Filozofeală on Roxana-Mălina Chirilă

O ultimă idee despre sărbători

Fri, 02 Jan 2015 08:14:40 +0000

O chestie care mi-a trecut prin minte zilele astea: sărbătorile sunt niște amplificatori. Ai o viață mișto? Parcă e și mai ok de sărbători. Lucrurile sunt nașpa? Parcă sunt și mai nașpa de sărbători.

Din câte am văzut și am auzit:

dacă ai prieteni faini, îi vezi de sărbători și te bucuri de ei
dacă ai prieteni care te calcă pe nervi, te calcă și mai tare pe nervi de sărbători
dacă ai drame în familie, se amplifică
dacă n-ai drame în familie, lucrurile sunt și mai calme
dacă tot anul de plângi că aștepți, acum aștepți la infinit
dacă te simți singur, te simți și mai singur
dacă postezi prea mult pe Facebook, postezi și mai mult pe Facebook

Și e logic să fie așa, dacă stai să te gândești. Parcă nu-i de mirare nici că cei deprimați se simt și mai deprimați în perioada care tocmai a trecut.

(În cazul meu, se pare că dacă-mi vin idei crețe în timpul anului, îmi vin idei și mai crețe acum. Prea mult timp liber.)

O strachină, două străchini, toate străchinile

Mon, 15 Sep 2014 10:04:09 +0000

Mai demult, când tocmai dădeam să ies dintr-o cafenea, am văzut la o masă un vechi cunoscut, un tip pe care-l știu de pe vremea liceului. Era abătut, așa că am decis să merg să-l salut, să văd dacă vrea să discute. E genul de lucru pe care-l faci cu cineva căruia i se îneacă jumătate din corăbii și nici celelalte nu mai au mult.

Mi-a zis vreo două-trei chestii, a povestit câteva detalii, am dedus că are chef de vorbă, m-am așezat. La un moment dat probabil că și-a dat seama că vorbea mai mult de el, că m-a întrebat ce fac eu. Eram într-o zi pesimistă și el se simțea prost, așa că i-am zis că nici eu nu stau excepțional – traduc, scriu, nicio găselniță genială, viața e grea în România mai ales din anumite puncte de vedere care au de-a face cu impozite, cumpărători de cultură și alte chestii.

Tipul a făcut ochii mari și s-a lansat într-un monolog care a devenit din ce în ce mai agitat pe măsură ce se lungea. De obicei mă prind ce vrea o persoană de la mine, dar de data asta conversația a ajuns pe tărâmuri atât de vagi și nebuloase încât m-am pierdut. De fiecare dată când credeam că se dă la mine, vorbea despre afaceri. Când decideam că mă mustră că nu-mi valorific potențialul, o dădea pe cum arăt și pe cât de inteligentă sunt. Când începeam să prind șirul, băga aleatoriu câte o chestie de mă întrebam dacă vrea să mă invite la un curs de dezvoltare personală.

Mi-a explicat că pot să fac multe lucruri, doar că trebuie să valorific anumite calități pe care le am. Că sunt o femeie inteligentă, sunt o femeie frumoasă, sunt o femeie capabilă! Viața mea poate să fie plină! Când a fost ultima oară când m-am îmbătat? Dar nu cu băutură, neapărat, ci cu viață! Adică, eventual cu un platou cu brânză. Înțeleg ce vrea să spună?

„Mă mai îmbăt cu viață uneori,” am zis vag, „dar nu cu platouri cu brânză.”

Adică ce voia el de fapt să zică era să trăiesc! El ar vrea, cum să-mi spună – deci, eu sunt ca un american.

„…!” am zis eu, elocvent, la care el a început să gesticuleze mai larg și mai agitat.

Americanii sunt genul ăla de oameni, mi-a explicat, deci să zicem că mie-mi plac tricourile, și lui îi plac cămășile. Și e ok. Nu că ar vrea să spună ceva cu asta neapărat, adică tricourile mele, deci de fapt aș putea să văd și alte perspective, dar nu vrea să mă judece pentru ele sau ceva. Însă sunt anumite lucruri care sunt la degetul meu mic. Alții n-ar putea să le facă, dar eu ca femeie pot să fac aproape orice cam de trei ori mai ușor ca un bărbat, mai ales că sunt deșteaptă.

„Ce fel de lucruri?” am zis.

Tot felul de lucruri, eu trebuie să mă uit bine la mine și să-mi dau seama. În plus, e ok să fii nervos uneori.

(Eu nu eram nervoasă. Eu eram în ceață.)

Deci, mi-a zis, încercând să se adune și evitând în continuare subiectul, oricare ar fi fost el, ideea e că eu pot să fac tot felul de lucruri și dacă vreau pot să valorific anumite chestii. Nu contează ce lucruri și chestii, nu poate să-mi spună el mie, trebuie să-mi dau eu seama. Că sunt anumite posibilități… Deci, de exemplu, peste câțiva ani i-ar plăcea să mă vadă pe tocuri și toate lucrurile care acum mi se par importante să fie doar hobby-uri.

(Am încercat să citesc printre rânduri, dar abisul dintre rânduri s-a holbat înapoi la mine)

Mi-a repetat iar că sunt frumoasă, că aș putea să fiu trăsnet (dar n-a folosit cuvântul ăsta), că eu am anumite oportunități ca femeie, că pot scoate la iveală diverse lucruri, că aș putea fi și aș putea drege și deh, mi-e ușor pentru că arăt bine și sunt inteligentă! Aici deja începeam iar să înclin spre „Ăsta se dă la mine, dar n-o spune direct”.

Doar că a continuat prin a-mi zice că nu-și permite să-mi spună mai multe pentru că nu suntem în genul ăla de relație, însă oportunitățile pe care eu le am în viață, păi pot ajunge departe, carieră, chestii… N-ar trebui să fiu în situația în care sunt! Sunt mai bună de atât și ar trebui să-mi dau seama de chestia asta, pentru că niște alte persoane care nu au calitățile mele au ajuns mult mai departe. Ideea e să văd, să valorific și să nu mai stau așa, degeaba. Mi-am zis, „Ăsta vrea să-mi spună că sunt fraieră, dar nu știe cum.”

După încă vreo câteva replici în care conversația a trecut de Eugen Ionescu și a început să-l aștepte pe Godot, am decis că mi-a cam ajuns orbecăitul prin ceață și că sosise momentul ca discuția să-și schimbe macazul. Ofensivă? Ofensivă.

„Ultima oară când m-a luat cineva așa, cu „ești frumoasă și deșteaptă și poți mai mult”,” i-am zis, cu cea mai serioasă față pe care o puteam face, „mi-a sugerat să fiu o dominatrix. Crede-mă, nu poți să treci dincolo de anumite limite mai mult de atât, indiferent ce ai vrea să zici. Deci zi.”

Expresia de pe fața lui a fost absolut memorabilă. A bătut atât de repede în retragere că era să pice de pe scaun, s-a fâstâcit, a repetat că nu asta voia să zică, nu asta voia să zică deloc! Și după ce s-a mai foit puțin, într-un final, cu un aer resemnat, m-a întrebat de cât timp am prieten – acesta fiind momentul în care m-am prins că într-adevăr se dădea la mine și nu-mi sugera să mă angajez într-o corporație mare, ca să fiu amanta șefului (deși pe cuvântul meu că tot monologul lui suna ca un motivațional-reclamă la așa ceva). M-a întrebat de prieten (cu ce se ocupă, de unde e), după care a decis că trec printr-o fază și că noi doi o să scriem un roman împreună peste câțiva ani, că are niște idei grozave.

Mi-a plăcut asta cu scrisul, pentru că a fost așa, un călcat în strachină de final, ca să se asigure că a spus prostii de la început până la sfârșit. Nu există cale mai rapidă să faci un scriitor să fugă decât să-i spui „Am o idee genială, tu trebuie doar s-o scrii!” – pentru că de fapt asta înseamnă „eu îți spun ce să faci și tu lucrezi gratis, ba mai ai șansa să te și bat la cap că nu faci ce trebuie”.

Când am plecat părea să se dea cu capul de masă și să numere păsărelele care i-au ieșit pe gură.

E cineva care nu știe senzația? Există un moment în care îți dai seama că ai spus ceva greșit și vrei s-o dregi. Doar că încercând s-o dregi te afunzi mai rău și te impacientezi, ai timp să-ți dai seama că ai spus prostii, dar nu și timpul necesar să-ți dai seama cum ar trebui să reformulezi – așa că mai spui încă ceva și încă ceva, iar în curând aproape că nu există lucru pe care să-l spui care să nu fie absurd și care să nu trebuiască dres. Te afunzi exponențial, ideile proaste vin val-vârtej. Ar trebui să te oprești, dar ar fi trebuit să te oprești la început, iar acum te agiți din ce în ce mai tare și speri disperat că există un buton de undo undeva – doar că nu e. Metaforele ajung o vraiște generală, comparațiile se pierd la mijloc, uiți unde te ducea o idee bună, vrei să discuți totul odată ca să-l asiguri pe celălalt că ești normal la cap și în cele din urmă gura vorbește singură și creierul privește oripilat finalul prost care se apropie, sperând să apară un miracol salvator (cam așa...).

