Feminism on Roxana-Mălina Chirilă

Dacă vrei un lucru, îndreaptă-te spre el

Fri, 26 Feb 2021 16:36:51 +0000

E o zi frumoasă în care dau de patriarhat. Frecam un pic netul la cafea înainte să mă apuc de treabă și am văzut postarea asta, în care o fată se întreabă cine ar fi în absența „patriarhatului” – practic, a oricăror prejudecăți despre femei. Și nu demult citeam articolul lui Dorin despre o fată de clasa a 12-a care a scris în DoR că e descurajată să fie inginer pentru că e fată.

Și am câteva Gânduri în legătură cu lucrurile astea.

1. Tinerii au nevoie de ajutor.

În primul rând, dacă o fată vine și zice că e descurajată să fie inginer și că simte că va trebui să renunțe la feminitate pentru treaba asta, tu, ca adult, știi că nu e adevărat. Poți să spui stop, și poți să-i zici că dracul nu e chiar așa de negru.

A fost tot de curând o postare virală a altei fete care spunea că-i e frică de viitor în România pentru că are senzația că poate fi abuzată sau violată la orice pas – și unele comentarii pe care le-am văzut la faza aia spuneau că „cerșește atenție”. Asta în condițiile în care fata scrisese anonim pe Reddit despre treaba respectivă și n-avea de unde să știe că urma să ajungă virală.

E clar că avem o problemă de comunicare cu tinerii. Nu știu cine e în măsură să ajute și să dea sfaturi, dar ar trebui să fie cineva care să le spună că nu e așa de rău. Și să le spună câte ceva despre viața reală – de la cum e o carieră, real, la greutățile din viață cu care te obișnuiești. Și da, majoritatea femeilor au povești mai mult sau mai puțin incomode, dar se întâmplă mai puțin rar decât pare când stă toată lumea la povești și-și amintește ce a fost în ultimii ani.

Apropo: Cine e adult și hărțuiește adolescenți pe net e mai imatur ca ei, pentru că are experiența de viață să-și dea seama că nu e bine ce face, dar n-are minte să se oprească.

**2. Există sexism în societate, dar nu-i așa de simplu**.

Sexismul e o treabă complicată, care se manifestă în mai multe feluri.

Uneori vine sub forma impresiei că fetele de liceu care nu sunt virgine nu pot avea note bune (de obicei discuția e mai voalată, dar la asta se rezumă). Alteori vine ca o presupunere că tu, ca femeie, vei fi întreținută (sau parțial întreținută) de un bărbat. Sau e ideea că bărbații trebuie automat să se priceapă la meșterit sau să se sacrifice în vreun fel sau altul pentru societate. Sau că fetele sunt mai degrab-… în fine, sunt multe variațiuni pe tot felul de teme.

Și da, înveți tot felul de lucruri despre cum să te porți și ce imagine să ai și cum să vorbești, iar astea-ți intră în sânge până aproape că uiți că tu nu poți să stai crăcănată pe scaun, deși ți-ar fi comod, pentru că ți s-a repetat de zece mii de ori la o vârstă fragedă că nu ai voie, fiind fată.

Sunt lucruri demne de discutat și studiat, de la probleme precum hărțuirea, până la prejudecăți și obiceiuri. Pe de altă parte, sexismul nu e singura problemă, iar să tragi o linie directă între „sunt fată” și „nu pot face inginerie” e prea simplist.

3. Sunt mulți factori care ne influențează parcursul în viață.

Ai sexul, clasa, mediul social. Ce e „de tine” și ce nu e „de tine” ține de astea. Poți să fii tu băiat cât vrei, dacă vii dintr-un mediu în care toată lumea dă la sapă sigur se crucește toată familia dacă află că vrei să fii fizician, să zicem. Ce STEM, nu mai bine te faci tu funcționar la poștă, ceva sigur, de care să aibă toată lumea nevoie?

La mine a fost cu un pic de scandal că am făcut facultatea de limbi străine, pentru că toată lumea era de părere că ar trebui să merg pe ceva cu matematică – sau pe farmacie. Pur și simplu vin dintr-o familie în care asta era așteptarea, să fiu programatoare ar fi fost de la sine înțeles. Dezleag-o pe asta prin feminism, dacă poți.

4. Dacă vrei un lucru, îndreaptă-te spre el.

Nu m-am prins din articolul fetei ce fel de inginer vrea să fie. Ba vrea să meargă în atelier să vadă cum se meșterește, ba se și vede diriginte de șantier. Vrea să fie constructor? Electronist? Inginer agronom? Software engineer?

Eu până târziu am fost tare nehotărâtă în privința carierei, pentru că aveam mai multe pasiuni și nici măcar una dintre ele nu era extrem de puternică. Fata asta pare mult mai hotărâtă, e deja în clasa a doișpea, deci de ce nu reiese mai clar unde vrea să dea și ce vrea să facă?

Sunt două moduri în care poți da greș când vrei să faci ceva:

Nu te informezi cu privire la pașii de făcut – ca fata care acum un număr de ani a luat 10 pe linie la Bac, dar a picat la admitere la japoneză pentru că nu știa că se dă examen de admitere și din ce.
Faci pașii greșiți. Te iei cu altceva și nu mai ajungi la obiectivul inițial, sau pornești pe pista greșită sau…

Nu zic că e rea în sine pasiunea de a scrie despre feminism, ci că e bine să te asiguri că nu-ți dai cu stângu-n dreptul. Că nu te iei cu un lucru și uiți să faci ce voiai de fapt. Pentru că e ușor să te lași furat de peisaj și să te trezești că, deși voiai să scrii un roman, iar traduci un proiect mare (ce? proprie experiență? fugi de-aici).

Răspunsul care-i trebuie ei e cel de care ziceam mai sus: călăuzire ca să facă ce vrea în viață. Dar mai ales, o viziune care să n-o limiteze; nu una în care își face de acum griji legate de ce vor spune muncitorii de pe șantier dacă e ea diriginte și care s-o chinuie cu întrebări legate de ce obstacole i-ar putea ieși în cale, ci una care să-i permită să-și atingă scopurile. Dacă ne temem prea mult de drobul de sare, ajungem să nu mai facem nimic.

