Filme Românești on Roxana-Mălina Chirilă

Secretul sunetului clar în filmele vechi românești

Tue, 31 Jan 2017 13:52:57 +0000

Stăteam eu și îi ascultam săptămâna asta pe băieții de la ICR Podcast povestind despre cum în filmele vechi sunetul era foarte clar – fie că e vorba de „B.D. la munte și la mare” sau de replicle lui Mărgelatu, se aude foarte bine ce vorbesc.

Secretul e destul de simplu. Sunetul din filmele vechi nu e înregistrat pe platou, la filmări, ci în studio – actorii trăgeau câteva duble în care încercau să spună replica în așa fel încât să se potrivească cu mișcarea buzelor lor de pe film, apoi replicile se montau pe bucățele.

De-asta, dacă vă uitați la filme vechi, o să vedeți că e ceva ușor nenatural în felul în care vorbesc oamenii. Da, replicile sunt clare, dar parcă nu simți mișcarea oamenilor în ele – dacă închizi ochii sau te uiți altundeva decât spre ecran și doar le auzi vocea, nu îți dai seama dacă se plimbă, dacă se apleacă în față, dacă se întorc. Dar filmele vechi unt ca un fel de teatru radiofonic ilustrat cu video, că altfel nu știu cum să-i zic. Uite aici, la ăștia care se împiedică, cad și se opintesc, dar vorbesc fără prea mare efort. La final parcă-și aduc aminte să gâfâie un pic, dar nu prea mult.

Acuma știți.

Q.E.D. [recenzie film]

Thu, 23 Oct 2014 07:35:18 +0000

Încă un film despre comunism și despre cât de groaznică era viața în comunism. Cuprinde necesarele detalii de atmosferă care nu ajută povestea: se strâng sticle goale pe câteva monezi, se repară ciorapi de damă, se vorbește de cozi. Ca alte filme despre comunism, e o poză a timpurilor mai degrabă decât o poveste – mai ales în prima jumătate a filmului în care nu prea știi cine e fiecare personaj.

Elena e căsătorită cu matematicianul Ducu, care „a rămas” în Franța definitiv după ce a plecat temporar din țară. Cine e Ducu? O absență și o idee: el e soțul – și cam atât. Oare Elena îl iubește? Habar n-am. Ea zice că vrea să plece după Ducu de dragul copilului (David). Care David reușește să fie vag mai interesant decât ceilalți. Fumează la școală și e prins, spune prostii în latină – și strânge pietre. De ce le strânge? Uite, asta aș vrea să aflu, la fel cum aș vrea să aflu de ce bunicul lui știe latină, dar filmul e prea ocupat să ne expună dramele umane, deci mno. Pofta în cui.

Între timp, matematicianul Sorin, fost coleg de facultate cu Ducu și Elena, vrea să fie publicat în străinătate, că în România i se dă peste nas. Deja a fost publicat cu un articol (trimis afară prin Ducu). Și apelează la Elena, după ce o mare parte din film vorbește cu ea niște chestii atât de generale încât nu pot să-mi amintesc nici picată cu ceară ce spunea fiecare sau despre ce era vorba. În principiu, toate subtextele erau scrise într-un CAPS LOCK de dimensiunea 24, ca să înțeleagă toată lumea despre ce e vorba, și se învârteau în jurul tragediei de a trăi vremurile și a detaliilor generale de epocă (fără detalii specifice, gen porci explodați, din păcate). Știu, unii îmi vor spune că e un film realist, dar atunci când ascult oameni depănând amintiri despre vremuri, păreau totuși să existe și chestii mai umane în povestirile lor.

În plus, filmul uită din când în când că ar trebui să-și ducă personajele undeva. Securistul (am vorbit de securist? E un securist. Urmărește pe toată lumea și știe tot) pare să aibă ceva poveste personală cu o promovare, un divorț și niște pescuit, dar firul narativ respectiv e uitat destul de repede. Nevasta lui apare de nicăieri și dispare tot acolo. Ce se întâmplă cu el? Nu știu exact: ori va fi promovat că și-a așternut bine, ori nu va fi promovat pentru că și-a ratat misiunea. Altceva nu are ce să se întâmple, că personajul nu are decât o singură dimensiune, care este aceasta.

