Feminitate on Roxana-Mălina Chirilă

Identitate și feminitate – sau ce am învățat din astrologie

Fri, 24 May 2019 20:04:18 +0000

Am o oarecare bănuială că majoritatea celor care citesc acest blog nu cred în horoscop. Dar azi o să vă conving să credeți în zodii și în influența lor asupra personalității.

Acum multă vreme, când îmi păsa de zodii și de astrograme natale, am cunoscut o grămadă de oameni care mergeau la astrologi și care discutau de ce făceau astrele în momentul nașterii lor. Eu, de exemplu, am soarele în gemeni, luna în rac, ascendentul în pești, venusul în gemeni, mercur în gemeni (la el acasă) și împreună, toate planetele astea spuneau o poveste a unei tipe inteligente, puternic axate pe chestii intelectuale, dar cu profunzimi spirituale și emoționale.

Povestea asta despre mine avea doi autori: listele de caracteristici pe care le găsești când citești despre astrologie și, bineînțeles, eu însămi. Eu alegeam ce trăsături să văd din listele alea, cum să le interpretez și cum să le corelez.

Povestea despre mine era bazată pe caracteristici reale – cine mă știe e conștient că despic firul în patru până la Dumnezeu și înapoi și că citesc toate tâmpeniile – dar îmi și influența comportamentul. Am emoții puternice, dar ce înseamnă asta? E o slăbiciune de caracter? Nu, e luna în rac, dovada că am suflet prin toată abundența aia de mental dată de faptul că sunt gemeni cu mercur în gemeni, venus în gemeni, marte în gemeni șamd.

Mă interesează tot felul de prostii tocilărești? Asta da, e geminismul complet. Dar preocupările mele nu sunt complet inutile, ci denotă o căutare mai profundă, pentru că ascendentul ăla în pești îmi dă spiritualitate, bre, ce știi tu.

În fine, nu neapărat că aș crede poveștile astea acum, când sunt foarte împăcată cu faptul că am preocupări de tocilară, dar la vremea respectivă astrograma îmi crea un context pentru ceea ce sunt. Alegeam să dau ascultare unui impuls sau altuia în funcție de povestea asta. Bine, îmi cam dădea cu virgulă când era vorba de faptul că gemenii sunt extrovertiți și sociabili, ceea ce eu nu prea sunt, dar partea aia o ignoram.

Ok. Printre oamenii care credeau în zodii erau și câțiva născuți fix la intersecția dintre zodii („pe cuspidă”, îi spune) și care, după ce au crezut cu tărie că zodia le influențează puternic personalitatea, au aflat că de fapt erau zodia vecină. De exemplu, o tipă a aflat că nu e scorpion, ci balanță.

Brusc, povestea ei despre sine s-a schimbat. Avea alte liste de trăsături, care evident că formau imaginea unei personalități complet diferite. Ea era aceeași, dar se percepea altfel. Iar ceea ce-ți spui despre tine îți influențează comportamentul – dacă până atunci persoana poate că vedea că e răzbunătoare și drastică, acum vedea că e nehotărâtă de multe ori și că vrea de fapt să caute un echilibru. Așa că, în loc să fie răzbunătoare, a început să fie mai împăciuitoare.

Dacă stai să te gândești, stelele din momentul nașterii ei nu s-au schimbat deloc – dar schimbat percepția ei despre sine. Normal că se simțea altfel, pentru că se privea pe sine prin altă lupă.

Fără nicio corelație cu stelele, zodiile influențează clar o parte din populație – acea parte din populație care-și spune o poveste despre propria identitate bazată pe lista de trăsături a unei zodii. Pentru că povestea pe care ți-o spui despre tine te influențează.

Să zicem că vrei mult să te dai cu parapanta, dar ți-e frică. Dacă îți spui despre tine că ești o persoană curajoasă, care nu se lasă învinsă de emoții, o să mergi să te dai cu parapanta și o să-ți confirmi curajul. Dacă îți spui că ești o persoană lașă, în schimb, s-ar putea să nu mergi și să te simți prost, iar faptul că „n-ai avut curaj nici măcar să faci un lucru pe care ți-l doreai atât de mult și care e destul de sigur” o să-ți demonstreze că ești laș și o să te simți și mai laș.

Nu ne mințim, dar alegem ce anume observăm la noi, decidem cum să ne purtăm cu noi înșine, la ce ne așteptăm de la noi înșine și de la alții, căror reacții interioare le dăm curs și căror nu. Suntem scorpioni răzbunători și profităm de povestea asta despre noi ca să le arătăm noi celor care ne-au greșit – sau suntem balanțe împăciuitoare și încercăm să dregem situațiile? Sunt cazuri în care putem alege oricare dintre variante și povestea pe care ne-o spunem despre noi ne face să înclinăm într-o direcție sau alta.

Nu putem alege mereu. Dar putem alege mai des decât credem.

Ok. Chestia asta cu povestea despre sine nu e valabilă doar la zodii, evident. Putem să ne construim povești bazate pe orice identitate: suntem duri din cartier sau suntem doar săraci de la marginea orașului? Suntem români – ce înseamnă asta sau înseamnă ceva anume în povestea noastră? Avem o meserie/un nivel de educație/o stare civilă, suntem părinți sau nu – ce înseamnă asta pentru noi? Unele lucruri sunt mai clar ancorate în realitate decât altele, dar orice situație se poate interpreta în mai multe moduri și o vom interpreta cumva, fie și doar ca să ne spunem că nu ne pasă de acel aspect.

