Film on Roxana-Mălina Chirilă

Kaufland, termoscanarea și yoghinii

Fri, 22 May 2020 13:08:37 +0000

Am auzit că unul dintre scandalurile curente este „scandalul termoscanării de la Kaufland”. Mai exact, în Sectorul 5, un individ și soția lui au mers la cumpărături, au refuzat să li se ia temperatura, și s-ar fi lăsat cu tipul bruscat de poliție și lovit la cap.

Iată individul:

Motivul pentru care s-a ajuns în situația asta e, conform lui și soției, pentru că li se încalcă drepturile cetățenești și se realizează asupra lor acte medicale interzise prin codul penal.

Din punctul meu de vedere, s-a ajuns în situația asta pentru că s-au dus chitiți pe scandal și vor să întărâte și restul lumii să se revolte.

Clipul video cu toată povestea (sau, mai exact, cu aproape toată povestea) a fost pus pe Youtube aici:

Hai să facem un pic de analiză pe clip, ce ziceți?

Rezumatul clipului

**În primul rând, ce conține: **

Titluri și explicații pe ecran – începe cu „TERMOSCANAREA LA ROMÂNI – ABUZURI ȘI ILEGALITĂȚI LA KAUFLAND”, dar conține și citate din Constituție și din legi și învățăminte valoroase.
O parte din el e un interviu filmat noaptea într-o parcare, în care Sorina (jurnalist) și Doru (specialist TS) povestesc ce li s-a întâmplat; ni se spune că filmarea e făcută pe 19 mai la ora 22. Doru spune că aventura de la Kaufland s-a întâmplat în jurul orei 17.
Cealaltă parte, intercalată, constă în filmări ale incidentului de la Kaufland.

Ce se întâmplă:

Soțul (Doru) și soția (Sorina) merg la Kaufland (0:40).
Sorina explică că luarea temperaturii e un act „intim” medical, nu orice act (0:45), deci trebuie o cameră specială; paznicii nu au voie să ia temperatura.
Se formează un mic grup de lămurire (1:50)
Vedem niște oameni opriți la intrarea în Kaufland. Unii se ceartă cu paznicii. Între timp, o auzim pe Sorina invocând Constituția și legile. (2:00)
Titluri pe ecran. Citate din constituție și legi. (3:18)
Paznicii continuă să se certe cu potențiali cumpărători.
Înapoi în parcare, seara. Sorina ne povestește despre legi (5:50).
Înapoi la Kaufland. A apărut poliția (6:59). Sorina zice, „Aici, noi suntem”.
Tăietură de montaj (7:09).
Se ceartă cu polițistul să se legitimeze – „Am mai câștigat un proces cu secția 24 exact pe purtatul uniformei”.
Altă tăietură de montaj (7:24).
Polițistul îi pune mâna pe umăr și îi face semn să se care.
Altă tăietură de montaj (8:01).
Sorina își dă data nașterii. Polițistul îi explică Sorinei obligația lui, conform legii (8:42)
Camera se întoarce. Cameramanul spune, „A mai venit un echipaj. Două echipaje.” (9:03)
Tăietură de montaj.
Ilustrație cu un afiș de la Kaufland despre obligativitatea de a purta mască și faptul că, pentru sănătatea tuturor, nu sunt admiși cei cu temperaturi de peste 37,3 (9:07).
Înapoi în parcare (9:10). Doru ne spune că spiritele s-au încins și a venit poliția. Sorina zice că poliția a fost chemată pentru altcineva. Doru ne spune că au vrut s-o ia pe Sorina la secție, iar Doru s-a opus, a refuzat să fie încătușat pentru că „nu înțelegea ce se petrece”.
Înapoi la Kaufland. Cei doi sunt luați oarecum cu forța de poliție (9:55). Un tip, probabil martorul cu părul alb care vorbește și la 8:13, zice ceva gen, „Pe ei îi știu” sau „Păi eu știu”, apoi „Dar n-am cum s-o opresc”. Cameramanul: „[neinteligibil] gata, la revedere”. Polițiștii încearcă să-l forțeze pe Doru să lase mâna moale ca să i se pună cătușe (10:00-10:32). Doru se opune. Apare altă mașină de poliție, cu sirena pornită (10:35). Îl iau pe Doru, îl pun pe jos cu forța, îi pun cătușe (10:55). Apoi, cu Sorina și martorul într-o mașină de poliție și Doru în alta, pleacă.
Înapoi în parcare (11:55). Doru și Sorina spun că au fost duși la poliție, au primit o amendă. Doru e rănit la cap de la căzătura pe asfalt. Cameramanul îi întreabă cât e amenda și pentru ce (12:37). El a luat o amendă de 1000 de lei și una de 500, ea a luat o amendă de 1500, un avertisment și încă 1000 de lei. Cameramanul: „Și asta pentru ce? Doar pentru faptul că…? Toată treaba asta a plecat de la ce?” (12:48). Sorina se lamentează că n-au fost ascultați.
Titlu: „20-05- 2020 – În urma protestelor clienților cu privire la operatiunea de termoscanare la intrarea în magazin, conducerea Kaufland a renuntat la procedeul ilegal de control al temperaturii.” [sic] (13:00)
Titlu: „Atunci când oamenii sunt uniți în cuget și simțire și iau atitudine împotriva abuzurilor și a oricaror încalcari a drepturilor și libertatilor lor, Adevarul și Dreptatea înving întotdeauna” [sic] (13:17)

Analiza clipului

În primul rând, hai să începem cu ce e absolut evident.