Dar în a doua jumătate, după ce a stabilit că mașinile erau împinse până la Peco pentru benzină și că e lungă coada la alimente, filmul începe să-și aducă aminte că ar trebui să povestească o dramă umană. O alege pe cea a Elenei (începuse cu Sorin, dar e bună și Elena), care chiar ar fi înduioșătoare, la o adică. Imaginile de final au forță, păcat că cele de dinainte nu le ajută.

Acesta este trailerul. Face QED să pară film de acțiune și spionaj, cu Sorin și Elena implicați într-o aventură. Dar nu este.

[youtube https://www.youtube.com/watch?v=R71s3e7vnBQ]

Ultimul zburător [recenzie și povestire]

Sat, 08 Feb 2014 14:12:22 +0000

Am vrut să văd Ultimul Zburător încă de când i-am văzut trailerul, am aflat că a existat o petrecere pentru trailer și că 70 de motocicliști au defilat cu ocazia respectivă. Toată povestea are un aer de eșec epic:

Pentru cei care nu știu, zburătorul e un fel de demon sexual care le apare femeilor necăsătorite (parcă trebuiau să fie pubere și fecioare, dar no). În cazul nostru, zburătorul e, ați ghicit, ultimul din specia lui: Zanoni îl cheamă. Locuiește într-o clădire abandonată în care e un bar unde nu vine nimeni niciodată și barmanul e un fost zburător. Zanoni „zboară” pe o motocicletă lată cât tot carosabilul, și dotată cu trei roți. La cât de periculos e filmul, nu garantez că de fapt nu era mopedă deghizată.

Încă din prima clipă în care l-am văzut pe zburător, mi-a fost milă de el. Părea destul de trist, un fel de star rock care a trecut de perioada de glorie și încă își imaginează că e sexy când își ia haine menite băieților răi de 20 de ani. De fapt, îmi imaginez că o discuție între Zanoni și Ashmedai din romanul meu, despre care tot ce trebuie să știți e că e diavol și se ocupă cu sexul, ar suna așa:

Ashmedai: (îi aruncă niște bani pe masă) Auzi, du-te și ia-ți niște haine. Îți fac eu cinste.Zanoni: Dar astea ce-au?
Ashmedai: Cum ce-au? Te-ai îmbrăcat de la un sex shop second hand și întrebi ce-au?
Zanoni: Asta e o geacă de piele veritabilă…
Ashmedai: Da, o imitație veritabilă de piele. Încearcă mai mult BDSM, mai puțin hoț din gunoaie.
Zanoni: …Amice, ai terminat?
Ashmedai: Nu. Ai luat perlele lu’ mă-ta că vrei priză și la bărbați?
Zanoni: Astea nu sunt perle, sunt…
Ashmedai: Imitație veritabilă de perle. Băiețaș, așa ai ratat ideea de decadență și seducție demonică încât îmi vine să-ți pun un abțibild pe frunte pe care să scriu „Pisoi rău” și să te trimit la poarta Raiului.

Bun. Să ne întoarcem la film. Eliza/Elize, zisă și „Motoraș”, e o cântăreață cu alură de pițipoancă despre care știi sigur că va avea succes pe piața românească pentru că n-are nici voce, nici idei mișto de cântece. Se va căsători cu un tip despre care nu știm nimic decât că e bidimensional ca personaj și fiul unui patron de trust media. Patronul e așa de disperat să punâ mâna pe Elize că nu e de acord ca fi-su s-o ia de nevastă decât dacă ea semnează un contract gros cât cartea de telefoane prin care-și donează vocea, talentul, cariera și probabil și sufletul și organele interne trustului.

Povestea Elizei seamănă cu cea a sopranei Christine din Fantoma de la Operă, doar că invers. În povestea cu Fantoma, tu din audiență îți dădeai seama că Christine cântă extraordinar, chiar dacă șefii Operei din Paris păreau hotărâți să folosească altă soprană. În Ultimul Zburător personajele sunt în extaz când o aud pe Eliza cântând, patronul trustului o vrea cu orice preț, dar tu din public auzi că n-are voce. Pe care voce zburătorul vrea să o arate lumii la injusta ei valoare extraordinară.

