea mai bună într-un fel pozitiv și creativ. Ceea ce e excelent.

E un subiect pe care nu mă simt în măsură să-l explorez în adâncime, pentru că nu joc foarte mult și nici foarte multe, nici nu sunt în comunități de gameri și n-am studiat nici industria în profunzime… dar e un subiect care există.

Până una-alta, mă duc să mai plimb un asasin printr-o Veneție care arată splendid.

Stereotipuri masculine

Sun, 11 May 2014 19:51:59 +0000

Uneori oamenii au auzit niște basme când erau mici și țin morțiș să-ți povestească despre ele, transpunându-te într-un rol principal în care nu prea te potrivești, dar hai că mai tăiem o mână, mai lungim un picior și poate-poate se leagă ceva. De exemplu, uneori sunt anunțată nitam-nisam că nu pot să înțeleg anumite lucruri, că-s femeie: tehnologie, jocuri, sport, logică, hărți. Sau sunt întrebată dacă faptul că sunt nervoasă e din cauză că-s la ciclu și nu, să zicem, a faptului că-s obosită și m-am certat cu cineva.

Așa că într-o zi, când luam o pauză ca să nu fac chestii regretabile cu cel mai recent băsmuitor, m-am întors spre un tip și l-am întrebat care sunt stereotipurile masculine cele mai enervante cu care s-a confruntat. Că pe ale mele le știu.

După o scurtă discuție în care am căzut de acord că Radu F. Otravă și acoliții nu sunt stereotipi, chiar dacă sunt tipi pe care-i auzi stereo și de la femei aprobatoare, și de la femei și bărbați care-i șuieră printre dinți, am aflat o listă de stereotipuri care l-au enervat pe el. De unele știam.

Ordine aleatorie. Ce e cu bold e lista lui, ce e fără bold sunt comentariile mele.

Ești tip deci ai mai multe avantaje în viață.
Ești mai bun la [inserează carieră „masculină” aici] fiindcă ești tip. De parcă nu contează că am muncit din greu pentru asta. – Reparații? Matematică? Programare? Bărbații au câte un cromozom rezervat pentru toate.
Ești tip deci te descurci, ne doare-n cot de tine.
Ești tip deci nu poți să înțelegi sentimente. – unul dintre stereotipurile despre bărbați pe care nu prea pot să le înghit. Cred că face parte din motivul pentru care Tudor Chirilă și alți „sensibili” sunt atât de populari: se crede în general că bărbații n-ar fi capabili să priceapă. Doar că eu n-am reușit să întâlnesc specimenul care să confirme inepția asta de idee. Sunt capabili, dar există câte unul care n-are chef să-și bată capul că oricum femeile sunt „iraționale”, alții pricep dar nu le pasă, alții nu știu cum să reacționeze și de aici încolo e plin de persoane de ambele sexe care nu prea își bat capul să încerce barem să comunice.
Ești tip deci nu poți să înțelegi femeile. – același comentariu de mai sus. Dacă tratezi femeia din fața ta ca pe o persoană și pui trei-cinci-zece întrebări, devine extrem de inteligibilă.
Dacă stai prea mult de vorbă cu un singur tip, adică ai un prieten foarte bun, s-ar putea să fii homosexual. – XD Un stereotip pe care nu-l știam. La femei e invers, până la proba contrarie o să cred în principiu că tipele alea care se pupă pe buze când se văd, se țin de mână și sunt mereu una după alta sunt prietene din copilărie.
Dacă n-ai o iubită s-ar putea să fii homosexual. – îmi imaginez că asta e o bucurie totală.
Dacă îi zic unei fete că e frumoasă e clar că vreau să fac sex cu ea. – vine la pachet cu următoarea:
Și e clar că vreau să fac sex cu ea și să o folosesc ca pe un obiect. – aș spune mai degrabă că bărbații sunt văzuți ca hipersexuali în general, ca niște ființe care uită complet de ei când e vorba de sex. „Se știe” că s-ar culca cu oricine. „Se știe” că nu pot schimba trei cuvinte cu o tipă fără s-o dorească. „Se știe” că… ce? Stereotipul ăsta poate fi tradus și așa: „bărbații sunt curve”. E foarte enervant pentru că știu suficient de mulți bărbați care nu sunt cu limba pe dinafară, morți după orice fustă. Și, pe aceeași direcție, e enervant și când sunt anunțată că sunt naivă pentru că „nu mi-am dat seama” că un oarecare tip „vrea să mi-o pună”. 1: Nu e cazul mereu, că nu sunt femeia ideală a omenirii. 2: În general când un tip e atras de mine o știu repede, dar nu mi se pare relevant să scot informația la suprafață. Chiar dacă e atras, nu înseamnă că neapărat s-ar și culca cu mine (uimitor, dar adevărat). Pe urmă, în ciuda atracției, mulți bărbați care au ceva în cap sunt capabili să gândească și să aibă discuții și relații non-sexuale normale (din ce în ce mai uimitor, știu). Și în cele din urmă, atracția unui bărbat nu mă intimidează și nu mă face să reacționez în vreun fel aparte – la fel cum nici atracția mea pentru un bărbat nu prea îmi dă bătăi de cap și n-ar trebui să-i dea nici lui. Se întâmplă, dar e irelevantă până când decide măcar unul dintre noi că e relevantă.

Mai aveți altele?

Ce vor femeile

Tue, 08 Apr 2014 13:04:30 +0000

Am avut o sclipire de geniu. Multă lume e foarte confuză cu privire la ce vor femeile, nu? Din Evul Mediu la Freud și până în ziua de azi, e plin de tot felul de articole, postări pe blog, workshop-uri, cărți, prostii, toate pe tema femeilor: ce vor ele, cum sunt ele. Și indiferent ce faci, tot nu-i bine. Nu?

Uite care e revelația mea:

Motivul pentru care femeile sunt paradoxale
Motivul pentru care pare că nu ne decidem ce vrem
Motivul pentru care suntem atât de iraționale – azi vrem una, mâine vrem alta
Motivul pentru care spunem că vrem ceva și pe urmă ne enervăm când vedem că primim fix ce am zis că vrem

…e că unii n-au observat încă faptul că nu suntem toate una și aceeași persoană.

După ce descoperi această revelație de geniu și începi să faci diferența între roșcata cu ochi verzi, fața ovală și statura medie și șatena cu ochi căprui, fața rotundă și statura micuță și îți dai seama că n-au doar corpuri diferite, ci sunt și persoane diferite, lucrurile încep să se clarifice puțin.

Bine, e plin netul de generalizări despre ce vor femeile. Dar alea-s scrise tot de câte o persoană. Soluția e următoarea: adaugi la începutul fiecărui paragraf, ca din partea autoarei sau a autorului, „Părerea mea proprie și personală, pe care au confirmat-o câteva din prietenele mele, niște reviste pentru femei și eventual niște romane/filme, dar numai cele care-mi convin pentru că le-am ignorat pe celelalte, e că…” și te-ai scos.

Da, chestia asta îți va îngreuna mult citirea respectivelor articole, dar nu cred că-i mare pagubă.

În colțul opus floricelelor

Fri, 14 Mar 2014 22:09:54 +0000

Mi-e somn de stau să pic, dar mi-am adus aminte că n-am zis nimic de lista asta de link-uri, care se cere comentată. Sunt link-uri de 8 martie, postate pe 12 martie, comentate pe 14 martie și probabil postate pe 15 martie, că e aproape 12 noaptea. Dacă o mai lungeam puțin, ajungeam în iunie.