Clipul nu a fost pur și simplu filmat accidental și postat pe Youtube, ci a trecut evident printr-o fază de montaj. Avem titluri, avem un interviu intercalat cu ce se întâmplă în parcare, avem tăieturi la montaj și în cadrul scenelor, de exemplu la 7:09, 7:24, 8:01. Crearea lui a fost o decizie conștientă și a implicat ceva muncă.

Dramatis personae

Lucrul ăsta e cu atât mai evident cu cât persoana care filmează e George Adamescu, omul care a și urcat clipul pe Youtube.

Pentru că cei de la ziarul Adevărul sunt atât de prost plătiți încât „documentarea” lor se bazează pe cititul comentariilor de pe clipurile lor de Youtube, au mirosit faptul că acolo e un scandal regizat, dar l-au identificat prost pe Adamescu.

Spun ei așa:

Filmul este publicat pe canalul de YouTube al regizorului George Adamescu, care este şi protagonist, alături de soţie, al scandalului.

Fals. Se pare că Antena 3 are mai mult profesionalism, când nu e ocupată să facă politică, și îi identifică așa:

Personajele sunt: Doru Ștefanache, expert TS, Sorina Ștefanache, jurnalist și Tiberiu Galambos, reprezentant al Asociației Civică Dreptatea.

Pot să confirm că cel care filmează e George Adamescu, pentru că îl știu personal și îi recunosc vocea. Ăsta e omul (poză de pe Facebook):

Ăsta e Doru Ștefanache (poză de pe LinkedIn):

Deci seamănă, dar nu răsar.

De ce contează? Pentru că George Adamescu este regizor de film. A terminat facultatea Hyperion. Este cursant al școlii de yoga MISA și a făcut mai multe filme despre Gregorian Bivolaru, printre care „Pentru tine” (apare ca „Grieg” pe Wikipedia) și colajul de poze cu muzică „Amintiri din absolut”. Pe partea de activism, a făcut și „Prețul aurului – Roșia Montană”.

E unul dintre oamenii destul de puternic implicați în Mișcarea de Integrare în Absolut și a făcut inclusiv filmul „În căutarea adevărului”, care văd că a fost preluat fără autor pe canalul de Youtube pe care l-am găsit.

Altfel, a mai lucrat la diverse reality show-uri din România.

Tiberiu Galamboş e președintele Asociației Civice Dreptate, care, conform prezentării:

Militeaza pentru Drepturile Omului in viziunea specifica deschiderii mileniului 3 si a dezvoltarii economico-sociala. Promoveaza valorile cutural-spirituale autentice ce sunt strins legate de traditiile noastre ca popor prin campanii de constientizare a manipularii sistemanice care se face prin mass-media si a distrugerii valorilor noastre autentice, prin inlocuirea lor cu surogate, kitch-uri si aspecte sau elemente diabolice.

Pe lângă asta, e (sau a fost?) cursant MISA și a mai fost implicat în scandaluri, de exemplu în 2013 când a intrat fără bilet la Sarmisegetusa ca să mediteze, după care a fost scos cu jandarmii de acolo. A mai activat legat de vaccinuri, cipuri și alte alea.

Sorina Ștefanache e posibil să fi semnat o petiție pentru susținerea lui Gregorian Bivolaru. E posibil să nu fie aceeași persoană, dar există o Sorina Ștefanache pe LinkedIn care e voluntar la Asociația civică „Dreptate” și care a terminat psihologia, unde și-a dat licența în meditație.

Ca notă, MISA e foarte pasionată de politica curentă și de conspirații. Yogaesoteric, unul dintre site-urile Mișcării, este plin de conspirații, tratamente minune, anti-vaccinuri, masoni șamd. În general, dacă există vreo știre cu conspirații pe o rază de 10.000 de kilometri, Yogaesoteric o preia.

Clipul în sine

Eu, când mă duc la magazin, nu mă duc cu cameramanul după mine. Voi?

Dacă filmarea ar fi fost făcută accidental, filmul evenimentelor ar fi cam așa:

George Adamescu, regizor, pleacă de acasă din Pantelimon, merge la Kaufland Ferentari (deși sunt multe alte hypermarketuri la care ar putea merge) și se pune să filmeze intrarea.
Întâmplător, pe acolo e și Tiberiu Galamboș.
Întâmplător, apar în zonă niște oameni care încep să se certe cu paznicii.
Întâmplător, se ceartă așa de tare încât sunt luați la Secția 24 de poliție, cu Tiberiu Galamboș, care se oferă întâmplător să meargă ca martor.
George Adamescu decide să urmeze subiectul, îi găsește pe ăștia doi oameni pe care i-a văzut întâmplător, și în mai puțin de 5 ore, le ia un interviu în parcare.
Până a doua zi, face montajul și pune clipul pe net.

Mda, nu prea. Cam pare clar că oamenii se cunosc între ei. Se duc împreună la Kaufland, probabil știind că o să urmeze un scandal. Cum poți să știi sigur că vine scandalul? Îl cauzezi tu.

Cei de la Kaufland spun că George Adamescu a venit cu camera și că cei implicați aveau microfoane. Acuma, nu pot să le văd microfoanele foarte bine, dar văd un zoom dramatic făcut pe o mașină la 11:30, deci e posibil să fi fost o cameră, naiba știe.

Bun. Ziceam nu demult că, atunci când e vorba de știri, trebuie să pui câteva întrebări-cheie, de exemplu, cine îți dă informația, care este informația, ce înseamnă și, mai ales, _ce _nu înseamnă.