Ei bine, zburătorul se plimbă în jurul ei ca o perdea de fum care se tot lipește de lentila camerei de filmat, sau ce vrea să fie blurul respectiv. La un moment dat o abordează când ea e la înregistrări și ea vorbește cu el… care e invizibil. Norocul ei e că în loc să fie înregistrată pe casetă toată discuția cu iz de schizofrenie, e înregistrată ea cântând într-un mod teoretic diafan.

Noaptea, Eliza e furată de zburător care o duce la casa dărăpănată, unde îi prezintă barul în care nu vine nimeni niciodată. Îi dă să bea palincă de trei ori rafinată, sau pufoaică dilatată, sau cum i-o fi zis. E pusă să mănânce mătrăgună (care e otrăvitoare în viața reală) și să bea o chestie roșiatică. Eliza are tot felul de viziuni în care zboară cu zburătorul pe deasupra pădurii din Twilight și se întâlnește cu tatăl ei, un pianist mort de ceva vreme, care a fost și el zburător înainte să-i cadă cu tronc o muritoare. Între viziuni, aleargă prin bar, unde Zanoni și barmanul joacă table.

Până la urmă fac și sex, prinși între pânze roșii și străbătuți de fiorul metafizic al romantizării, care nu le permite nici demonilor sexuali să și-o pună altfel decât cu multă dragoste și cu multe straturi care să ascundă totul, ca nu cumva să iasă cu scandal.

Dar partea nasoală e că zburătorii nu se pot culca cu aceeași femeie de două ori! Așa că Zanoni, îndrăgostit, trebuie să aleagă între ea și zburătăcit. Normal, o alege pe ea. Ceea ce ar însemna că s-a terminat cu specia zburătorilor… doar că fratele Elizei, teoretic căsătorit în SUA, dar ratat și profesional, și relațional, și el fiu de zburător, se face demon și ia motocicleta lui Zanoni în primire.

Eliza trebuia să se căsătorească cu fiul ăla al patronului de care uitasem deja cu toții, în direct la TV (în mod normal chestiile astea se înregistrează în prealabil, dar fie). În loc să discute de nuntă și de alte alea, însă, Eliza îi spune patronului, pseudo-viitorului socru, „Te fut în gură” (sau în „Te fut în cur”? Una din două), de-l lasă mască. După care nu se obosește să-i explice prea tare logodnicului că-i dă papucii, ci fuge cu Zanoni.

Hepi end. Adică sfârșit fericit – pentru mine, că deja monologurile erau cam lungi, povestea se întindea și deja nu mai țineam minte cine, ce, cum și de ce.

Dar stai! Cică filmul ăsta e primul dintr-o trilogie!

Dum, dum, dum, dum… povestea continuă. Nu știu cu ce. Cu Penultimul Zburător, poate?

Poziția copilului [Recenzie]

Sat, 13 Apr 2013 08:12:13 +0000

Am fost aseară să văd cel mai în vogă film românesc de astăzi, Poziția copilului. Unde? În orașul meu natal, Sfântu Gheorghe. Cum? Pe un bilet în plus al cuiva care n-a mai avut chef să meargă.

Ca idee, mărețul oraș Sfântu Gheorghe, inima Transilvaniei, duce o lipsă acută de cinematograf. Mai demult (adică în preistoria copilăriei mele) erau două – Cinema Lux (o chestie prăpădită și vai de capul ei) și Cinema Arta, care era decent. După ceva timp, Cinema Arta a devenit Disco Discret, unde ziua se proiectau filme și noaptea era discotecă. Un loc mișto, de altfel, cu scaune comode, bar, mese. Ce mai, fain – doar că a dat faliment parcă înainte să ajung eu la facultate.

Deci ideea de film în Sfântu Gheorghe e una foarte specială de felul ei – unde să-l proiectezi?… Păi, la teatru. Acel loc superb unde am decis că urăsc teatrul pentru că nimeream doar chestii post-moderniste, întunecate și stranii. Un loc unde panta sălii e atât de mică încât poți vedea bine doar dacă ești în primu rând, la balcon, pe scenă sau dacă sunt doar pigmei în rândurile din fața ta.

