Filme on Roxana-Mălina Chirilă

Secretul sunetului clar în filmele vechi românești

Tue, 31 Jan 2017 13:52:57 +0000

Stăteam eu și îi ascultam săptămâna asta pe băieții de la ICR Podcast povestind despre cum în filmele vechi sunetul era foarte clar – fie că e vorba de „B.D. la munte și la mare” sau de replicle lui Mărgelatu, se aude foarte bine ce vorbesc.

Secretul e destul de simplu. Sunetul din filmele vechi nu e înregistrat pe platou, la filmări, ci în studio – actorii trăgeau câteva duble în care încercau să spună replica în așa fel încât să se potrivească cu mișcarea buzelor lor de pe film, apoi replicile se montau pe bucățele.

De-asta, dacă vă uitați la filme vechi, o să vedeți că e ceva ușor nenatural în felul în care vorbesc oamenii. Da, replicile sunt clare, dar parcă nu simți mișcarea oamenilor în ele – dacă închizi ochii sau te uiți altundeva decât spre ecran și doar le auzi vocea, nu îți dai seama dacă se plimbă, dacă se apleacă în față, dacă se întorc. Dar filmele vechi unt ca un fel de teatru radiofonic ilustrat cu video, că altfel nu știu cum să-i zic. Uite aici, la ăștia care se împiedică, cad și se opintesc, dar vorbesc fără prea mare efort. La final parcă-și aduc aminte să gâfâie un pic, dar nu prea mult.

Acuma știți.

Școala poate încuraja ușor cititul

Thu, 08 Dec 2016 09:03:03 +0000

Stăteam zilele astea să mă gândesc la tristețea celor care spun că tinerii din ziua de azi nu mai citesc, ci stau să se uite la filme și seriale toată ziua. Mi-am dat seama că există o soluție simplă și rapidă prin care se poate rezolva situația: să se înlocuiască orele de literatură română cu ore de film universal.

Cu alte cuvinte, în loc să se predea Rebreanu, Cărtărescu, Sadoveanu și așa mai departe, să se predea cinematografie universală. Și când zic „universală”, vreau să zic „doar filmele considerate a fi culte și deosebite”.

De exemplu, la clasa a șaptea se pot discuta lucruri mai ușurele, cum ar fi „Decalogul” lui Krzysztof Kieślowski:

Manualul ar putea zice cam așa ceva: „Construcția atentă a celor zece episoade reflectă o interpretare în cheie realistă a temelor biblice. Personajele sunt sfâșiate între glasul pasiunilor și glasul moralității, iar martorul nenumit care poate fi regăsit în opt dintre cele zece episoade este un atât liantul care unește seria într-un singur tot, cât și reprezentantul demiurgului înstrăinat de creația lui, care după ce a clădit întregul Univers și i-a stabilit legile și poruncile, s-a retras pentru a o privi de la depărtare.”

Cândva, prin liceu, se poate discuta despre curentele cinematografice și despre geniul incredibil al lui Salvador Dali și Luis Bunuel în suprarealistul „Un chien andalou”, iar la clasă se pot pune întrebări gen „De ce este tăiat ochiul femeii cu un brici de bărbierit?” După care să se discute despre suprarealismul din pictură, transpus pe peliculă.

Când, în sfârșit, tinerii se apropie de vârsta maturității, se poate discuta cu ei despre simbolismul spiritual al lui Jodorowsky:

Care este simbolismul culorii galbene? Să fie vorba de o reprezentare simbolică a spiritualității asiatice care pătrunde în lumea occidentală? Camera poate avea formă de ochi datorită faptului că sufletul căutătorului este complet expus în fața universului. (ca să nu mai vorbim de tot felul de alte scene dubioase).

Iar când un profesor super-cool de film se lasă înduplecat de tinerii care „nu știu ce-i bun”, o să spună câteva cuvinte despre Terminator: „Să nu vă imaginați că e vorba de cinematografie înaltă acolo. Există, desigur, un curent bazat pe accidentul tehnologic, care prezintă o ficțiune speculativă în care omenirea piere datorită unui hybris științific. E o abordare puerilă, senzaționalistă, fără adevărată valoare, care poate fi regăsită și în metempsihoza spiritului din seria „Mumia”, care apropo, e prost înțeleasă și greșit documentată, fără o bază reală în credințele antice.”

Iar generațiile din urmă or să spună, „Stai, că ce faceți voi la școală nu e tot, lasă-i pe Jodorowsky, Kieślowski, Tarkovski și alți ski-și de-ăștia, uită-te aici la niște Star Wars original cu Han Solo și Luke Skywalker, și la Star Trek-ul cu căpitanul Kirk!” N-or să pomenească de ceva mai nou sau mai antrenant, pentru că or să vrea să numească filmele alea mari, care au marcat generații, cam așa cum recomandă unii „Război și pace” în loc să recomande ceva mai scurt și care să te prindă mai tare. Și or să-și pună copiii și nepoții să stea să se uite cu ei la tot felul de filme, iar ăștia or să suporte lent și numai momiți cu prăjituri.

După o generație în care se predă filmul așa, o să fie goale cinematografele și doar câțiva înrăiți o să mai stea la torrente cu filme și Netflix. Numai când o să audă cuvântul „film”, or să zică, „Lasă-mă, tataie, eu știu că ți-au plăcut astea când erai mic, dar asta pentru că n-aveați cu ce altceva să vă distrați, că erau scumpe cărțile și torenții erau gratis. Două mii de ani s-a distrat lumea cu povești spuse și scrise, v-ați trezit voi să reinventați gaura din gogoașă. Uite, ia de aici niște Terry Pratchett, poate-poate o să-ți placă – e ceva mai vioi decât Star Wars, dar te-obișnuiești tu.”

În 20 de ani, cărțile or să revină la modă, pentru că n-or să aibă tinerii ce face toată ziua, mai ales dacă nu sunt genul care să se joace pe calculator tot timpul.

Păzea, vine briciul să-i taie ochiul.

Dacă Peter Jackson ar fi fost un regizor serios…

Mon, 29 Dec 2014 08:02:01 +0000

Când s-a făcut Harry Potter, au făcut șase filme din primele șase cărți – dar la ultima au făcut Harry Potter 7, Partea I și Harry Potter 7, Partea a II-a.

Jocurile foamei? Primele două cărți sunt două filme, a treia carte e despărțită și ea în Jocurile foamei: Mockingjay, Partea I și Jocurile foamei: Mockingjay, Partea a II-a.