Acum, fiți atenți. Din clip lipsesc momente-cheie. Avem o albă-neagră cu informații.

Mai exact, vedem următoarele:

Sorina spunându-i paznicului că nu e ok să-i ia temperatura.
Alți clienți certându-se cu paznicii, în timp ce Sorina vorbește constant pe fundal și invocă legi.
Vine poliția.
Sorina spune că ei sunt cei vizați.
Sorina spune că a câștigat un proces contra Secției 24.
Sorina se legitimează.
Un polițist încearcă s-o convingă să plece.
Vin alți polițiști.
Doru e luat cu forța.
Doru e rănit.

Ce **NU **vedem:

Cum escaladează situația.
Cum se cheamă poliția.
Cum se cheamă alte echipaje de poliție.
Timpul real petrecut acolo.

Doru ne spune că „spiritele s-au încins”, dar nu vedem asta pe cameră. Presupun că George Adamescu a cam filmat tot, pentru că de-asta era acolo – dar unde e filmarea? A căzut la montaj.

Sorina ne spune că poliția a fost chemată pentru alt client recalcitrant, dar nu vedem nici paznicii chemând poliția pentru el, nici clientul respectiv plecând. În schimb, când ajunge polițistul la Kaufland, ea spune „Aici, noi suntem”. Care a fost întrebarea? Dacă nu pentru ei a fost chemată poliția, de ce s-au băgat ei?

Apoi, Sorina spune a mai intrat în conflict cu poliția și a câștigat un proces. Deci a mai făcut scandal, nu e prima dată. Dacă ignorăm interviul luat noaptea în parcare, nu pare o victimă inocentă a situației. Toți știm că trebuie măști în magazine, dar ea și soțul au mers acolo fără, teoretic pentru „aprovizionare” (lucru pe care putem să-l credem sau nu). Au probleme doar cu termometrul, dar paznicii evident că nu ar lăsa-o să intre fără mască. Deci?… Ce se întâmplă?

Vocea ei se aude constant când vor alți clienți să intre. Cât timp? Nu știm. Suficient încât să fie chemată poliția.

Nu vedem încingerea spiritelor de care doar ne spune Doru. Ce s-a întâmplat între momentul în care polițistul îi făcea semn Sorinei să plece și îi explica ce obligații are, și cel în care l-au forțat pe Doru pe capota mașinii? Nu știm. Se vede că lucrurile s-au întâmplat gradat, dar cât de gradat? Care au fost tranzițiile?

E plin de tăieturi. Sunt multe lucruri pe care nu le vedem, ci ne sunt povestite. De ce? Nu știm, pentru că nu vedem.

În interviul luat noaptea în parcare, la final, George leagă frumos firul narativ, ca să contrasteze imaginile violente cu explicația inocentă: „Și asta pentru ce? Doar pentru faptul că…? Toată treaba asta a plecat de la ce?”

Iar totul se încheie cu scris pe ecran. La 13:00, avem așa: „20-05- 2020 – În urma protestelor clienților cu privire la operatiunea de termoscanare la intrarea în magazin, conducerea Kaufland a renuntat la procedeul ilegal de control al temperaturii.”

Final de film. Omul mic a învins corporația mare. Dar stați!

La 13:17: „Atunci când oamenii sunt uniți în cuget și simțire și iau atitudine împotriva abuzurilor și a oricaror încalcari a drepturilor și libertatilor lor, Adevarul și Dreptatea înving întotdeauna”.

Chestia asta pare smulsă din formulările lui Bivolaru (chit că nu e), dar să trecem peste asta.

Conspiraționiștii conspiră

Problema clipului nu e neapărat că a fost făcut de yoghini de la MISA, ci că reflectă o parte din mentalitatea și ideile aiuristice de pe acolo. Mai exact, yoghinii de la MISA cred cu tărie în conspirații și le propagă în stânga și-n dreapta, întinzând de adevăr până plesnește.

Au câteva lucruri reale (polițiști, un pic de bruscare), dar au mai ales o grămadă de poveste (Doru și Sorina erau inocenți și-și știau drepturile, temperatura e o chestie medicală intimă, drepturile omului).

Apoi, după cum ziceam, se joacă alba-neagra cu informația. Ne ascund tranzițiile, nu vedem exact ce anume a făcut poliția să intervină cum a intervenit. Tot ce știm e ce ne spun.

Așa că întreb și eu, ca George Adamescu: „Și asta pentru ce? Doar pentru faptul că…? Toată treaba asta a plecat de la ce?”

A plecat de la niște oameni puși pe scandal și convinși că autoritatea le vrea răul și le încalcă drepturile – nu doar acum, ci în general. Vor să submineze încrederea în poliție și în politicile curente nu prin dialog, ci mergând cu bună știință ca să devină victime. Vor să ne manipuleze prin emoții să fim de acord cu ei – de unde și încheierea apoteotică despre cum oamenii uniți fac dreptatea și adevărul să câștige.

Probabil că ei chiar cred că lumea contemporană îi oprimă, dar nu înseamnă că au și dreptate. Nu vor o discuție calmă, ci pornesc la drum cu scandal. Și vor să ne convingă și pe noi, cu niște informații potrivite frumușel, că trebuie să sărim în picioare și să urlăm împreună cu ei, ca să le atingem scopurile.

Actualizări, 23.05.