Uite care e chestia: de 8 martie mi s-a umplut Facebook-ul de floricele și „La mulți ani!” O prietenă m-a anunțat că al ei s-a umplut și de alea, și de imagini cu femei care urmăresc bărbați cu făcălețul, sau ceva de genul. Poezioare, prostioare. Care, ok, bine, fac parte din tradiție și presupun că sunt drăguțe.

Bun, în perioada în care lumea posta d-astea, Dorin culegea materiale despre femei cu cap, cu realizări – și o reclamă mișto cu fete care s-au săturat de jucării roz și fac din ele rachete. Geeks. Tocilare. Felicia Day și Lisa Foiles, Ada Lovelace care e prima persoană care a programat vreodată… Și o istorie a femeilor în IT, care erau se pare mult mai multe acum un număr de ani.

E cea mai mișto postare de 8 martie, chiar dacă e cu întârziere, pentru că are ceva nou de zis. Acel ceva nu e „La mulți ani!” și nu e „Uite o floare ca să mă pun bine cu tine.” Lista aia spune așa: „Dacă vrei să faci tot felul de lucruri, excelent! Poți. N-ai nevoie de un piedestal, n-ai nevoie de mine să te felicit o dată pe an ca să te simți bine. Go do crazy, clever stuff and have fun!”

Celui mai iubit dintre yoghini: femeile îți vor binele

Wed, 12 Mar 2014 17:20:30 +0000

„A fost o fată după tine care nu s-a culcat cu Gregorian Bivolaru,” îmi zice.

„Deci mai există și altele!”

„Da, da, mai sunt. Mai rar, dar… Ei, fata asta s-a dus, s-a uitat de sus până jos la el și i-a zis, Am auzit că ești paranormal, dar văd că ești cât se poate de normal. Mamă, ce s-a enervat.”

Hohotim de răsună tot restaurantul. Da, pot să-mi imaginez fața lui Gregorian Bivolaru, care se comportă de parcă e darul lui Dumnezeu pentru omenire, maestrul perfect al perfecțiunii, Făt-Frumosul Feților Frumoși, înțeleptul înțelepților și Don Juan-ul cel hiperpotent, în momentul în care o fată se uită de sus la el: ești cât se poate de normal.

„Auzi,” îmi spune, „cineva ar trebui să scrie toate chestiile astea.” Cineva fiind, bineînțeles, eu. Dintre noi două, eu sunt cea care scrie.

„Păi, chiar Gregorian Bivolaru însuși mi-a zis când l-am văzut: Tu să scrii despre ce se întâmplă aici. Cred că nu există dovadă mai clară a faptului că e clarvăzător de nu mai poate.”

Chicotim. Ce nu se vede e că amândouă avem sechele, fiecare în felul ei. Râdem, pentru că alternativa e să plângem. Am scris numele lui complet, Gregorian Bivolaru, în dialog, dar de fapt ea nu vrea nici măcar să-l audă, darămite să-l pronunțe. Folosește o poreclă, pentru că ei i se pare că până și numele îi invocă prezența, îl aduce din nou în viața ei. Mă convinge să nu-i spun nici Bivolaru, nici Grieg, nici măcar GB. Îi zicem „moșul”. Mai târziu eu îi voi spune în cazuri ca ăsta „G. Boss-ul”, pronunțat „ghebosul”.

Ea a umblat prin biserici, ca să scape de povara jurămintelor pe care le-a făcut la MISA. Își reface viața cu prudență. Eu mi-o refac cu un masochism plin de ură: propria mea ființă mi-e insuportabilă. Vreau să schimb totul, vreau să fiu altcineva. În câțiva ani de atunci într-adevăr am schimbat suficient ca să-mi placă cine sunt.

Iar ea?… Îmi place să cred că a scăpat de umbra lui. În mare. Cât de cât.

_____

„Trauma nu poate fi prezentată în mod liniar,” explică I.Z. la curs, legat de cartea The God of Small Things de Arundhati Roy. O traumă rearanjează amintirile în jurul ei, e ca o piatră aruncată într-un lac, face valuri pretutindeni. Nu poate fi confruntată direct, mintea se învârte în jurul ei din nou și din nou.

Chestia asta explică, într-un fel, de ce nu pot să scriu nimic coerent. Vreau să încep de peste tot, vreau să cuprind universul într-o foaie, vreau să vorbesc și să tac în același timp, vreau ca toată lumea să știe și nimeni să nu afle. MISA e o imagine gigantică, spartă în bucăți. N-am decât cioburi care separat sunt ireale, incredibile, dar împreună păreau odată să aibă toată logica de pe lume. Încercând să le pun cap la cap, am ajuns de nu știu câte ori să mă dau cu capul de pereți și să plâng.

Sunt traumatizată? Îmi pun problema pentru prima oară la curs. _Și dacă da, ce anume m-a traumatizat?
_

____

„Am un pistol,” îmi zice o fată care a vrut să mă întâlnească pentru că eu am fost la curs și ea a fost la curs și ea a decis că-i sunt simpatică. „Și dacă o să-l văd vreodată din nou pe Grieg, o să-l împușc. Cu pistolul ăla o să-l împușc.”

Adevărul e că n-o să-l împuște pentru că el e în Paris și ea nu. Și și dacă l-ar vedea din nou pe stradă, pistolul o să fie acasă, închis în dulap. Și, presupunând că l-ar întâlni pe Gregorian Bivolaru într-un loc ferit și ar ști că urmează să-l vadă acolo, nu l-ar împușca pentru că ar însemna să facă și pușcărie pentru el. De fapt, habar n-am dacă are și gloanțe pentru pistol, deci s-ar putea să fie în imposibilitate perfectă de împușcare.

Dar visele nu costă.

„I-am dat ani din viață. Ani! El a zis nu gândi și a fost de parcă ar fi apăsat un buton, am fost în contracte, aveam numai prostii în cap.” Și-mi povestește toate pasiunile ei de acum, toate lucrurile pe care ar vrea să le facă. Are o vârstă la care ar fi putut avea o carieră, mai ales că nu e proastă, dar n-are experiență, n-are diplome, n-are nimic.

Ceea ce n-o oprește să-și găsească totuși de lucru în condiții destul de bune, dar mereu rămâne acel „dacă nu mi-aș fi irosit atâția ani”.

Știu, știu: multă lume sare să întrebe ce a păzit până acum, de ce s-a lăsat pe tânjală ca să meargă să danseze în baruri, de ce nu a fost în stare să fie o persoană decentă?! Ei na, dacă s-a băgat în toate vulgaritățile, să plătească acum!

Haha. Nu. MISA e o lume pe dos față de cea obișnuită. Normalul și anormalul sunt inversate, ești judecat și țâțâit nu pentru că îți înșeli iubita, ci pentru că nu ai mai multe iubite; ești o femeie impură nu pentru că te culci cu mulți, ci pentru că nu te culci cu destui; ești urâtă nu pentru că ești grasă, ci pentru că ești slabă și atletică; ești proastă nu pentru că ești proastă, ci pentru că ești inteligentă; îți folosești greșit sexualitatea nu când o împarți cu toți, ci când n-o împarți cu suficienți. Ești incapabil să gândești liber când nu-ți asculți maestrul, ești nesincer când îți încalci jurămintele de a minți.

Prețul plătit pentru neconcordanță este cel plătit în societatea normală: ești privit de sus, vorbit pe la spate, se duce cu tine muncă de lămurire pentru a te integra în normal.