Twilight? Iar, Zori de zi, Partea I, Zori de zi, Partea a II-a. (bine, Twilight poți să-l împarți în oricâte părți, că e vorba tot de o tipă care locuiește într-un oraș în care plouă prea mult și iubitul ei insipid, care strălucește în orice alte condiții meteorologice.)

Dacă Peter Jackson era regizor serios de la Hollywood, făcea Hobbitul, Bătălia celor cinci oștiri, Partea I și Hobbitul, Bătălia celor cinci oștiri, Partea a II-a. Câte cincizeci de pagini adaptate în fiecare parte.

Automata [recenzie film]

Mon, 27 Oct 2014 08:56:31 +0000

Acest film este despre un Antonio Banderas care trăiește o criză profundă, ceea ce-l face să fie profund crizat. Țipă în oraș, țipă în deșert, țipă la roboți și se comportă în principiu ca un idiot cu o problemă. Nu vreau să spun că e un antierou, vreau să spun că e isteric.

Filmul e atât de prost încât nu-mi bat capul să evit să vă spun cum se termină. Dimpotrivă, vă povestesc tot ce-mi trece prin minte.

Într-o lume post-ceva radiații solare care au făcut suprafața pământului radioactivă și deșertificată și în care ploaia e acidă (ceea ce distruge aproape toate ființele vii în afară de gâze și vulturi, pentru că vulturii trebuie să mănânce un cadavru la un moment dat), o companie a creat roboți pentru un oraș. Roboții construiesc ziduri de apărare împotriva deșertului radioactiv, pentru ca atunci când vine nisipul radioactiv să-l țină afară, ca să nu fie oamenii afectați de radioactivitate. Apropo, v-am spus că ăștia au o problemă radioactivă, nu?

Bun, roboții au două protocoale pe care nu le pot încălca: nu pot să le facă rău sub nicio formă ființelor vii și nu pot să se modifice singuri.

Antonio Banderas e angajat la firma care face roboți. El are un fix vechi, de pe când era copil, legat de ocean. Vrea să se întoarcă la ocean și să locuiască acolo cu soția lui, care e pe cale să nască (vor avea o fiică). Soția n-are chef de așa ceva, pentru că peste tot pe coastă sunt orașe pe cale de dispariție și moarte, unii se întreabă chiar dacă oceanul mai există (de ce? Radioactivitatea o fi trimis o mare parte din apă în spațiu, sau care e chestia?… Nu aflăm)

Doar că Banderas (Jacq Vaucan îl cheamă în film) se confruntă cu un ultim caz: niște roboți par să se modifice singuri! Ups, asta e încălcarea celui de-al doilea protocol al roboților! Doar că nimeni nu-l crede că se întâmplă așa ceva, că respectivele protocoale nu pot fi modificate de nimeni. Așa că se duce să se plimbe prin ghetou, unde speră să găsească pe cineva capabil să modifice roboți. Așa dă peste o tipă, Dupre, doctor (ph.D., nu medical), care n-a mai auzit de problema asta a auto-modificării, dar folosește un „bionucleu” (un fel de creier robotic, poate?…) de la un robot modificat într-un robot care era un fel de prostituată pentru cei cu fetișuri ciudate. Și, ce să vezi, Cleo prostituata automată începe să se repare singură. Se pare că autoreparațiile se transmit prin bionucleu. Dupre e fascinată, Banderas nu țipă, așa că nu știu exact ce simte.

În momentul ăsta cineva sună la ușă, Dupre deschide ușa și e împușcată în cap de niște copii. Banderas o ia la fugă, copiii îl urmăresc cu arme de foc, dar e salvat de Cleo roboata, care brusc conduce o mașină. Cred că ideea ar fi că e urmărit de niște oameni care sunt cu compania de roboți?… Sau poate nu?… Nu știu care-i faza, copiii ăia par picați din cu totul alt film, dar cert e că după urmărirea cu mașini se ajunge în următoarea situație: Banderas e rănit și cărat prin deșertul radioactiv de patru roboți mai vii decât ar fi trebuit, soția lui naște în oraș și ăia cu roboții habar n-au ce se întâmplă, unde a dispărut Banderas și ce s-a întâmplat cu Dupre. Așa că decid că Banderas e de vină pentru toate relele lumii și decid să trimită pe cineva după el să-l omoare.

Ar putea să-l interogheze sau alte alea, dar preferă să meargă pe presupuneri și să fie niște nebuni ciudați. Poate că radioactivitatea aia a transformat majoritatea oamenilor în isterici incapabili de rațiune.

Ca să fie răi până la capăt, cei de la compania de roboți o iau pe nevasta lui Jacq Banderas cu tot cu aia mică și le duc în deșert ca să le omoare de față cu tatăl?… Cred?… Cert e că le cară acolo ca să-i arate lui că s-a pus cu cine nu trebuia!

Logica fiind foarte completă și existentă în acest film, habar n-am care sunt motivațiile oricui în afară de Banderas: el vrea să meargă înapoi în oraș ca să nu moară de radioactivitate și ca să ajungă înapoi la familie. Dar roboții îi spun că e periculos să meargă acolo și îl târăsc după ei într-un fel de depozit abandonat unde locuiește primul robot care s-a modificat singur, un fel de Mesia care inventează niște morale atât de SF încât nu-s bune nici de pus pe Facebook.

Banderas între timp e pe moarte din cauza radioactivității ăleia rampante de care tot ziceam mai devreme. Tușește, scuipă chestii, se târăște de colo-colo. Roboții încep să înțeleagă că el chiar vrea să se întoarcă în oraș, așa că-i pregătesc o mașină și își fac pentru ei un roboțel nou, un fel de gândac gigantic cu o mutră inocentă. Nu știu de ce îl fac așa, că nu o să crească niciodată, deci e damnat să arate mereu ca un copchil-gândac, dar ok…

Banderas pleacă prin deșert, unde se întâlnește cu șeful lui pe care-l căraseră roboticii ca să-l împuște. Șeful lui era pe moarte din timpul nopții, iar acum mai trăiește suficient cât să-i zică lui Banderas că ăștia i-au răpit soția și fiica, după care moare și e mâncat de vulturii rezistenți la radiații.

Banderas face cale întoarsă către roboți, unde dă peste cei de la companie și îi bate măr ca un erou de acțiune. „Mor” și câțiva din roboți, dar nu prostituata Cleo, pentru că ne păsa de Cleo. Cleo și gândăcelul merg unde e cea mai nașpa radioactivitate, acolo unde oamenii au făcut ceva experimente nucleare care au ras orice posibilitate de viață organică timp de milioane de ani. Ideea e că acolo scapă de oameni. Eu mă întreb cât de radioactivă mai poate fi planeta, că e radioactivă în sus și-n jos de nu-i adevărat.