Cea mai rea chestie de genul ăsta mi s-a întâmplat, cred, cu două gemene. Nu le știam aproape deloc, dar aveam de lucru împreună. În general stau prost cu reținerea numelor, așa că le încurcam la greu, inclusiv le salvasem aiurea în agenda telefonică (și pe bunici îi aveam invers, se întâmplă) – ei bine, într-o zi când eram atât de răcită că nu știam ce-i cu mine, m-a sunat una dintre ele. Am încurcat-o de la cap la coadă cu cealaltă, în ciuda faptului că-mi spunea la fiecare pas care dintre ele era. Cu cât se enerva mai tare și striga „AIA SUNT EU, SORĂ-MEA E ANDREEA!”, cu atât mai mult, disperată să arăt că nu îmi bat joc de ea și că le pot distinge, mă adresam cu numele greșit și îi povesteam ce discutasem cu sor-sa… doar că din păcate tot cu ea discutasem. Inclusiv i-am zis că am trimis un mail și am citit numele de acolo, ea a dat iar un strigăt că ea e persoana în cauză și că n-a primit nimic, probabil că i-am trimis mail-ul soră-sii.

După telefonul ăla n-a mai vorbit niciuna dintre ele cu mine niciodată. Noroc că era ultima oară când trebuia să discutăm.

Am mai pățit-o uneori și cu prieteni – noroc că prietenii mă știu și încep să râdă de mine suficient de repede ca să mă pot opri în timp util. Scap după primele două perle.

Pentru restul situațiilor am găsit o rezolvare. Nu e perfectă, dar uneori merge. În primul rând, când aud ce am zis și e o chestie deosebit de stupidă, dar scurtă, mă opresc. Încerc să proiectez o atmosferă care să spună că sensul cuvintelor mele este profund, înțelept, inteligent – și e vina interlocutorului că nu înțelege exact subtilitatea gândirii mele.

Secretul e ăsta: în fond, orice trăsnaie suficient de scurtă și spusă cu destulă seriozitate poate părea profund înțeleaptă, mai ales dacă celălalt o analizează și răsanalizează. Să fie vorba de sarcasm? Ironie? Subtilitate? Să fi avut eu o înțelegere mai profundă decât a lui? Dacă studiezi o frază suficient, poate să pară că are logică. Și dacă o studiezi multișor până să-ți dai seama care e sensul, decizi că e înțeleaptă, pentru că doar ți-a luat atâta să te prinzi!

Dacă nu merge, par ușor ciudățică, dar e ok. Mai bine ușor ciudățică decât ciudată rău.

Cu năduf și supărare

Mon, 14 Jul 2014 15:54:40 +0000

Am avut ocazia de a interacționa cu oameni care nu ți-ar fi spus o înjurătură clasică nici să-i pici cu ceară – în schimb n-aveau absolut nicio problemă să te facă în fel și chip prin orice alt mijloc rămas la dispoziție. Apoi, oameni care erau mult prea departe deasupra celorlalți ca să uite vreodată să-și precizeze înălțimea. Și, bineînțeles, unii scandalizați până la Dumnezeu care precizează că sunt înjurături inutilizabile de femei, pentru că ele n-au aparatul biologic necesar.

Mare e grădina. Nu a lui Dumnezeu. Aia de lângă, a celor de care fac eu mișto.

În ordine aleatorie: 1. Femeile n-au aparatul biologic necesar pentru anumite înjurături. Și nu mă refer la corzile vocale, evident, ci la faimoasa „pulă”. Protestul ăsta mă amuză: dacă ar fi să fim foarte corecți, nici „moaș-ta pe gheață” nu e o expresie 100% sigură. Dacă persoana n-a avut moașă? Ei? Ce facem, băieți, cum să fie pe gheață dacă nu există? Dacă e vorba de un doctor care acum e bătrân, dar mai lucrează încă, e la maternitatea unde soția ta, da, a ta, cititorule, va merge să nască? Dacă doctorul ajunge pe gheață, alunecă, pică într-un moment cheie, iar copilul tău va avea de suferit de pe urma acestei înjurături? Uite o idee: niciun doctor nu are voie să lucreze la maternitate mai mult de 5-6 ani, pentru că după aceea prima generație poate repeta papagalicește vorbele astea și se produc dezastre.

A, stai, că înjurăturile nu sunt niciodată menite literalmente. Dacă ar fi, tot traficul ar fi blocat de bărbați cu temperament iute surprinși în actul felației unii cu ceilalți – pentru că, se știe, înjurăturile mai rele sunt rareori folosite în auzul doamnelor, dar pot fi folosite cu încredere între domni. Și, evident, ar fi plin și de bărbați solo, copulând entuziast cu diferite obiecte nefuncționale – sau, într-un mod care momentan îmi scapă, imaginativ și folozofic vorbind, dând din șolduri în fața vieții, în fața „ei de treabă” etc.

În condițiile astea despre ce vorbim? O femeie nu-și poate băga ce de fapt nu-și bagă nici bărbații? Ah, teribil. Stați că rezolvăm problema. Toți cei care se plâng de chestia asta, pantalonii jos cât caut lista moașelor!

Neînjurătorii de profesie. Oameni care nu ți-ar zice să te duci dracului nici într-o mie de ani, dar asta nu înseamnă că nu ești un șobolan, o trompetă stridentă a lui Satana, care cu nerușinare minte din cauza minții lui perverse, un jalnic și fățarnic om lipsit de inteligență.

Neînjurătorii de profesie, am constatat, tind să fie religioși într-un fel sau altul. Nu vor să foloseacă înjurături pentru că Dumnezeu îi pedepsește, așa că au grijă să spună chestii mult mai rele și să fie și cu nasul pe sus pentru că sunt cuminți și ascultă divinitatea.

Superiorii care sunt prea sus pentru tine. Sunt atât de sus încât nu vor coborî din balon ca să ajungă la nivelul tău, ci îți vor spune de la nivelul lor: „Sunt prea sus ca să discut cu tine! Nu meriți interacțiunea mea! Sunt prea important, prea deștept, prea frumos, prea înțelept și prea important ca să discut cu tine. Nu meriți, băăăă, nu meriți!”

Și cei din jurul lor: „Vai, ce înțelepciune! Să nu lupți cu dușmanul! Să nu răspunzi la provocări, ci să rămâi în lumea ta nemuritor și rece, precum Luceafărul eminescian! E atât de superior omului obișnuit încât e absolut necesar să introducem grade de comparație ale lui „superior”, ca să putem spune că e cel mai superior, e mult mai superior decât toți ceilalți!”

Dar lasă, că și baloanele cu aer cald trebuie să coboare uneori și gradul de superioritate odată cu el.

Despre valoarea cărților

Tue, 24 Jun 2014 08:08:33 +0000

„Când zulușii vor produce un Tolstoi îl vom citi, spunea cineva. E o viziune centrată pe vest, axată pe cultura occidentală. De ce ar trebui zulușii să producă un Tolstoi? De ce să scrie o Anna Karenina, de exemplu? Cultura Zulu nu trebuie să se supună standardelor noastre culturale pentru a fi acceptată, ne-am dat seama. Vedeți, în vremea colonialismului se credea că popoarele evoluează în aceeași direcție și că unele erau încă blocate în timp în epoca primitivă, sau în culturi medievale, lucru cu care nu mai suntem de acord: azi acceptăm că toate culturile sunt egale…”

Hm-hm-hm-hm. Poate că nu e o redare exactă la nivel de cuvinte a discursului vreunui profesor de la masterat, dar e o redare destul de bună a ideilor vehiculate acolo. Egalitatea culturilor. „Western-centric” – punctul de vedere centrat pe Vest, privit cu un oarecare dispreț, cu o oarecare dezaprobare sau vinovăție. De ce? Pentru că Vestul e doar o parte din lume și trebuie să respectăm toate culturile și să acceptăm că ele sunt egale cu a noastră. Punctul ăsta de vedere spune uneori și că nu există o valoare instrinsecă a cărților, de exemplu, pentru că valoarea e relativă – uneori suficient de relativă încât să devină irelevantă.

E un punct de vedere pe care nu-l pot reda în toate detaliile lui, din păcate, pentru că nu m-a convins. Eu mă situez undeva mai înspre partea tradițională a lucrurilor și cred în valoarea scriiturii în sine. Unii dintre cei mai prinși în punctul de vedere de mai sus începeau să alunece cu critica lor către politică, minorități, implicare socială – și să favorizeze genul de cărți care se potriveau ca niște mănuși cu ideile predate în mediul universitar. (dezamăgirea mea a atins cote maxime în facultate când au fost puși pe picior de egalitate John Fowles și David Lodge – Iubita locotenentului francez și Meserie! Nu am nimic împotriva lui Lodge în sine, am ceva împotriva alăturării celor doi)

Faptul că sunt foarte sceptică la ideea de valori complet relative vine din două motive mari și late:

Am avut contact puternic cu literatură proastă de mai multe feluri. Acum câțiva ani am făcut voluntariat pentru Gutenberg, corectând variantele electronice ale cărților care urmau să fie postate pe site. Am „răsfoit” așa câteva mii de pagini de literatură de secol 19, plină de naivități, de stângăcii, de exaltări și fire narative de doi lei. Motivul pentru care Dickens e predat în școli când mulți alții nu sunt nu ține de norocul lui Dickens. Apoi, am petrecut o grămadă de timp citind fanfiction, ficțiune scrisă de fani, unde 70% din povești sunt tâmpenii, 20% sunt slabe, 5% sunt neinteresante și 3% nu mă interesează pe mine. Dar 90% clar că nu se ridică la nicio înălțime.
Sunt scriitoare, ceea ce înseamnă că valoarea mă interesează nu la modul ipotetic, ci la modul cel mai direct. Pot să scriu ce vreau, dar anumite lucruri sunt mai puternice decât altele, unele idei sunt mai valoroase decât altele. Uneori reușesc să mă ridic la înălțimea pe care mi-o doresc, alteori nu, dar nu prea am de ales: trebuie să cred în înălțime și în calitate, pentru că altfel rolul meu e redus la absurd și orice încercare de a produce ceva bun este o iluzie.