Pornind de la perspectiva asta, am citit articolul ăsta pe care mi l-a trimis cineva. Pe scurt, tipul care a creat limbajul de programare Python nu acceptă să fie mentor pentru bărbați albi, ci doar pentru femei și minorități, pentru că nu există destulă diversitate printre programatorii de acolo, chiar și cei care lucrează în proiecte open source.

Partea asta mi-a atras atenția (rezumat mai jos):

“It’s not just joining a project that’s the problem, it’s staying in the project, which means you have to feel comfortable exchanging emails and code reviews… with people that you don’t know personally but you communicate frequently with online,” he said. Van Rossum thinks that these exchanges can be difficult for women because of unconscious bias and male-driven cultural norms within open-source communities.

“It’s not just about writing the code, but you have stand up for your code and defend your code, and there is a certain male attitude that is endemic in many projects where a woman would just not feel comfortable claiming that she is right,” he explained. “A guy who knows less than that woman might honestly believe [he is right], so they present a much more confident image.” In his experience, van Rossum sees incompetent men’s ideas gaining acceptance more often than merited because they are more forceful in how they present them.

Van Rossum believes that the different attitudes of women and men in programming communities is due to wider societal problems that we need to fix from the bottom up. “I’ve always felt that feminism was right and we need to change the whole society,” he said.

Mai exact, e un context în care programatorii nu se cunosc între ei, ci doar discută online. Van Rossum vrea să fie mentor pentru femei și minorități, deoarce el crede că bărbații albi sunt mai încrezători în sine când apără ce au făcut, chiar dacă au făcut prost. Vrea să ajute femeile, pentru că el spune că femeile n-au suficientă încredere în sine ca să susțină că au dreptate.

Mmm.

N-o să zic că nu există o potențială problemă a „cumințeniei” femeilor. Ai anumite standarde care ți se cam impun ca tipă și anumite chestii sunt pricepute altfel în funcție de sex. Iar asta influențează modul în care acționezi.

(De ex., evit să ridic vocea la oameni pentru că știu că o să fiu percepută ca isterică, chiar dacă sunt nervoasă pe bună dreptate.)

Dar chestia tare e asta: o mare parte din povestea pe care ți-o spui ca femeie e o poveste. E ca la zodii. Poate că povestea e adevărată, dar asta și pentru că o faci să fie adevărată, acționând în conformitate cu ea. Dacă îți spui, „Sunt femeie, iar femeile nu se impun”, n-o să te impui nici dacă simți că poate ai putea s-o faci.

Sigur, dacă toată viața ai acționat într-un anumit fel, e riscant să acționezi acum altfel. E posibil să nu știi cum să te comporți, ce e prea mult, ce o să fie văzut prost, ce e în regulă și ce nu. Cât de tare poți să întinzi coarda? Care e granița dintre încredere în sine și agresivitate fără fond? Nu știi cum te vor percepe cei din jur, dar ai noroc! Suntem în secolul XXI. Internetul oferă anonimat chiar și azi.

Online, poți să fii cine vrei. Poți să fii femeie. Poți să fii bărbat. Poți să fii agent CIA. Îți poți lua un pseudonim neutru, gen HedgehogDragonSlayer și să încerci o altă personalitate – la fel cum tipa care a aflat că nu e scorpion, ci balanță și s-a adaptat, poți alege și tu alte tendințe cărora să le dai curs. HedgehogDragonSlayer poate să aibă încredere în sine și să facă pe bărbatul misterios, chiar dacă tu ești o tipă care-și roade unghiile de la anxietate.

Scrii niște cod, îl trimiți la review. Dacă ți se dă peste nas, nu faci ce te-ai obișnuit să faci – în loc să pleci capul și să nu comentezi, îți susții codul așa cum ar face-o HedgehogDragonSlayer. Vezi ce reacții primești. Dacă vezi că ai sărit calul puternic, încerci să dregi busuoicul. Nu merge? Ok, nicio problemă, nu te cunoaște nimeni, înveți din greșelile făcute (și la cod, și la abordare), iei alt pseudonim și încerci din nou.

Internetul e un loc excelent ca să ieși din găoacea propriei personalități pentru că poți să faci experimente fără consecințe majore (asta dacă nu le faci sub numele propriu). Înveți din ele și îți dezvolți calitățile pe care ai vrea să le ai.

Nu vreau să zic prin asta că nu trebuie făcute chestii pentru femei în programare. Nu zici nici că trebuie făcute. Nu știu ce e în programare. Dar dacă lipsa încrederii în sine nu-ți permite să ajungi unde vrei, dacă ai impresia că cei mai asertivi și extrovertiți ajung mai departe, uneori și pe nedrept, dacă îți spui că ai reuși să faci mai multe dacă ai fi altcineva, poți să începi să-ți schimbi povestea despre tine. Nu e vorba să-ți schimbi personaliatea cu totul, ci să înveți să dai curs acelor tendințe de care ai impresia că te-ar putea duce mai departe.

E secolul XXI, nu mai trebuie să așteptăm să fim salvate de prinți pe cai albi, ci putem să ne antrenăm și noi până când nu ne mai punem armurile pe dos, nu mai ratăm patru ținte din cinci, ci suntem cât de cât gata de luptă. Dacă au reușit s-o facă niște împiedicați al căror singur avantaj era că s-au născut sub o stea fericită, ne-om descurca și noi.

Floricele pe câmpii, hai să…

Thu, 05 Mar 2015 09:21:24 +0000

1 martie, 8 martie și alte sărbători de femei: tot văd femei și feminitate peste tot, așa că până nu uit…

Una dintre cele mai triste chestii e că de vreo câțiva ani încoace, când dau peste articole despre energii feminine și descoperirea feminității, toate sună de parcă ar fi scrise de persoane cu aceleași floricele nerealiste în cap. Școli spirituale, de la Mantak Chia la diverse „… chi”-uri, la yoga românească – sau femei independente care țin cursuri și scriu articole, toate vorbesc despre aceleași lucruri femininiste.