Violență domestică împotriva femeilor/bărbaților

Mon, 04 Aug 2014 03:11:15 +0000

E vreun secret pentru cineva că la noi se traduc știri într-o veselie și că uneori chestiile sunt reprezentate aiurea în presă? Sper că nu e. Ce mi-a atras atenția de curând e o statistică interesantă care spune că 40% din victimele violenței domestice sunt bărbați. Am băgat un ochi pe net, se pare că știrea stă în picioare și așa e… dar nu la noi, ci în Marea Britanie.

Violența domestică ține în cele din urmă și de cultură. După cum spuneam de curând, situația femeilor din Turcia, de exemplu, nu e la fel cu situația femeilor de la noi (și nici situația bărbaților n-are cum să fie identică, în consecință). Și chiar dacă ai spune că britanicii seamănă mai mult cu noi pentru că nu suntem musulmani și femeile nu se îmbracă conform religiei în niciuna din țări și avem cu toții acces la educație și suntem de acord că fiecare om e o persoană care are dreptul la muncă… nu suntem chiar identici.

Luarea mot-a-mot a articolelor despre relații, familie, sex nu are cum să fie fără probleme. Cum ar fi, de exemplu, dacă v-aș spune că o treime din tinerii de sub 30 de ani n-au avut niciodată un iubit/o iubită, m-ați crede? Dacă v-aș zice că 45% din femeile de 18-24 de ani sunt neinteresate de sex – și că 25% din bărbați sunt și ei neinteresați, ce ați spune? E adevărat! Dar… în Japonia, nu la noi. Cam la fel e și cu statisticile despre violența domestică. Chiar dacă le iei de la o altă „țară civilizată”, sau de la o „societate asemănătoare” ai șanse s-o dai în bară – și contează mult și cum e făcut studiul, dar asta e altă poveste.

E greu să găsești date despre violența domestică România, dar dacă ai două ore de pierdut noaptea (ca mine) și te interesează subiectul (ca pe mine), poți afla câte ceva.

De exemplu, am dat peste un articol cu statistici făcute pe baza datelor obținute de serviciile sociale. Citez (îngroșările/sublinierile sunt ale mele):

Statisticile realizate de Agenţia Naţională de Protecţia Familiei până în 2009 şi Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale în continuare, pe cazurile de violenţă în familie înregistrate în perioada 2004-2011 indică un număr de aproximativ 82.000 de cazuri; în aceeaşi perioadă au fost înregistrate 800 decese.

Distribuţia victimelor violenţei în familie în funcţie de sex şi vârstă, în perioada 2006– 2008, arată că procentul femeilor, majore, victimizate prin violenţă în familie fluctuează între 34,01% şi 40,76% din numărul total al victimelor cu sex şi vârstă precizată – adică între 3135 şi 3816 femei agresate anual au fost raportate Agenţiei Naţionale de Protecţia Familiei care răspundea de centralizarea datelor referitoare la violenţa în familie.

Procentul adulţilor de sex masculin victime ale violenţei în familie în aceşti 3 ani oscilează între 7,01% şi 7,73%.

Distribuţia în funcţie de relaţia cu agresorul pentru aceiaşi 3 ani arată că între 49,46 % (2007) şi 58,7% (2008) din cazuri s-au petrecut în relaţii parteneriale (căsătorie, logodnă, relaţii consensuale), în relaţii parentale incidenţa s-a plasat între 34 şi 44%.

Cu alte cuvinte, femeile au un procent de 5-6 ori mai mare decât al bărbaților, dar copiii o duc cel mai prost.

Alt studiu a fost făcut prin întrebarea unui eșantion de 1050 de persoane despre cazuri de violență domestică pe care le știu. Celor care spun „ce-i aia 1050?! E puțin!”, le reamintesc că în general sondajele sunt făcute cu eșantioane relativ mici și sunt surprinzător de exacte.

Citez (îngroșările sunt în original):

43,5% dintre români declară că “de la începutul acestui an (2013), au auzit printre cunoştinţe sau în zona în care locuiesc de situaţii de violenţă în familie”. 44,5% nu au auzit de astfel de cazuri în proximitatea lor anul acesta, în timp ce 12% au ales să nu răspundă. Întrebarea este un indicator victimologic tipic, iar faptul că peste 40% dintre români au auzit de cazuri de violenţă în familie în interiorul reţelelor sociale proprii demonstrează o prezenţă semnificativă a fenomenului.

In rândul celor care au declarat că au cunoştinţă de asemenea cazuri, 65,9% au precizat că în cazul despre care au auzit victima era o soţie, 37,9% că victima era un copil, 19,7% un bătrân, 4,4% un soţ.

Cred că e interesant sondajul: n-au întrebat direct „sunteți victimă?”, ci „ați auzit de victime?” Nu se bazează pe faptul că victima recunoaște că a fost abuzată, ci pe abilitatea persoanelor din jur de a-și da seama că victima e abuzată – uneori ceilalți se prind mai repede. E drept, alteori… nu. Dar e interesant oricum. (aveți aici și varianta grafică)

E o diferență față de statisticile obținute prin serviciile sociale, ceea ce mi se pare normal, dat fiind faptul că se punea problema în două moduri efective (persoane care au apelat la servicii vs. cunoscuți care știu).

Procentul legat de bărbații victime e, iar, mult mai mic decât cel legat de femeile victime. Să mă surprindă? Nu, nu mă surprinde. Suntem o societate per ansamblu mai tradițională – de-aia în care dacă bărbatul mai face și urât uneori, se înțelege, că-i bărbat, ce să-i faci. Și e un avantaj dacă „nu bea, nu mă bate…”

Acuma, o chestie interesantă legată de procentele din exterior: și ale alltora semănau mai tare cu ale noastre în trecut. În SUA, de exemplu, statisticile legate de infracțiuni spun că violența bărbaților împotriva femeilor a scăzut puternic (în 1993, 9.8 femei din 1000 erau agresate, în 2004 numărul era de 3.8), în timp ce violența femeilor împotriva bărbaților a scăzut mult mai puțin (de la 1.6 la 1.3). Înseamnă că, procentual (nu și numeric), violența împotriva bărbaților a crescut în raport cu cea împotriva femeilor. Numeric, per total, e mai puțină violență domestică (infracțională, cel puțin) acum decât mai demult.

Numărul de morți legate de violență domestică (din SUA, e vorba de același studiu) a scăzut și el, dar nu proporțional: în 1976 au fost uciși de parteneri de viață 1,357 de bărbați și 1,600 de femei, iar în 2001 au fost uciși 440 de bărbați și 1,247 de femei.