Am primit un mesaj de la regizorul George Adamescu, care-mi transmite: „Nu te grăbi să tragi concluzii, urmează și partea a 2 a”. Concluzia mea e că iar crede că suntem genul de oameni care au ce discuta în privat, deși îi tot zic să se ducă învârtindu-se.

Altfel, Yogaesoteric a dat un comunicat de presă, care sună așa:

Comunicat de presă cu privire la incidentul provocat de termoscanarea la un supermarket

Numele Școlii de yoga ezoterică MISA este asociat de mass-media încă o dată, într-un mod tendențios, cu un incident care nu are nicio legătură cu activitățile școlii

În contextul discuțiilor generate în mass-media de incidentul provocat de refuzul unor persoane de a accepta termoscanarea la intrarea într-un cunoscut supermarket, Școala de yoga ezoterică MISA protestează împotriva asocierii tendențioase a numelui asociației cu acest incident intens mediatizat. Persoanele implicate sunt direct responsabile de acțiunile lor, iar faptul că una dintre aceste persoane a frecventat în trecut cursurile școlii noastre nu are nicio relevanță în contextul respectiv, fiind doar un element de senzaționalism ieftin speculat de mass-media de fiecare dată când apare o conexiune cât de îndepărtată cu MISA.

În mod ciudat, în nicio astfel de situație în care se speculează o legătură, reală sau nu, dintre o anumită persoană – care întotdeauna este prezentată într-o lumină nefavorabilă – și școala noastră, nu se menționează de exemplu unde a lucrat sau lucrează persoana respectivă, cum își petrece timpul liber, în ce asociații sau grupuri activează, doar se repetă, uneori obsesiv, că persoana X care a fost implicată în incidentul Y practică sau a practicat yoga la cursurile noastre.

Această abordare denotă lipsa de profesionalism a jurnaliștilor care recurg la acest gen de trucuri pentru a-și crește audiența sau traficul pe site. Solicităm retragerea tuturor asocierilor între incidentul menționat și Școala de yoga ezoterică MISA și ne rezervăm dreptul de a lua măsuri legale în cazul în care imaginea asociației va avea de suferit.

Biroul de presă MISA
22 mai 2020

Aș dori să anunț MISA că „imaginea asociației” s-a dus pe copcă acum multă vreme. Mai mult, strict în cazul ăsta, ei înșiși continuă să umple de noroi imaginea asociației, postând pe Yogaesoteric toate articolele conspiraționiste, inclusiv multe despre coronavirus.

Plictisitorul Black Mass

Sat, 03 Oct 2015 15:27:15 +0000

Black Mass e un film cu gangsteri. E un film care are atâția gangsteri încât nu-și mai bate capul să aibă o poveste care să mă prindă sau personaje de care să-mi pese. Gangsterii bat apa în piuă despre loialitate, ceea ce generic, foarte generic și după ce e generic, continuă să fie generic.

În afara faptului că sunt generici, gangsterii nu au nimic care să-i recomande neapărat, așa că mi-a fost greu să-mi amintesc cine era victima ucisă recent pe ecran și ce-a făcut. În afară de un caz, în care au precizat clar clar că victima era un idiot care s-a îmbătat și care a vrut să se ia la bătaie cu șeful. (ah, ăla!) Scenele seamănă între ele și seamănă și cu scene din alte filme de gen, până când a ajuns să-mi pese nici cât negru sub unghie de ele.

Teoretic, filmul e povestit de diverși care au avut de-a face cu șeful gangsterilor, Jimmy Bulger (Johnny Depp). Dar e ușor să uiți cine vorbește, că oricum vezi scene pe care mărturisitorii ăștia n-aveau cum să le știe.

De exemplu, Jimmy, Marele Gangster, are un frate care e senator (Benedict Cumberbatch) și un vechi prieten din copilărie, care e agent FBI și care a sosit în oraș ca să prindă gangsterii adverși, așa că face o alianță cu Jimmy. Ceea ce ar suna interesant, ca poveste, dar filmul merge cam așa: Jimmy Bulger e dubios. Se enervează pe cineva, îl omoară. Se enervează pe altcineva, îl omoară. Se enervează… Ați prins ideea. Totul e mai mult o crimă brutală, cu ceva poveste printre crime, dar atât de cenușie încât pur și simplu nu mi-a mai păsat.

Totul e urât în film, inclusiv Johnny Depp, care e urâțit probabil ca nu cumva să spună cineva că un criminal poate avea orice fel de calitate. Și în ciuda faptului că probabil că face ceva bani din gangsterism, care la început de film pare să trăiască cu maică-sa?… Wtf. Nu știu, la un moment dat pe la început de film s-a întors acasă după o noapte de gangsterit și l-a luat maică-sa la jucat cărți. Și fratele senator se învârtea pe acolo, cu aerul cuiva care-și ia ceva de mâncare din bucătărie și se simte ca acasă. Mai încolo în film, însă, reiese că gangsterul are gagică și copil, iar senatorul e căsătorit, are nouă copii (?…) și locuiește cu nevasta. Probabil că și-a dat seama și filmul că e penibil să fii gangster/senator și să locuiești la mama.

Dar recunosc că-mi cam pica capul de somn de la plictiseală, așa că nu mi-e prea clar dacă s-a specificat că amândoi erau băieți conștiincioși care țineau la mama și dacă se presupunea că empatizez în vreun fel cu vreo victimă – în vreo două cazuri nici nu mi-era clar dacă ar trebui să recunosc mortul. Crimele de pe ecran au avut asupra mea același impact pe care-l au morțile furnicilor din curțile vecinilor.