Ieri, sala plină, cu scaune aduse în plus ca să se facă un rând nou pe unul din culoare. Aveam bilet, dar nu l-a verificat nimeni. Nici la intrarea la teatru, nici la intrarea în sală, nicăieri. S-a mers pe încredere, bănuiesc. Pe scenă au urcat mai mulți, care s-au invitat unii pe alții să vorbească. Așa am aflat că s-au împlinit ieri 26 de ani de la înființarea teatrului respectiv, că Emil Pantelimon, fost coleg de școală, s-a ocupat de punerea pe picioare a evenimentului (momentan e prin politică, pe partea de cultură și se descurcă mișto; el dădea semne de pus lumea la cale în sensul bun încă de când era în consiliul elevilor, de altfel). Și că Ursul de Aur era în Sfântu Gheorghe, disponibil celor care voiau să se zgâiască la el ca la urs sau să-și facă poze cu el. Careva din actori era și el pe acolo.

Așa, despre film efectiv – Poziția copilului e un film românesc. Nu doar în sensul în care a fost făcut de români în România, ci în sensul în care respectă normele nescrise după care se fac azi filmele românești. Imaginea? Mai întunecată la culoare, de parcă atunci când intri în țara asta chiar și soarele o ia mai ușor cu strălucitul. Imaginea mereu mișcată, pentru a crea tensiune – nu știu dacă s-a folosit vreun trepied undeva în film. Stilul realist, reprezentând o realitate realistă a României, pe care știm că românii o trăiesc pe bune, chiar dacă noi, personal, n-o trăim. Suntem un popor oropsit, corupt, care face pauze lungi și semnificative în conversații.

Prima scenă: Cornelia (aka Mama, aka personajul principal) îi povestește pe lung unei prietene că fiul (aka Barbu, aka copilul) a înjurat-o în fel și chip. Ceea ce e inadmisibil. Destul de repede ne prindem că ea e genul de mamă care ar vrea să se bage în toate, Barbu nu prea are chef de ea. E ziua ei și el s-a cărat pe altundeva.

În curând, în timpul unei opero-piese de teatru (habar n-am ce era exact), Cornelia primește un telefon că Barbu a avut un accident de mașină și a omorât un copil dintr-o familie săracă. Pe stilul românesc-corupt, Cornelia și soțul Relu fac tot ce pot să-l scoată nevinovat pe Barbu. Barbu e un fel de băiat tipic. Tipic pentru ce?… Nu știu exact. Doar tipic. Bidimensional. Supărat pe mama. Morocănos. Nu prea zice mare lucru. Singura lui calitate pare să fie că nu bea. Singurele defecte că o înjură pe mama, că e laș, impulsiv și conduce prea repede. Habar n-am ce-i cu el, pentru că filmul mi-l arată doar cam atât. Ce slujbă are? Habar n-am. Cum e în general? Habar n-am. Doar înjură pe toată lumea și e nemulțumit. Ok, e un fel de Supărăciosus Ex Machina.

Cornelia încearcă de toate ca să-l scoată nevinovat și să nu intre la pușcărie. Se duce la poliție și-l pune să-și schimbe declarația, să spună că a mers cu viteza maximă legală, nu cu 30 km/h peste viteza respectivă – poliția îi spune să nu se bage. Vrea să vorbească cu unii-alții. Soțul Relu îi spune să nu se bage. La un moment dat Barbu îi spune să nu se mai bage. Uneori aveam senzația că lumea o ia pe Cornelia ca pe un copil de 5 ani, care vrea să facă, dar nu poate – „Cornelia, nu te mai băga”. În ciuda faptului că totuși nu pare bătută în cap și că ceilalți încearcă să rezolve situația în moduri la fel de corupte. Și că totuși Cornelia pare să ajungă undeva. Wtf.

Sunt două scene care m-au făcut să mă întreb care e logica lor. În prima, Cornelia se duce să discute cu un martor, un tip pe care încerca Barbu să-l depășească atunci când s-a produs accidentul. Tipul, care pare să aibă un morcov înfipt în fund, îi explică ceva gen: viteza legală în localitate e 50 km/h. Barbu voia să-l depășească. Tipul i-a făcut semn că ok. Dar tocmai ieșeau din localitate. Așa că tipul a accelerat brusc la viteza legală în afara localității, 110 km/h. Iar Barbu a accelerat în consecință – până la 140 la oră. Deci… vorbește să se afle în treabă? Vrea să demonstreze că e un dobitoc? Vrea să demonstreze că e un dobitoc legal? Habar n-am ce vrea. Nici Cornelia nu știe, dar îl roagă să spună că mergea cu 90 la oră, ca Barbu să poată spune că mergea legal, cu 110 la oră.