Da, femininiste. Cu doi de „ni”. Am inventat termenul ăsta pentru că nu știu cum altfel să discut de curentul de gândire al feminității și de adeptele lui, pentru că există adepte. La fel cum feministele vor drepturi și oportunități pentru femei, femininistele vor feminitate pe toate drumurile, vor o femeie cât mai feminină, vor machiaje și gângureli.

Femininistele și feministele sunt dușmance de moarte, sunt prințesele care pieptănau de zor o Barbie și fetele care le smulgeau capul la păpuși, gagicile care pun mâna pe bărbați prin pisiceală și tipele care demonstrează că nu există lucru făcut de un bărbat pe care să nu-l poată face și ele. Feministele au programe prin care ajută femei să facă ceva cu viața lor, pe direcția carierei sau a scăpatului din relații proaste. Femininistele au cursuri de feminitate, care să ajute femeile să se dezvolte ca femei, să fie femei, să simtă că sunt femei, să fie invadate de feminitate, să se poarte cu bărbații în feluri feminine feminine și să nu spună niciodată nimic clar, ci s-o lase în coadă de pește.

Femininistele, eroinele acestui articol, promotoarele de floricele ciudățele, inventează tot felul de legături pe care le au cu natura, universul, iubirea divină, energiile lumii, energiile corpului. Dansează, se îmbrățișează, gânguresc și apoi se simt foarte speciale. Sau, dacă sunt tradiționaliste, aleargă după demonstrații că femeile sunt diferite de bărbați, deci locul lor e la cratiță și la iubit de copii, indiferent ce ar spune urâcioasele de feministe care vor să le emancipeze împotriva voinței lor.

Feministele au tot fost dezbătute, dacă-s bune, dacă-s rele. Femininistele sunt însă mai puțin criticate, probabil pentru că sunt deosebit de hăbăuge, dar altfel intră în stereotipuri. Eu vă zic atât: când intru pe câte un site plin de energii cosmice și dragoste universală și armonie feminină, mă gândesc la Gregorian Bivolaru și-mi aduc aminte de ce povestește el – și hop, ce repede se discerne fantezia de realitate.

Pentru cine nu știe, Gregorian Bivolaru e un guru autohton care de mic își dorea să fie o chintesență. A încercat să discute despre absolut orice părea să prindă, atâta timp cât acele lucruri nu dezvoltau prea tare spiritul critic al celor care-l ascultau: yoga, creștinism, New Age și OZN-uri, terapii cu culori și îmbrățișări, toate au fost la rândul lor predicate cu convingere de GB. Și, bineînțeles, a ținut conferințe lungi despre natura feminină a femeilor. A fost unul dintre primii care a învățat femeile că fără să-și dezvolte feminitatea trăiesc degeaba. După ce a făcut asta, le-a trimis să-și exerseze feminitatea cu cât mai mulți iubiți, prin baruri de noapte, sau pe videochat.

Dar ca idei nu e foarte diferit de femininiste, doar că merge puțin mai departe decât majoritatea lor. De exemplu, de curând a scris despre femei și flori. Pentru el nu e destul că florile sunt frumoase și perisabile, deci îți face plăcere să le privești și nu trebuie să te gândești unde le depozitezi când te plictisești de ele. Nu. Florile Reprezintă Chestii, iar acele Chestii sunt f.f. importante pentru femei. Ca să le lase pe femei să justifice că vor flori, le dă o întreagă teorie absurdă pe care s-o repete iubiților, ca să-i determine să înțeleagă că au un interes direct să le cumpere câte un buchet.

Florile sunt organele de reproducere sexuală ale plantelor sau, altfel spus, sexul lor fascinant şi impudic, ce prezintă, de obicei, o corolă frumoasă şi variat colorată.

Vă fac un rezumat cu ce zice mai încolo: florile au fluide sexuale, care intră în aura femeilor care le primesc. Deci femeia se umple de fluide de flori în adâncul sufletului și devine mai erotică.

În lumina acestor revelaţii, sugerăm mai ales femeilor ca, atunci când merg în natură, unde sunt numeroase flori, să urmărească să le ofere multă iubire. Apoi să le ceară într-un mod ferm şi clar să îşi reverse în aura lor fluidele amoroase sexuale, pentru a provoca astfel, în universul lăuntric, o stare de înflorire, de regenerare, de transformare, de purificare, de vitalizare profundă.

Spunând acestea, Gregorian Bivolaru a reușit să exemplifice perfect chintesența unui flower power în care ai floricele în loc de creier și organe sexuale în loc de floricelele alea. Dacă ar fi singurul care vorbește prostii în direcția asta, n-ar fi nicio problemă, dar sunt multe care scriu despre viața în roz, care explică tot felul de energii și efecte sublime complet inventate.

Deseori e un delir pe tema dată, cu pretenția de a explica adevăruri despre lume. Dar pentru că de obicei delirul n-are un nume de farsor notoriu la autor, e dat mai departe, trimis de colo-colo, se spune că „sună bine” și „nu ce frumos” – chiar dacă deseori nu e frumos, e ori un nimic în cuvinte elegante, ori o prostie în cuvinte elegante.

Nu mă înțelegeți greșit: nu cred că e o problemă să fii feminină și tradițională, e ok să te simți femeie și să te porți ca o adevărată doamnă de la început de secol XX, dacă asta te face să te simți bine. Dar mi se pare că a fi fraiera oricui are floricele în cap nu ajută la nimic.