E o explicație, nu o scuză. La un moment dat, indiferent dacă faci parte din MISA, din societatea română cum e ea, dintr-o societate americană, nemțească, britanică, indiană, cum o fi, ai posibilitatea să te uiți la tine și să remarci că ești o lichea.

______

„Tu ce crezi că e cu Gregorian Bivolaru?” m-a întrebat D. Eu eram la București, cred că eram în al patrulea an de yoga, deci aveam 18 ani, iar ea era… tot pe-acolo ca an de curs, dar avea vreo 25-26-28 de ani? Nu mai știu. Bivolaru e o legendă transmisă din vorbă-n vorbă, auzi povești care mai de care, tot felul de cursanți vechi au avut tot felul de experiențe. Și presa și cei anti vuiesc cu experiențe în sens invers, normal, dar ți se explică faptul că ei nu îl _înțeleg _cu adevărat. Și tu pe cine să crezi?

Cursul de yoga e un curs de yoga. Nu se face sex, nu se pun filme porno. Nu-ți pune nimeni pistolul la tâmplă să faci chestii pe care nu le vrei. Din interior nu e deloc clar că ăia care spun ce răi sunt yoghinii au dreptate, mai ales că sunt atâția yoghini care sunt oameni buni, faini, de valoare. Și ajungi să-i cunoști.

„Habar n-am,” am răspuns. „Unii zic într-un fel, alții zic în alt fel. Eu aș vrea să-l cunosc, să văd singură care-i faza.”

Naivitate, naivitate, naivitate, naivitate, naivitate… Foarte naiv, să crezi că lucrurile merg așa, că poți să-l cunoști pe Gregorian Bivolaru fără să se ducă muncă de lămurire cu tine în mod intens, că poți să-l vezi față-n față fără să ți se spună o mie de povești despre cum el e deștept și tu nu, fără să se aibă cea mai mare grijă ca tu să fii gata să-l vezi ca maestru.__

Iar apoi, se va avea grijă să înțelegi corect cum a avut loc întâlnirea, să înțelegi ce prost ești tu și ce deștept e el.

______

Cecilia Tiz e prima persoană cu care vorbesc deschis despre întâlnirea eșuată cu Gregorian Bivolaru, despre faptul că cei de la curs încearcă cu disperare să mă convingă că sursa problemelor mele e că nu m-am culcat cu maestrul, despre faptul că instructorul meu în care aveam încredere că mi-e prieten a încercat să mă arunce în patul unui boșorog și nici măcar n-a avut curajul să mi-o spună în față, despre faptul că sunt tâmpită și naivă și de luni de zile mi se repetă că sunt dilie pentru că nu înțeleg că Gregorian Bivolaru are dreptate și eu nu.

Nu mai am conversația, dar a fost ceva de genul:

Eu: și m-am trezit acolo, cică să vorbesc cu fondatorul școlii ca să-mi dea sfaturi despre sufletul meu, și toate tipele care erau atunci la Paris încercau să mă convingă să mă culc cu el, că e maestrul.
Cecilia: vai
Eu: iar eu nu voiam, că mi se pare o porcărie.
Cecilia: normal
Eu: dar ele insistau și ăsta nu voia să-mi garanteze că mă lasă în pace, ocolea subiectul. Cred că spera să-mi schimb părerea.
Cecilia: nenorocitul
Eu: și până la urmă el mi-a zis că o să-mi pierd iubitul și că sunt o persoană extrem de obișnuită, nu-i nimic de capul meu. Pur și simplu nu-mi venea să cred că ăsta era omul ăla pe care-l laudă toată lumea.
Cecilia: săraca de tine

În timp ce scriam mi-o imaginam văzându-și de treaba ei și punând o replică stas pe ici pe colo. Erau cele mai lipsite de interes reacții pe care le puteam primi pe messenger. Dar nu-mi păsa. Vorbeam cu Cecilia Diabolica Tiz, ok? Capul răutăților, conform lui Gregorian Bivolaru&co. Discutam cu Dușmanca cea Rea, SRI-sta ninja atotprezentă care sapă tot din MISA.

Și pe măsură ce mă descărcam, îmi dădeam seama că sunt probabil a suta/mia persoană care-i spune iar aceleași lucruri. Nu mă cunoștea, sărisem pe o necunoscută pe messenger și n-aveam de fapt nimic de zis. Doar mă plângeam, nitam-nisam.

Bine ai venit în univers, părea să-mi spună răceala ei. _Sunt aici pentru că sunt aici, dar n-am ce să-ți fac, n-am cu ce să te ajut, nu ești specială și oamenii ăștia vor exista în continuare, chiar dacă tuni și fulgeri împotriva lor.
_

Pentru prima oară mi-am dat seama de micimea mea și de dimensiunile imense ale grupării din care scăpam câte unul, fiecare convins că e altfel, că a pățit-o altfel, că suferința lui e personală… Și în același timp, toți prea mici într-un fel ca să facă ceva. Am fost păcăliți în aceleași feluri, cu un set comun de credințe trecute sau prezente: energii, Dumnezeu, karma, Dumnezeu care se manifestă prin semne vizibile, sexualitate spiritual, astrologie, naturism. În rest, erau suficiente diferențe între noi ca să putem spune că nu suntem toți la fel, că suntem diferiți, că avem chestiile astea în comun pentru că sunt adevărate.

La câteva luni după prima discuție cu Cecilia Tiz am întâlnit-o din nou, de data asta nu ca anonimă plângăcioasă, ci ca cineva care se ridicase frumușel pe propriile picioare, măcar cât de cât. Am avut o conversație reală, nu cu Diabolica Anti-MISA, ci cu o femeie care a văzut suferință cauzată aiurea de MISA, Bivolaru și acoliții și a decis că e inacceptabilă.

Ah, bun, mi-am zis. Suntem pe aceeași direcție.

_____

Revistele de femei dau sfaturi mai ales despre frumusețe și relații. Mi-aș dori mult să scrie despre altceva, să nu mai continue vechile tendințe de a judeca femeia mai ales după fizic, de a o pune mereu în relație cu bărbatul, de a o învăța că este specială prin feminitatea ei și merită relația perfectă, orgasmul perfect, garderoba perfectă.

MISA a dus ideile feminine la extrem: feminitatea e la superlativ (după cum spune și titlul blogului Aidei Călin, implicată în o grămadă din acțiunile feminine de la MISA). Femeilor li se spune nu doar că trebuie să fie frumoase și iubitoare, ci că asta le conduce spre Dumnezeu. Sunt suite pe piedestal: sunt divine, sunt extraordinare, sunt niște forțe ale naturii. Ele sunt iubirea, ele sunt energia vieții, ele sunt mamele, inițiatoarele, ele sunt cele capabile să transforme bărbații prin puterea lor, prin fascinația pe care o exercită. Este datoria lor să-și dezvolte aceste calități prin anumite metode simple!

Manipulări ieftine, cu complimente în exces și reproșuri deschise. Ce se întâmplă dacă, așa ca mine, rămâi slabă, te îmbraci indiferent și îți place să știi tot felul de lucruri și să gândești, nu doar să înghiți?

„Trebuie să înveți să fii mai femeie,” îmi spune. E demult, la începuturile mele în MISA, dar se va repeta până la sfârșit, ani de zile, aceleași idei. „Să pui câteva kile pe tine ca să ai mai multă energie, să înveți să iubești, pentru că tu nu iubești, mintea aia proastă a ta care te face să crezi că ești așa de deșteaptă îți dă senzația că iubești, dar e doar în capul tău.”