Sunt mai multe chestii de reținut din treaba asta:

după cum ziceam mai sus, nu toate statisticile luate din afară ni se potrivesc
programele anti-abuzuri împotriva femeilor au folosit la ceva
faptul că un număr e mai mic decât altul nu înseamnă că numărul respectiv e irelevant: procentul abuzurilor împotriva bărbaților a devenit mai semnificativ tocmai din cauza scăderii celorlalte
dincolo de concursul „cine e mai victimă, femeile sau bărbații?”, copiii sunt cei mai vulnerabili
și bătrânii sunt vulnerabili
dacă într-adevăr vrei să găsești date despre violența domestică la noi, se poate

Convenția privind protecția femeilor

Sat, 02 Aug 2014 10:16:38 +0000

Din presă, social media și toate cele am aflat această nestemată de știre:

La 1 august intră în vigoare convenția privind protecția femeilor față de orice fel de violență

Unii (gen Arhi) s-au întrebat pe bună dreptate de ce se protejează doar femeile de violență și dă ca citat: „convenția privind protecția femeilor față de orice fel de violență, inclusiv cea domestică.”. Ce ți-e și cu feminismele astea, nu? Sunt atât de sexiste, de fapt!

Ei bine, după o scurtă căutare pe net am descoperit că doar femeile sunt protejate… doar în traducere. De la noi afli chestii gen:

Documentul, intitulat ”Convenția de la Istanbul”, deoarece el a fost deschis spre semnare în urmă cu trei ani în orașul din Turcia, obligă statele care l-au ratificat să ia măsuri specifice pentru lupta împotriva tuturor formelor de violență față de femei, indiferent că e vorba de hărțuire (îndeosebi sexuală), de violență domestică, de mariaj forțat sau de mutilări genitale feminine.

Doar că, la originea ei, chestia asta se numea „Convention on preventing and combating violence against women and domestic violence” – „Convenția pentru prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice”. Nu protecția femeilor față de orice tip de violență, inclusiv cea domestică, ci „violență împotriva femeilor” și „violență domestică”. Două chestii. Se intersectează, dar nu-s identice.

Da, se bate apa în piuă ceva mai tare cu femeile în convenția respectivă, dar există locuri în care e clar că e vorba de oricine. Articolul 4.3 spune așa:

The implementation of the provisions of this Convention by the Parties, in particular measures to protect the rights of victims, shall be secured without discrimination on any ground such as sex, gender, race, colour, language, religion, political or other opinion, national or social origin, association with a national minority, property, birth, sexual orientation, gender identity, age, state of health, disability, marital status, migrant or refugee status, or other status.

Pe românește, victimele sunt protejate indiferent cine sunt, că sunt femei, bărbați, albi, negri, asiatici, creștini sau islamici, comuniști sau anarhiști, tineri sau bătrâni, refugiați etc.

Articolul 34, despre stalking, adică faza aia în care te urmărește cineva:

Parties shall take the necessary legislative or other measures to ensure that the intentional conduct of repeatedly engaging in threatening conduct directed at another person, causing her or him to fear for her or his safety, is criminalised.

Exprimarea e clară: a face pe cineva, o ea sau un el, să se teamă pentru siguranța ei sau a lui… Nu e vorba doar de femei. Și felul neutru de exprimare e valabil și în cazul articolelor despre viol, căsătorie forțată, violență psihică…

Dar de ce se spune atunci „violență împotriva femeilor” și „violență domestică”? Care e diferența? Aici intervine faptul că e vorba de o convenție europeană, nu doar o chestie românească. La noi sunt puține lucruri care ți se pot întâmpla ca femeie care să nu i se poată întâmpla, la o adică, unui bărbat.

Însă în alte părți există chestii cum ar fi mutilări genitale ale femeilor. Se practică mai ales în Africa, se întâmplă și la popoarele din Orientul Mijlociu… și chestii de genul se întâmplă în consecință și în țări europene, cu precădere printre imigranți. Noi nu prea ne ciocnim de imigranți, rar vezi persoane non-creștine (sau atee) și non-albe (în afară de țigani). Dați o raită prin Paris, nu e clipă în care în zonele aglomerate să nu fie o populație pestriță. Am înțeles că la fel e și în Londra. 500.000 de femei și fete din Europa sunt mutilate genital. Și deși eu cred că și circumcizia e o barbaritate, chiar dacă e una acceptată social, și părerea mea e că ar trebui interzisă încetișor, aia nu nenorocește bărbații pe viață în același fel.

Alte specificații pentru femei: să nu li se facă întrerupere de sarcină în mod forțat și să nu fie sterilizate fără să fie de acord cu asta.

Convenția asta a fost semnată inclusiv de Turcia, unde unele femei sunt pe stilul occidental, altele sunt pe stilul musulman – îmbrăcate în paltoane ca să nu li se vadă niciun pic de piele, cu baticul pe cap să nu li se vadă părul, private de educație din voia părinților… aveau și cazuri de femei omorâte cu pietre pentru că întreținuseră relații sexuale. Șamd.

Situația noastră e a noastră – nu spune mare lucru despre cea din alte părți. Iar în ce privește jurnalismul nostru… am început să caut sursa când e vorba de traduceri, că nu știi niciodată ce și cum preiau oamenii.

Tricoul feminist, părinții și marele răufăcător, sexul

Sat, 21 Jun 2014 07:52:19 +0000

Din link în link a ajuns la mine știrea asta. Pe scurt, un tip cu o fiică de 20 de ani a purtat un tricou pe care scria:

Rules for dating my daughter

I don’t make the rules

You don’t make the rules

She makes the rules

Her body, her rules
Feminist Father

Pe română:

Reguli pentru ieșit cu fiică-mea:

Nu eu fac regulile

Nu tu faci regulile

Ea face regulile

Corpul ei, regulile ei
Tatăl Feminist

Chestia asta a ajuns virală pe net și mulți au sărit să urle că tipul nu e un tată bun, că trebuie să-ți îndrumi copiii, nu să-i lași să facă ce vor ei, că dacă trăiesc sub acoperișul tău trebuie să facă ce spui tu.