La final de film, ca un erou de acțiune, Banderas nu mai suferă de radioactivitate și decide să-și ducă soția și fiica departe de oraș. Pornesc prin deșert către ocean. Care ocean, țin să vă amintesc, e într-o zonă radioactivă, unde totul e deșert și deci n-au de mâncare, nu există niciun fel de ajutor medical, haine, nimic. E locul perfect unde să-și crească fiica ce a ajuns la frumoasa vârstă de câteva zile, poate o săptămână.

Un film recomandat pentru toți cei care vor să-și tragă palme pe fundalul sonor al unui Antonio Banderas care țipă.

Două filme gratis, un pachet ieftin de cărți interesante

Fri, 29 Aug 2014 04:57:16 +0000

Îmi plac locurile de pe net de unde poți să cumperi diverse fără să-ți bați capul cu DRM-uri care să te oprească de la copiat respectivul lucru, sau de la citit/urmărit pe mai multe calculatoare. Îmi fac viața mai ușoară.

Acestea fiind zise… Gog.com, care se ocupa înainte doar de vânzarea de jocuri mai ales vechi, dar și unele mai noi, se lansează și pe direcția de filme. Deocamdată au foarte puține, mai ales pe direcția de jocuri, dintre care pe două le dau gratis:

TPB AFK: The Pirate Bay Away From Keyboard, care este despre viața fondatorilor The Pirate Bay (că tot erau susținători ai piraților pe-aici; apropo, cică unul dintre fondatori nu-i de acord cu felul în care a fost reprezentat în film)
The Art of Playing, un scurt metraj despre jocuri din perspectiva celor care le fac

Aici e pagina de pe Gog.com cu filmele.

Apoi, Humble Bundle de care tot vorbesc pe blog, are un pachet de cărți care-i conține și pe Neil Gaiman, și pe Paulo Coelho, o decizie care mi se pare foarte neobișnuită.

Pentru $1:

The Curse of Chalion, de Lois McMaster Bujold
Twinmaker, de Sean Williams
Busting Vegas, de Ben Mezrich
American Gods, de Neil Gaiman
Map of Bones, de James Rollins (plus o parte din The Sixth Extinction)

Pentru mai mult decât au plătit ceilalți în medie (acum $7.47), cele de mai sus, plus:

Angel’s Ink, de Jocelynn Drake
The Wasteland Saga, de Nick Cole
By the Blood of Heroes, de Joseph Nassise
The Witch of Portobello, de Paulo Coelho
Sandman Slim, de Richard Kadrey
The Dead Run, de Adam Mansbach
The Taken, de Vicki Pettersson

Pentru peste $10, toate cele de mai sus, plus:

Dead With Walking, de Kim Harrison
Trouble on the Reserve, de Kim Harrison (disponibilă doar pentru Humble Bundle, doar acum)

Cărțile de pe Humble Bundle sunt aici și sunt disponibile până miercuri. Ca de obicei, o parte din încasări merg către organizații caritabile.

Cel mai interesant film de anul viitor

Fri, 25 Jul 2014 16:14:15 +0000

Am văzut acum trailer-ul și o să fie epic. Să vă povestesc: un mare șef de corporație, tânăr geniu în domeniul afacerilor, are anumite… probleme psihice… din cauza cărora este incapabil să relaționeze normal cu alți oameni. Își ascunde defectele cu dibăcie și farmec, dar în viața privată are tot felul de ciudățenii, în special în ce privește relațiile „romantice”. Din cauza asta apelează la prostituate pe care le pune să semneze contracte de confidențialitate ca să nu-i divulge secretele. Și crede că totul e sub control.

Însă într-o bună zi o tânără studentă vine să-i ia un interviu și omul face o pasiune morbidă pentru ea. Nu face parte din lumea prostituatelor de lux, dar el e atât de mistuit de dorință pentru ea încât decide să facă un pas periculos în afara lumii „sigure” în care s-a învârtit.

Pentru că are bani, are și resurse, așa că află totul despre fată: unde locuiește, cu ce se ocupă, unde lucrează. O urmărește, o ține sub supraveghere, încearcă să o seducă. În primă fază îi trântește un contract de sclavie sexuală și unul de confidențialitate pe masă, dar când ea nu e semnează, el decide că problema trebuie abordată altfel și începe să o curteze mai puternic, îi trimite cadouri scumpe, o împinge pas cu pas înspre o relație pur sexuală conform fanteziilor lui, iar ea, prinsă între atracția față de un bărbat frumos și bogat și ciudățeniile posesive și acaparatoare ale omului, piperate cu preferințele lui sexuale de la care de-abia reușește să-l convingă să se abțină, pică din ce în ce mai adânc în mrejele lui și se lasă supusă la din ce în ce mai multe perversiuni de dragul lui.

Singura problemă cu acest thriller psihologic-erotic cu influențe horror e că e un film de dragoste. Cică. Adică ea nu ajunge încarcerată într-o pivniță subterană undeva a la Colecționarul, unde moare din cauza obsesiei „romantice” a unui psihopat, ci ajunge să aibă o relație cu el (care în continuări va ajunge o căsătorie).

Și acesta e motivul pentru care n-o să mă duc să mă uit la 50 de umbre ale lui Grey, filmul. Pentru că nu e cel mai interesant film de anul viitor decât în varianta editată ca thriller din capul meu. Altfel probabil că o să fie cel mai agasant film de anul viitor.

Divergent [Recenzie de film]

Sat, 05 Apr 2014 19:13:48 +0000

Într-o lume post-apocaliptică, într-un Chicago în care blocurile au început să se deconstruiască de li se văd structurile metalice și în care trenurile circulă mereu fără oprire, singurii oameni rămași în lume/SUA/zona respectivă (e greu de zis) au fost împărțiți pe categorii cvasi-uniforme cu meserii pe care le vor avea toată viața. N-am mai auzit nicăieri ultima premisă.

Filmul se bazează pe cartea lui Veronica Roth, Divergent (există la noi în română în format electronic și digital, dar originalul în format electronic e mai ieftin acum).