Jocurile pe calculator IV: Femeile la tastatură

Sun, 18 May 2014 11:25:55 +0000

[][1]

Jucând Portal

M-am tot gândit și am ajuns la concluzia că habar n-am de ce nu s-ar juca femeile pe calculator, în afara faptului că „tradițional” nu se joacă.

Teoretic „se știe” că jucătoarele sunt la fel de rare ca perlele și la fel de neobișnuite ca șerpii cu două capete. Există legende că ar exista, dar cu puține excepții nu prea ai șanse să le vezi. Doar că de fapt statisticile nu confirmă miturile. Aproape deloc. 45%-47% din persoanele care se joacă pe calculator sunt femei, ceea ce înseamnă că bărbații au o majoritate „covârșitoare” de 53%-55%.

Și în viața reală știu tipe care se joacă. Poate că nu sunt la fel de prinse de jocurile de acțiune și de ultimele jocuri care au ieșit pe piață -- sunt singura tipă pe care o știu care împușcă tancuri cu multă încredere -- dar le prind jucând, discret, câte un joc de strategie, un joc de artă gen Botanicula, un Kingdom of Loathing. Când eram prin gimnaziu parcă jucam Age of Empires II și o prietenă făcea la fel și când mergeam în copilărie să stau peste noapte la amica R. jucam Wacky Wheels cu o dăruire extraordinară.

V-aș oferi statistici despre gamerițe în România și ce tipuri de jocuri preferă, dar n-am reușit să găsesc așa ceva. Am găsit, în schimb, tone de articole în care bărbații erau sfătuiți să nu le povestească femeilor ce jocuri joacă la prima întâlnire, articole despre femeia perfectă și înțelegătoare care știe că el se joacă și nu-i reproșează faptul, articole traduse și vorbind foarte relevant despre gamerițe din alte părți de parcă ar fi fost de la noi, un forum în care o tipă era extrem de supărată pe femeile jucătoare -- citez:

vi se pare normal ca o femeie sa se joace ore in sir (inculusiv week-end, servici) pe calculator jocuri din acelea de strategie, cu misiuni complicate, destinate in mare masura barbatilor? Mie personal mi se pare ca nu e o activitate pt o femeie,

...și tot așa. (bănuiesc că dacă un bărbat se joacă ca disperatul în detrimentul a orice altceva e mai ok?...) Stereotipuri da, informații nu. De ce nu mă miră?

Din experiența mea și uitându-mă la altele cum s-au apucat de jucat, e relativ simplu să convingi o femeie să pună mâna pe jocuri. Pentru că jocurile sunt faine, iar femeile nu sunt extraterestre ca să „nu înțeleagă” ceva. Totul e să găsești ceva care să-i placă, un joc cu o poveste solidă, destul de simplu ca să nu fie curba de învățare prea rapidă -- și în care să nu fie nevoie de o acuratețe deosebită în mișcări. Asta pentru că nu iei un începător, indiferent de sex, ca să-l faci lunetist într-un joc în cu împușcături, dar fără poveste, că n-o să nimerească nimic și o să se plictisească repede. E exact același lucru tautologic, dar se pare că nu și la mintea cocoșului, pe care-l spuneam și legat de cărți și filme: ca să ajungă să-ți placă un lucru, trebuie să găsești ceva plăcut la el. (și la experiență: nu cred că sunt prea mulți oameni cărora le place să fie luați de sus și bătuți la cap că nu fac ce trebuie, sau nu fac destul de repede, sau după 10 secunde nu au înțeles încă tot)

Jocuri bune pentru începători și începătoare sunt, cred, Amnesia, pentru cei cărora le plac filmele/poveștile de groază, sau Portal pentru cei cărora le place să găsească soluții și să se învârtă de colo-colo ca să găsească soluții ingenioase. Seria Monkey Island mi-a plăcut la vremea ei din cauza poveștii și a umorului. Pentru tipe aventuroase care au o înclinație mai mare spre acțiune și toate cele, ultimul Tomb Raider (2013) e bun. Și jocurile de strategie sunt mișto. Depinde de persoană ce înclinații are pentru că nu există răspunsuri universal-valabile. Există așa-numite „jocuri pentru femei”, care sunt de obicei niște chestii roz și sforăitoare pe care le evit ca pe sfeclă roșie și pe care nu le-aș recomanda.

În principiu: te gândești care sunt cele mai mișto chestii pe care le-ai jucat vreodată și le recomanzi pe alea, mai ales dacă sunt și pe direcția persoanei. Nu e mare filozofie decât, bineînțeles, dacă ești glumeț.

Cred că noi n-avem decât glumeți pe net. Alții au articole despre cum atragi pe cineva nou către jocuri care sunt scrise chiar cu intenția de a aduce pe cineva nou în lumea jocurilor, noi avem persoane care fac bancuri despre scăpat de gura ei și despre curățenie. O să fac la un moment dat câteva bancuri proaste în revers ca să demonstrez că sunt proaste, dar puțin mai încolo și nu în articolul ăsta.

Continuăm. Deci, femeile sunt prezente, dar destul de nevăzute – și nu e greu să atragi una către jocuri decât dacă e chiar supărată pe ele, n-are afinități absolut deloc, sau dacă ai feștelit experiența enervându-te că nu se prinde suficient de rapid.

Mai e o chestie legată de femei și jocuri, de care nu te ciocnești când te apuci de jucat, sau pe care poți să n-o prea remarci dacă te învârți doar în anumite cercuri: reprezentarea femeilor în jocuri, care e un subiect destul de disputat. O dată că statisticile spun că nu prea sunt personaje principale de sex feminin prin jocuri, și pe urmă pentru că femeile pot să ajungă să arate cam așa:

De ce nu joc cu îngerița din seria Sacred.