Bineînțeles, în restul timpului eu sunt Femeie, energia lui, aerul lui, susținătoarea lui, muza lui, sunt extraordinară, spirituală, frumoasă, excepțională, fără mine e imposibil, eu sunt specială, eu sunt superioară tuturor celorlalte femei…

Dacă aș putea doar să mă schimb odată, pentru că el deja mă vede cum aș putea să fiu, perfectă și strălucitoare – în limbaj yoghin, mă transfigurează. Deci sunt perfectă, dar nu-s, și de fapt nu mă ridic la standarde, dar ar trebui să o fac. El apreciază potențialul, hai că te iubesc, toantooooo.

Ah, fiți-ar abuzul emoțional.

_____

„Mă duc la un psiholog care e chiar fain,” îmi zice o fată.

„Da? De ce?”

„Păi numai în zeiță și demoniacă m-a ținut. Ba eram perfectă, ba eram oribilă. Ba mă ridica în slăvi, ba eram de vină pentru tot. Chestiile astea nu-ți fac bine, simțeam că o iau razna.”

„Deci nu sunt singura.”

„Singura?! Nu, ăsta e standardul.”

_____

Am pierdut începutul scenei pentru că lucram din greu pentru facultate și eram băgată cu nasul în laptop, dar deodată văd că ea începe să-i care pumni. Tipa cu pricina, față de care eram perfect indiferentă până atunci, îl lovește din nou și din nou și din nou, cu sete. El are spatele curbat ca să nu fie lovit în zone vitale, ci doar peste coaste

„TACI!” urlă. ”TACI! Taci, taci, taci, taci, taci odată!”

E scoasă din minți. El se întoarce, îi trage câteva palme, ea plânge de nervi.

„Linștește-te, ți-a ajuns?! Gata, ho! Gaaaata, auzi?”

Tipa dispare val-vârtej. Teoretic eu o așteptam pe ea ca să mă ducă cu mașina până spre casă, că mergeam în aceeași direcție, dar aș prefera să merg pe jos în cealaltă parte de București decât să mă duc după ea acum.

„Ce…” zic.

„Eh,” explică el. „Nu știe să iubească, i-am zis chestia asta. Iubirea ei e superficială, efectiv nu înțelege…”

Și pe măsură ce vorbește, capăt un respect profund pentru tipă. Individul e de un asemenea lichelism încât a început să o compare cu altele, să-i reproșeze că nu e perfectă și, dacă nu mă înșel, i-a zis și că ea nu seamănă suficient cu maică-sa. Nu cu mama ei, cu mama lui, că fiecare băiat își caută de fapt mama și ea n-a înțeles asta?! Vai, sărmanul de el, el care a avut mereu probleme cu mama și ea nu-i dă ce-i trebuie. Și dă-i și explică despre cum bietul de el e neîndreptățit, mereu femeile sunt iraționale și nu vor să ghicească ce își dorește bietul de el, deși dacă l-ar iubi ar ști, că așa e iubirea și așa sunt femeile: intuitive. Dacă doar ar iubi, dacă doar ar vrea, dar ea nu știe direct ce-și dorește el pentru că nu e atentă, vai, deci nu-l iubește cum trebuie.

Eh, voila. Acesta este un mare erou spiritual de la MISA, un adevărat amant feroce.

_____

„După ce am plecat de la curs au început să-l chinuie pe prietenul meu, îi trimiteau înregistrări cu mine culcându-mă cu alții – Roxana, eu nu știusem niciodată că aș fi înregistrată! Dar i-au trimis, ca din partea mea, ca să se detașeze, ca să mă convingă că am parte de tot ce-mi trebuie la curs, n-am nevoie de cineva din exterior…”

E atât de agitată încât e de-abia coerentă, îmi povestește cum e hăituită, cum prietenul ei e hăituit, cum e vânată de yoghini pentru că…nici nu știe de ce, pentru că nu știe nimic, nu are informații, habar n-are ce vor. Îmi spune că a aflat că la grupurile de bărbați li se zice să se înregistreze în timp ce fac sex, ca să-și arate performanțele în fața grupului, iar dacă ele nu vor, nu trebuie să știe, nu? Și acum îi scriu prietenului ei mesaje, îi trimit înregistrările, yoghinele vorbesc cu el și îi spun că ea a făcut tot felul de chestii de care ea nici nu știa că există (grupuri în care se trage la sorți cine cu cine se culcă, chestii de-astea).

E prima și singura oară când aud o poveste complet nouă. Mai întreb în jur, nu mai aud așa ceva de la nimeni, nici de înregistrări secrete, nici de tras la sorți pentru sex. Neconfirmat. Îi verific identitatea și reiese că ea e cine mi-a spus că e și că are slujba pe care a spus că o are. Dacă mă minte, mă minte cu numele ei real.

Sun cunoscuți de-ai mei ca să-i întreb de detalii, o întreb pe Cecilia Tiz, la care mai devreme sau mai târziu ajung toate zvonurile, verific site-urile, pun întrebări peste tot. Neconfirmat, neconfirmat, neconfirmat.

Neadevărat?… Nu îndrăznesc să clasific povestea și o las suspendată în eter. Poate că mi s-a pasat o dezinformare, poate că fata e nebună, poate că are un psihopat pe urme care-i vrea răul, poate că e sinceră. Mi-aduc aminte de o scrisoare de amenințare pe care am primit-o și mă întreb dacă o fi dat de un tembel de acel gen, dar mai hotărât.

Și mă întreb de ce nu dă în judecată foștii iubiți care au înregistrat-o pe șest. Dacă are înregistrările, știe cine sunt. Și, hm, daunele s-ar putea să merite efortul.

_____

„Tu nu știi de fapt ce e cu femeile care merg în Japonia,” îmi spune – femeile de la MISA merg în Japonia la dans la bară, am aflat. „Habar n-ai. Ai citit doar ce-au spus alții, apleci urechea la toate prostiile. Așa că am vorbit cu cineva care o să te lămurească. Te întâlnești cu ea și vezi despre ce e vorba.”

E înainte să mi se ducă vestea că aș fi o trădătoare de patrie și neam, așa că fata vine să ducă muncă de lămurire cu mine. Ne întâlnim la Cărturești (unde întârzii jumătate de oră pentru că m-am suit în autobuzul greșit și am prins un blocaj în trafic acolo unde aș fi vrut să sar din mașină să o iau la goană invers – fir-ar 335-ul lui pește prăjit și str. Ștefan cel Mare). Tipa e binevoitoare, s-a uitat la cărți până la venirea mea. E plăcută, prietenoasă, simpatică.

„Am fost în Japonia o dată, în turele de la început, după ce au mers primele și ne-au spus că e foarte frumos acolo,” îmi zice. „Terminasem facultatea de fizică și aveam ocazia să merg cu bursă la masterat în Franța, dar am ales să merg în Japonia și n-am regretat niciodată.”

Nu-i nimic, regretam eu atunci când îmi povestea.

„Eram hostess într-un bar de noapte, dar nu era nimic indecent în asta. Stăteam de vorbă cu ei, cu japonezii, care nu prea văzuseră europence.” Îmi descrie o lume în care, într-o japoneză stricată, vorbeau despre tot felul de lucruri, în care oamenii erau ahtiați după comunicare. Se legau prietenii trainice, ea și celelalte fete care fuseseră prin Japonia erau tratate cu respect și considerație. Se machiau și se aranjau și bărbații erau fermecați de ele pentru că erau atât de exotice, atât de frumoase, atât de zeițe între oameni.