Nu am aflat exact ce s-a întâmplat cu restul omenirii. Parcă am auzit ceva de un război, dar vedem o lume care pare destul de ok altfel, fără ploi acide, cu plante care cresc verzi și vesele – și deși locuitorii din Chicago n-au bani să aibă grijă de blocurile în anti-construire, au făcut un ditamai peretele înalt cât turnurile ca să se apere de… monștri? Nu e clar. Singura dată când camera se ridică deasupra zidului și ne arată ce e dincolo, pare o zonă destul de pașnică și verde.

Bun! Cetățenii se împart în cinci facțiuni, care depind de personalitate și care le hotărăsc meseria:

Abnegație – cei are sunt lipsiți de egoism, clasa conducătoare. Se îmbracă în gri.
Neînfricare – cei curajoși, soldați și polițiști. Se îmbracă în negru.
Erudiție – cei deștepți, care studiază… ceva. Se îmbracă în albastru.
Prietenie – cei calzi la suflet, care se ocupă de agricultură. Se îmbracă în portocaliu.
Candoarea – cei sinceri și corecți, lucrează în justiție. Se îmbracă în alb și negru.

Eroina, Beatrice, 16 ani, vine din Abnegație, dar a vrut mereu să fie Neînfricată. Așa că atunci când i se face primul test de personalitate, cel după care să se ghideze atunci când alege unde vrea să fie, speră și nu prea că va fi mutată. Dar, surpriză, surpriză! Testul telepatic și extrem de simbolic la care este supusă arată faptul că e specială: are câte ceva din trei tipologii, e… Divergentă.

Ceea ce e nașpa, pentru că oamenii trebuie să fie controlați în facțiuni, iar Divergenții tind să fie de nestăpânit și deci ajung omorâți. Dum, dum, dum…

Beatrice nu spune nimănui că are o mică problemă, așa că atunci când vine momentul să aleagă unde vrea să meargă, alege (în ultima clipă) Neînfricarea. Din păcate, universul ăsta e logic de nu mai poate, așa că trebuie să nu-și mai întâlnească niciodată familia și să se reafilieze complet la facțiunea ei. Pentru că natura umană nu contează și cei din Erudiție cred că și dacă pune cineva preț pe ea, n-ar trebui să pună.

Eh…

Urmează tot felul de scene de nebunii de-ale Neînfricaților: trebuie să se urce în tren din mișcare, să sară din trenul în mișcare, să se arunce x-șpe metri într-o gaură în care nu văd dacă e ceva jos. Chestii de-astea normale la cap, pe care le face orice societate umană din care au rămas doar câteva mii/zeci de mii de indivizi și care vrea să se păstreze în forță (apropo, toată lumea are o condiție fizică de invidiat în filmul ăsta, indiferent de facțiune).

Personajele nu-s foarte impresionante, firul narativ e destul de complex ca să fii interesat, dar destul de plin de clișee ca să nu fii foarte impresionat, iar relația de dragoste există și o să vă prindeți care e din prima clipă în care o să-l vedeți pe individ. Din când în când apar momente de wtf, în care te prinzi, de exemplu, că trenurile nu opresc nicăieri și că la final habar n-ai unde pleacă personajele pentru că trenurile alea par să fie creaturi dotate cu conștiență care fac ce vor ele și duc oamenii spre destinații necunoscute; sau când te prinzi că Beatrice nu și-a vizitat părinții că n-avea voie, dar n-a pățit nimic când și-a vizitat fratele… Sau felul în care mor oameni peste tot și nimeni nu pare foarte șocat. Sau că sunt oameni fără facțiune care par doar să fie acolo și habar n-ai ce-i cu ei. Sau, hei, clișeele.

Dar per ansamblu, nu e un film rău. Dacă o să am chef să citesc ceva ușurel seara, s-ar putea să pun mâna pe cărți.

Ultimul zburător [recenzie și povestire]

Sat, 08 Feb 2014 14:12:22 +0000

Am vrut să văd Ultimul Zburător încă de când i-am văzut trailerul, am aflat că a existat o petrecere pentru trailer și că 70 de motocicliști au defilat cu ocazia respectivă. Toată povestea are un aer de eșec epic:

Pentru cei care nu știu, zburătorul e un fel de demon sexual care le apare femeilor necăsătorite (parcă trebuiau să fie pubere și fecioare, dar no). În cazul nostru, zburătorul e, ați ghicit, ultimul din specia lui: Zanoni îl cheamă. Locuiește într-o clădire abandonată în care e un bar unde nu vine nimeni niciodată și barmanul e un fost zburător. Zanoni „zboară” pe o motocicletă lată cât tot carosabilul, și dotată cu trei roți. La cât de periculos e filmul, nu garantez că de fapt nu era mopedă deghizată.

Încă din prima clipă în care l-am văzut pe zburător, mi-a fost milă de el. Părea destul de trist, un fel de star rock care a trecut de perioada de glorie și încă își imaginează că e sexy când își ia haine menite băieților răi de 20 de ani. De fapt, îmi imaginez că o discuție între Zanoni și Ashmedai din romanul meu, despre care tot ce trebuie să știți e că e diavol și se ocupă cu sexul, ar suna așa:

Ashmedai: (îi aruncă niște bani pe masă) Auzi, du-te și ia-ți niște haine. Îți fac eu cinste.Zanoni: Dar astea ce-au?
Ashmedai: Cum ce-au? Te-ai îmbrăcat de la un sex shop second hand și întrebi ce-au?
Zanoni: Asta e o geacă de piele veritabilă…
Ashmedai: Da, o imitație veritabilă de piele. Încearcă mai mult BDSM, mai puțin hoț din gunoaie.
Zanoni: …Amice, ai terminat?
Ashmedai: Nu. Ai luat perlele lu’ mă-ta că vrei priză și la bărbați?
Zanoni: Astea nu sunt perle, sunt…
Ashmedai: Imitație veritabilă de perle. Băiețaș, așa ai ratat ideea de decadență și seducție demonică încât îmi vine să-ți pun un abțibild pe frunte pe care să scriu „Pisoi rău” și să te trimit la poarta Raiului.

Bun. Să ne întoarcem la film. Eliza/Elize, zisă și „Motoraș”, e o cântăreață cu alură de pițipoancă despre care știi sigur că va avea succes pe piața românească pentru că n-are nici voce, nici idei mișto de cântece. Se va căsători cu un tip despre care nu știm nimic decât că e bidimensional ca personaj și fiul unui patron de trust media. Patronul e așa de disperat să punâ mâna pe Elize că nu e de acord ca fi-su s-o ia de nevastă decât dacă ea semnează un contract gros cât cartea de telefoane prin care-și donează vocea, talentul, cariera și probabil și sufletul și organele interne trustului.