Nu e o chestie mereu valabilă – sunt jocuri în care femeile nu sunt bombe sexy (Alice: Madness Returns îmi sare în minte). Sunt jocuri, gen seria Tomb Raider, care au mai redus din lipsa de realism a formelor feminine (da, Lara Croft a ajuns la dimensiuni umane), sau care poate că nu mi s-au părut la fel de sexiste prin comparație cu vezi-poza-de-mai-sus.

Alte probleme? Uneori reclame stupide (și alt exemplu), alteori am auzit de probleme în comunitatea de gameri („jucător” și „misogin” nu sunt două chestii care se exclud una pe alta) și am înțeles că nici în companiile în care se produc jocuri nu e tocmai roz viața programatoarelor. Dar sunt persoane care încearcă în mod activ să facă lumea mai bună într-un fel pozitiv și creativ. Ceea ce e excelent.

E un subiect pe care nu mă simt în măsură să-l explorez în adâncime, pentru că nu joc foarte mult și nici foarte multe, nici nu sunt în comunități de gameri și n-am studiat nici industria în profunzime… dar e un subiect care există.

Până una-alta, mă duc să mai plimb un asasin printr-o Veneție care arată splendid.

Bărbați încurcați, ING și marketing.

Wed, 20 Nov 2013 08:44:29 +0000

Scepticism în fața feminității

Fri, 18 Oct 2013 11:09:43 +0000

După ce au făcut mișto de Otravă, Dorin și Vali Petcu au link-uit către un articol despre greșelile femeilor în relații. Ceea ce e ok, dar la fel cum ei au antene speciale pentru captarea bullshitului masculin generator de lacrimi și ațâțător de sentimentalism, am și eu antene speciale pentru captarea bullshitului feminin generator de hotărâre de a-ți schimba viața și a deveni mai bun/ă.

Faza cu articolul respectiv e că are în mare parte dreptate, doar că greșește cam în aceeași măsură. Spune „femeile așa-și-pe-dincolo.” Și informațiile din „așa-și-pe-dincolo” sunt în general corecte, dar implică lucruri care nu sunt neapărat la fel de valabile.

O întrebare peste care am dat într-o carte de chestii budiste acum prea mult timp ca să-i mai știu sursa:

Doi prieteni mergeau pe stradă. Niciunul nu avea umbrelă. Unul dintre ei nu a fost udat de ploaie. Cum e posibil?

Auzi o grămadă de răspunsuri la întrebarea asta: că unul a mers pe sub streșini, celălalt nu. Unul avea pelerină de ploaie, celălalt nu. Etc. Nu prea apare nimeni care să zică „Nu ploua; faptul că unul n-a fost udat nu înseamnă că celălalt s-a udat.” E un răspuns destul de stupid, pentru că știm cu toții că dacă celălalt nu s-ar fi udat formularea ar fi fost diferită. Dar merită ținut minte skepsisul pentru situația de acum.

Faptul că un grup restrâns are o proprietate nu înseamnă că un grup mai larg nu are aceeași proprietate. Faptul că primim informații doar despre grupul restrâns nu spune nimic despre grupul mai larg.

1. Diferența majoră dintre bărbați și femei e că folosim termeni diferiți

a. Femeia care nu vorbește

Articolul spune:

Femeia greseste intr-o relatie atunci cand crede cu tarie ca telepatia chiar functioneaza si se asteapta ca el sa o inteleaga fara ca ea sa comunice deschis, direct, fara invaluiri mesterite sau manipulari lacrimogene.

Corect. Uite o mostră de discuție:

A: Dacă m-ai iubi cu adevărat, ai ști de ce am nevoie.
B: Tu crezi că eu citesc ce e în capul tău? Vorbește și vedem dacă pot rezolva.
A: Ar trebui să poți să-ți dai tu seama.
B: De unde? Gândim diferit, tu știi mai bine ce vrei tu. Încearcă să te prinzi, îmi zici și…

Dacă zicem că A e femeie și B e bărbat, e clar că A e femeia neînțeleasă care nu știe ce vrea și B e bărbatul rațional care încearcă să rezolve problemele prin gândire. B ar trebui să ghicească ca dovadă a iubirii.

Întâmplător, B sunt eu și A e un ex care mi-a mâncat nervii pe pâine. Eu trebuia să mă prind datorită „intuiției mele feminine” și a inteligenței mele emoționale superioare. El nu trebuia să vorbească pentru că toată lumea știe că bărbații nu comunică foarte mult și au dorințe simple și clar de înțeles.

Avem cuvinte diferite pentru același fenomen. Bărbații trebuie să „deducă” ce vor femeile, femeile trebuie să „intuiască” ce vor bărbații. Femeile nu vorbesc deschis pentru că stau prost cu rațiunea și logica, bărbații nu vorbesc deschis pentru că stau prost cu comunicarea și cu înțelegerea propriilor nevoi.

Vă bateți joc de mine. E aceeași chestie. Cine nu vorbește și nu explică riscă să fie neînțeles, asta e tot. Cine te cunoaște și/sau seamănă cu tine ca structură poate să ghicească ce-i cu tine din câteva gesturi sau reacții.

Reformulăm din articol: Bărbatul greșește într-o relație când se bazează prea tare pe intuiția femeii și se așteaptă ca ea să-l înțeleagă fără ca el să comunice deschis, direct, fără ca el să explice.

Da, bărbații folosesc mai rar manipulările lacrimogene. Cultura din care facem parte îi învață să nu explice pentru că femeile nu sunt interesate de chestii tehnice sau sporturi și nu percep diverse aspecte ale bucuriilor masculine. Rezultat?… Îmhî.

b. Femeia care vrea să fie slujită.