Câteva idei care mi-au trecut prin minte:

Fata are 20 de ani. E departe de a fi copil, dar și dacă avea 15 ani avea putere de decizie în privința relațiilor ei și a corpului ei, din punctul meu de vedere. Practic, dacă n-o bagi într-un turn și n-o păzești cu dragoni, tot o să decidă ea. Poate decide să te asculte. Poate decide să nu. Dar dacă-i impui cu de-a sila reguli pe care nu le vrea și nu le înțelege îi faci viața mai complicată. Ceea ce ne duce la 2:
Educația nu înseamnă reguli_,_ chiar dacă părinții pot și trebuie să impună câte o regulă. Educația înseamnă, din punctul meu de vedere, să înveți pe cineva cum să ia decizii, cum să se descurce, cum să-și dea seama dacă un lucru e bun sau rău. Vorbești, explici, dai motive și îți expui raționamentul. Altfel îți educi copilul să urmeze regulile impuse de ceilalți – și plângi dacă ajunge să le urmeze pe ale unui idiot.
Tricoul și dezbaterea pe tema tricoului sunt legate de sex și de teama de sex ca marele răufăcător. Cică sunt reguli pentru dating, pentru ieșit la film/prin oraș/etc. cu fiică-sa, pentru relație – dar se referă doar la sex, pentru că asta e partea pe care se cam axează lumea. Or, o relație, chiar și incipientă, are mult mai multe componente, doar că de restul nu se prea vorbește. Cei doi pot să-și facă viața amară fără să se atingă fizic prea mult (să zicem că-s creștini care așteaptă până la căsătorie). Pot să se judece, să se acuze, să se manipuleze emoțional unul pe celălalt, să se urmărească pe stradă, să-și facă scene de gelozie, să se folosească unul pe altul. La capitolul „zile amare în cuplu” știu povești cu tipi care au pățit-o cu diverse gagicuțe, cu tipe cărora le-au făcut zilele amare niște idioți, cu relații în care s-au chinuit unul pe altul. Dar acolo dispar sfătuitorii și protectorii anti-sex și rămân prietenii, care dacă-s de nădejde fac ce pot să te scoată din rahat.

Jocurile pe calculator IV: Femeile la tastatură

Sun, 18 May 2014 11:25:55 +0000

[][1]

Jucând Portal

M-am tot gândit și am ajuns la concluzia că habar n-am de ce nu s-ar juca femeile pe calculator, în afara faptului că „tradițional” nu se joacă.

Teoretic „se știe” că jucătoarele sunt la fel de rare ca perlele și la fel de neobișnuite ca șerpii cu două capete. Există legende că ar exista, dar cu puține excepții nu prea ai șanse să le vezi. Doar că de fapt statisticile nu confirmă miturile. Aproape deloc. 45%-47% din persoanele care se joacă pe calculator sunt femei, ceea ce înseamnă că bărbații au o majoritate „covârșitoare” de 53%-55%.

Și în viața reală știu tipe care se joacă. Poate că nu sunt la fel de prinse de jocurile de acțiune și de ultimele jocuri care au ieșit pe piață -- sunt singura tipă pe care o știu care împușcă tancuri cu multă încredere -- dar le prind jucând, discret, câte un joc de strategie, un joc de artă gen Botanicula, un Kingdom of Loathing. Când eram prin gimnaziu parcă jucam Age of Empires II și o prietenă făcea la fel și când mergeam în copilărie să stau peste noapte la amica R. jucam Wacky Wheels cu o dăruire extraordinară.

V-aș oferi statistici despre gamerițe în România și ce tipuri de jocuri preferă, dar n-am reușit să găsesc așa ceva. Am găsit, în schimb, tone de articole în care bărbații erau sfătuiți să nu le povestească femeilor ce jocuri joacă la prima întâlnire, articole despre femeia perfectă și înțelegătoare care știe că el se joacă și nu-i reproșează faptul, articole traduse și vorbind foarte relevant despre gamerițe din alte părți de parcă ar fi fost de la noi, un forum în care o tipă era extrem de supărată pe femeile jucătoare -- citez:

vi se pare normal ca o femeie sa se joace ore in sir (inculusiv week-end, servici) pe calculator jocuri din acelea de strategie, cu misiuni complicate, destinate in mare masura barbatilor? Mie personal mi se pare ca nu e o activitate pt o femeie,

...și tot așa. (bănuiesc că dacă un bărbat se joacă ca disperatul în detrimentul a orice altceva e mai ok?...) Stereotipuri da, informații nu. De ce nu mă miră?

Din experiența mea și uitându-mă la altele cum s-au apucat de jucat, e relativ simplu să convingi o femeie să pună mâna pe jocuri. Pentru că jocurile sunt faine, iar femeile nu sunt extraterestre ca să „nu înțeleagă” ceva. Totul e să găsești ceva care să-i placă, un joc cu o poveste solidă, destul de simplu ca să nu fie curba de învățare prea rapidă -- și în care să nu fie nevoie de o acuratețe deosebită în mișcări. Asta pentru că nu iei un începător, indiferent de sex, ca să-l faci lunetist într-un joc în cu împușcături, dar fără poveste, că n-o să nimerească nimic și o să se plictisească repede. E exact același lucru tautologic, dar se pare că nu și la mintea cocoșului, pe care-l spuneam și legat de cărți și filme: ca să ajungă să-ți placă un lucru, trebuie să găsești ceva plăcut la el. (și la experiență: nu cred că sunt prea mulți oameni cărora le place să fie luați de sus și bătuți la cap că nu fac ce trebuie, sau nu fac destul de repede, sau după 10 secunde nu au înțeles încă tot)

Jocuri bune pentru începători și începătoare sunt, cred, Amnesia, pentru cei cărora le plac filmele/poveștile de groază, sau Portal pentru cei cărora le place să găsească soluții și să se învârtă de colo-colo ca să găsească soluții ingenioase. Seria Monkey Island mi-a plăcut la vremea ei din cauza poveștii și a umorului. Pentru tipe aventuroase care au o înclinație mai mare spre acțiune și toate cele, ultimul Tomb Raider (2013) e bun. Și jocurile de strategie sunt mișto. Depinde de persoană ce înclinații are pentru că nu există răspunsuri universal-valabile. Există așa-numite „jocuri pentru femei”, care sunt de obicei niște chestii roz și sforăitoare pe care le evit ca pe sfeclă roșie și pe care nu le-aș recomanda.

În principiu: te gândești care sunt cele mai mișto chestii pe care le-ai jucat vreodată și le recomanzi pe alea, mai ales dacă sunt și pe direcția persoanei. Nu e mare filozofie decât, bineînțeles, dacă ești glumeț.