Să însemne oare că am o definiție exactă a valorii? Că pot să pun în câteva cuvinte chintesența modului în care discerni o carte bună de una proastă? Nu neapărat. Calitatea unei cărți mi se pare că nu doar că ține de mai mulți factori, ci că poate fi pe mai multe direcții. Ce funcționează aici s-ar putea să nu funcționeze acolo. De la un roman psihologic, de exemplu, s-ar putea să vrei o reflexie a mentalităților reale ale oamenilor; de la o comedie s-ar putea să vrei mentalitățile respective comprimate și duse la absurd.

Deci, cărțile pot fi mai bune sau mai proaste, din punctul meu de vedere – dar unde „bun” poate însemna mai multe lucruri, nu un singur lucru.

Când am pus articolul precedent pe blog, zicând că citesc destul de mult (e un fapt, nu o realizare), un comentator a spus: „Decat sa cititi 1000 de carti proase, mai bine cititi doar cateva bune. Decat sa cititi n carti pe zi, mai bine cititi in tihna o carte care merita.”

Luând în considerare faptul că e plină lumea de cărți bune, de care eu cred că există, înseamnă oare că-i dau dreptate? Nu neapărat, deși în general aș încuraja oamenii să citească cărți bune, mai ales dacă n-au o pasiune deosebită pentru citit – dar bune în acest caz poate însemna ușoare, plăcute, interesante, care să te lase cu ceva fără să te chinuie pe parcurs. Sper că nu-și imaginează nimeni că i-aș recomanda cuiva care n-are chef de citit chestii complicate, sau că aș citi eu când sunt obosită și n-am chef de nimic, Paradisul Pierdut al lui Milton*.

Deși înțeleg perspectiva comentariului respectiv (bănuiesc că s-ar putea face un concurs de citit în care să troneze non-valori și singurul criteriu să fie cantitatea), nu sunt neapărat de acord cu implicațiile lui în general. În primul rând că pune un „ori, ori” unde nu-și are locul: faptul că citești 10 cărți, din care 5 sunt proaste, nu înseamnă că celelalte 5 nu sunt bune. Apoi, „în tihnă” – e ceva greșit în a citi Război și Pace pe nerăsuflate (dacă poate cineva să facă așa ceva – e ditamai cărămida)? Și în cele din urmă, pentru că nu cred că a citi o carte proastă e un lucru rău în sine. Am citit cărți proaste și, în cantități limitate, simt că și ele sunt bune la ceva: pun în perspectivă restul literaturii.

Altcineva a dat link către un articol cu care nu sunt neapărat de acord din mai multe puncte de vedere (avem definiții diferite ale valorii, de exemplu, și părerea mea e că Literatura Serioasă de care vorbește nu e neapărat bună, ci este privită ca fiind bună de elitiști, ceea ce e puțin diferit).

Însă articolul are o idee care chiar îmi place: că literatura nu te face mai deștept, ci depinde de tine să fii deștept și să gândești. Depinde de cititor cum interpretează, cum descoperă valoarea oriunde se uită. Chiar dacă citești cărți proaste, slabe, ușurele, asta nu te face automat mai puțin deștept, la fel cum faptul că citești cărți bune nu te face automat mai deștept.

Pe undeva seamănă cu ce cred eu: sunt cărți bune (în felul lor), cărți proaste (în multe feluri), cărți care merită citite mai mult și cărți care merită mai puțin – și nu e mereu foarte clar cum le distingi unele de altele. Peste asta mai adaugi faptul că unii sunt mai pe direcția unei cărți sau a alteia, că le vorbește mai mult un element care altora nu le spune prea multe. Însă ai libertatea de a citi ce vrei și ce-ți convine, pentru că nu ar trebui să existe o tiranie a cărților bune, și nici nu e un pericol din partea cărților proaste. Depinde de om de ce citește, cum interpretează, ce vede printre rânduri.

_________

Notă de subsol:

Pentru necunoscători, Paradisul Pierdut al lui Milton sună cam așa (traducerea mea, făcută la repezeală):

Despre a omului întâi neascultare și despre fructul
Acelui pom oprit al cărui gust fatal
A adus moartea-n lume și toată suferința noastrăȘi a pierdut Edenul; până când un om măreț
Ne va reîntoarce și va recâștiga Lăcașul fericit,
Cântă, Muză cerească, ce pe vârful tăinuit
Oreb, sau Sinai, l-ai inspirat
Pe Păstorul ce a învățat întâi seminția aleasă
Cum la-nceputuri cerurile și pământul
S-au ridicat din haos [..]

Aș dori să vă atrag atenția că încă nu s-a terminat prima propoziție a cărții – și nici nu se termină prea curând. Din câte știu Milton a ales intenționat o structură greoaie a cărții.

Înțelepciune la secundă

Sun, 25 May 2014 08:25:10 +0000

În această dimineață am câteva ziceri înțelepte pentru voi, că mi s-a umplut feed-ul pe Facebook cu chestii de-astea și am înțeles că prind la public.

Trăim într-un univers în care toți își dau seama dacă ești urât sau frumos, dar nimeni nu-și dă seama dacă chiar știi fizică cuantică.
Toți se impacientează când vine un cutremur cât de mic, dar nimeni nu se șochează când te zgâlțâie durerea sufletească profundă a tragediei personale.
Există 3 lucruri importante în viață: oxigenul, apa și dragostea. Dar mai ales oxigenul (cu azot și toate cele amestecate în el, că dacă nu te intoxici).
Prietenii sunt precum curmalele.
O relație adevărată de dragoste e ca o cafea de dimineață: puțin amară, dar te trezește. Și merge bine cu ceva dulce în ea. Și niște turtă dulce pe lângă. Pe o terasă faină. Cu un laptop în brațe. Și trei prieteni cu care să discuți. Și soare și căldură și o zi liberă de la muncă. Și un milion de euro.
Când o privea nedumerit/ Și năucit de drag/ În dragoste fiind emerit/ Și dulce ca un frag/ Ea îl iubea.
Bărbatul este precum un cuțit ascuțit, iar femeia e ca un pepene. Cu cât cuțitul taie mai adânc, cu atât pepenele este mai bine tăiat.

Dacă vreți să preluați din astea pentru Facebook, vă rog eu să folosiți doar poze frumoase pentru fundal. Da’ vă rog eu mult. Mai ales că aceste citate provin din puțurile gândirii, adică din mine.

Dreptatea nu te apără de proști

Fri, 09 May 2014 07:43:32 +0000

Bun, se cam ia lumea de mine pe baza articolului despre anonimitatea pe net și de faptul că am zis că fata de 15 ani care a declarat pe Facebook că a făcut sex și i-a plăcut a făcut o mare greșeală.

Hai să discutăm puțin.

Adevărul e că o foarte mare parte din populația României face sex sau a făcut sex (băgăm și pensionarii aici). La liceu se face sex. La facultate se face sex. Revistele discută despre sex, ziarele se vând cu sex, celebritățile fac sex pe bune sau sex presupus – și cu toate astea în momentul în care o fată declară că-i place sexul, e pițipoancă. În special dacă-i la liceu. Devenim brusc niște pudici, vai de mine, gagica și-a pus-o cu unul, e clar că e ștoarfă!

Mă, eu nu știu când v-ați început voi viața sexuală, dar știu rare cazuri de oameni care au ajuns la 20+ fără să treacă prin patul altcuiva (deși am auzit de vreo două cazuri de 30+, deci totul e posibil). Știu oameni cu puțini parteneri și oameni care au fugit din floare-n floare, dar când i-am cunoscut n-aș fi putut spune care-i care. Și după cum îi ziceam cuiva acum foarte mult timp, nu există nicio corespondență descoperită de cercetători între frecvența folosirii unui penis și moartea neuronilor fie a deținătorului de penis, fie a beneficiarului acelui penis. Când o fată, fie ea și adolescentă, face sex, penisul ajunge în vagin și nu-n frunte, ceea ce înseamnă că creierul ei rămâne intact.

Mie mi-e absolut evidentă chestia asta. Poate pentru că țin minte liceul ca fiind perioada aia în care o grămadă de persoane, mai mult sau mai puțin bune la învățătură, ori făceau sex, ori ar fi putut foarte bine să facă. Și când nu făceam sex, mamă ce ne mai plăcea să ne gândim la el sau să-l discutăm, sau să discutăm despre băieți din alte puncte de vedere. Cine spune că niciodată n-a trecut prin faza asta e fie un mare mincinos, fie asexual, fie unul dintre ăia care înfloresc așa de târziu că lumea a început să-și piardă speranța.

Unii oameni sunt foarte liniștiți la treaba cu sexul între tineri – inclusiv părinți. Cea mai mișto poveste pe care am auzit-o e cu o fată bună, cu capul pe umeri, care s-a dus la tatăl ei și i-a zis, „Uite, am făcut dragoste cu iubitul meu.” Și taică-su a pus niște muzică și a dansat cu ea ca să sărbătorească.

Dar bineînțeles că în dulcele stil ipocrit, dacă întrebi în contextul greșit despre sex și adolescență, aproape nimeni nu s-a gândit să-și găsească un prieten/o prietenă în timpul liceului, darămite să-și pună problema să mai și facă sex! Incredibil! Toți am aflat că bebelușii apar din burta mamei la 19 ani și ni s-au trezit hormonii la 22, după terminarea facultății. Niciun băiat nu a pus mâna-ntre picioare până la majorat, iar fetele cuminți sunt frigide până-n ziua de azi.