„Nu s-a întâmplat nimic indecent în tot timpul ăsta,” îmi zice. „Nimic. Nu voiau nimic, nu voiau să se culce cu noi, nimic.” Îmi spune că a dansat la bară, dar pentru că voia ea neapărat, voia să-și manifeste feminitatea așa. A avut norocul să dea peste baruri în care se dansa. Ziua era scoasă în oraș de clienți, care uneori îi făceau cadouri. Odată a stat câteva zile la cineva acasă, era bolnavă, iar omul nici măcar n-a încercat s-o atingă. Totul era frumos, Gregorian Bivolaru le suna pe ea și pe celelalte din când în când (o dată pe săptămână, parcă) să se asigure că erau bine și să discute cu ele. Odată a fost dusă la un teatru de păpuși japonez…

„Aoleu,” zic, fiind în temă. „Alea-s nasoale.” Teatrul de păpuși la noi e pentru copii, la ei e plin de dramă, tragedie, crime și sinucideri. „Cu sinucideri între îndrăgostiți? Oameni care-și scot ochii? Bebeluși morți vârâți în burta altei mame?”

Se uită oripilată la mine. „Nici vorbă de așa ceva!” zice. „Japonezii sunt niște oameni fini, eleganți și culți. Nici vorbă de… păi, sunt oameni fini, foarte fini și drăguți. Până și mâinile lor sunt fine, au pielea degetelor moale, e o plăcere să le simți pe sâni, ce idei poți să ai, auzi, scos de ochi, cum poți să-i scoți ochii unei păpuși?! Niciodată!”

„Hm,” răspund. O dată pentru că am citit piese Bunraku și știu cum pot să fie și înțeleg că și-a format o opinie extrem de roz pe dovezi insuficiente. A doua oară pentru că mă minte în față și într-un moment de impacientare s-a apucat să apere mai mult decât e cazul. Nimic indecent e în contradicție cu mâinile alea fine pe sâni.

Dacă ar fi spus de la început că-i ating sânii… dar a plusat. Nimic indecent. Mâini pe sâni.

Mă uit pe pozele pe care mi le arată, cu clienții ei, în timp ce îmi spune că n-a mai ajuns niciodată în Japonia – zannen da, ne? cum ar spune japonezii_, ce păcat, nu_? Și mă întreb câte minciuni își spun fetele de la MISA plecate să lucreze în baruri, cu câtă fericire îți explică tot felul de chestii frumoase și drăguțe care nu seamănă cu realitatea. Și, după ceva timp, discut cu altă fostă hostess.

_______

„A, în Japonia era ok,” îmi spune. „Era chiar în regulă, erau civilizați, dansam, discutam. Dar stai să vezi când am fost trimise prin Europa. Acolo să vezi ce de scârboși.”

„Aha,” zic. Acasă, acolo unde locuiau, aprindeau lumânări, făceau meditații. În bar unele mai exaltate își imaginau că fiecare bărbat care intra în bar era Dumnezeu (nu, zău), altele își făceau treaba fără euforie. Erau puse să jure pe Biblie că nu se culcă cu nimeni, toți banii erau luați de peștii de la MISA și alte distracții de genul ăsta. Și mereu, mereu, se concentrau pe pozitiv, pe ce învățaseră, pe părțile frumoase, pe dezvoltarea lor personală, pe suflețelul lor cel plin de feminitate care creștea văzând cu ochii când fermecau bărbații prin aerul lor jucăuș și plăcut.

______

„Am lucrat într-un salon de masaj. Începeam dimineața pe la 9, terminam la 11 noaptea, munceam ca niște sclavi, nu aveam voie să ieșim afară să vedem ce e în lume. La 12 trebuia să fim în pat, că altfel primeam amenzi.”

______

Și tot așa, repetate aceleași teme și motive din nou și din nou, aceleași judecăți greșite pentru care și-au tras pumni în cap, aceeași credință că totul e bine până în clipa în care se întâmplă ceva suficient de puternic, de dur, de inexplicabil ca să-și pună o problemă, orice problemă.

Din nou: eu, o ea, două cafele, sau ceaiur, sau ce-or fi fost. Ea n-a fost mult pe la MISA.

Eu: Tu de ce ai plecat de la curs?
Ea: Au fost mai multe motive.
Eu: Normal.
Ea: Dar ultima picătură…Era o conferință în care Grieg vorbea despre Dumnezeu și la un moment dat…
Eu: Da…
Ea: La un moment dat am recunoscut textul. Era scris de Tudor Arghezi. Am tot așteptat să-i pomenească numele, dar n-a făcut-o. Așa că m-am ridicat, am plecat și nu m-am mai întors.

Plagiat. A plecat pentru plagiat. Aș putea s-o îmbrățișez pentru asta, pentru că a plecat de la primele semne, de la prima ocazie cu care i-a fost clar că Bivolaru nu joacă după reguli, după moralitate, după corectitudine. Aș putea s-o îmbrățișez pentru că n-a trebuit să treacă prin o sută de mici umilințe, prin presiunile „binevoitorilor”, că nu s-a lăsat târâtă de colo-colo, pentru că a fost mai inteligentă decât mine, mai trează decât mine, mai integră decât mine. Pentru că stă în fața mea la masă și zâmbește – și pe ea n-au atins-o, pe ea n-au batjocorit-o, pe ea n-au rănit-o. Ea e cea care le-a scăpat.

Considerente subiective despre două tipuri de bărbați

Thu, 30 Jan 2014 13:38:23 +0000

Discutam cu cineva nu demult că dacă e vorba de bărbați care vor ceva de la o femeie, cred că un Casanova îi e superior unui individ cu înclinații religioase/spirituale. Cu un Casanova știi exact unde stai și ce vrea de la tine. Un Casanova te sună și zice „Salut, trec pe la tine diseară?” Și tu zici da sau nu, după cum ai chef, dispoziție, statut relațional etc. Oricum ar fi, un Casanova nu-ți încurcă viața mai mult de câteva zile, hai săptămâni dacă ai făcut imprudența să crezi că totuși ar putea rezulta o relație, după care gata și la revedere. E o bătaie de cap scurtă.

Însă cu un tip religios căruia i se aprind călcâiele stă altfel treaba: trebuie să te modeleze, să te transforme, să-ți salveze sufletul, să te îndrume, să te facă mai bună. Ca să-l meriți. E genul de om care nu te dorește sexual, ci te iubește etern, așa că trebuie să corespunzi cerințelor lui. Spre deosebire de un Casanova, care știe că ești o persoană, dar e interesat cu precădere de aspectul sexual al persoanei respectiv, un tip religios știe că ești o persoană și vrea să fii altă persoană. Chestia asta cică nu se numește „tiranie”, ci „altruism”.

Desigur, dacă e să mă iau din poveștile din căminele studențești, studenții de la seminarul de teologie reușesc să aparțină ambelor categorii, ori pe rând, ori deodată. Poate că de-aia aveau interdicție în diverse camere din partea studentelor.

„Salut, păpușa, nu-mi dai numărul tău de telefon?”

Mon, 16 Dec 2013 11:05:06 +0000

Azi mă uitam la Laci Green, care are niște filmulețe mișto la „Sex+”. Uite aici:

Într-adevăr, nu știu nicio tipă de care să nu se fi luat niciodată un bărbat pe stradă. Indiferent cu ce era îmbrăcată. Țin minte că la un moment dat eram într-un trening destul de ponosit, cu un rucsac în spate și s-a apropiat de mine un moș pe la vreo 70 de ani, probabil beat. M-am oprit să văd ce vrea (respectăm bătrânii, chestii de-astea) și a bâguit ceva despre sex și paturi și eu și el.