Povestea Elizei seamănă cu cea a sopranei Christine din Fantoma de la Operă, doar că invers. În povestea cu Fantoma, tu din audiență îți dădeai seama că Christine cântă extraordinar, chiar dacă șefii Operei din Paris păreau hotărâți să folosească altă soprană. În Ultimul Zburător personajele sunt în extaz când o aud pe Eliza cântând, patronul trustului o vrea cu orice preț, dar tu din public auzi că n-are voce. Pe care voce zburătorul vrea să o arate lumii la injusta ei valoare extraordinară.

Ei bine, zburătorul se plimbă în jurul ei ca o perdea de fum care se tot lipește de lentila camerei de filmat, sau ce vrea să fie blurul respectiv. La un moment dat o abordează când ea e la înregistrări și ea vorbește cu el… care e invizibil. Norocul ei e că în loc să fie înregistrată pe casetă toată discuția cu iz de schizofrenie, e înregistrată ea cântând într-un mod teoretic diafan.

Noaptea, Eliza e furată de zburător care o duce la casa dărăpănată, unde îi prezintă barul în care nu vine nimeni niciodată. Îi dă să bea palincă de trei ori rafinată, sau pufoaică dilatată, sau cum i-o fi zis. E pusă să mănânce mătrăgună (care e otrăvitoare în viața reală) și să bea o chestie roșiatică. Eliza are tot felul de viziuni în care zboară cu zburătorul pe deasupra pădurii din Twilight și se întâlnește cu tatăl ei, un pianist mort de ceva vreme, care a fost și el zburător înainte să-i cadă cu tronc o muritoare. Între viziuni, aleargă prin bar, unde Zanoni și barmanul joacă table.

Până la urmă fac și sex, prinși între pânze roșii și străbătuți de fiorul metafizic al romantizării, care nu le permite nici demonilor sexuali să și-o pună altfel decât cu multă dragoste și cu multe straturi care să ascundă totul, ca nu cumva să iasă cu scandal.

Dar partea nasoală e că zburătorii nu se pot culca cu aceeași femeie de două ori! Așa că Zanoni, îndrăgostit, trebuie să aleagă între ea și zburătăcit. Normal, o alege pe ea. Ceea ce ar însemna că s-a terminat cu specia zburătorilor… doar că fratele Elizei, teoretic căsătorit în SUA, dar ratat și profesional, și relațional, și el fiu de zburător, se face demon și ia motocicleta lui Zanoni în primire.

Eliza trebuia să se căsătorească cu fiul ăla al patronului de care uitasem deja cu toții, în direct la TV (în mod normal chestiile astea se înregistrează în prealabil, dar fie). În loc să discute de nuntă și de alte alea, însă, Eliza îi spune patronului, pseudo-viitorului socru, „Te fut în gură” (sau în „Te fut în cur”? Una din două), de-l lasă mască. După care nu se obosește să-i explice prea tare logodnicului că-i dă papucii, ci fuge cu Zanoni.

Hepi end. Adică sfârșit fericit – pentru mine, că deja monologurile erau cam lungi, povestea se întindea și deja nu mai țineam minte cine, ce, cum și de ce.

Dar stai! Cică filmul ăsta e primul dintr-o trilogie!

Dum, dum, dum, dum… povestea continuă. Nu știu cu ce. Cu Penultimul Zburător, poate?

Eu, Frankenstein [Recenzie – Povestire]

Sun, 26 Jan 2014 11:28:57 +0000

Atenție, că vă povestesc tot filmul. Dacă aveți de gând să fiți surprinși de el când îl vedeți, nu citiți mai departe! Mă rog, oricum n-o să fiți surprinși, așa că de fapt puteți să citiți.

Am intrat în sala de cinema, mi-am pus ochelarii 3D (cu care ocazie am aflat că filmele 3D îmi obosesc ochii), am așteptat să înceapă filmul, m-am uitat la primele câteva minute.

Monstrul lui Frankenstein povestește: am fost creat, i-am omorât soția doctorului Frankenstein care m-a creat, după care el m-a urmărit într-o zonă în care crăpai de frig… și a crăpat de frig. Frankenstein e mort.

„Hm,” am zis. „Ca titlul să aibă logică ar trebui ca: Frankenstein să fie vampir; sau ca monstrul să-i fure identitatea; sau ca tot filmul să se învârtă în jurul misterului doctorului.” Am avut dreptate: titlul nu are logică decât din perspectiva marketingului: „Eu, Frankestein” sună mai atractiv decât „Eu, monstrul doctorului Frankenstein”.

Bun. În momentul în care monstrul îl îngroapă pe doctor, apar niște demoni care încearcă să-l captureze. Monstrul îi omoară și ăștia se dizolvă într-un fel de fum-foc care se învârte prin aer ca niște focuri de artificii înainte să dispară. Așa, dar cu portocaliu în loc de negru:

[video http://www.youtube.com/watch?v=MIuTmFG10l0]

Apar alți monștri, un fel de animale înaripate din piatră care flutură din aripi și bat ce-a mai rămas din demoni, după care aterizează și se transformă în asasini-fotomodele. Aflăm că fac parte din ordinul garguielor (gargoyles), instituiți de Dumnezeu să apere lumea de demoni. Îl iau pe monstru, îl duc la regina lor al cărei nume l-am uitat, dar începea parcă cu L așa că o să-i spun Loredana. Aflăm că niciun un om nu e capabil să omoare demoni așa cum i-a omorât monstrul, așa că el e nemaivăzut, nemaiîntâlnit, uimitor, SPECIAL!!!! Chestie pe care n-am mai auzit-o niciodată, în niciun film, și sub nicio formă n-o aud tot timpul în anime-uri.

Garguiul MușchiVânjos (și lui i-am uitat numele) propune ca monstrul să fie ucis, că e SPECIAL!!!! și demonii-l vor viu, deci e de rău. Garguiele Ophelia și Hamlet (și lor le-am uitat numele) își oferă opiniile neinteresante, iar regina se uită în ochii monstrului și decretează că-l cheamă Adam și că va trăi. Își trimite garguiele să-i dea arme, iar noul-botezat Adam își ia două bâte cu metal la capete. O…k…

Trec 200 de ani, Adam vânează demoni prin baruri de noapte (singurii oameni obișnuiți pe care-i vedem în film, în afară de un polițist și doi oameni de știință: bătrânelul amabil cu ochelari și blonda tânără, pe care-i știți din alte filme de gen). Garguiele se supără pe Adam pentru că demonii omoară un om care era prin zonă (nu întrebați, nici eu nu m-am prins) și îl leagă de un scaun, că poate totuși îl omoară. Loredana și-a schimbat părerea despre el: Adam e acum nașpet rău, înainte avea potențial de suflet, acum toată ființa lui e întunecată.