Evident că nivelul absolut de moralitate sau imoralitate, de valoare sau lipsă de valoare al celui care face sex e aproximativ identic cu cel pe care l-ar avea dacă n-ar face sex. Mie, personal, mi-e indiferent când faci sex, cu câți, în ce condiții (deși s-ar putea să fiu aia care-ți repetă „folosește prezervativul, că poate n-ai chef de boli”). Dacă mi-ești prieten/ă și ai chef să-mi spui detalii intime pentru că înseamnă ceva deosebit pentru tine, o să-mi pese – pentru că-ți pasă ție.

Dar… dar. Chiar dacă mi s-ar părea normal ca oamenii care downloadează filme 18+ „pentru rație” și care în general trăiesc în acest univers să nu judece ca idioții, uite că o fac. Și aici ajungem la alt nivel de discuție: cel în care ești conștient de cum reacționează societatea ca să știi în ce te bagi. Nu mai e vorba de moralitate la un nivel abstract, de ce „ar fi bine”, ci de ceea ce este. E vorba de viața ta personală și de auto-apărare.

Am spus că fata de 15-16 ani care a anunțat că a făcut sex și a fost fain a făcut o mare greșeală – una de strategie. Pentru că, după cum se vede, lumea i-a sărit în cap și din câte am văzut reacția ei, ea nu poate să tragă lejer câteva șuturi de karate dintr-o piruetă elegantă de balerină. S-a expus atacurilor fără să fie pregătită pentru asta. Și bineînțeles, ea e „pițipoancă” acum din perspectiva multora care ca de obicei probabil că-și imaginează că a făcut sex singură, pentru că de pițiponcul care a făcut sex cu ea nu se leagă prea multă lume.

Ce vreau să zic e că una e să ai dreptate, alta e să trăiești în liniște și pace. Uneori și dacă faci chestia corectă, tot te trezești cu atacuri și injurii. E o lecție importantă de viață: faptul că „ar trebui” să fii apărat de faptul că n-ai greșit sau n-ai greșit mult nu înseamnă că vei și fi, la fel cum faptul că e imoral și ilegal să furi nu înseamnă că dacă-ți lași casa descuiată nu va intra nimeni să-ți fure lucrurile. Idioții există și sunt printre noi.

Scriu chestiile astea nu în spiritul cuiva care crede că ar trebui toți să ne conformăm ca să ne facem viața mai ușoară, ci în spiritul cuiva care crede că merită să-ți pui bocancii cu ținte în cazul în care trebuie să dai cuiva bocanci în gură.

Cred în faptul că oamenii ar trebui să fie mai raționali și ar trebui educați măcar în parte, dar între teorie și practică e o diferență. La un moment dat, cu puțin noroc și ceva mai multe voci ale toleranței și ale gândirii, o să avem mai mulți oameni educați care să poată să intervină în cazuri care momentan sunt lăsate de izbeliște. Dar până atunci se vor da bătălii pe tot felul de fronturi stupide și dacă nu ești pregătit de acea bătălie, sau n-ai chef de ea, e bine să o poți evita.

În rest, rămâne cum spuneam înainte: anonimitatea pe net e o chestie bună, că poți să experimentezi cu diverse chestii și să te reinventezi când o dai în bară. Da, știu, unii punctează că e nașpa că conspiraționiști și alți ăia sunt și ei anonimi, dar meh.

„Ce tot judeci, că nici tu…”

Tue, 29 Apr 2014 12:26:25 +0000

Articolul ăsta al lui Zoso. Și articolul ăsta despre cartea Negru și Roșu de I.T. Morar.

Citez din primul:

Din dorința asta de a nu le spune oamenilor adevărul, pentru a nu-i răni un pic, îi rănim și mai tare. Nu, serios, bărbații nu te vor că ești prea deșteaptă, nu că abia încapi pe ușă sau îi sperii cu moaca ta. Continuă să crezi că ești specială și senzațională și dă vina pe ei. Nu le spuneți copiilor care ar trebui să le fie așteptările, lăsați-i să viseze facultăți și joburi de milioane când ei abia pot împacheta o pizza decent.

Citez din al doilea:

Nimeni, dupa stiinta mea, nu a adus in literatura romana tema Holocaustului (Shoah si Porajmos), cu gravitatea si curajul pe care le gasim in acest exceptional roman. […] Febril si captivant, romanul lui Ioan T. Morar are valoare terapeutica si redemptiva. Nu mai tin minte cine a spus-o, dar este adevarat ca in “Doktor Faustus” Thomas Mann a construit temelia unei autocritici germane. “Negru si Rosu” este o contributie exemplara la o prea mult amanata autocritica nationala romaneasca.

Uitați-vă bine la ele. Par să n-aibă nimic în comun. În primul Zoso vorbește de fenomenul în care unei fete urâte îi spune toată lumea că-i frumoasă, chestie care pe ea n-o ajută deloc. În al doilea se face elogiul unui roman despre care părerea mea sinceră e că e scris slab – ridicându-l la o înălțime pe care cu greu o pot atinge până și cele mai bune cărți ale lumii: gravitate, curaj, roman excepțional, valoare terapeutică și redemptivă, comparație cu Thomas Mann, temelia autocriticii, contribuție exemplară! Zici că-i Eminescu, înviat și devenit prozator peste noapte. Acuma, din câte mă prind, autorul articolului se poate să fie exaltat, dar sincer – din păcate cuvintele lui sunt atât de mărețe încât sună a gol.

E nașpa să primești critici nasoale. E neplăcut să te expui în fața lumii și lumea să zică „meh, uite aici sunt probleme”. Dar e și mai nasol când se ajunge la extreme: ori iubim, ori urâm. Ori lăudăm până la Dumnezeu, ori spunem că e o chestie atât de nasoală încât te ștergi la fund cu ea. Ori 5 stele, ori 1 stea, ce ne încurcăm aici cu nuanțe și chestii de mijloc?! Și diferențele dintre lucrurile cu adevărat excepționale și cele bune sau bunicele dispar.

În momentul în care o chestie e bună – nu excepțională, dar bună – și apare o critică în care se discută și aspectele mai puțin bune, se ajunge la argumentul ăla suprem care-mi place mie în mod excepțional: „Cine ești tu să critici cum arată femeia, când ești urât?” „Cine ești tu să-ți dai cu părerea despre filmul ăsta, parcă tu poți face unul mai bun?!” „Cine ești tu să spui că lucrul ăsta nu-i făcut bine, tu parcă ești mai capabil!” De ce e ăsta un argument universal valabil?

O critică bună ține cont de context. Una e să discuți despre o carte publicată cu alți potențiali cititori ai ei, alta e să vorbești cu autorul care-ți spune că are un manuscris gata de tipar, cu totul alta să vorbești cu cineva care îți arată schițe. Într-un fel vorbești cu/despre un profesionist, altfel cu/despre un amator. Pentru că o critică e chestia aia care ar trebui să fie bună cuiva, și să fie utilă la ceva. Nu trebuie neapărat să facă omul să strălucească de încântare.

Da, unele critici sunt exagerate, sau hărțuieli. Dar altfel, mai dă-o-ncolo. Dacă suntem toți niște sensibili care trebuie să fim menajați de cei care ne sunt prieteni, o să trebuiască să-mi lăudați talentul inestimabil la desen, mai ales dacă suntem prieteni.

[][4]

Fluturele cu fata

Despre înjurături

Wed, 23 Apr 2014 11:45:14 +0000

Știu, probabil, mai multe înjurături ca voi. Știu o grămadă de expresii porcoase, știu jocuri de cuvinte vulgare din piesele lui Shakespeare („nimic” = vagin, în argou elizabetan, vezi „Mult zgomot pentru nimic”), știu expresii vulgare („a bate urzica cu puța altcuiva” = a-și asuma meritele altcuiva, în maghiară), știu prea multe despre sexualitate de toate felurile, și despre înjurături creative. Că citesc mult și citesc ciudățenii. (dar și neciudățenii – „to ejaculate” însemna până acum vreun secol și ceva a spune brusc și tare; e plin de cuvântul ăsta în cărțile mai vechi)

Ungurii au pasiunea lui „ló fasz”, a daravelei calului. Americanii sunt mai cuminți cu „fuck”-ul lor, însă înjurăturile englezești fac o chestie fascinantă din punct de vedere lingvistic: ajung uneori la mijlocul cuvintelor pe care le determină: abso-fucking-lutely. Englezii mai au și „bloody”, însângerat, care a ajuns înjurătură dură, spre deosebire de „ruddy”, roșiatic, care e o înjurătură ușoară. Francezii îți spun „je m’en fous”, că nu le pasă. Înjurăturile japonezilor sunt mai greu de explicat: „kisama”, de exemplu, era o formă istorică foarte politicoasă pentru a te adresa la persoana a doua. Doar că fiind prea politicoasă, a ajuns ironică, și de acolo a ajuns cam înjurătură.

Le știu și nu mă șochează ușor. Nu prea le folosesc, uzual vorbind, și nici nu mă înconjor de oameni care înjură mult. Nu de alta, dar surplusul lor deranjează – și, mai rău, încurcă comunicarea. Unde mai pui că se devalorizează prin folosire excesivă. În scris mi se curăță vorbirea aproape automat, că n-are sens s-o piperez cu toate cele. Pe viu mă învârt în zona unui „fuck”, „bloody” sau „futu-i” în momente cheie. De exemplu când văd câini vagabonzi fix în fața mea pe stradă. În fond, dacă mă urc pe stâlpi ca să scap de o haită, parcă „Ah, vai, câtă neplăcere pe capul meu! Sper să nu mă muște!” nu e tocmai reacția verbală care-mi stă pe limbă.