Am tot așteptat să devină mai interesantă povestea, dar mi-am dat seama cât de anost e filmul în clipa în care lui Jimmy i s-a îmbolnăvit fiul de școală primară și a ajuns în comă la spital. Nu mi-a păsat, așa că mi-am luat lucrurile și am plecat din sală.

Divergent [Recenzie de film]

Sat, 05 Apr 2014 19:13:48 +0000

Într-o lume post-apocaliptică, într-un Chicago în care blocurile au început să se deconstruiască de li se văd structurile metalice și în care trenurile circulă mereu fără oprire, singurii oameni rămași în lume/SUA/zona respectivă (e greu de zis) au fost împărțiți pe categorii cvasi-uniforme cu meserii pe care le vor avea toată viața. N-am mai auzit nicăieri ultima premisă.

Filmul se bazează pe cartea lui Veronica Roth, Divergent (există la noi în română în format electronic și digital, dar originalul în format electronic e mai ieftin acum).

Nu am aflat exact ce s-a întâmplat cu restul omenirii. Parcă am auzit ceva de un război, dar vedem o lume care pare destul de ok altfel, fără ploi acide, cu plante care cresc verzi și vesele – și deși locuitorii din Chicago n-au bani să aibă grijă de blocurile în anti-construire, au făcut un ditamai peretele înalt cât turnurile ca să se apere de… monștri? Nu e clar. Singura dată când camera se ridică deasupra zidului și ne arată ce e dincolo, pare o zonă destul de pașnică și verde.

Bun! Cetățenii se împart în cinci facțiuni, care depind de personalitate și care le hotărăsc meseria:

Abnegație – cei are sunt lipsiți de egoism, clasa conducătoare. Se îmbracă în gri.
Neînfricare – cei curajoși, soldați și polițiști. Se îmbracă în negru.
Erudiție – cei deștepți, care studiază… ceva. Se îmbracă în albastru.
Prietenie – cei calzi la suflet, care se ocupă de agricultură. Se îmbracă în portocaliu.
Candoarea – cei sinceri și corecți, lucrează în justiție. Se îmbracă în alb și negru.

Eroina, Beatrice, 16 ani, vine din Abnegație, dar a vrut mereu să fie Neînfricată. Așa că atunci când i se face primul test de personalitate, cel după care să se ghideze atunci când alege unde vrea să fie, speră și nu prea că va fi mutată. Dar, surpriză, surpriză! Testul telepatic și extrem de simbolic la care este supusă arată faptul că e specială: are câte ceva din trei tipologii, e… Divergentă.

Ceea ce e nașpa, pentru că oamenii trebuie să fie controlați în facțiuni, iar Divergenții tind să fie de nestăpânit și deci ajung omorâți. Dum, dum, dum…

Beatrice nu spune nimănui că are o mică problemă, așa că atunci când vine momentul să aleagă unde vrea să meargă, alege (în ultima clipă) Neînfricarea. Din păcate, universul ăsta e logic de nu mai poate, așa că trebuie să nu-și mai întâlnească niciodată familia și să se reafilieze complet la facțiunea ei. Pentru că natura umană nu contează și cei din Erudiție cred că și dacă pune cineva preț pe ea, n-ar trebui să pună.

Eh…

Urmează tot felul de scene de nebunii de-ale Neînfricaților: trebuie să se urce în tren din mișcare, să sară din trenul în mișcare, să se arunce x-șpe metri într-o gaură în care nu văd dacă e ceva jos. Chestii de-astea normale la cap, pe care le face orice societate umană din care au rămas doar câteva mii/zeci de mii de indivizi și care vrea să se păstreze în forță (apropo, toată lumea are o condiție fizică de invidiat în filmul ăsta, indiferent de facțiune).

Personajele nu-s foarte impresionante, firul narativ e destul de complex ca să fii interesat, dar destul de plin de clișee ca să nu fii foarte impresionat, iar relația de dragoste există și o să vă prindeți care e din prima clipă în care o să-l vedeți pe individ. Din când în când apar momente de wtf, în care te prinzi, de exemplu, că trenurile nu opresc nicăieri și că la final habar n-ai unde pleacă personajele pentru că trenurile alea par să fie creaturi dotate cu conștiență care fac ce vor ele și duc oamenii spre destinații necunoscute; sau când te prinzi că Beatrice nu și-a vizitat părinții că n-avea voie, dar n-a pățit nimic când și-a vizitat fratele… Sau felul în care mor oameni peste tot și nimeni nu pare foarte șocat. Sau că sunt oameni fără facțiune care par doar să fie acolo și habar n-ai ce-i cu ei. Sau, hei, clișeele.

Dar per ansamblu, nu e un film rău. Dacă o să am chef să citesc ceva ușurel seara, s-ar putea să pun mâna pe cărți.

Ultimul zburător [recenzie și povestire]

Sat, 08 Feb 2014 14:12:22 +0000

Am vrut să văd Ultimul Zburător încă de când i-am văzut trailerul, am aflat că a existat o petrecere pentru trailer și că 70 de motocicliști au defilat cu ocazia respectivă. Toată povestea are un aer de eșec epic:

Pentru cei care nu știu, zburătorul e un fel de demon sexual care le apare femeilor necăsătorite (parcă trebuiau să fie pubere și fecioare, dar no). În cazul nostru, zburătorul e, ați ghicit, ultimul din specia lui: Zanoni îl cheamă. Locuiește într-o clădire abandonată în care e un bar unde nu vine nimeni niciodată și barmanul e un fost zburător. Zanoni „zboară” pe o motocicletă lată cât tot carosabilul, și dotată cu trei roți. La cât de periculos e filmul, nu garantez că de fapt nu era mopedă deghizată.