Pe urmă sunt tipi care te opresc pe stradă să-ți pună întrebări: de unde ești, ce faci, cu ce te ocupi, dă-mi numărul tău de telefon, tipi din construcții care te fluieră.

„E ceva în atitudinea ta,” mi-a spus un „prieten” odată, „eu nu pățesc nimic nici dacă mă întorc seara pe străzi, dar și cutăreasca mi-a zis că pățește, probabil că pe undeva cheamă chestiile astea.”

Îmhî. Nu. E o chestie așa de obișnuită că nici măcar n-o mai menționăm în marea parte a timpului. Numai că bărbaților nu li se întâmplă pentru că homosexualii sunt mai discreți. Și nu se întâmplă de față cu bărbații pentru că idioții se intimidează. Dacă bărbații vor să afle cum e, să-și imagineze că vine o babă la ei, îi fluieră, și zice, lasciv: „Hei păpușule, cum merge treaba? Vrei să-ți bag ceva în fund diseară? Eu cred că vreeeei.” După care îi urmărește până acasă.

Din păcate pentru tipii ok, idioții ăștia afectează imaginea bărbaților în general. Recunosc că prima mea reacție când vrea un necunoscut să intre în vorbă e destul de sceptică și rece. Indiferent de subiect. Nu de alta, dar am ajuns și în situația în care am ascultat un tip pe care de-abia îl știam povestind încântat de iubita lui… ca după jumătate de oră să-mi propună să mă culc cu el și să mă prindă de mână și să nu-mi mai dea drumul. (până la urmă am reușit să-l hușuiesc, în caz că nu era clar)

În rest, câteva completări la ce a zis Laci, pentru cazuri mai nasoale:

Dacă te simți amenințată, vorbește la telefon. Îi ignori cu un motiv clar și în plus pare că ai putea să și faci ceva cu telefonul ăla. De exemplu să spui unde ești și să urli să trimită poliția dacă ești atacată.
Dacă te urmărește cineva, mergi către zonele aglomerate. Dacă ți-ai parcat mașina departe, într-un loc părăsit și întunecat, las-o naibii. Poți s-o iei mâine. Ia un taxi dintr-o zonă unde mai sunt și alți oameni.
Nu te baza pe faptul că fugi mai repede și nu te grăbi spre ușa blocului. Șansele cele mai mari sunt să nu poți să descui ușa înainte să te ajungă din urmă. Încearcă să scapi de el în mulțime/urcându-te într-un autobuz înainte să apuce să se suie în el/fentând o urcare sau coborâre din metrou.
Dacă vrei ajutor din partea celor din jur, alege un om la care să mergi. În momentul în care spui „cineva să mă ajute”, responsabilitatea căzută pe fiecare individ e mai mică și fiecare o să se gândească că e datoria altcuiva să te ajute. Cruda realitate.

P.S. O prietenă mi-a spus că în momentul în care un dubios îi cere numărul de telefon, îl dă nonșalant pe cel de la secția de poliție. Bună idee. Am reținut-o 😀

Bărbați încurcați, ING și marketing.

Wed, 20 Nov 2013 08:44:29 +0000

Scepticism în fața feminității

Fri, 18 Oct 2013 11:09:43 +0000

După ce au făcut mișto de Otravă, Dorin și Vali Petcu au link-uit către un articol despre greșelile femeilor în relații. Ceea ce e ok, dar la fel cum ei au antene speciale pentru captarea bullshitului masculin generator de lacrimi și ațâțător de sentimentalism, am și eu antene speciale pentru captarea bullshitului feminin generator de hotărâre de a-ți schimba viața și a deveni mai bun/ă.

Faza cu articolul respectiv e că are în mare parte dreptate, doar că greșește cam în aceeași măsură. Spune „femeile așa-și-pe-dincolo.” Și informațiile din „așa-și-pe-dincolo” sunt în general corecte, dar implică lucruri care nu sunt neapărat la fel de valabile.

O întrebare peste care am dat într-o carte de chestii budiste acum prea mult timp ca să-i mai știu sursa:

Doi prieteni mergeau pe stradă. Niciunul nu avea umbrelă. Unul dintre ei nu a fost udat de ploaie. Cum e posibil?

Auzi o grămadă de răspunsuri la întrebarea asta: că unul a mers pe sub streșini, celălalt nu. Unul avea pelerină de ploaie, celălalt nu. Etc. Nu prea apare nimeni care să zică „Nu ploua; faptul că unul n-a fost udat nu înseamnă că celălalt s-a udat.” E un răspuns destul de stupid, pentru că știm cu toții că dacă celălalt nu s-ar fi udat formularea ar fi fost diferită. Dar merită ținut minte skepsisul pentru situația de acum.

Faptul că un grup restrâns are o proprietate nu înseamnă că un grup mai larg nu are aceeași proprietate. Faptul că primim informații doar despre grupul restrâns nu spune nimic despre grupul mai larg.

1. Diferența majoră dintre bărbați și femei e că folosim termeni diferiți

a. Femeia care nu vorbește

Articolul spune:

Femeia greseste intr-o relatie atunci cand crede cu tarie ca telepatia chiar functioneaza si se asteapta ca el sa o inteleaga fara ca ea sa comunice deschis, direct, fara invaluiri mesterite sau manipulari lacrimogene.

Corect. Uite o mostră de discuție:

A: Dacă m-ai iubi cu adevărat, ai ști de ce am nevoie.
B: Tu crezi că eu citesc ce e în capul tău? Vorbește și vedem dacă pot rezolva.
A: Ar trebui să poți să-ți dai tu seama.
B: De unde? Gândim diferit, tu știi mai bine ce vrei tu. Încearcă să te prinzi, îmi zici și…

Dacă zicem că A e femeie și B e bărbat, e clar că A e femeia neînțeleasă care nu știe ce vrea și B e bărbatul rațional care încearcă să rezolve problemele prin gândire. B ar trebui să ghicească ca dovadă a iubirii.

Întâmplător, B sunt eu și A e un ex care mi-a mâncat nervii pe pâine. Eu trebuia să mă prind datorită „intuiției mele feminine” și a inteligenței mele emoționale superioare. El nu trebuia să vorbească pentru că toată lumea știe că bărbații nu comunică foarte mult și au dorințe simple și clar de înțeles.

Avem cuvinte diferite pentru același fenomen. Bărbații trebuie să „deducă” ce vor femeile, femeile trebuie să „intuiască” ce vor bărbații. Femeile nu vorbesc deschis pentru că stau prost cu rațiunea și logica, bărbații nu vorbesc deschis pentru că stau prost cu comunicarea și cu înțelegerea propriilor nevoi.

Vă bateți joc de mine. E aceeași chestie. Cine nu vorbește și nu explică riscă să fie neînțeles, asta e tot. Cine te cunoaște și/sau seamănă cu tine ca structură poate să ghicească ce-i cu tine din câteva gesturi sau reacții.

Reformulăm din articol: Bărbatul greșește într-o relație când se bazează prea tare pe intuiția femeii și se așteaptă ca ea să-l înțeleagă fără ca el să comunice deschis, direct, fără ca el să explice.

Da, bărbații folosesc mai rar manipulările lacrimogene. Cultura din care facem parte îi învață să nu explice pentru că femeile nu sunt interesate de chestii tehnice sau sporturi și nu percep diverse aspecte ale bucuriilor masculine. Rezultat?… Îmhî.

b. Femeia care vrea să fie slujită.