Însă pe propria mea piele, am aflat că dacă folosești înjurături prea rar, șocul suferit de cei care „te știau altfel” e atât de mare încât sărmanii oameni rămân blocați pe treaba asta cu săptămânile. Eu înjur azi și până mâine revin la normal – ca-n povestea aia cu călugării budiști, am lăsat demult înjurătura din brațe, dar ceilalți încă o mai poartă cu ei*.

Ar trebui descoperită o frecvență optimă a folosirii normale a cuvintelor decretate urâte, astfel încât folosirea lor să fie de domeniul anormalului, dar nu de cel al șocantului. („puțulică de înger” – denumire ungurească pentru aluatul de găluște cu prune; uneori nu e atât șocant, cât e ciudat, ce-i drept)

Apropo de șocuri, unul mare: Dumnezeule, ești femeie! Da, știu, sunt cu mine în fiecare zi și la un moment dat am remarcat până și faptul că sunt femeie (uimitor simțul meu al observației!). Și ce dacă? Parcă femeile sunt condiționate genetic să nu înjure și să fie flori delicate. Regret să vă spun, dar fiecare om vorbește cum are chef. Adela spune ce vrea ea. Altele nu înjură nici să le pici cu ceară. Altele sunt moderate.

Ca idee, femeile pot să facă bancuri nu foarte la locul lor, să scrie pornografie, să comenteze chestii sexuale de nu-i adevărat. Am aflat mai multe decât aș fi vrut să știu vreodată de la femei (sincer, sunt chestii pe care nu voiam să le știu niciodată – cum arată un penis de crocodil, de exemplu). Ba, mai ușor mi-e să-mi verific în public RSS-urile de la bărbații din România decât de la femeile din străinătate. Femeile sunt cu surprize, sunt ca ruleta rusească: nimeresc ba pe postări despre artă medievală, ba pe comentarii despre diverse seriale, ba pe sfaturi despre cum să-ți pui un pumnal la jartieră fără să te tai, ba pe pornografie explicită, de nu știu cum să schimb tab-ul mai repede (tumblr – de-aia nu-mi fac cont).

Însă să te pună michiduță pe tine, femeie, să recunoști în public că știi multe despre chestii sexuale, că e nasol (motanii au penisuri pe care sunt o grămadă de spini mici, în cazul în care vă întrebați de ce urlă mâțele când se împerechează). Îți pierzi aura de domniță elegantă și de femeie perfectă. (câinilor, în schimb, le crește un fel de bulb în vârful penisului în timpul ejaculării, care blochează perechea împreună o vreme lungă, uneori enervant de lungă pentru femelă)

Și dacă înjuri, credibilitatea îți scade mai tare decât unei domnițe victoriene care a ieșit la plimbare singură cu un bărbat. Ai pierdut, e nașpet, e nasol, e sfârșitul tău ca femeie. (și toată lumea o știe pe aia cu porcii care au orgasme de jumătate de oră, dar știați că au penisuri răsucite?) Poți să nu te identifici cu stereotipurile despre femei, să nu ceri să fii tratată ca o floare delicată, să te uiți la filme de acțiune, să fii cine vrei tu, dar în momentul în care înjuri, e șocul de pe lume. De ce? Nu știu, n-am reușit să aflu, dar am o vagă idee.

Poate că se crede că a fi cult e complet opus folosirii înjurăturilor sau cuvintelor porcoase… În fond, ceea ce e cult e profund, iar ceea ce e profund nu e niciodată vulgar. Sau e? Shakespeare n-avea nicio treabă să folosească tot felul de vulgarități în piesele lui. („Nu te teme de măreție. Unii se nasc mari, alții cuceresc măreția, iar altora le e data de-a gata,” spunea Shakespeare într-un joc de cuvinte citat de parcă ar fi înțelepciunea vieții. „Măreția” e penisul personajului în contextul ăsta) N-a fost singur, dar e unul din cele mai memorabile exemple.

Nu că aș vrea să fac apologia celor care nu lasă să treacă o frază sau trei fără înjurături grele, dar mă fraților, ce naiba. Mai de-șocați-vă puțin. Oamenii înjură că-s nervoși, că-s supărați, că au dat de greu, că le-a sărit țandăra. Înjură pentru că înjurăturile fac parte din vocabularul uzual, din tona aia de cuvinte pe care le avem la dispoziție să ne manifestăm ideile, emoțiile, sentimentele. Sunt acolo cu un scop și-s folosite ca atare. (mi s-a atras atenția că n-ar trebui să folosesc „sugi pula”, că n-am cu ce, nu că i-aș fi zic cuiva s-o sugă pe a mea; ce să zic, data viitoare când cineva zice „du-te dracului”, atenționați-l că nu-i Satana, sau la „moaș-ta pe gheață” ziceți ceva de spitale și doctori, că moașa nu există, iar cei cu „morții mă-tii” sunt evident necrofili)

S-a furat o mașină, un telefon, un ce-o fi? Păi, dacă hoțul e trimis la origini, nu-i o reacție normală? Se ceartă doi pe motive bine întemeiate și încep să-și bage și să-și scoată – în ultimă instanță, îi bai mare? Sau inclusiv am cunoscut o tipă care înjura în modul cel mai normal posibil, fără direcție, doar ca întărire a ce zicea – bine, no, până la urmă asta era ea, o tipă cu sufletul mare și vorba plină de organe genitale și de draci, că nu-ți mai băteai capul după două zile. (încă una din maghiară: „pârțuri de călugăriță” – resturi de făină, ou și pesmet rămase după ce se face pane-ul)

Am înțeles, rari sunt oamenii cărora le place să stea cu ăia de înjură mult, iar ăia de înjură mult sunt rareori profesori universitari sau cercetători de vârf. Dar nu știu ce-i cu sfințenia asta care vine valuri-valuri din sufletul sensibil și cult al profunzimii unora doar când e vorba de cuvinte grele, ca să dispară apoi complet când e vorba de altele. Parcă ar merge puțină scuturare, o terapie prin șoc, măcar de dragul de a le vedea fața oripilată, dacă nu de altceva.

(cu dedicație:

)

______

Doi călugări budiști dau să treacă o apă. Prin preajmă e o femeie care vrea și ea să treacă. Primul călugăr o ia în brațe și o trece dincolo, ca s-o ajute.

După câteva ore de mers, al doilea călugăr îi reproșează primului că n-au voie să atingă femei, că sunt călugări! E împotriva jurămintelor lor să aibă de-a face cu femeile sub orice formă.

Primul: „Eu am cărat-o doar peste apă, dar se pare că tu încă o duci cu tine.”

Cum, mă? Fata era bisericoasă, nu o destrăbălată?

Tue, 18 Feb 2014 08:52:17 +0000

Mi-a trecut pe la urechi toată povestea Iuliei Ionescu care a fugit la mănăstire și până la urmă a fost recuperată. Normal, s-au format mai multe tabere: cei anti-religie, care profită de situație ca să damneze religia din școli, cei care sunt doar fericiți că fata a ajuns acasă cu bine, cei cărora nu le pasă pentru că n-au luat contact cu știrea sau nu-i interesează, și cei pro-religie, care strâmbă din nas la cei anti-religie.

Toată faza m-ar fi lăsat rece, dar văd că pe facebook și pe net unele conversații au luat o turnură care mi se pare ciudată:

O fată normală mai merge şi la un chiuretaj, la 15 ani, nu stă numai cu nasul în cărţi sau de coada popii.

și

o fata destupata la minte ar trebui sa faca ore de educatie sexuala din clasa 0 obligatoriu nu sa fie obligata sa mearga la orele alea de religie unde popii indoctrineaza si indobitocesc copiii si-i mai si sperie cu povestile despre iad!huooo retrograzilor si banditilor mistici care sunteti!

Plus postarea asta, din care un citat:

În ţara în care este o ruşine să faci educaţie sexuală – iar rezultatele acestei false pudibonderii se văd mai mereu în clinicile care fac avorturi şi în ziarele care ne anunţă din cînd în cînd că o copilă care 10–11 ani a născut printr-un sat uitat de lume şi de vreme, fiind impregnată fie de amicul cu 20 de ani mai mare, fie de vreo rudă cu nivel hormonal crescut – în țara asta a dispărut o fată de 15 ani care s-a dus la mănăstire.

În ţara în care prezervativele sînt puse în standul de jos la casa de marcat, de ruşine, o puştoaică a dispărut de acasă şi s-a dus să se căsătorească cu Domnul.

Mă. Fata avea obsesii apocaliptice. Nu fugea de sex. Zici că toată religia creștină are o singură poruncă pentru adolescente: 7.a. Să nu faci sex.

Așa mă enervează chestiile astea, pentru că dezbaterea se agață de un pretext ca să deplângă faptul că adolescentele din ziua de azi au o viață sexuală, de parcă asta ar fi singura lor problemă pe lume. De parcă valoarea adolescentelor e dată de numărul de dăți în care se culcă cineva, sau chiar de un himen intact, dacă ești destul de apucat.

Nu zic că abordarea unor adolescenți față de sex nu e greșită – și zic adolescenți, da? Deci și băieți. Cred că ar trebui să existe ore de educație sexuală care să explice lucrurile evidente, gen, „Nu te lăsa presat/ă să faci sex. Ai tot dreptul să decizi dacă într-adevăr vrei s-o faci sau nu.” De asemenea, „Sexul e în primul rând un act intim, nu te grăbi să faci pasul ăsta doar pentru că ai auzit diverse lucruri bune despre el”. Dar de aici și până la arătat cu degetul, asta e virgină și fată bună, aia a avut mai mulți parteneri și e fată rea, e o distanță totuși.