Între noi fie vorba, nu mi-e foarte clar ce e sufletul aici. E clar că Adam are o viață interioară în care se zbate din tot felul de motive (sunt un monstru! durerea! tragedia! oroarea!). E clar că are capacitatea de a alege ce vrea să facă cu viața lui. Sufletul ăsta o fi un fel de apendice spiritual reatașabil: îl ai, nu-l ai, oricum nu prea se vede din exterior și nici nu dă semne că ar fi util la ceva. În afară de faptul că doar! (durerea! tragedia! oroarea!)

Demonii atacă garguiele, pentru că…hm. Pentru că cu asta se ocupă. Ai crede că garguiele fiind pe teren propriu, în castelul lor, ar avea ceva chestii pregătite pentru apărare. Niște stropitori cu apă sfințită, poate (apa sfințită căsăpește demoni aici), sau multe pietre de pavaj sfințite, ca să moară demonii când calcă pe ele. Eventual săgeți?… Dar nu, garguiele luptă doar corp la corp – MușchiVânjos chiar își asamblează un fel de halebardă a la Ikea ca să aibă cu ce porni la luptă. Sincer, nu credeam că pot fi atât de amatori… dar în momentul în care demonii sar de pe clădiri apropiate în spatele garguielor zburătoare, garguiele nu zboară mai sus, ci stau ca găinile.

Diștept.

În toată vânzoleala asta în care nu vedem niciun om obișnuit pe străzile orașului, deși pare un oraș măricel (oamenii or fi rari în universul ăsta), moare garguiul Hamlet și e rănită Ofelia. Nu știu cum, că îmi trăgeam palme la momentul respectiv. Adam vrea s-o ajute pe Ofelia, dar pentru că e gagică și e îndrăgostită de altcineva decât de protagonist, alege să moară.

Loredana e răpită, pentru că deși e regina garguilor, e slabă ca un pui de găină. Adam se duce s-o salveze pe Loredana, iar garguiele decid că Adam e rău, că nu se prind ce e în sufletul lui inexistent.

Bănuiesc că scenaristul voia să aibă și femei în film, dar n-a știut ce să facă cu ele. În momentul ăsta am început să-mi doresc să nu fi existat deloc femei printre garguie, ca să zic doar că Raiul e misogin, ca de obicei.

Aflăm că marele prinț al demonilor, Nicodim (sau cum îl chema) vrea să reanimeze zeci de mii de oameni – fără suflet, la fel ca Adam!!! – în care să recheme demonii pe care i-au căsăpit garguiele de-a lungul vremii, pentru că altfel demonii sunt damnați la o eternitate în iad. Sincer, habar n-am cum au ajuns întâi pe Pământ, că filmul nu ne zice.

Nicodim voia să facă asta cu ajutorul celor doi oameni de știință și avea nevoie de Adam ca să le arate un model funcțional. Blonda, Terra (numele ei pe bune) se îndrăgostește de Adam și viceversa. Într-o serie din ce în ce mai inspidă de scene de acțiune, aflăm că toate cadavrele pentru reanimare, strânse de sute de ani (și neputrezite încă O_o) sunt în niște caverne gigantice sub pământ, unde sunt înșirate pe bare de metal. Adam se bate cu bodyguard-ul lui Nicodim care e atât de irelevant că nu mă chinui nici măcar să-i inventez un nume și, previzibil, îl omoară.

Terra aproape că reanimează cadavrele ca să-și retrezească la viață colegul om de știință proaspăt omorât (omorât pentru că nu e blonda iubitoare de protagonist, evident), garguiele se bat cu demonii, are loc o explozie, omenirea e salvată și Loredana vede că Adam are suflet. Adam, după ce nu a citit jurnalul doctorului Frankenstein, deși ar fi putut s-o facă, își rezolvă toate problemele cu tăticul pe care nu le-a avut de-a lungul filmului și decretează eroic în cadrele finale că el e Frankenstein.

Sfârșit fericit. Am putut să plec din sală ușor mai confuză decât am ajuns acolo și cu sentimentul ciudat că am trăit un deja vu timp de o oră jumate.

Despre cărți și filme

Tue, 01 Oct 2013 14:48:07 +0000

Știți ce n-am auzit niciodată? Bătrâni și/sau profesori plângându-se că muzica a distrus cititul de poezie. Tehnic vorbind, ambele au versuri, muzica la radio/Youtube e mai nouă, ideile transmise de muzică de obicei nu au aceeași calitate profundă – și totuși nimeni nu se plânge că din cauza lui Lennon nimeni nu-l apreciază pe William Blake.

Dar de fapt poezia oricum nu mai era la modă când a apărut Beatles; și Queen i-a rock-uit pe toți exact cum a promis în piesă. Nimeni nu se plânge de ei. Și deși sunt o grămadă de porcării pe piața muzicală, ah, muzica e ok oricum.

Cu filmele probabil că a fost alta chestia. După ce cărțile au început să fie produse masiv, multă lume citea din pură plăcere. Și când zic „plăcere”, vreau să zic „entertainment”. Dickens scria foiletoane prin reviste, împreună cu alții din perioada victoriană, găseai tot felul de reviste cu povestiri și să nu uităm de faimoasele penny dreadfuls – povestiri publicate în mai multe părți, fiecare costând un penny, care conțineau povești de aventuri dramatice și senzaționale și care erau orientate către băieți adolescenți din clasa muncitoare. (varianta americană era „dime novel”)

Adică erau ca Power Rangers, Scooby Doo, serialul ăla cu mașina vorbitoare, sau alte chestii din copilăria noastră. Nu era tocmai cultura de pe lume.

Doar că se petrece un fenomen interesant: când zici „literatură victoriană” azi, sau „literatura de la începutul secolului XX”, tinzi să te gândești la grei. Dickens, Bronte, Hardy, Lewis Carroll, Virginia Woolf, Margaret Mitchell, Thackeray sau Rudyard Kipling (ăla cu Cartea Junglei, de a luat Premiul Nobel pentru literatură). Pentru că la școală asta te învață, la fel cum în 2103 copiii din școli o să învețe de Marquez, John Fowles, Salman Rushdie sau cine știe cine. Probabil că n-o să învețe de JK Rowling, Stephenie Meyer, GRR Martin, Barbara Cartland și EL James. Și cu atât mai puțin o să învețe de cei care sunt și rămân minori, dar care umplu librăriile, de zecile de autoare de romane de dragoste care se vând, dar pe care istoria le uită.