Articolul spune:

Femeia greseste intr-o relatie presupunand ca el exista in viata ei pentru a-i rezolva ei problemele.

Corect. Și bărbatul greșește într-o relație presupunând că ea o să-i curețe toată casa și o să gătească, că femeile sunt moarte după așa ceva. Și apoi o să-l susțină mereu când are probleme la servici, când suferă, când are un conflict cu cineva.

Ambele direcții, doar că iar îi spunem altfel.

c. Femeia care speră și iartă

Femeia greseste intr-o relatie atunci cand exagereaza cu speranta si cu iertarea.

Pentru că niciodată nu s-a întâmplat ca o femeie să-l înșele, să-i toace banii, să-i promită că nu mai face și să o ia de la capăt. Sunt oameni care au prea multă răbdare și oameni care au prea puțină. Educăm fetele și băieții în stiluri diferite, să accepte chestii diferite și să ignore chestii diferite. Și între anumite limite lumea iartă și speră.

d. Femeia care se teme de vulnerabilitate

Femeia greseste intr-o relatie refuzand sa negocieze nevoile ei reale, pentru ca ii este teama de ridicol si de penibil, si de fapt, pentru ca ii este teama de vulnerabilitate.

Ceea ce bineînțeles nu se întâmplă niciodată la bărbați. Bărbații nu se tem să fie vulnerabili. Își exprimă cele mai ascunse și ciudate dorințe din prima clipă pentru că nu au nicio problemă să fie ridicoli sau penibili.

2. Scepticismul meu în fața feminității

În momentul în care aud de „inteligență emoțională superioară” și de „roluri diferite, daturi biologice si psihice diferite”, încep să mă sustrag din zonă.

Oamenii nu sunt rigizi, ci se adaptează la mediu, își învață comportamentul de la ceilalți, sunt educați într-o direcție sau alta. Cei care susțin „rolurile diferite” și „daturile biologice diferite” sunt cei care-mi spun că sunt chestii care trebuie lăsate pentru „băiețași”, pentru că noi suntem „fetițe” și nu ne ocupăm de așa ceva. De exemplu de calculatoare, jocuri, știință, logică, reparat chestii prin casă. „Fetițele” învață să coasă și să gătească, au grijă de copilași, iubesc bebelușii etc.

Eu vin din altă lume, în care chestiile astea nu sunt un dat de la natură. Maică-mea repară și meșterește la 60% din chestiile din casă cu scotch (pentru că e arhitect). A învățat cum să facă asta de la tatăl ei, care făcea tot felul de chestii cu leucoplast (pentru că era doctor). Dacă ai talent la științe exacte, te ocupi de ele. Dacă ești pe direcția umanistă, faci chestii umaniste. Când vrei ceva, vorbești. Nu am crescut cu ideea că o femeie trebuie să X, Y, Z, sau că un bărbat trebuie să C, B, A. Când mama era mică, familia mânca în mod regulat la cantină pentru că bunicul era de părere că dacă poate să o scutească pe bunica de o grijă în plus, de ce să n-o facă?

Femeia greseste intr-o relatie neintelegand ca femeia si barbatul nu sunt egali.

Femeia și bărbatul sunt egali. Faptul că eu nu am nicio tragere de inimă să spăl vase nu cântărește mai puțin decât faptul că tu nu ai nicio tragere de inimă să speli vase. Chiar dacă eu sunt femeie și tu nu. Nevoia ta de singurătate nu cântărește mai mult decât nevoia mea, chiar dacă tu ești tip și stereotipul zice că ai nevoie de spațiu.

A, că nu sunt identici. Păi, eh, normal. Într-o relație de orice fel n-o să găsești persoane cu aceleași cerințe și necesități. Și între prieteni, unul vrea ceva, celălalt vrea altceva. Până la urmă te pui de acord ce și cum. Unul simte nevoia să asculte, celălalt să vorbească. Unii te duc să faci tot felul de chestii interesante, alții vor să stai cu ei prin cafenele. Avem nevoi diferite ca oameni, stiluri diferite, abordări diferite. Nu pentru că suntem sexe diferite, ci pentru că suntem oameni diferiți.

Adeptele „feminității” vor să reducă totul la o mare scindare între femei și bărbați, când de fapt scindarea există, doar că nu e atât de clară și imuabilă; și nu e o chestie declarat biologică cât e una culturală și educațională.

Adeptele astea alea „feminității” (și reversul masculin al medaliei) sunt unul dintre motivele pentru care cele două sexe comunică ca naiba. Pentru că diferența e întreținută, hrănită, ațățată cu chestii gen „cele două sexe sunt diferite și au necesități diferite”. În loc să comunici cu celălalt de parcă ar fi o persoană adevărată, activezi stereotipul. Nu mai asculți ce zice, ci „știi tu” ce și cum. Te uiți la dovezile pro-stereotip, sau chiar le cauți, fără să bagi în seamă ce nu prea bate.

După care te miri că ești nemulțumit.

Egalitate pentru sexe! Obiectificați bărbații!

Thu, 01 Aug 2013 18:15:17 +0000

De atâta amar de vreme feministele ne-au obișnuit cu criticile lor împotriva pornografiei, împotriva reclamelor în care se speculează atractivitatea corpului feminin și împotriva altor zone în care femeia e privită mai degrabă sub formă de corp decât sub formă de ființă. Răspunsul lor: „Nu mă obiectifica!”

Răspunsul meu? „Lasă-mă să te obiectific.”