Iar să invoci chiuretajul de parcă cineva ar spune vreodată, „Mamă, ce-aș face un chiuretaj azi, simt că ziua mea nu e completă fără o anestezie și un doctor care-mi scormonește mațele”, e nesimțire. Acela e rezultatul unor acțiuni iresponsabile – deseori al faptului că băiețașii cei cu moț pe care nu-i acuză nimeni în postările astea nu prea au chef de prezervativ. Că nu simt bine. Deci, să ne înțelegem că deși fetele ajung la chiuretaj, ar merita și „tații” să fie duși la spital și să li se înfigă un ac în testicule, pentru suport moral și pentru a înțelege că sunt responsabili. Să vezi ce repede devin mai prudenți toți după ce pățesc câțiva chestia asta.

Dar divaghez de la subiect.

Ce nu înțeleg ridicătorii în slăvi ai virginelor „cuminți” e că Iulia Ionescu nu este o fată bună în toată povestea asta. Dincolo de presupusa ei lipsă de interes sexual, care în sine nu mi se pare nici o chestie bună, nici o chestie rea, fata a fugit de acasă, fără niciun fel de remușcări pentru faptul că părinții și apropiații ei intră în panică pentru ea. Nu s-a gândit la faptul că oameni care o iubesc probabil că și-o imaginează răpită, violată, omorâtă, traficată, tranșată și hrănită la câini și cine știe ce alte sorți morbide avute de alte fete dispărute. Doar a plecat.

Indiferent de care parte a baricadei ești în privința religiei, chestia asta nu e scuzabilă și arată faptul că fata trebuie luată deoparte pentru a i se explica anumite lucruri de bază. Nu e o sfințișoară coruptă de BOR-ul malefic, nici o sfințișoară neînțeleasă cu gânduri pure și înălțătoare. Nu e o sfințișoară deloc. Are nevoie de cineva care s-o îndrume ca să nu ia alte decizii și mai proaste mai târziu în viață. Dacă își găsește un loc de muncă, să nu plece de acolo brusc fără să anunțe, de exemplu. Să nu pună botul la toate prostiile care sunt pe net. Să-și găsească surse de încredere pentru informație. Să se gândească la alții când își face planuri, ca să nu-i rănească în mod stupid. Șamd. Chestii care în general fac parte din educația din familie, sau educația indirectă din școală, dar uneori poate lucrurile astea ar trebui spuse explicit maselor de adolescenți care abia își formează gândirea.

Da, și eu cred că ar trebui să ne uităm mai atent la preoți și alte persoane religioase, mai ales că în ultima vreme se înmulțesc poveștile cu preoți care vorbesc prostii la școală și îndrumă prost. Dar chestia asta e doar parțial în opoziție cu ore de educație sexuală. Când un preot îți vorbește de apocalipsă sau despre faptul că soarele se învârte în jurul pământului, sau instigă la rasism, nu e pentru că n-are educație sexuală.

Din escapismul de azi

Sun, 09 Feb 2014 07:49:16 +0000

1. Dulcea iubire a existenței

Cărți de spiritualitate care nu duc nicăieri, cărți de auto-ajutor care nu-ți spun nimic nou, articole încurajatoare despre cum să fii un om mai bun, sfaturi despre emoțiile pe care să le ai și despre iertarea pe care s-o manifești (dar care nu te învață nimic de genul), refrenul continuu „cunoaște-te pe tine!” și, alt refren, „poți deveni mai bun!”

Nu zic nu, există cărți de spiritualitate din care chiar poți învăța câte ceva – măcar câte ceva despre cum au privit alții lumea. Dar majoritatea celor peste care dau în ultimul timp au, de fapt, un singur scop: să te facă să te simți mai bine.

Undeva sigur există o carte care să-ți spună că ceea ce faci e bine, e spiritual, e în regulă. Ești un om de valoare. Simți că prinzi aripi, că ai descoperit ceva. Simți că poți deveni un om mai bun – chiar de azi! Ești vesel, entuziast, plin de energie pentru că ai aflat Răspunsul la întrebările tale.

Mâine vei descoperi alt Răspuns, poimâine altul, răspoimâine iar altul. Pentru că de fapt Răspunsul nu există în aceste cărți, dar există ceva care să te facă să te simți mai bine și mai dispus să devii un om bun. Senzația dă o oarecare dependență…

2. Decăderea lumii

Masoni și Apocalipse, oameni care-și uită înaintașii și religia, spiritualitatea dispărută și sufletul batjocorit. Americanii ne trimit zăpadă falsă, familia britanică e plină de reptilieni, extratereștrii vin să ne cucerească, omenirea e mizerabilă și se sinucide nerespectând natura. Animalele ne sunt superioare moral.

În fiecare eră există cineva care să condamne decăderea lumii la momentul respectiv din plăcerea profundă de a simți că totul se duce pe râpă. Nu ești un om mai bun, ci supraviețuitorul, profetul timpurilor din urmă. Nu contează că Apocalipsa nu va veni niciodată, ci că tu știi și că tu crezi.

„România va fi înconjurată de un perete de foc care-i vor marca granițele,” mi-a spus o băbuță în tren mai demult. Îi spusese preotul căruia i-am uitat numele, dar insista că nu era nici măcar o metaforă, ci adevărul suprem, revelat de buzele feței bisericești.

Aici motivația e răsucită: din frică vine plăcerea, persoana își derivă încântarea din imagini decăzute și profeții înnegurate. E echivalentul filmului horror în care știi că măcar nu ești la fel de prost sau naiv ca personajele din film. Satisfacție morală și confirmarea propriei valori – pentru că dacă n-ai avea dreptate, Apocalipsa n-ar veni, nu-i așa?

În plus, dacă ai renunța să mai crezi, ai fi și la fel ca ceilalți, și cu un motiv în plus să te simți rușinat că ai crezut.

3. Leacuri din bătrâni și din auzite

Scapi de pietre la bilă bând ulei, de cancer cu gânduri bune și de câte și mai câte cu tot felul de nebunii. Pentru că medicii tradiționali nu vor să-ți spună, nu vor să recunoască că medicina alternativă e mai bună.

De departe cel mai periculos escapism: statisticile în stânga și anecdotele în dreapta. Medicii tradiționali sunt obligați să te informeze că poți muri, naturiștii insistă că dacă gândești și faci ce trebuie, sigur vei trăi.

„Adevărul e că ea nu era foarte inimoasă și nici nu mulțumea foarte mult. Așa că n-a putut scăpa de cancerul la sân,” mi-a spus cineva odată despre o femeie care murise.

Speranța moare ultima, dar uneori moare cu pacient cu tot, care ar vrea ca boala să-i dispară prin magie. Și speră, speră, speră. Fără să întrebe care sunt statisticile chestiilor pe care le încearcă.

Considerente subiective despre două tipuri de bărbați

Thu, 30 Jan 2014 13:38:23 +0000

Discutam cu cineva nu demult că dacă e vorba de bărbați care vor ceva de la o femeie, cred că un Casanova îi e superior unui individ cu înclinații religioase/spirituale. Cu un Casanova știi exact unde stai și ce vrea de la tine. Un Casanova te sună și zice „Salut, trec pe la tine diseară?” Și tu zici da sau nu, după cum ai chef, dispoziție, statut relațional etc. Oricum ar fi, un Casanova nu-ți încurcă viața mai mult de câteva zile, hai săptămâni dacă ai făcut imprudența să crezi că totuși ar putea rezulta o relație, după care gata și la revedere. E o bătaie de cap scurtă.

Însă cu un tip religios căruia i se aprind călcâiele stă altfel treaba: trebuie să te modeleze, să te transforme, să-ți salveze sufletul, să te îndrume, să te facă mai bună. Ca să-l meriți. E genul de om care nu te dorește sexual, ci te iubește etern, așa că trebuie să corespunzi cerințelor lui. Spre deosebire de un Casanova, care știe că ești o persoană, dar e interesat cu precădere de aspectul sexual al persoanei respectiv, un tip religios știe că ești o persoană și vrea să fii altă persoană. Chestia asta cică nu se numește „tiranie”, ci „altruism”.

Desigur, dacă e să mă iau din poveștile din căminele studențești, studenții de la seminarul de teologie reușesc să aparțină ambelor categorii, ori pe rând, ori deodată. Poate că de-aia aveau interdicție în diverse camere din partea studentelor.

Autoreflexivitate

Sat, 18 Jan 2014 09:40:28 +0000

NOTĂ: În urma confuziilor, aș dori să precizez că ACESTA NU ESTE UN ARTICOL DESPRE HOMOSEXUALI. Nu este nici un articol despre Paolo Lagana. Acest articol este despre ACCEPTABILITATEA INSULTELOR ÎN SOCIETATEA NOASTRĂ și despre standardele duble pe care le avem.

V-am aruncat fitilul cu insultele care sunt ok, dacă nu ne place omul. Și văd că Dorin mi-a și răspuns, punctând că apăr o paiață (adică că zic că nu e ok să insulți și să scuipi în față un tip care umblă în tocuri și colanți colorați în România). Răspuns: nu-l apăr.

Dorin spune: omul e un eșuat, dacă se îmbracă într-un asemenea fel e la mintea cocoșului __ca românii noștri să reacționeze cum au reacționat. Pentru că așa reacționează ai noștri, pentru că el nu e integrat în societate, pentru că ne agresează bunul simț etc. Și sunt de acord, este la mintea cocoșului și putea să se aștepte. Dorin zice așa:

O fi bine că și-o ia peste ceafă? Nu, nu spun chestia asta, doar o explic. De ce și-o ia peste ceafă exemplul italian, dar nu și cel autohton [n. țiganul] care nu s-a spălat de o lună? E simplu: pentru că în cel autohton membrii mai intoleranți ai societății nu au curaj să dea, pentru că arată prin agresivitate și postură că poate să răspundă. Iar individul ăsta care se plînge pe la gazete e un eșuat al speciei.