Încă din prima clipă în care l-am văzut pe zburător, mi-a fost milă de el. Părea destul de trist, un fel de star rock care a trecut de perioada de glorie și încă își imaginează că e sexy când își ia haine menite băieților răi de 20 de ani. De fapt, îmi imaginez că o discuție între Zanoni și Ashmedai din romanul meu, despre care tot ce trebuie să știți e că e diavol și se ocupă cu sexul, ar suna așa:

Ashmedai: (îi aruncă niște bani pe masă) Auzi, du-te și ia-ți niște haine. Îți fac eu cinste.Zanoni: Dar astea ce-au?
Ashmedai: Cum ce-au? Te-ai îmbrăcat de la un sex shop second hand și întrebi ce-au?
Zanoni: Asta e o geacă de piele veritabilă…
Ashmedai: Da, o imitație veritabilă de piele. Încearcă mai mult BDSM, mai puțin hoț din gunoaie.
Zanoni: …Amice, ai terminat?
Ashmedai: Nu. Ai luat perlele lu’ mă-ta că vrei priză și la bărbați?
Zanoni: Astea nu sunt perle, sunt…
Ashmedai: Imitație veritabilă de perle. Băiețaș, așa ai ratat ideea de decadență și seducție demonică încât îmi vine să-ți pun un abțibild pe frunte pe care să scriu „Pisoi rău” și să te trimit la poarta Raiului.

Bun. Să ne întoarcem la film. Eliza/Elize, zisă și „Motoraș”, e o cântăreață cu alură de pițipoancă despre care știi sigur că va avea succes pe piața românească pentru că n-are nici voce, nici idei mișto de cântece. Se va căsători cu un tip despre care nu știm nimic decât că e bidimensional ca personaj și fiul unui patron de trust media. Patronul e așa de disperat să punâ mâna pe Elize că nu e de acord ca fi-su s-o ia de nevastă decât dacă ea semnează un contract gros cât cartea de telefoane prin care-și donează vocea, talentul, cariera și probabil și sufletul și organele interne trustului.

Povestea Elizei seamănă cu cea a sopranei Christine din Fantoma de la Operă, doar că invers. În povestea cu Fantoma, tu din audiență îți dădeai seama că Christine cântă extraordinar, chiar dacă șefii Operei din Paris păreau hotărâți să folosească altă soprană. În Ultimul Zburător personajele sunt în extaz când o aud pe Eliza cântând, patronul trustului o vrea cu orice preț, dar tu din public auzi că n-are voce. Pe care voce zburătorul vrea să o arate lumii la injusta ei valoare extraordinară.

Ei bine, zburătorul se plimbă în jurul ei ca o perdea de fum care se tot lipește de lentila camerei de filmat, sau ce vrea să fie blurul respectiv. La un moment dat o abordează când ea e la înregistrări și ea vorbește cu el… care e invizibil. Norocul ei e că în loc să fie înregistrată pe casetă toată discuția cu iz de schizofrenie, e înregistrată ea cântând într-un mod teoretic diafan.

Noaptea, Eliza e furată de zburător care o duce la casa dărăpănată, unde îi prezintă barul în care nu vine nimeni niciodată. Îi dă să bea palincă de trei ori rafinată, sau pufoaică dilatată, sau cum i-o fi zis. E pusă să mănânce mătrăgună (care e otrăvitoare în viața reală) și să bea o chestie roșiatică. Eliza are tot felul de viziuni în care zboară cu zburătorul pe deasupra pădurii din Twilight și se întâlnește cu tatăl ei, un pianist mort de ceva vreme, care a fost și el zburător înainte să-i cadă cu tronc o muritoare. Între viziuni, aleargă prin bar, unde Zanoni și barmanul joacă table.

Până la urmă fac și sex, prinși între pânze roșii și străbătuți de fiorul metafizic al romantizării, care nu le permite nici demonilor sexuali să și-o pună altfel decât cu multă dragoste și cu multe straturi care să ascundă totul, ca nu cumva să iasă cu scandal.

Dar partea nasoală e că zburătorii nu se pot culca cu aceeași femeie de două ori! Așa că Zanoni, îndrăgostit, trebuie să aleagă între ea și zburătăcit. Normal, o alege pe ea. Ceea ce ar însemna că s-a terminat cu specia zburătorilor… doar că fratele Elizei, teoretic căsătorit în SUA, dar ratat și profesional, și relațional, și el fiu de zburător, se face demon și ia motocicleta lui Zanoni în primire.

Eliza trebuia să se căsătorească cu fiul ăla al patronului de care uitasem deja cu toții, în direct la TV (în mod normal chestiile astea se înregistrează în prealabil, dar fie). În loc să discute de nuntă și de alte alea, însă, Eliza îi spune patronului, pseudo-viitorului socru, „Te fut în gură” (sau în „Te fut în cur”? Una din două), de-l lasă mască. După care nu se obosește să-i explice prea tare logodnicului că-i dă papucii, ci fuge cu Zanoni.

Hepi end. Adică sfârșit fericit – pentru mine, că deja monologurile erau cam lungi, povestea se întindea și deja nu mai țineam minte cine, ce, cum și de ce.

Dar stai! Cică filmul ăsta e primul dintr-o trilogie!