Tipul e de acord – pentru 80.000 euro – dar Cornelia n-are banii. Tipul schimbă placa – peste două săptămâni va schimba declarația, până atunci ori are 80.000 euro în bancă, ori o sumă simbolică. 100 de euro. Sau Cornelia poate să-i plătească o băutură la barul la care sunt.

Da fuq. Ce vrea omul, până la urmă? I s-a făcut milă? Își bate joc de ea? Se presupune că sunt nedumerită, sau se presupune că m-am dumirit? Ce vrea scena asta de la mine?… Ce vrea regizorul de la mine? CARE E FAZA, FILMULE?! Nu știu, pentru că scena se termină brusc. De fapt, o serie de scene se termină brusc.

A doua scenă e Barbu + Cornelia. Barbu o ia pe maică-sa deoparte, că are ceva important de spus și Cornelia trebuie să asculte – nu să înțeleagă, să asculte. Pentru că ea nu se poate schimba, el i-a spus asta acum 10 ani și acum 5 ani. Că ea nu se poate schimba.

Cornelia + eu: Hă?!

Deci, Barbu vrea spațiu. Barbu vrea să o respecte. Dar nu poate. Ea trebuie să-l lase în pace. Pentru că trebuie să vină el spre ea. El trebuie să facă primul pas. Ea să aștepte. Pentru că trebuie. Ca el să poate s-o respecte. Pentru că dacă nu, situația va rămâne la fel. Deci, poate va dura o lună, sau un an, sau șase luni. Nu știe.

Da fuq. Te pomenești că o fi mâncat o carte de pseudo-psihologie și acum o regurgitează în scena aia. Afirmațiile sunt atât de generale încât nu-mi spun nimic. Și au zero legătură cu problema zilei (respectiv faptul că a omorât un copil). Barbu pare picat din lună cu totul.

Totuși, filmul are părțile lui bune:
– E destul de rapid ca să fie interesant.
– Cornelia atinge un echilibru interesant între o persoană enervantă la culme și una cu care ai vrea să ai de-a face, devenind o persoană enervantă la culme cu care ai vrea să ai de-a face.
– În ciuda realismului, are câteva note care într-adevăr reflectă realitatea.
– O scenă lipsită de credibilitate, în care iubita lui Barbu, Carmen, îi povestește Corneliei că se despart pentru că Barbu e un laș etc. are un factor wtf destul de mare încât n-o mai iei ca nerealistă, ci ca nerealism adus la rang de artă. Carmen îi povestește Corneliei viața ei sexuală, cu prezervative rupte și toate cele XD
– Are câteva poante chiar mișto. Barbu, către tatăl lui: „Ești o cârpă, ea face cu tine ce vrea ea.” – apoi pleacă val-vârtej. Tatăl se uită consternat la Cornelia. Cornelia: „De ce te uiți așa? Are dreptate.” Carmen, descriind prezervativul rupt și panica lui Barbu în direcția aia: „Poate vrei să iei o lanternă să te uiți mai bine înăuntru?”
– Cornelia nu e românul oropsit de rând în lumea a treia a României filmelor noastre fascinate de mizeria condiției românești.
– Se termină extrem de brusc atunci când te întrebi „Oare mai durează mult?”

Părți proaste:
– Exagerări care duc la nerealism.
– Cameră mișcată la fiecare pas.
– Faptul că nu știi exact unde merge filmul.
– Faptul că filmul, de fapt, nu merge nicăieri. Se termină atât de brusc încât nu ai nici măcar o vagă idee care era ideea. Povestea cu Barbu și dosarul penal: nerezolvată. Conflictul lui Barbu cu Cornelia: nerezolvat. Conflictul interior al Corneliei: destul de neclar ca să nu-mi dau seama dacă e rezolvat sau nu.

Interesant pentru o seară, nu mi se pare că are un impact prea puternic în general și nu cred că merita un mare premiu pe undeva, cum ar fi Ursul ăla de aur de la Berlin.