Întrebarea mea era exact asta: e bine că și-o ia peste ceafă? Că e la mintea cocoșului, asta știu. Dar considerăm că e bine că i se petrece asta? Hm. Și eu, dacă mă îmbrac mai mult dezbrăcată, o să fiu tratată ca o pipiță care vrea să fie agățată de orice individ cu suficienți bani ca să mă plătească. Sau de orice individ, punct. Dar. Întrebarea e: acest lucru e ok cu restul lumii? Să zicem că sunt îmbrăcată cum ziceam mai sus și mă duc într-un bar. E ok că sunt: fluierată, agățată, hărțuită, violată? Unde pe scara asta devine inacceptabil comportamentul celorlalți? Unde pe scara asta ceilalți, care se cred oameni buni și decenți, vor interveni? Îmi place să cred că undeva pe la hărțuire fizică, dar e posibil să se zică „păi normal că a fost violată, dacă s-a-mbrăcat cum s-a-mbrăcat.”

Ca să ne fie clar ce părere am de Paolo Lagana: proastă. Pentru că: „Nimeni nu m-a apărat, nimeni nu mi-a cerut scuze public”. În momentul ăsta nu pot să-l văd altfel decât slab. Nu îl disprețuiesc că și-a luat tocuri (doar sunt ușor perplexă – tocuri? Când ai tot dreptul să nu porți așa ceva niciodată?) sau că s-a îmbrăcat în colanți colorați. Dar pentru faptul că se crede îndreptățit să primească ajutor, susținere, scuze și apărare, îl disprețuiesc puțin. În momentul în care faci o chestie contra normelor societății (și știi că e contra normelor), e cazul să-ți asumi faptul că ești într-o luptă cu ceilalți. Nu ești îndreptățit să primești ajutor, ci, dacă ești deștept, îi faci pe ceilalți să vadă că meriți susținerea lor. Sau uneori ești singur, dar atunci e bine să știi că o să ai de dat bocanci în gură, metaforic vorbind. Nu văd cu ochi buni oamenii care merg conștient împotriva curentului și pe urmă se vaită că e greu. Domnule, tu ai ales. Du-o până la capăt.

Problema mea e, deci, cu reacțiile automate ale societății din care fac parte. Văd un fel destul de insidios de a pune problema: ești o persoană ok dacă ești dobitoc doar față de anumite categorii sociale. Deci:

tu ești intelectual, vorbești frumos cu toată lumea, dar ai o problemă cu nenorociții de bozgori, care toată lumea știe că sunt niște răi care ne vor Adrealul. Nu e nimic rău în a manifesta violent împotriva lor, pentru că rămâi o persoană altfel foarte decentă. Dacă un ungur e bătut pe stradă, probabil că și-a cerut-o. Altfel, ești creștin și iubitor.
ești un om bun, dar știi că jidanii conduc lumea și că rabinii mănâncă copii. Nu ești anti-semit, e doar purul adevăr și de-aia ai tot dreptul să nu-ți placă evreii, care sunt niște lacomi de bani scârboși care omoară alți oameni la ei acasă și vor să înrobească omenirea. Holocaustul a fost rău, dar poate că Hitler știa totuși ceva.
fiind o persoană decentă (și simpatică), știi că e normal ca poponauții ăia de și-o trag în fund să se ascundă, că sunt scârboși. Cum ai putea să le explici copiilor că doi hidoși se sărută pe stradă?! O s-o spui de câte ori ai ocazia: sunt poponari scârboși! Sunt niște hidoși, ți-e greață, vomiți! Dar în general, tu ești ok. Doar că aici e natural să ai reacția asta și să o urli peste tot. Nu te face cu nimic mai rău.
ești o persoană ok, nu ai chestii de misoginism sau mai știu eu, dar dacă o femeie e bătută într-o relație, e nasol, dar e vina ei dacă stă în continuare acolo, înseamnă că-i place. Nu e treaba ta să-i spui ceva, că e absolut clar și evident că e vina ei.
etc.

Întrebarea pe care o pun e: chiar așa stau lucrurile? Rămâi un om la fel de ok și dacă vociferezi și îți bați joc doar de cei care nu plac nimănui, sau de cei care sunt persoane rău văzute în grupul tău? Sau un om cu adevărat civilizat se comportă la fel în toate situațiile? Sau ideea e să ne comportăm în conformitate cu comportamentul celorlalți?

Problema nu e în alb și negru. Sunt oameni care vorbesc sau se comportă dur de la bun început, dar care îți sar în ajutor când ai nevoie. Sunt oameni care ascund răutate în spatele unui limbaj perfect decent. Sunt oameni care sunt decenți și vorbesc decent. Sunt oameni care… în fine, multe tipuri de oameni.

Remarc aici însă automatismul situației, felul în care nu punem sub semnul întrebării anumite lucruri pe care cred că ar trebui să le punem.

Uite niște chestii la care situația lui Paolo Lagana m-a făcut să mă gândesc:

îi putem înjura pe homosexualii care se îmbracă ca niște paiațe în metrou? Dar pe membrii Pro-Vita care vin cu chestii propagandiste anti-avorturi? Dar pe cei din Noua Dreaptă care mărșăluiesc împotriva maghiarilor?
care este nivelul de ofensă minim pentru care cauți cu lumânarea să fii scuipat pe stradă? Patapievici a pățit-o, zăpăcitul ăsta a pățit-o. E inacceptabil în ambele cazui? E acceptabil în ambele cazuri? E acceptabil într-un caz, dar nu în altul?
sunt cuvinte gen „poponar” sau „bozgor” acceptabile în contexte intelectuale? Informale? Doar la ușa cortului? Depinde de persoană și de modul în care intenționează acele cuvinte?
care sunt limitele comportamentului civilizat? Există circumsanțe în care e ok să avem alte limite ale „comportamentului civilizat” decât în altele? Care sunt acele circumstanțe?
în momentul în care cineva iese din norme și e o paiață/o pipiță, care e punctul până la care „și-o merită”, și care e punctul în care intervenim și zicem „stop”? Există punctul ăsta?
care e punctul în care începem să apărăm drepturile celor cu care nu suntem de acord? De exemplu, care e punctul în care eu aș începe să apăr Pro-Vita? Sau chiar MISA? Există acest punct?

Nu am răspunsuri universale la întrebările astea. Nu știu dacă există răspunsuri universale. Dar cred că sunt întrebări care merită puse, pentru că altfel lăsăm prejudecăți și automatisme să ne convingă că suntem oameni buni. Chiar dacă s-ar putea să nu prea fim.

(Dacă în urma deliberărilor ați ajuns la concluzia că e ok să insulți orice persoană necunoscută care se îmbracă în colanți colorați, putem dezbate și subiectul ăsta, deși nu despre asta e vorba în postare.)

Insultele sunt în continuare ok, dacă nu ne place omul

Fri, 17 Jan 2014 22:36:01 +0000

Un tip a fost insultat, dar e ok, că nu ne place de el. E ciudățel. E un pic dubios, ai putea spune. Are o față care cere palme, așa că normal că dacă îl repede lumea e în regulă. De fapt, se și poartă ciudat. Are niște haine nepotrivite, așa că merită să fie scuipat de necunoscuți pe stradă.

Nu e ca noi, așa că e ok. Nu s-a adaptat standardelor, nu și-a dat seama în ce fel de țară se află, așa că e normal să fie disprețuit și înjurat de oameni care n-au schimbat prea multe cuvinte cu el.

Nu-i nimic de văzut aici. Nicio problemă. Ăsta e omul.

După cum ziceam mai demult, insultele sunt ok când nu ne plac insultații. E o chestie valabilă indiferent care e apartenența omului. Uneori e ungur, alteori e yoghin, din când în când e cine știe ce altceva. Ne agasează nu direct, nu că ne-ar spune sau face ceva în mod deosebit, dar prezența lui e aberantă și agresivă – ne zgârie pe creier. Dacă ungurii ar fi români, n-am avea nimic cu ei, dacă yoghinii ar fi creștini nepracticanți n-am avea nimic cu ei. Libertatea și acceptarea înseamnă că suntem liberi și ne acceptăm noi între noi, ăștia normali la cap. Restul să se adapteze, că suntem în România. Când ești aici, faci ca românii.

(continuarea acestei povești, cu explicații, e aici)

Vegetarian într-o țară carnivoră

Sat, 11 Jan 2014 16:56:58 +0000

În general cunosc două tipuri de vegetarieni: cei care nu mănâncă carne și cei care îți scot ochii cu faptul că nu mănâncă carne. Când ieși cu ei la restaurant, primii comandă discret un cașcaval pane, sau legume nu știu de care. Ceilalți îți povestesc despre cum niște animale au murit ca să te hrănească pe tine și îți putrezesc ție acum în burtă și ei n-o să facă cancer, dar tu da, iar ei o să trăiască mai mult și tu nu.

Eu nu mi-aș mai zice vegetariană după ce am scăpat la somon (somooooooooon), dar am fost câțiva ani vegetariană get-beget, fără carne, fără pește și fără stresuri prea mare în privința asta. Am renunțat dintr-o serie de motive, printre care și intoxicații alimentare pe bandă rulantă (de-alea cu febră și zăcut la pat), idei religioase și faptul că găsisem scuza perfectă să nu mai mănânc cârnați, tolbă, sarmale și alte ciudățenii care altfel se teleportau la mine-n farfurie, nedorite.