[][1]

Nici nu știți câte chestii Playwitch/Draco Malfoy sunt pe lumea asta

Pentru că atracția pentru corpul altcuiva probabil n-o să dispară niciodată. Pentru că probabil că vom continua să ne punem ca wallpaper sau în alte locuri poze mișto cu corpuri mișto. Pentru că putem merge la nesfârșit cu „nu mă obiectifica”, dincolo de punctul în care atracția intră între limite acceptabile.

Problema poate să devină una de echilibru, de înțelegere și respectare a limitelor.

Încă o poză cu lipsă acută de haine, ca să fie pe aici. Oricum probabil că unii au sărit direct să se uite la poze. Un tip desenat de o tipă, o tipă legată într-o poză artistică, un tip într-o poză mică și destul de neclară, dar atrăgătoare în mod interesant (o fi părul lung)…

Unde eram? A, da.

Problema nu e obiectificarea în sine, aș zice. Am petrecut destul de multe ore admirând forme masculine cu o privire cât se poate de feminină (în sensul de „female gaze”, a se compara cu „male gaze” din teoria feministă), ca pe urmă să-mi văd de treaba mea.

Problema e când rămâi blocat în a privi pe cineva ca pe un obiect de frumusețe sau atracție. E când îți pierzi capacitatea de a înțelege că atracția ta pentru cineva intervine în bunul curs al vieții aceluia. Când deranjezi persoana, când o reduci la o singură dimensiune, când nu ești în stare să-ți amintești că e posibil să fii nepoliticos, să jignești, să agasezi, să iei de sus prin ceea ce tu consideri „normal”. (de fapt asta e și problema feministelor, dar interpretarea ei ajunge și unde n-ar trebui să ajungă în înțelegerea populară – adică ideea de obiectificare a fost preluată aiurea de societate în ansamblu)

Dar să încercăm oare să oprim tendința bărbaților de a fi atrași de corpul femeiesc? Sau să acceptăm că și bărbații pot fi obiectele dorințelor feminine? Că și ei pot fi puși pe afișe, desenați, fluierați admirativ, transformați în fantezii?

Chestia asta se întâmplă deja. Fanele (bineînțeles, cine altcineva?) au strigat pline de încântare la concertele Beatles (deși era destul de inocentă treaba pe atunci), au început să-și deseneze starurile, să scrie despre personajele masculine care le-au atras. Azi au cele mai stranii fetișuri.

[][2]

Loki x Loki, the Avengers (nici pe departe cea mai mare ciudățenie pe care am văzut-o desenată/scrisă de o tipă)

Și ce să vezi? E perfect ok să le ai. E perfect ok să vezi sexul opus sau sexul tău printr-o perspectivă a dorinței, a privirii sexuale, a plăcerii de a vedea trupul mai mult decât persoana care-l ocupă – atâta timp cât revii totuși la o viziune în care persoana contează, în care indiferent de atracția pentru corpul dorinței, persoana care îl deține e tratată cu respect. În care faci diferența dintre imaginile din capul tău și cele din realitate, în care îți dai seama că deși tu poate îți imaginezi în ultra HD diverse scenarii, ele nu au legătură cu situația concretă în care te afli.

Cu alte cuvinte, dacă tu crezi că o tipă de pe stradă arată bine și ți-ar plăcea să ai o legătură de vreun fel sau altul cu ea, asta e una. Dacă tu te duci la tipa de pe stradă despre care nu știi nimic și îi spui, „Hai să te scot la cafea, păpușa,” e cu totul alta. Din păcate inegalitatea dintre bărbați și femei e clară aici: aproape că nu știu nicio femeie care să nu fi fost fluierată, claxonată, strigată, urmărită sau alte lucruri care s-o pună într-o ipostază aiurea; dar nu știu niciun tip care să fi fost fluierat, claxonat, urmărit pe stradă de o femeie necunoscută, sau strigat, „Hei, păpușoi, hai la o cafea, eeeee?”

Obiectificarea în stilul ăsta, e redundant de zis, n-ar trebui să apară de nicio parte.

[][3]

Abarai Renji, Bleach

Deci ideea ar fi dublă:

Realizarea faptului că și femeile au dreptul să obiectifice (și că bărbații merită obiectificați în anumite contexte)
Renunțarea la obiectificare în momentul în care intrăm în zona de realitate și ieșim din zona de fantezie.

Obiectificarea e ok, dar are spațiul ei de desfășurare, unde ar trebui să rămână.

P. S. Pentru fane în acțiune, vezi mai jos. Distracția începe de pe la 0:58, când o tipă spune cu foarte multă expresivitate cuvintele: „Oh my God!”

Atenție la strigături de fane (și la faptul că strigatul se petrece între anumite limite – nu se apropie de scenă, nu strigă nimic denigrator sau aiurea):

Femeia e o creatură superioară

Wed, 10 Jul 2013 13:41:00 +0000

Femeia e o creatură superioară. Dă dovadă de empatie şi de înţelegere, de blândeţe şi bunătate, uneori chiar de înţelepciune şi iubire. Femeia poate însă să şi mintă, să înşele, să manipuleze şi să se răzbune şi să facă câte şi mai câte alte astfel de răutăţi.

Cam ca bărbatul, de altfel, care e şi el o creatură la fel de superioară pentru că face parte din fix aceeaşi specie. În comparaţie cu cimpanzeii şi delfinii, oamenii sunt uniformi şi greu de distins, în comparaţie cu paramecii e aproape absurd să vorbeşti de diferenţe importante între oameni.

Aşa că dintr-o perspectivă a umanităţii în general, sunt prea puţin impresionată de chestiile despre femei pe care le întâlnesc pe toate drumurile. Sunt chiar cinică. Sunt cinică în ce priveşte trecutul la cratiţă (deşi mă descurc chiar bine la cratiţă, graţie unei pasiuni pentru mâncare şi a necesităţii de a mi-o face singură), cinică în ce priveşte capacităţile superioare ale femeii în ale cusutului sau ale curăţeniei (prietenii ştiu de ce) şi cinică şi în ce priveşte splendidele calităţi ale femeilor.