Cred că noi n-avem decât glumeți pe net. Alții au articole despre cum atragi pe cineva nou către jocuri care sunt scrise chiar cu intenția de a aduce pe cineva nou în lumea jocurilor, noi avem persoane care fac bancuri despre scăpat de gura ei și despre curățenie. O să fac la un moment dat câteva bancuri proaste în revers ca să demonstrez că sunt proaste, dar puțin mai încolo și nu în articolul ăsta.

Continuăm. Deci, femeile sunt prezente, dar destul de nevăzute – și nu e greu să atragi una către jocuri decât dacă e chiar supărată pe ele, n-are afinități absolut deloc, sau dacă ai feștelit experiența enervându-te că nu se prinde suficient de rapid.

Mai e o chestie legată de femei și jocuri, de care nu te ciocnești când te apuci de jucat, sau pe care poți să n-o prea remarci dacă te învârți doar în anumite cercuri: reprezentarea femeilor în jocuri, care e un subiect destul de disputat. O dată că statisticile spun că nu prea sunt personaje principale de sex feminin prin jocuri, și pe urmă pentru că femeile pot să ajungă să arate cam așa:

De ce nu joc cu îngerița din seria Sacred.

Nu e o chestie mereu valabilă – sunt jocuri în care femeile nu sunt bombe sexy (Alice: Madness Returns îmi sare în minte). Sunt jocuri, gen seria Tomb Raider, care au mai redus din lipsa de realism a formelor feminine (da, Lara Croft a ajuns la dimensiuni umane), sau care poate că nu mi s-au părut la fel de sexiste prin comparație cu vezi-poza-de-mai-sus.

Alte probleme? Uneori reclame stupide (și alt exemplu), alteori am auzit de probleme în comunitatea de gameri („jucător” și „misogin” nu sunt două chestii care se exclud una pe alta) și am înțeles că nici în companiile în care se produc jocuri nu e tocmai roz viața programatoarelor. Dar sunt persoane care încearcă în mod activ să facă lumea mai bună într-un fel pozitiv și creativ. Ceea ce e excelent.

E un subiect pe care nu mă simt în măsură să-l explorez în adâncime, pentru că nu joc foarte mult și nici foarte multe, nici nu sunt în comunități de gameri și n-am studiat nici industria în profunzime… dar e un subiect care există.

Până una-alta, mă duc să mai plimb un asasin printr-o Veneție care arată splendid.

Despre Pilula Roșie care te scapă de feminism

Sat, 03 May 2014 06:18:58 +0000

Din când în când ajunge la mine un articol gen acesta sau acesta. Pentru cei care n-au chef să le citească, primul este despre faptul că femeile vor să se distreze și să se culce cu o grămadă de bărbați când sunt la vârste la care sexualitatea lor are o valoare mare – și apoi se miră că nu se pot căsători. Al doilea este despre ceva emisiune gen Supraviețuitorul în care au făcut două echipe, una de bărbați, cealaltă de femei și femeile au demonstrat că sunt varză, au stat toată ziua cu burta la soare în timp ce bărbații au făcut tot felul de chestii bune și utile.

Problemele articolelor, pe scurt: 1. generalizare; 2. emisiunile de divertisment sunt deseori invenții în proporție mare, dacă nu cap-coadă (v-o spune o fostă scenaristă a unui „reality show”).

Există însă o problemă de fond a ambelor articole: dacă vă uitați pe site-urile respective, vedeți mai devreme sau mai târziu cuvintele „red pill”, demonizarea feminismului, plângeri legate de misandrie. Și nu doar oricum: femeile sunt vinovate pentru faptul că bărbații n-au mai mult succes în viață, pentru că nu le mai oferă motivele s-o facă. Bărbații au nevoie de femei mai proaste pentru că femeile proaste știu să se mărite mai bine și-și susțin soții să facă chestii mărețe. Desigur, e nașpa și când un tip foarte bogat se însoară, că după ce gagica îmbătrânește n-o să poată profita în liniște de toate tinerele pe care banii le aduc în calea lui. (pentru că bărbații n-au alte trăsături psihologice și emoționale decât „vreau sex, sex, sex, sex, sex și un sandwich”, probabil)

Red Pill – pilula roșie din Matrix, care le-a permis să vadă faptul că feminismul distruge societatea, că bărbații sunt categoria socială dezavantajată, că femeile au totul și vor mai mult, că de fapt toate vor bărbați alpha (de-ăia gen Neanderthal) și că disprețuiesc bărbații care au emoții. Că femeile vor în general să se culce cu cât mai mulți bărbați posibil și apoi să se căsătorească cu un fraier. Un articol despre subiect de pe Business Insider.

Părerea mea? Toată filozofia lor e cam bună de aruncat la gunoi, din diverse motive. Pentru că generalizează, pentru că au „descoperit” secrete universale la probleme vechi, pentru că au „văzut adevărul” și au început să-l predice și sună dubios. Poate și pentru că am senzația că toți „bărbații alpha” care se dau mari pe acolo cu ce puternici și masculini sunt ei sunt slabi, pentru că altfel nu s-ar plânge că feministele le-au distrus motivele sau capacitățile să fie mai buni în viață. Pentru că au tot felul de tertipuri stupide când merg la agățat. Pentru că sunt hipersensibili, dar nu ca ăia care plâng, ci ca ăia care se oftică.

Aviz amatorilor: sunt tot felul de filozofii, grupuri și site-uri pe net și nu doar ce e religios/„alternativ” medical/conspiraționist poate să fie aiurea. Nu, aiurelile sunt în toate domeniile.

Să ne iubim în trafic… sau cum să faci campanii stupide

Thu, 06 Mar 2014 15:07:01 +0000

O campanie atât de stupidă încât am crezut că e parodie: „Să ne iubim în trafic”. Hai să vă arăt clipul lor:

Apare pe acolo și Florin Călinescu, fost Floriiiiiiiiiiiiiiiin Călinescu, în rolul șoferului care strigă „parașuto!” Sincer, îl înțeleg: tipa încurcă traficul ca toanta. Bine, „parașută” are o conotație sexuală pe care un „Bă tâmpito!” n-ar avea-o și pe care am putea discuta mai îndelung despre sexism etc., dar altfel sincer că și pe mine m-ar enerva gagica. Cum și-o fi luat carnetul, nu știu.

Colac peste pupăză, clipul se termină cu „Nu fi violent! Femeia trebuie sărutată, iubită și dusă la altar! Eventual!”