Articolul spune:

Femeia greseste intr-o relatie presupunand ca el exista in viata ei pentru a-i rezolva ei problemele.

Corect. Și bărbatul greșește într-o relație presupunând că ea o să-i curețe toată casa și o să gătească, că femeile sunt moarte după așa ceva. Și apoi o să-l susțină mereu când are probleme la servici, când suferă, când are un conflict cu cineva.

Ambele direcții, doar că iar îi spunem altfel.

c. Femeia care speră și iartă

Femeia greseste intr-o relatie atunci cand exagereaza cu speranta si cu iertarea.

Pentru că niciodată nu s-a întâmplat ca o femeie să-l înșele, să-i toace banii, să-i promită că nu mai face și să o ia de la capăt. Sunt oameni care au prea multă răbdare și oameni care au prea puțină. Educăm fetele și băieții în stiluri diferite, să accepte chestii diferite și să ignore chestii diferite. Și între anumite limite lumea iartă și speră.

d. Femeia care se teme de vulnerabilitate

Femeia greseste intr-o relatie refuzand sa negocieze nevoile ei reale, pentru ca ii este teama de ridicol si de penibil, si de fapt, pentru ca ii este teama de vulnerabilitate.

Ceea ce bineînțeles nu se întâmplă niciodată la bărbați. Bărbații nu se tem să fie vulnerabili. Își exprimă cele mai ascunse și ciudate dorințe din prima clipă pentru că nu au nicio problemă să fie ridicoli sau penibili.

2. Scepticismul meu în fața feminității

În momentul în care aud de „inteligență emoțională superioară” și de „roluri diferite, daturi biologice si psihice diferite”, încep să mă sustrag din zonă.

Oamenii nu sunt rigizi, ci se adaptează la mediu, își învață comportamentul de la ceilalți, sunt educați într-o direcție sau alta. Cei care susțin „rolurile diferite” și „daturile biologice diferite” sunt cei care-mi spun că sunt chestii care trebuie lăsate pentru „băiețași”, pentru că noi suntem „fetițe” și nu ne ocupăm de așa ceva. De exemplu de calculatoare, jocuri, știință, logică, reparat chestii prin casă. „Fetițele” învață să coasă și să gătească, au grijă de copilași, iubesc bebelușii etc.

Eu vin din altă lume, în care chestiile astea nu sunt un dat de la natură. Maică-mea repară și meșterește la 60% din chestiile din casă cu scotch (pentru că e arhitect). A învățat cum să facă asta de la tatăl ei, care făcea tot felul de chestii cu leucoplast (pentru că era doctor). Dacă ai talent la științe exacte, te ocupi de ele. Dacă ești pe direcția umanistă, faci chestii umaniste. Când vrei ceva, vorbești. Nu am crescut cu ideea că o femeie trebuie să X, Y, Z, sau că un bărbat trebuie să C, B, A. Când mama era mică, familia mânca în mod regulat la cantină pentru că bunicul era de părere că dacă poate să o scutească pe bunica de o grijă în plus, de ce să n-o facă?

Femeia greseste intr-o relatie neintelegand ca femeia si barbatul nu sunt egali.

Femeia și bărbatul sunt egali. Faptul că eu nu am nicio tragere de inimă să spăl vase nu cântărește mai puțin decât faptul că tu nu ai nicio tragere de inimă să speli vase. Chiar dacă eu sunt femeie și tu nu. Nevoia ta de singurătate nu cântărește mai mult decât nevoia mea, chiar dacă tu ești tip și stereotipul zice că ai nevoie de spațiu.

A, că nu sunt identici. Păi, eh, normal. Într-o relație de orice fel n-o să găsești persoane cu aceleași cerințe și necesități. Și între prieteni, unul vrea ceva, celălalt vrea altceva. Până la urmă te pui de acord ce și cum. Unul simte nevoia să asculte, celălalt să vorbească. Unii te duc să faci tot felul de chestii interesante, alții vor să stai cu ei prin cafenele. Avem nevoi diferite ca oameni, stiluri diferite, abordări diferite. Nu pentru că suntem sexe diferite, ci pentru că suntem oameni diferiți.

Adeptele „feminității” vor să reducă totul la o mare scindare între femei și bărbați, când de fapt scindarea există, doar că nu e atât de clară și imuabilă; și nu e o chestie declarat biologică cât e una culturală și educațională.

Adeptele astea alea „feminității” (și reversul masculin al medaliei) sunt unul dintre motivele pentru care cele două sexe comunică ca naiba. Pentru că diferența e întreținută, hrănită, ațățată cu chestii gen „cele două sexe sunt diferite și au necesități diferite”. În loc să comunici cu celălalt de parcă ar fi o persoană adevărată, activezi stereotipul. Nu mai asculți ce zice, ci „știi tu” ce și cum. Te uiți la dovezile pro-stereotip, sau chiar le cauți, fără să bagi în seamă ce nu prea bate.

După care te miri că ești nemulțumit.

Câteva scurte cu femei din Turcia

Fri, 18 Oct 2013 08:36:08 +0000

Vecina de lângă casa mătușii ne-a cerut voie să intre pe balconul nostru de la bucătărie ca să-și tragă niște fire de-alea de întins rufe de la noi la capătul opus al balconului ei.

Nu peste mult timp, își pusese cearșafuri de jur împrejurul balconului, ca să poată să stea la aer fără să fie văzută deloc.

Merită menționat că nu prea iese pe afară fără soț și că n-am văzut-o niciodată fără batic.

***

Autobuzul Goreme-Ankara. Un student Erasmus (numit de aici înainte „Erasmus”), eu și mătușa. El a prins scaun peste culoar de noi, lângă o tipă.

Când a apărut controlorul, femeia și-a exprimat indignarea. Controlorul i-a spus mătușii să facă schimb de locuri cu Erasmus, pentru că Erasmus e de gen masculin și tipa din scaunul de lângă e de gen feminin. Ceea ce Nu Se Face.

După lungi discuții în care noi n-aveam chef să ne învârtim, femeia și-a luat catrafusele și s-a mutat într-un scaun altundeva, în careva din cele 75% din scaunele din autobuz care erau goale.

***

Vecina noastră și-a trimis fiul ca să parlamenteze cu un electrician, sau cu poștașul, sau ceva de genul. Personajul în cauză era bărbat și ea se ferește să fie văzută.

Fiul ei are vreo 10 ani și a făcut ture ca să explice din stânga-n dreapta ce și cum zice fiecare. Era micul telefon fără fir.

***

Livingul mătușii e lung – cam de vreo două ori mai lung decât o cameră normală. De fapt, se și vede la mijloc un toc gigantic de ușă, aproape cât lățimea camerei. Dinspre hol – 2 uși. Asta pentru că inițial chiar erau două camere. Una pentru femei, cealaltă pentru bărbați. Pentru că doar n-o să stea împreună bărbați cu femei!

***

În 1930, femeile aveau drept de vot în Turcia. În 1935 erau 18 femei în parlamentul turcesc. Ataturk le încuraja să se îndrepte spre educație, să facă parte din viața socială a Turciei.

În 2013, una din 5 femei din Turcia nu știu să scrie și să citească. Undeva, în 83 de ani, s-a pierdut avântul.

Revistă pentru bărbați, cu fete bifurcate (din 1903)

Sat, 21 Sep 2013 19:29:04 +0000

La nici două zile după ce am postat articolul despre cum femei în pantaloni în care făceam ușor mișto de Saccsiv, am reușit accidental să dau peste o revistă care m-a făcut să-mi schimb complet părerea despre ce scria el acolo. Saccsiv are dreptate când spune că femeile în pantaloni sunt o tentație extraordinară pentru bărbați și că e ceva necurat la mijloc. Doar că a întârziat puțin. Vreo 110 ani.