Femeile sunt, în general, ceea ce se fac. Te naşti pe lume cu nişte atribute, cu nişte ocazii şi pe urmă te clădeşti ca om – cum poţi, dar şi cum vrei. Nu ar fi fost de exemplu totalmente exclus la nivel de posibilităţi să-mi folosesc calităţile pentru marketing (cum mi-a sugerat maică-mea vitregă), pentru a preda în şcoală (am talent, am înclinaţie, dar n-am chef de sistem) sau să-mi folosesc un cu totul alt set de calităţi pentru a convinge bărbaţii să mă întreţină (am avut şi exemplul pe viu „Vai, dragă, nu-mi iei şi mie o poşetuţă Gucci, că eşti singurul care a primit ceva azi noapte”, dar recunosc că cel mai tare m-a perplexat faptul că tipa ştia ce primiseră cei din jur; nu sunt sigură că exemplul nu m-ar fi putut determina să-mi folosesc un alt set de calităţi ca să mă fac Jane Bond).

Citate gen „Femeile sunt un izvor de înţelepciune a inimii” nu mă dau pe spate pentru că denotă o generalizare menită să te facă să te simţi bine fără să mişti un deget. Dacă femeile sunt aşa de superbe şi tu eşti femeie, atunci… Atunci poţi să te relaxezi pe plajă cu un mojito. Nu trebuie să faci ceva cu viaţa ta, nu trebuie să vrei mai mult, să te străduieşti să atingi ceva pentru tine. E destul să fii femeie.

Piedestalul celor care cred în feminitate ca adevăr, ca superioritate feminină nu e un loc de unde să tronezi ca o femeie superioară. E o închisoare personală, e un premiu de consolare, e o chestie pe care ţi-o spui când n-ai altceva mai bun de care să te bucuri. Uneori poate chestiile de genul ăsta prind bine (nu ştiu, poate ai vrut să-ţi repari calculatorul, ai eşuat lamentabil şi ai nevoie de un substituent de ciocolată care să nu îngraşe), dar de cele mai multe ori nu sunt nici pe departe folositoare. Pentru că nu mai faci altceva. Pentru că în loc să obţii ceea ce vrei preferi să te faci că ai deja tot ce-ţi trebuie.

Sunt acuzată uneori de feminism şi de supărare pe valorile tradiţionale feminine – mai ales când râd pe sub mustaţă de femeia dătătoare de dragoste, de mama al cărei scop în viaţă e iubirea de copii a citatelor răs-citate. Prefer să mă gândesc că sunt cineva care crede că merită să-ţi faci viaţa cum o vrei tu – nu cum ar fi mai simplu să o laşi, nu cum o văd alţii şi poate că ar fi bine.

Şi, mă rog, ok. Prefer să mă gândesc la femei ca fiind capabile de mai mult decât complacere în citate pentru că fac parte din aceeaşi specie cu bărbaţii. Cea umană. Care poate face destul de multe.

Astăzi, sensibilitatea mea…

Fri, 19 Apr 2013 17:59:25 +0000

Inspirată de atâtea și atâtea și atâtea bloguri scrise de femei, pentru femei, cu femei, despre femei și [alte prepoziții] femei, mi-am dat seama ce lipsește de pe blogul meu!

Lipsesc:

Rețetele culinare. Am menționat doar un sushi cu somon, pentru că e sushi cu somon, fir-ar el să fie. E și sushi, are și somon. Ce poți să vrei mai mult de la o mâncare?!
Chestiile legate de cosmetice și machiaj. E drept, nu vreți să vă dau eu sfaturi legate de astea. Pot să număr pe degete dățile în care m-am machiat și singurul meu avantaj în lumea cosmeticelor e că știu ce înseamnă „exfoliant” și că o cremă de noapte intră mai greu în piele. În rest, geluri, loțiuni etc… Ar trebui să caut pe bloguri.
Modă/haine. Cine mă știe, știe de ce nu. Cine nu mă știe… pentru că mă îmbrac după toanele în care sunt. De cele mai multe ori, toanele mele insistă să nu-mi bat capul. Foarte rar insistă altceva.
Chestii despre iubire. Ok, hai să nu zicem că n-am spus chestii despre iubire: iubirea e chestia aia care se întâmplă între două, mai multe, sau mai puține persoane, și conduce la un comportament modificat față de comportamentul inițial. Detaliile depind de la caz la caz, precum și definiția cuvântului, ceea ce în general creează multă confuzie și multe dezamăgiri. Din păcate, generează și multe inepții.
Despre sex și modul în care feminitatea mea manifestă sexualitatea. De multe ori femeile care-și dau numele folosesc cuvinte mai voalate, dar eu sunt mai pe șleau. Filozofia mea personală a sexului: ceea ce altuia îi place, fă-i – în limitele legalității, fizicii și moralității (pentru o valoare dată de moralitate și legalitate). The end.
Despre diverse chestii, care sunt menite să arate sensibilitatea, eleganța și drăgălășenia autoarei. Hmm. Nix. N-am ce să scot din mine. Sau stai. Îmi plac pisicile, se pune la socoteală?
Despre cum femeile nu știu să fie femei. Mă tem că am o problemă conceptuală aici: ce e, în cele din urmă, feminitatea? Am întrebat odată un bărbat, care mi-a răspuns, „Feminitatea e acea caracteristică de a fi feminină.” Și cam acolo am rămas cu definiția. Așa că nu am păreri aici.

Am ratat ceva?