Exaaaaaact, pentru că asta e tot ce vreau de la viață. Să mă ia toți necunoscuții de pe stradă să mă sărute și să mă iubească. Cred că aș ieși afară numai în travesti.

Mie, personal, clipul mi se pare o prostie de la un capăt la altul. Nu sunt de acord cu el deloc, nici cu tipa incompetentă, nici cu mesajele pe care le scoate pe geam (eventual aș fi de acord cu ăla cu „nimeni nu e perfect”, dar să-l scoți pe geam?… ehhhhh…), nici cu concluzia finală cu iubirea, nici cu faptul că neaveniții care au făcut clipul o să încurce traficul în București ca să continue o campanie stupidă.

L-au mai comentat și alții, zicând chestii gen:

Femeile vor egalitate peste tot, fac simpozioane şi conferinţe unde se referă la ”lumea bărbaţilor” ca fiind discriminatoare şi alte inepţii sexiste, dar la volan când merg cu 30 la oră pe banda de viteză şi nu se simt nici când le dai faruri şi eşti nevoit să le depăşeşti pe dreapta, trebuie respectate şi tratate cu delicateţe, dom’le, că acuşi se smiorcăie din poziţia lor de femei puternice şi independente şi trebuie să le aduci sărurile.

Nu! Nu femeile! Nici măcar femeile care vor egalitate! Doar anumite persoane au așa ceva în cap. Și nu cele care vor egalitate!

Și eu, ca femeie, consider că există o notă de sexism și discriminare în lumea de azi, mai ales în anumite domenii, în anumite situații și cu anumite persoane. Putem discuta despre asta la un moment dat, dacă sunt oameni interesați (cu exemple clare și situații concrete), dar nu acum.

Deci. Din perspectiva unei femei care e pentru egalitate, citește bloguri feministe din când în când și e de acord cu anumite acțiuni împotriva sexismului, vă spun că acest clip nu e unul feminist, nici nu are tente feministe, nici nu are legătură cu feministele (adevărate). Chiar deloc. N-are legătură cu drepturi egale, cu combaterea discriminării, cu promovarea femeilor ca ființe capabile. Dacă ar fi să mă exprim în termeni feminiști, clipul ăsta promovează patriarhia (nu aia ortodoxă, aia feministă). De ce? Ne spune că femeile sunt incompetente. Ne spune că au în cap doar floricele („Îmi plac lalelele”? Zău?). Ne spune că trebuie puse pe piedestal pentru că au cromozomi XX. Ne spune că vor iubire și căsătorie și că trebuie protejate de bărbații care trebuie să le ia sub aripa lor protectoare atât de caldă și drăgăstoasă și paternă.

Nu sunt de acord cu acest clip. Consider că femeile trebuie încurajate să fie competente și să stea pe cele două picioare pe care le au. Să conducă bine și să-i respecte pe ceilalți în trafic. Să nu scoată pancarte pe fereastră când ar trebui să apese pedala. Hei, consider că o femeie ar trebui să fie educată, să aibă aptitudinile necesare pentru a-și construi o carieră pe merit, să își ia singură poșetele și pantofii pe care și-i dorește. Ăsta e feminism.

Clipul nu este despre feminism, ci despre femeile de modă veche, descendentele domnițelor care leșinau când vedeau sânge și aveau nevoie de însoțitori, cavaleri și apărători ai onoarei. Feministele de obicei vor să accepți că se descurcă, mersi fain, și eventual să nu te mai legi de sexualitatea lor când le înjuri, că e o chestie mai neplăcută decât crezi (nici ele nu se reped să-ți comenteze impotența, în fond). Ok? Ok.

Între feministe și fete de modă veche există însă și cele de care vorbește cel care a dat citatul de mai sus: profitoarele. Vor tot ce e mai bun, preferabil fără să trebuiască să se ridice la standarde prea înalte. Nu-mi plac femeile care gândesc așa, nu-mi plac femeile care vor și piedestalul, și egalitatea, în funcție de cum le convine în momentul respectiv.

Normal că există și ele. La fel cum există și bărbați întreținuți care consideră că e rolul femeii să aibă grijă de gospodărie chiar dacă ea muncește și el nu. Sau bărbați care consideră că dacă și el, și ea muncesc egal, făcutul curățeniei e doar și doar treaba ei. E un egoism care vrea totul, dacă se poate, și nu ține de sex. Ține efectiv de faptul că anumiți oameni sunt niște lipitori care vor să sugă ce-i mai bun, de preferință stând cu burta la soare (dacă are careva chef să facă bancuri cu politicieni corupți, ăsta e momentul).

Nu vă place clipul? Ghinion. Nici mie. Consider că promovează niște idei proaste, că le încurajează pe profitoare să insiste că merită mai mult, că sugerează că femeile în general au anumite trăsături care nu sunt deloc generale. Reclamă proastă pentru femei în general, idei proaste de rezolvare a conflictelor în trafic – o să zică cineva, „Ia să nu-l înjur pe ăla, că poate nu e dobitoc” după ce vede clipul?

Și per ansamblu sunt enervante generalizările care se nasc dintr-o campanie de genul ăsta. Femeile vor să… dar în același timp și să… Nu, femeile sunt diferite. Faptul că unele/unii fac ceva în numele întregului sex nu înseamnă că suntem toate de acord. Ne-am înțeles?

Bărbați încurcați, ING și marketing.

Wed, 20 Nov 2013 08:44:29 +0000

Reading the Romance [Book Review(s) + ruminations on women's literature]

Sun, 20 Oct 2013 17:19:01 +0000

A few years back I read this interesting academic book by Janice Radway, called Reading the Romance (published in 1984). The romance in question is the romance novel. The readers are a small community of women.

Radway’s book has its issues, to be certain. Her sample of romance readers is small, and you can really feel that she looks down on the whole matter. This would be a deal breaker for me, but Radway went through with her study in a professional manner, asking questions rather than making assumptions, and drawing conclusions based on evidence rather than prejudice. I am uncertain whether I agree with all her conclusions, but that’s another story.