Dum, dum, dum, dum… povestea continuă. Nu știu cu ce. Cu Penultimul Zburător, poate?

Il Fantasma dell' Opera [NSFW]

Fri, 07 Feb 2014 20:57:33 +0000

Știți filmul ăla cu Fantoma de la Operă? Da, toată lumea îl știe, cu cântat aproape non-stop și cu tipul cu masca pe un sfert de față. Dar mai există și alte filme pe același subiect. Printre care și Il Fantasma dell’ Opera, un film horror din Italia, în regia lui Dario Argento, care conține scene grafice de violență, sex ciudat și un pitic.

Filmul e atât de prost încât e numai bun să faci mișto de el. Mai jos, varianta pe scurt:

[Notă: Interzis persoanelor sub 18 ani]

Eu, Frankenstein [Recenzie – Povestire]

Sun, 26 Jan 2014 11:28:57 +0000

Atenție, că vă povestesc tot filmul. Dacă aveți de gând să fiți surprinși de el când îl vedeți, nu citiți mai departe! Mă rog, oricum n-o să fiți surprinși, așa că de fapt puteți să citiți.

Am intrat în sala de cinema, mi-am pus ochelarii 3D (cu care ocazie am aflat că filmele 3D îmi obosesc ochii), am așteptat să înceapă filmul, m-am uitat la primele câteva minute.

Monstrul lui Frankenstein povestește: am fost creat, i-am omorât soția doctorului Frankenstein care m-a creat, după care el m-a urmărit într-o zonă în care crăpai de frig… și a crăpat de frig. Frankenstein e mort.

„Hm,” am zis. „Ca titlul să aibă logică ar trebui ca: Frankenstein să fie vampir; sau ca monstrul să-i fure identitatea; sau ca tot filmul să se învârtă în jurul misterului doctorului.” Am avut dreptate: titlul nu are logică decât din perspectiva marketingului: „Eu, Frankestein” sună mai atractiv decât „Eu, monstrul doctorului Frankenstein”.

Bun. În momentul în care monstrul îl îngroapă pe doctor, apar niște demoni care încearcă să-l captureze. Monstrul îi omoară și ăștia se dizolvă într-un fel de fum-foc care se învârte prin aer ca niște focuri de artificii înainte să dispară. Așa, dar cu portocaliu în loc de negru:

[video http://www.youtube.com/watch?v=MIuTmFG10l0]

Apar alți monștri, un fel de animale înaripate din piatră care flutură din aripi și bat ce-a mai rămas din demoni, după care aterizează și se transformă în asasini-fotomodele. Aflăm că fac parte din ordinul garguielor (gargoyles), instituiți de Dumnezeu să apere lumea de demoni. Îl iau pe monstru, îl duc la regina lor al cărei nume l-am uitat, dar începea parcă cu L așa că o să-i spun Loredana. Aflăm că niciun un om nu e capabil să omoare demoni așa cum i-a omorât monstrul, așa că el e nemaivăzut, nemaiîntâlnit, uimitor, SPECIAL!!!! Chestie pe care n-am mai auzit-o niciodată, în niciun film, și sub nicio formă n-o aud tot timpul în anime-uri.

Garguiul MușchiVânjos (și lui i-am uitat numele) propune ca monstrul să fie ucis, că e SPECIAL!!!! și demonii-l vor viu, deci e de rău. Garguiele Ophelia și Hamlet (și lor le-am uitat numele) își oferă opiniile neinteresante, iar regina se uită în ochii monstrului și decretează că-l cheamă Adam și că va trăi. Își trimite garguiele să-i dea arme, iar noul-botezat Adam își ia două bâte cu metal la capete. O…k…

Trec 200 de ani, Adam vânează demoni prin baruri de noapte (singurii oameni obișnuiți pe care-i vedem în film, în afară de un polițist și doi oameni de știință: bătrânelul amabil cu ochelari și blonda tânără, pe care-i știți din alte filme de gen). Garguiele se supără pe Adam pentru că demonii omoară un om care era prin zonă (nu întrebați, nici eu nu m-am prins) și îl leagă de un scaun, că poate totuși îl omoară. Loredana și-a schimbat părerea despre el: Adam e acum nașpet rău, înainte avea potențial de suflet, acum toată ființa lui e întunecată.

Între noi fie vorba, nu mi-e foarte clar ce e sufletul aici. E clar că Adam are o viață interioară în care se zbate din tot felul de motive (sunt un monstru! durerea! tragedia! oroarea!). E clar că are capacitatea de a alege ce vrea să facă cu viața lui. Sufletul ăsta o fi un fel de apendice spiritual reatașabil: îl ai, nu-l ai, oricum nu prea se vede din exterior și nici nu dă semne că ar fi util la ceva. În afară de faptul că doar! (durerea! tragedia! oroarea!)

Demonii atacă garguiele, pentru că…hm. Pentru că cu asta se ocupă. Ai crede că garguiele fiind pe teren propriu, în castelul lor, ar avea ceva chestii pregătite pentru apărare. Niște stropitori cu apă sfințită, poate (apa sfințită căsăpește demoni aici), sau multe pietre de pavaj sfințite, ca să moară demonii când calcă pe ele. Eventual săgeți?… Dar nu, garguiele luptă doar corp la corp – MușchiVânjos chiar își asamblează un fel de halebardă a la Ikea ca să aibă cu ce porni la luptă. Sincer, nu credeam că pot fi atât de amatori… dar în momentul în care demonii sar de pe clădiri apropiate în spatele garguielor zburătoare, garguiele nu zboară mai sus, ci stau ca găinile.