Există literatură și Literatură. Din păcate, când se vorbește de cărți ai spune că toată lumea care scrie e un Marquez și că toți cei care citesc îl citesc neapărat pe Tolstoi și sunt de ridicat în slăvi și adorat. Fals! Literatura e și ea entertainment și când citești poate ai de-a face cu vârfurile, sau poate ai chef de o chestie populară, sau poate, la naiba, citești pornografie.

Literatura e un tip de artă care are potențialul să producă lucruri excelente (după cum a demonstrat istoria) sau porcării (iarăși, o chestie demonstrată de istorie) sau eventual chestii populiste (iar demonstrată) sau plăcute, dar lipsite de valoare (încă o chestie demonstrată), sau ciudate rău (demonstrată ad infinitum). Dacă lumea citește, nu e pentru că apreciază valoarea cărților și a întors spatele infamului televizor din protest cultural. Dacă cineva nu citește, nu e pentru că filmele i-au luat mințile (poate nu-i plac cuvintele, na).

Momentan, formatul video e cel cu care suntem obișnuiți. Majoritatea dintre noi, vreau să zic. Ne-am uitat la televizor de mici, știm care-i chestia cu el, ne e familiar. Știm că avem filme bune, filme proaste și filme la care ne uităm ca să ne simțim bine.

Literatura în schimb a ajuns să presupună un oarecare efort pentru că poate nu suntem la fel de obișnuiți cu ea, sau nu știm ce ar fi ușor de citit, sau ce ne-ar plăcea, sau ce ne-ar face să ne simțim bine. Sau traducerile sunt proaste, ceea ce e mereu o posibilitate la calitatea editorială de azi. Poate efectiv cititul e dificil pentru unii din cauza mediului efectiv al cuvintelor.

Chestia e că se compară însă merele cu perele: vârfurile literare cu masa filmelor și serialelor. Păi așa, cred și eu că literatura iese bine! E păcat e că filmele n-au intrat încă destul de tare în conștiința noastră a artei încât să avem canoane pe care să le știe toată lumea, ca să mai egalizăm terenul de luptă. Puștii de liceu nu au ore de film în care să se uite la, nu știu, Citizen Kane, Casablanca și ce-o mai fi și să discute critic ce văd pe ecran. E încă un vest sălbatic și din cauza haosului nu e la fel de clar care sunt valorile, sau uneori chiar că ele există (să ne înțelegem: nici eu nu le știu, dar asta pentru că nu sunt foarte în temă cu filmele în general).

Dacă ar fi același haos și în literatură… eheeeeee… probabil că am ajunge la „Nu mai citi atâta, ia și tu un bilet la teatru!”

Poziția copilului [Recenzie]

Sat, 13 Apr 2013 08:12:13 +0000

Am fost aseară să văd cel mai în vogă film românesc de astăzi, Poziția copilului. Unde? În orașul meu natal, Sfântu Gheorghe. Cum? Pe un bilet în plus al cuiva care n-a mai avut chef să meargă.

Ca idee, mărețul oraș Sfântu Gheorghe, inima Transilvaniei, duce o lipsă acută de cinematograf. Mai demult (adică în preistoria copilăriei mele) erau două – Cinema Lux (o chestie prăpădită și vai de capul ei) și Cinema Arta, care era decent. După ceva timp, Cinema Arta a devenit Disco Discret, unde ziua se proiectau filme și noaptea era discotecă. Un loc mișto, de altfel, cu scaune comode, bar, mese. Ce mai, fain – doar că a dat faliment parcă înainte să ajung eu la facultate.

Deci ideea de film în Sfântu Gheorghe e una foarte specială de felul ei – unde să-l proiectezi?… Păi, la teatru. Acel loc superb unde am decis că urăsc teatrul pentru că nimeream doar chestii post-moderniste, întunecate și stranii. Un loc unde panta sălii e atât de mică încât poți vedea bine doar dacă ești în primu rând, la balcon, pe scenă sau dacă sunt doar pigmei în rândurile din fața ta.

Ieri, sala plină, cu scaune aduse în plus ca să se facă un rând nou pe unul din culoare. Aveam bilet, dar nu l-a verificat nimeni. Nici la intrarea la teatru, nici la intrarea în sală, nicăieri. S-a mers pe încredere, bănuiesc. Pe scenă au urcat mai mulți, care s-au invitat unii pe alții să vorbească. Așa am aflat că s-au împlinit ieri 26 de ani de la înființarea teatrului respectiv, că Emil Pantelimon, fost coleg de școală, s-a ocupat de punerea pe picioare a evenimentului (momentan e prin politică, pe partea de cultură și se descurcă mișto; el dădea semne de pus lumea la cale în sensul bun încă de când era în consiliul elevilor, de altfel). Și că Ursul de Aur era în Sfântu Gheorghe, disponibil celor care voiau să se zgâiască la el ca la urs sau să-și facă poze cu el. Careva din actori era și el pe acolo.

Așa, despre film efectiv – Poziția copilului e un film românesc. Nu doar în sensul în care a fost făcut de români în România, ci în sensul în care respectă normele nescrise după care se fac azi filmele românești. Imaginea? Mai întunecată la culoare, de parcă atunci când intri în țara asta chiar și soarele o ia mai ușor cu strălucitul. Imaginea mereu mișcată, pentru a crea tensiune – nu știu dacă s-a folosit vreun trepied undeva în film. Stilul realist, reprezentând o realitate realistă a României, pe care știm că românii o trăiesc pe bune, chiar dacă noi, personal, n-o trăim. Suntem un popor oropsit, corupt, care face pauze lungi și semnificative în conversații.

Prima scenă: Cornelia (aka Mama, aka personajul principal) îi povestește pe lung unei prietene că fiul (aka Barbu, aka copilul) a înjurat-o în fel și chip. Ceea ce e inadmisibil. Destul de repede ne prindem că ea e genul de mamă care ar vrea să se bage în toate, Barbu nu prea are chef de ea. E ziua ei și el s-a cărat pe altundeva.