The romance genre is, from Radway’s point of view, a female response to patriarchy. Women living in traditional homes use it as a way to come to terms with their society-defined roles. Let me explain: they had to be mothers and respond to all the demands of their children; they had to be wives and respond to all the demands of their husbands; and they had to smile and be kind and meek and loving during all of it, while none of it was really appreciated. („As a mother, I have run ’em to the orthodontist. I have run ’em to the swimming pool. I have run ’em to baton twirling lessons. I have run up to school because they forgot their lunch. You know, I mean, really! And you do it. And it isn’t that you begrudge it. That isn’t it. Then my husband would walk in the door and he’d say, „Well, what did you do today?” You know, it was like, „Well, tell me how you spent the last eight hours, because I’ve been out working.”” – p. 92)

They don’t want out, mind you. Radway’s women aren’t feminists. They don’t complain that they have a right to work, to be independent, to lead their own lives, to be less than perfect, to not be nurturing. They feel guilty about reading romance novels because it’s a pleasant, hedonistic activity. They hide their books from their husbands because they would object to them. And they want to come to terms with their roles, to feel loved for what they do, to be happy in their positions. Romances show them women who end up experiencing appreciation and love for being nurturing and satisfying the traditional stereotypes; the male character’s sexual desire for the woman is deeply connected to love (perhaps to explain away the reader’s husband’s sexual urges as meaning more).

One of the books mentioned over and over as a good romance is The Flame and the Flower by Kathleen Woodiwiss. I looked it up, found out that it revolutionized the romance genre and that it sold in a few million copies, that it was ‘sensual’ and ‘described erotic fantasies of female subjugation’. Not bad, for a 1974 historical romance novel. Naturally, I decided to read it if I ever came across it and felt like reading something light. And guess what? I did come across it.

Ooooh, boy. Let me put it this way: the heroine, Heather, has some misadventures and ends up on the docks late at night. She’s confused for a prostitute and brought to a sea captain, Brandon, who rapes her. He mistakes her ’no’ for play, her struggles for acting. After realizing she was a virgin and therefore no prostitute at all, he decides to show her that ‘it doesn’t hurt’ and rapes her again, because ‘she will learn to like it’. She eventually runs off, but when it turns out that she’s pregnant, a family friend finds Brandon and makes him marry her.

I am not kidding about it being a rape. She’s traumatized, for fuck’s sake and she’s scared of his every move. What she needs at first is hot tea, a blanket and support from either a professional or some really damned good friends who know what to do. And to never see that person again. Instead, she gets married to him – I mean it in the passive tense, because marriage happens to her imposed by someone else. She is dragged there and told to get married, so she does.

Later on, this grows into romance. He realizes he’s in love with her because she’s an innocent, beautiful creature and she falls in love with him because… he’s… handsome? Dunno. And she just can’t stop working: making clothes, cleaning things etc.

There are so many things which are wrong here that Linda, who reads romance the way other people (*cough* me *cough*) read Cosmopolitan (for the giggles), told me to give it up and read Nora Roberts, or some other big-named romance writer. Fluffier stuff, where rape does not equal love, where characters forced to marry don’t have a horrible past together.

I’d be tempted to say that the horrid stuff mistaken for love is a fluke of The Flame and the Flower itself, but it somehow manages to remind me of the less overt horrid situations in Twilight or 50 Shades. The man imposing leadership of the man is ever-present, the abusive gestures justified because male: Brandon in The Flame… sleeps with a lot of women and rapes Heather; Edward in Twilight is a stalker who makes all the important decisions about Bella’s life, safety and body; Grey in 50 Shades is a perverted playboy who considers it perfectly normal to throw a sexual slavery contract at a woman he barely met. Their counterparts are no better: Heather lets the rape thing slide; Bella finds it romantic to be spied upon in her intimacy; and Anastasia makes me want to poke her eyes out for accepting Grey’s complete control of her life.

And these are all popular novels. One was popular in the ’70s. The other two are popular today, nearly 40 years on.

I am, as you may have deduced, not a fan of this sort of literature. But I acknowledge that other people are. Which begs the question of ‘why’.

I suppose I could go two ways with this:

(Some/A large number of) Women still feel disempowered and have the same fantasies as their mothers and/or grandmothers, which serve them to better fit in the patriarchal system. If you fancy the less feminist, more traditional view, this is where you can stick the ‘women are submissive and want to be conquered by men’ argument.
There are a lot of naive readers out there and women’s naivety comes in this shape and form.

I don’t like either of those options overly much.

I don’t like saying that women are still disempowered – it would suggest that nothing changed, when it did. The fans of today’s _Twilight/50 Shades _are far from Radaway’s Smithton readers, who were mostly wives in patriarchal families. Twilight fans appear to be teenaged girls drooling over a sexy vampire and 50 Shades has fans from all over.

There’s still some pressure to conform to the standards of femininity: look at the number of movies and shows in which the girls are given a makeover to bring out their beauty and make them confident (it backfires in Glee, where Rachel’s attempt to become more slutty a la Grease is a Bad Idea, but still). If you don’t like that example, think of a woman who doesn’t shave her armpits and of the disapproval she gets if this fact is found out. The assumption that women are by nature sweet, kind and motherly and Can Take Care of Things. Advice for women that they oughtn’t call a guy after a date, that they shouldn’t sleep with someone until the xth date.
But aside from all that jazz, women can move a lot more freely in the world, admit to their likes and dislikes, build their own lives.

Why do we still have the fantasy of the controlling, abusive, yet protective male? (by ‘we’, I mean ‘we’ as a society)

I can only speculate, since I like none of the threesome of dirty books. Maybe it’s a guilty pleasure thing – you want to feel really good, but that would make you feel guilty, so you have someone obsessively push you into what you want. Heather ends up rich and happily married to a desirable man, which her modesty wouldn’t have allowed her to even consider if she hadn’t been forced into the situation. Anastasia gets the likewise rich and handsome man because he forces his way into her life, seeing her potential when she didn’t (neither did I, really; I still don’t). And Bella gets… erm. Bella gets the emo vampire (not sure why that’s a good thing). Oh, yes! Wait! She gets the rich and supposedly handsome emo vampire and immortality, yes. Who stalks his way into her life because he thinks she’s special and he falls in love and possessiveness instantly. It has to be the man who wants it and forces it on her, because otherwise the female protagonist, a paragon of virtues and modest aspirations (probably) and virginal innocence (usually), will be indistinguishable from the sexy, wily bounty chaser.

So why the hell is the protagonist a paragon of virtues and modest aspirations anyway? Maybe girls still dream of themselves as princesses, which isn’t the female equivalent of princes: princes fight, struggle, win, get rewarded. Princesses look pretty and are admired for some talent or another – mostly, they need to sit still and wait.

Even if you don’t believe that, you know the trope. You’ve heard countless stories like that, watched enough Disney, read enough Victorian literature, have been faced with enough Female Stuff to know how it goes.