Diștept.

În toată vânzoleala asta în care nu vedem niciun om obișnuit pe străzile orașului, deși pare un oraș măricel (oamenii or fi rari în universul ăsta), moare garguiul Hamlet și e rănită Ofelia. Nu știu cum, că îmi trăgeam palme la momentul respectiv. Adam vrea s-o ajute pe Ofelia, dar pentru că e gagică și e îndrăgostită de altcineva decât de protagonist, alege să moară.

Loredana e răpită, pentru că deși e regina garguilor, e slabă ca un pui de găină. Adam se duce s-o salveze pe Loredana, iar garguiele decid că Adam e rău, că nu se prind ce e în sufletul lui inexistent.

Bănuiesc că scenaristul voia să aibă și femei în film, dar n-a știut ce să facă cu ele. În momentul ăsta am început să-mi doresc să nu fi existat deloc femei printre garguie, ca să zic doar că Raiul e misogin, ca de obicei.

Aflăm că marele prinț al demonilor, Nicodim (sau cum îl chema) vrea să reanimeze zeci de mii de oameni – fără suflet, la fel ca Adam!!! – în care să recheme demonii pe care i-au căsăpit garguiele de-a lungul vremii, pentru că altfel demonii sunt damnați la o eternitate în iad. Sincer, habar n-am cum au ajuns întâi pe Pământ, că filmul nu ne zice.

Nicodim voia să facă asta cu ajutorul celor doi oameni de știință și avea nevoie de Adam ca să le arate un model funcțional. Blonda, Terra (numele ei pe bune) se îndrăgostește de Adam și viceversa. Într-o serie din ce în ce mai inspidă de scene de acțiune, aflăm că toate cadavrele pentru reanimare, strânse de sute de ani (și neputrezite încă O_o) sunt în niște caverne gigantice sub pământ, unde sunt înșirate pe bare de metal. Adam se bate cu bodyguard-ul lui Nicodim care e atât de irelevant că nu mă chinui nici măcar să-i inventez un nume și, previzibil, îl omoară.

Terra aproape că reanimează cadavrele ca să-și retrezească la viață colegul om de știință proaspăt omorât (omorât pentru că nu e blonda iubitoare de protagonist, evident), garguiele se bat cu demonii, are loc o explozie, omenirea e salvată și Loredana vede că Adam are suflet. Adam, după ce nu a citit jurnalul doctorului Frankenstein, deși ar fi putut s-o facă, își rezolvă toate problemele cu tăticul pe care nu le-a avut de-a lungul filmului și decretează eroic în cadrele finale că el e Frankenstein.

Sfârșit fericit. Am putut să plec din sală ușor mai confuză decât am ajuns acolo și cu sentimentul ciudat că am trăit un deja vu timp de o oră jumate.

The Perks of Being a Wallflower

Mon, 23 Sep 2013 08:01:20 +0000

Soooo… Read the book, decided to check the film out on youtube. Ran into this 10-minute preview, which I thought perfect for satisfying my curiosity. And I saw the English literature teacher, Mr. Anderson, whom I liked so much in the book. Check him out from about 5:30.

Ermmm… What the hell was that?!

1. Which author invented the paperback book?
Answer: None that I know of. ‘Paperback’ is basically a term describing a really simple idea: soft, inexpensive covers for books, bringing the price down and enabling higher sales. There wasn’t much invention to be done there, considering that they already had papers and magazines. The idea sort of sprouted up with several publishers. I don’t know who was first.
It definitely wasn’t Dickens.

2. „[Dickens] also invented the serial.”
Answer: No, he didn’t. He just made good use of it and popularized it, with his first novel, The Pickwick Papers.

3. „In fact, at the end of the third chapter of his first novel, he had a man hanging from a cliff by his fingernails, hence the term ‘cliffhanger’.”
Answer: Who, Charles Dickens?! No way. His first novel was, as I’ve mentioned above, The Pickwick Papers. Which is a series about a few gentlemen and their (mis)adventures. Quite charming. Quite gentlemanly. Nobody goes through anything truly physically threatening, as far as I recall, although there’s a bit of an issue with prison.
The ending of chapter 3:

The dismal man readily complied; a circle was again formed round the table, and harmony once more prevailed. Some lingering irritability appeared to find a resting-place in Mr. Winkle’s bosom, occasioned possibly by the temporary abstraction of his coat—though it is scarcely reasonable to suppose that so slight a circumstance can have excited even a passing feeling of anger in a Pickwickian’s breast. With this exception, their good-humour was completely restored; and the evening concluded with the conviviality with which it had begun.

The cliffhanger scene happens in somebody else’s novel: Thomas Hardy’s A Pair of Blue Eyes. It wasn’t his first novel – it was his third. But, to the teacher’s credit, it was the first one that Hardy put his name on. The scene is at the end of chapter 21:

As he slowly slid inch by inch upon these, Knight made a last desperate dash at the lowest tuft of vegetation—the last outlying knot of starved herbage ere the rock appeared in all its bareness. It arrested his further descent. Knight was now literally suspended by his arms; but the incline of the brow being what engineers would call about a quarter in one, it was sufficient to relieve his arms of a portion of his weight, but was very far from offering an adequately flat face to support him.

There’s a bit of dialogue before the chapter ends. By the way, I haven’t read this particular book (although I knew of the scene), but Google was my friend. It should’ve been the scriptwriter’s as well.

Urgh. Movies about school shouldn’t, you know, misinform people.