În curând, în timpul unei opero-piese de teatru (habar n-am ce era exact), Cornelia primește un telefon că Barbu a avut un accident de mașină și a omorât un copil dintr-o familie săracă. Pe stilul românesc-corupt, Cornelia și soțul Relu fac tot ce pot să-l scoată nevinovat pe Barbu. Barbu e un fel de băiat tipic. Tipic pentru ce?… Nu știu exact. Doar tipic. Bidimensional. Supărat pe mama. Morocănos. Nu prea zice mare lucru. Singura lui calitate pare să fie că nu bea. Singurele defecte că o înjură pe mama, că e laș, impulsiv și conduce prea repede. Habar n-am ce-i cu el, pentru că filmul mi-l arată doar cam atât. Ce slujbă are? Habar n-am. Cum e în general? Habar n-am. Doar înjură pe toată lumea și e nemulțumit. Ok, e un fel de Supărăciosus Ex Machina.

Cornelia încearcă de toate ca să-l scoată nevinovat și să nu intre la pușcărie. Se duce la poliție și-l pune să-și schimbe declarația, să spună că a mers cu viteza maximă legală, nu cu 30 km/h peste viteza respectivă – poliția îi spune să nu se bage. Vrea să vorbească cu unii-alții. Soțul Relu îi spune să nu se bage. La un moment dat Barbu îi spune să nu se mai bage. Uneori aveam senzația că lumea o ia pe Cornelia ca pe un copil de 5 ani, care vrea să facă, dar nu poate – „Cornelia, nu te mai băga”. În ciuda faptului că totuși nu pare bătută în cap și că ceilalți încearcă să rezolve situația în moduri la fel de corupte. Și că totuși Cornelia pare să ajungă undeva. Wtf.

Sunt două scene care m-au făcut să mă întreb care e logica lor. În prima, Cornelia se duce să discute cu un martor, un tip pe care încerca Barbu să-l depășească atunci când s-a produs accidentul. Tipul, care pare să aibă un morcov înfipt în fund, îi explică ceva gen: viteza legală în localitate e 50 km/h. Barbu voia să-l depășească. Tipul i-a făcut semn că ok. Dar tocmai ieșeau din localitate. Așa că tipul a accelerat brusc la viteza legală în afara localității, 110 km/h. Iar Barbu a accelerat în consecință – până la 140 la oră. Deci… vorbește să se afle în treabă? Vrea să demonstreze că e un dobitoc? Vrea să demonstreze că e un dobitoc legal? Habar n-am ce vrea. Nici Cornelia nu știe, dar îl roagă să spună că mergea cu 90 la oră, ca Barbu să poată spune că mergea legal, cu 110 la oră.

Tipul e de acord – pentru 80.000 euro – dar Cornelia n-are banii. Tipul schimbă placa – peste două săptămâni va schimba declarația, până atunci ori are 80.000 euro în bancă, ori o sumă simbolică. 100 de euro. Sau Cornelia poate să-i plătească o băutură la barul la care sunt.

Da fuq. Ce vrea omul, până la urmă? I s-a făcut milă? Își bate joc de ea? Se presupune că sunt nedumerită, sau se presupune că m-am dumirit? Ce vrea scena asta de la mine?… Ce vrea regizorul de la mine? CARE E FAZA, FILMULE?! Nu știu, pentru că scena se termină brusc. De fapt, o serie de scene se termină brusc.

A doua scenă e Barbu + Cornelia. Barbu o ia pe maică-sa deoparte, că are ceva important de spus și Cornelia trebuie să asculte – nu să înțeleagă, să asculte. Pentru că ea nu se poate schimba, el i-a spus asta acum 10 ani și acum 5 ani. Că ea nu se poate schimba.

Cornelia + eu: Hă?!

Deci, Barbu vrea spațiu. Barbu vrea să o respecte. Dar nu poate. Ea trebuie să-l lase în pace. Pentru că trebuie să vină el spre ea. El trebuie să facă primul pas. Ea să aștepte. Pentru că trebuie. Ca el să poate s-o respecte. Pentru că dacă nu, situația va rămâne la fel. Deci, poate va dura o lună, sau un an, sau șase luni. Nu știe.

Da fuq. Te pomenești că o fi mâncat o carte de pseudo-psihologie și acum o regurgitează în scena aia. Afirmațiile sunt atât de generale încât nu-mi spun nimic. Și au zero legătură cu problema zilei (respectiv faptul că a omorât un copil). Barbu pare picat din lună cu totul.

Totuși, filmul are părțile lui bune:
– E destul de rapid ca să fie interesant.
– Cornelia atinge un echilibru interesant între o persoană enervantă la culme și una cu care ai vrea să ai de-a face, devenind o persoană enervantă la culme cu care ai vrea să ai de-a face.
– În ciuda realismului, are câteva note care într-adevăr reflectă realitatea.
– O scenă lipsită de credibilitate, în care iubita lui Barbu, Carmen, îi povestește Corneliei că se despart pentru că Barbu e un laș etc. are un factor wtf destul de mare încât n-o mai iei ca nerealistă, ci ca nerealism adus la rang de artă. Carmen îi povestește Corneliei viața ei sexuală, cu prezervative rupte și toate cele XD
– Are câteva poante chiar mișto. Barbu, către tatăl lui: „Ești o cârpă, ea face cu tine ce vrea ea.” – apoi pleacă val-vârtej. Tatăl se uită consternat la Cornelia. Cornelia: „De ce te uiți așa? Are dreptate.” Carmen, descriind prezervativul rupt și panica lui Barbu în direcția aia: „Poate vrei să iei o lanternă să te uiți mai bine înăuntru?”
– Cornelia nu e românul oropsit de rând în lumea a treia a României filmelor noastre fascinate de mizeria condiției românești.
– Se termină extrem de brusc atunci când te întrebi „Oare mai durează mult?”

Părți proaste:
– Exagerări care duc la nerealism.
– Cameră mișcată la fiecare pas.
– Faptul că nu știi exact unde merge filmul.
– Faptul că filmul, de fapt, nu merge nicăieri. Se termină atât de brusc încât nu ai nici măcar o vagă idee care era ideea. Povestea cu Barbu și dosarul penal: nerezolvată. Conflictul lui Barbu cu Cornelia: nerezolvat. Conflictul interior al Corneliei: destul de neclar ca să nu-mi dau seama dacă e rezolvat sau nu.

Interesant pentru o seară, nu mi se pare că are un impact prea puternic în general și nu cred că merita un mare premiu pe undeva, cum ar fi Ursul ăla de aur de la Berlin.