But I do believe that people have read and read these books because, partly at least, they don’t know better. They haven’t come across the good stuff yet – or the older stuff. This explains why there are people out there who didn’t realize that Twilight and 50 Shades are basically romance novels, with very slight differences from the traditional schema of the genre. This explains why the abusive things go over people’s heads, why they don’t stop to think that certain ideas in these books are cringe-worthy.

It can be poor writing on one side: wanting to throw in conflict and getting a rape and a forced marriage which makes feminists draw back in horror. Wanting to prove that the man is in love and making him a stalker. Wanting to see the main character react to BDSM and making the man throw a sexual slavery contract at her, regardless of how stupid that is on his side. And readers taking actions at face value, being convinced because the author tells them to be.

And when you run into something new – sexy scenes for The Flame…, the romance genre for Twilight, steaming perversions for _50 Shades _(at least in theory), you’re more likely to see that one thing and ignore bad writing, unfortunate implications, all sorts of things which would detract from the enjoyment of that one new, shiny feature.

I’m really not sure about everything I’ve written here. Just ruminating on things. I might be wrong, but it looks right from where I’m standing right now.

Egalitate pentru sexe! Obiectificați bărbații!

Thu, 01 Aug 2013 18:15:17 +0000

De atâta amar de vreme feministele ne-au obișnuit cu criticile lor împotriva pornografiei, împotriva reclamelor în care se speculează atractivitatea corpului feminin și împotriva altor zone în care femeia e privită mai degrabă sub formă de corp decât sub formă de ființă. Răspunsul lor: „Nu mă obiectifica!”

Răspunsul meu? „Lasă-mă să te obiectific.”

[][1]

Nici nu știți câte chestii Playwitch/Draco Malfoy sunt pe lumea asta

Pentru că atracția pentru corpul altcuiva probabil n-o să dispară niciodată. Pentru că probabil că vom continua să ne punem ca wallpaper sau în alte locuri poze mișto cu corpuri mișto. Pentru că putem merge la nesfârșit cu „nu mă obiectifica”, dincolo de punctul în care atracția intră între limite acceptabile.

Problema poate să devină una de echilibru, de înțelegere și respectare a limitelor.

Încă o poză cu lipsă acută de haine, ca să fie pe aici. Oricum probabil că unii au sărit direct să se uite la poze. Un tip desenat de o tipă, o tipă legată într-o poză artistică, un tip într-o poză mică și destul de neclară, dar atrăgătoare în mod interesant (o fi părul lung)…

Unde eram? A, da.

Problema nu e obiectificarea în sine, aș zice. Am petrecut destul de multe ore admirând forme masculine cu o privire cât se poate de feminină (în sensul de „female gaze”, a se compara cu „male gaze” din teoria feministă), ca pe urmă să-mi văd de treaba mea.

Problema e când rămâi blocat în a privi pe cineva ca pe un obiect de frumusețe sau atracție. E când îți pierzi capacitatea de a înțelege că atracția ta pentru cineva intervine în bunul curs al vieții aceluia. Când deranjezi persoana, când o reduci la o singură dimensiune, când nu ești în stare să-ți amintești că e posibil să fii nepoliticos, să jignești, să agasezi, să iei de sus prin ceea ce tu consideri „normal”. (de fapt asta e și problema feministelor, dar interpretarea ei ajunge și unde n-ar trebui să ajungă în înțelegerea populară – adică ideea de obiectificare a fost preluată aiurea de societate în ansamblu)

Dar să încercăm oare să oprim tendința bărbaților de a fi atrași de corpul femeiesc? Sau să acceptăm că și bărbații pot fi obiectele dorințelor feminine? Că și ei pot fi puși pe afișe, desenați, fluierați admirativ, transformați în fantezii?

Chestia asta se întâmplă deja. Fanele (bineînțeles, cine altcineva?) au strigat pline de încântare la concertele Beatles (deși era destul de inocentă treaba pe atunci), au început să-și deseneze starurile, să scrie despre personajele masculine care le-au atras. Azi au cele mai stranii fetișuri.

[][2]

Loki x Loki, the Avengers (nici pe departe cea mai mare ciudățenie pe care am văzut-o desenată/scrisă de o tipă)

Și ce să vezi? E perfect ok să le ai. E perfect ok să vezi sexul opus sau sexul tău printr-o perspectivă a dorinței, a privirii sexuale, a plăcerii de a vedea trupul mai mult decât persoana care-l ocupă – atâta timp cât revii totuși la o viziune în care persoana contează, în care indiferent de atracția pentru corpul dorinței, persoana care îl deține e tratată cu respect. În care faci diferența dintre imaginile din capul tău și cele din realitate, în care îți dai seama că deși tu poate îți imaginezi în ultra HD diverse scenarii, ele nu au legătură cu situația concretă în care te afli.

Cu alte cuvinte, dacă tu crezi că o tipă de pe stradă arată bine și ți-ar plăcea să ai o legătură de vreun fel sau altul cu ea, asta e una. Dacă tu te duci la tipa de pe stradă despre care nu știi nimic și îi spui, „Hai să te scot la cafea, păpușa,” e cu totul alta. Din păcate inegalitatea dintre bărbați și femei e clară aici: aproape că nu știu nicio femeie care să nu fi fost fluierată, claxonată, strigată, urmărită sau alte lucruri care s-o pună într-o ipostază aiurea; dar nu știu niciun tip care să fi fost fluierat, claxonat, urmărit pe stradă de o femeie necunoscută, sau strigat, „Hei, păpușoi, hai la o cafea, eeeee?”

Obiectificarea în stilul ăsta, e redundant de zis, n-ar trebui să apară de nicio parte.

[][3]

Abarai Renji, Bleach

Deci ideea ar fi dublă:

Realizarea faptului că și femeile au dreptul să obiectifice (și că bărbații merită obiectificați în anumite contexte)
Renunțarea la obiectificare în momentul în care intrăm în zona de realitate și ieșim din zona de fantezie.

Obiectificarea e ok, dar are spațiul ei de desfășurare, unde ar trebui să rămână.

P. S. Pentru fane în acțiune, vezi mai jos. Distracția începe de pe la 0:58, când o tipă spune cu foarte multă expresivitate cuvintele: „Oh my God!”

Atenție la strigături de fane (și la faptul că strigatul se petrece între anumite limite – nu se apropie de scenă, nu strigă nimic denigrator sau aiurea):