Am dat peste un număr dintr-o revistă numită Vanity Fair (nu, nu aia faimoasă) din 1903. O revistă pentru încins spiritele și tentat bărbații. Numărul respectiv e cu fete bifurcate – un fetiș al domnilor de la început de secol XX, care erau încântați de imaginea unei femei care se desparte de la mijloc în jos în momentul în care îi poți întrezări contururile picioarelor.

[][2]

Fete bifurcate

După cum vedeți, e un adevărat spectacol senzual! Două fete în pantaloni se luptă, iar alte două sar să le despartă. Și trec prin niște poziții, mamă-mamă! Iar după ce se termină lupta, fata bifurcată va fi pedepsită. Nu de oricine, ci de o femeie în rochie, care îi dă, scuzați de limbaj, o bătăiță la fund.

Pedepsirea fetei bifurcate

Câtă senzualitate pe femeile astea în pantaloni! Și câtă destrăbălare! Nu e destul că atrag bărbații prin faptul că li se percep picioarele prin pantaloni, mai sunt și bătăioase. Și dacă nu mă înșel, sunt și atrase una de alta.

Mmm. Sună ca o întreagă poveste victoriană fără perdea.

Mai ales că protagonistele pot să ajungă împreună și în pat.

[][3]

Fata bifurcată, pedepsită de altă fată bifurcată

[][4]

Cine se ascunde sub pat?

Nici nu știu ce se petrece în ultima poză. Dar cât erotism pe femeile astea în pantaloni! Încep să înțeleg de ce ar fi o tentație pentru bărbați.

Sursa.

Femeile să nu-i ispitească pe bărbați…

Fri, 20 Sep 2013 10:44:12 +0000

Mă uitam pe Zelist.ro care sunt cele mai comentate articole de azi de pe bloguri – printre care e unul de pe blogul lui Saccsiv. Și cu ocazia asta am ajuns la concluzia că Saccsiv e genul de om pe care dacă l-aș întâlni, l-aș ține la distanță de vreo două prăjini (vreo 11-13 metri) și i-aș zice că o fac ca să nu-l seduc accidental.

Ce zice articolul? Păi, pe scurt, că femeile n-ar trebui să poarte pantaloni, pentru că femeile din timpuri biblice nu purtau așa ceva. Între noi fie vorba, nici bărbații din timpuri biblice nu purtau așa ceva. Dar motivația e superbă. Dau două citate:

Primul: femeia ispitește purtând pantaloni, prin frumusețea ei fizică.

În principiu, femeia ispitește și fără să vrea, prin hainele sale, prin corpul său, prin frumusețea fizică ce o posedă, de aceea nu este îngăduit femeilor să intre în Biserică în pantaloni, cu haine strâmte pe corp, cu capul descoperit, cu farduri, machiaj, vopsele, bijuterii sau parfumuri.

Doi: femeia cu pantaloni e respingătoare și urâtă.

Și pe deasupra, să vezi o femeie îmbrăcată în pantaloni, este un lucru chiar urât, care o face să-și piardă din feminitate.

Mno. Deșteaptă treabă! Păi care e: e mai frumoasă sau mai urâtă cu pantaloni? Atrage sau respinge? Sau sărmanul bărbat se uită la o femeie în pantaloni și zice, „Bleah, ce m-aș culca cu urâta asta!”

Acuma, restul articolului continuă cu ispitirea și cu faptul că femeile trebuie să fie modeste în îmbrăcăminte, să-și plece ochii dacă sunt frumoși, să se tot chinuie să nu ispitească. Aiiii de capul meu. Dacă cineva spune că purtarea pantalonilor face în așa fel încât un bărbat „îți păstrează amintirea ta în inimă, și deși are soție și trăiește cu ea, e tot cu gândul la tine”, problema nu e la pantalonii mei. Problema e în capul lui. Înseamnă că ar trebui să mă plimb toată-n voaluri și pânze, ca musulmanele alea cărora nu li se văd decât ochi. Ba chiar și atunci, ochii văd, mintea își imaginează! Undeva, pe sub pânzele alea, el ar putea să-și imagineze ce forme vrea și ce forme-l atrag, are putea în capul lui să-mi atașeze un corp de 10 ori mai atrăgător decât cel pe care-l posed. Și să turbeze de dorință în continuare, dublată de curiozitate.

Pentru sărmanul bărbat care tună și fulgeră împotriva femeilor nu cred că există scăpare! Trimite-l pe o insulă pustie și o să viseze doar cadâne. Închide-l în casă și o să audă în capul lui gemete de plăcere când bagă cheia-n ușă. Spune-i să facă un duș și o să-ți zică că în perversitatea ta vrei să-l dezbraci. Grea soartă!

Prefer să stau cu tipii care întorc privirea pe stradă cele trei secunde și îmi șoptesc, „Uite o roșcată mișto!” Sunt mai normali la cap. Ne uităm împreună la roșcata cea mișto, eventual și la tipul cu părul lung (ce? am și eu preferințele mele) și pe urmă ne vedem în continuare de viețile noastre în care avem prea multe chestii interesante de făcut ca să ne luptăm cu ispite la fiecare pas și să fim frustrați că ele tot apar.

Mi-e milă de creștinii ăștia care trebuie să se tot ferească și să reziste tentațiilor. Par foarte stresați.

Încă una cu Turcia – femei și religie

Mon, 09 Sep 2013 18:37:02 +0000

Mi-a trecut primul val de mirare când am văzut adunătura pestriță de femei cu batice pe cap intercalate cu femei îmbrăcate modern. Și am mai pus câteva întrebări.

Se pare că o vreme a fost interdicție ca femeile să poarte batice pe cap… nu știu exact unde, dar sigur dacă erau cadre didactice în universități. De ceva timp s-a scos legea și au apărut capetele acoperite prin facultate. În biroul mătușii e o fiziciană care publică articole, face cercetări, ține cursuri și și-a înfruntat familia ca să poată să facă facultatea – poartă baticul.

E genul de cultură unde părinții te pot căsători (cel puțin în anumite familii). Și dacă ești femeie, și dacă ești bărbat.

În bloc cică e o vecină care nu iese în oraș neînsoțită. Are două fiice pe care nu se gândește să le dea la facultatea de arhitectură sau inginerie. Probabil că atunci când vor crește mari ideea e să fie măritate.

La facultate, o profesoară de engleză are ditamai biroul, cu două steaguri mari în spate (al universității și al Turciei) și patru stegulețe mici pe birou (două stânga, două dreapta, aceleași ca cele mari) și asistenți care sar să-i răspundă la chemare pentru treburi administrative.

Trecând pe lângă vitrinele din magazine, le admir paltoanele (pardesü scrie pe ele). Mergând pe stradă, văd femeile îmbrăcate în ele, deși eu sunt în tricou. Mă gândesc: oare cât de cald le-o fi?

Nu se pune problema să fie o chestie stranie că vorbesc excelent engleza, că mătușa e inginer electronist cu doctorat, că femeile pot să predea, să fie specialiste, să facă proiecte, să se descurce singure, să… Și în același timp sunt unele care evident că nu duc genul ăsta de viață, ci genul tradițional.

E un loc atât de ciudat. Zici că există trei sexe: bărbați, femei1 și femei2, cu zone cenușii între toate trei.