Bun. Nu sufeream că nu mănânc carne, sau că cei din jur mâncau. Am zis că nu bat pe nimeni la cap cu treaba asta (doar menționam că sunt când îmi ofereau diverse) și am crezut că nimeni n-o să-și bată capul cu mine. Fals. Din păcate lumea din România e în general profund carnivoră și suspicioasă cu privire la cei care nu se bucură să înfulece porc, iar vegetarienii de tip doi au reușit să facă întreaga idee a vegetarianismului și mai dubioasă.

Vegetarianul a ajuns să se bucure (sau să se oripileze, după caz) de o aură de specie ciudată, de mâncător de pistiluri de flori care în timpul liber face fotosinteză. Dacă vrei să vezi un carnivor declarat și apucat trăgându-se trei pași înapoi cu groază, îi spui că salata lui de vinete e, de fapt, vegetariană. Dacă ești deosebit de rău, îi spui că prăjiturile lui sunt vegetariene. Cuvântul cu „v” trimite către filozofii obscure și chestii fanatico-sănătoase, către un extras de ulei de esență luat după fiecare masă și BIO ca mod de viață.

Secret: vegetarienii nu mănâncă carne. Asta-i tot. Nu înseamnă că nu se îndoapă cu pizza și cartofi prăjiți, că nu beau Cola în prostie, că nu rad trei tăvi de prăjituri dintr-o singură mișcare și că nu fac să dispară trei table de ciocolată și trei pungi de chispuri într-o zi. Am văzut vegetarieni grași, am văzut vegetarieni nesănătoși. Faptul că nu folosești untură de porc nu înseamnă că nu poți mânca chestii care plutesc în ulei. Există și vegetarieni sănătoși, care mănâncă dietetic, ok, cu grijă. Sunt oameni și oameni și nemâncatul de carne nu-i face pe toți la fel.

Presupunând că nu știi ce să-i dai de mâncare unui vegetarian (o problemă comună, mai ales când te aștepți ca vegetarianul să ceară flori de cireș marinate): tradiționalul cașcaval pane (merge și fără pesmet). Ochiuri. Cartofi fierți/prăjiți. Ciorbă de legume. Piure. Ciuperci la cuptor. Tocăniță de ciuperci. Ciuperci prăjite în unt. Caș prăjit/telemea prăjită. Paste cu brânză. Vinete. Ghiveci de legume. Salată de boeuf fără boeuf. Felii de roșii (cam un cm grosime), cu o felie de cașcaval deasupra, puse la cuptor șase-șapte minute. Dovlecei. Cartofi franțuzești. Sufleu de conopidă. Depinde cât de tare vrei să-ți bați capul.

Presupunând că dai peste un vegetarian de tip doi: în momentul în care îți spune că îți putrezește carnea în stomac, ai tot dreptul să faci mișto de el. Când îți dă de înțeles că ți-e superior moral că nu mănâncă carne, ai tot dreptul să-i dai peste nas. Dar dacă ai de-a face cu cineva care doar zice că nu mănâncă carne, lasă-l în pace. E de tip unu. Suficient bătut la cap, îi cresc șansele să se simtă victimă și să devină de tip doi.

Dacă crezi că e vegetarian ca să se dea mare: ignoră-l. Prefă-te că e o chestie perfect naturală.

Despre cum îmi trăiesc viața.

Tue, 07 Jan 2014 21:50:15 +0000

E incredibil câte chestii nu fac cum trebuie. Știu, pentru că mi se atrage atenția foarte des:

sunt prea dură cu oamenii
nu sunt destul de dură cu oamenii
îmi pierd timpul cu MISA
nu dedic suficient din viața mea MISA-ei
scriu în loc să programez
scriu articole în loc să scriu cărți
scriu fantezie întunecată în loc să scriu chestii vesele
am băgat sex în diverse chestii pe care le-am scris
mă lupt cu morile de vânt combătând diverse chestii
nu combat ceea ce ar trebui să combat
nu promovez ce ar trebui să promovez
promovez ce n-ar trebui promovat
mă joc pe calculator în loc să [ceva]
nu am un blog cu un anumit specific, ci vorbesc despre toate prostiile

În fine. Lista continuă. Încep să mă întreb dacă arăt ca un copil mic legat la ochi care se ciocnește de toate obiectele: trebuie să fiu anunțată la fiecare pas ce fac, că s-ar putea să nu-mi fi dat seama. „Dumnezeule, chiar am scris un roman 18+?! Vai, acuma că m-am prins o să scriu cu Bambi.”

În funcție de persoanele pe care le întrebi, motivul pentru care o dau în bară cu atâta grație diferă, dar deseori există o Problemă. La fel ca în poezia aia a lui Nichita Stănescu cu cubul care ar fi perfect dacă n-ar avea un colț sfărâmat, și eu aș putea fi perfectă dacă n-aș avea barem o problemă din cauza căreia personalitatea mea se ciuntește. Ah, sărmanul meu cub.

Întrebare: de ce ar trebui să-mi trăiesc viața conform ideilor altora despre o viață împlinită, frumoasă etc.? De ce ar trebui să am ideile altora, să pierd vremea în același fel cu ei, să scriu pe temele pe care ei mi le indică în felul în care îl indică? Aaaa, nu conform ideilor altora, conform ideilor tale?.. Păi stai puțin, că trebuie să specificăm cine are tronul de dictator săptămâna asta. Vă rog, faceți-vă programările din timp, ca să știu de cine ascult! Dar atenție, trebuie să votați democratic sclava cui voi fi și când.

Insultele sunt ok, când nu ne plac insultații

Tue, 26 Nov 2013 13:03:58 +0000

Eu nu prea mă uit la televizor decât dacă nimeresc prin preajma unuia și se întâmplă ceva interesant acolo, sau dacă sunt cu cineva care vrea să se uite. Așa că ratez tot felul de faze.

De exemplu, faza de la X-Factor, unde cântărețul Cheloo s-a luat de un concurent pentru că e homosexual (și bănuiesc că s-a îmbrăcat în stilul camp gay, că altfel nu-mi explic ce-i veni). Citez: „Ai cântat, eu dispreţuiesc tot ceea ce eşti, ce reprezinţi, şi ţara asta te va trimite acasă, cu siguranţă.”

Am aflat chestia de pe blogul lui Eftimie, care punctează faptul că presa, care face caz de orice (altceva), n-a băgat în seamă instigarea la discriminare. Citez:

Băi, ţăranul ăla a instigat la discriminare. S-a folosit de autoritatea lui pentru a instiga la discriminare, de parcă acest Paolo Lagana ar fi atentat personal la rozeta familiei lui Cheloo, a lui şi a şefului de scară. Iar mass-media, câinele de pază al democraţiei, sistemul ăla obscur în care fiecare poa’ să facă ce vrea anusul lui cât nu te deranjează grav pe tine, a trecut cu vederea. Chiar şi site-urile de “monitorizare a presei”, ălea, le ştiţi voi, ale ciorditorului şi ale ăluilalt, au trecut cu vederea incidentul.

Am băgat un ochi pe ce spunea Libertatea despre subiect. Ghici ce: nu mare brânză. Și am băgat nasul și la arhi pe blog, să văd ce zicea el. El zicea mai multe și mai cu foc (plus cu naziști).

N-o să mă bag să discut discriminarea, că au făcut-o Eftimie și Arhi, și sunt mai în temă ca mine cu emisiunea. Dar o să discut o temă comună din comentariile de pe Libertatea și din cele de pe blogul lui Arhi. Sunt oameni acolo care îl apără pe Cheloo pentru că nici lor nu le plac homosexualii, sau pentru că sunt împotriva paradei gay, sau pentru că li se pare că toți homosexualii sunt ostentativi.

E plin de prejudecăți legate de homosexuali, dar n-o să le discut aici. Să presupunem de dragul argumentării că prejudecățile ar fi reale. Să presupunem că toți homosexualii ar fi într-adevăr niște tipi feminizați care se îmbracă în fiecare zi în roz sau în fustă. Ar însemna asta că-și cer palme și injurii?

După mentalitatea unora, se pare că da. Există oameni care cred că dacă nu ești de acord cu ce face cineva, sau nu-ți place de un om/o categorie de oameni, e ok ca respectivul/respectivii să fie înjurați. E ok să fie înjurați de oricine, de la persoane publice, la noi înșine, la anonimi. În fond, „și-o cer”. Vor să fie arătați cu degetul și vor să se râdă de ei, pentru că altfel s-ar conforma la opinia majorității și ar face ce trebuie. Sau dacă nu vor, atunci măcar merită.

După care aceste stâlpuri susținătoare ale societății, acești cerberi ai moralității noastre care consideră că au dreptate și că asta le dă dreptul să râdă de alții și să-i înjure, au pretenția să fie considerați civilizați și să fie respectați de toți.

Atitudinea asta e superbă și absolut deloc ipocrită, mnu? Nu e deloc închisă, pentru că dacă adevărul și dreptatea sunt de o singură parte și noi suntem de partea respectivă, e perfect clar că ceilalți greșesc. Și normal că noi avem dreptate, pentru că am fost învățați cum trebuie de mici și oricum moralitatea e înscrisă adânc în sufletul și biologia omului și orice ființă normală își dă seama imediat și fără probleme ce e imoral. Simțim repulsie față de rău în toate formele sale, pentru că așa suntem înzestrați de la natură. Dacă alții nu-și dau seama, e pentru că sunt proști. Nu suntem superiori și enervanți, pentru că lucrurile chiar așa stau, n-avem cum să le facem să fie altfel. Iar superioritatea asta rămâne chiar dacă suntem, na, un pic răutăcioși. În fond suntem așa doar pentru că voi sunteți imbecili.

Nu? Cam așa ceva e ideea. Curentul ăsta de gândire mi se pare nasol. Aș merge chiar și până la a presupune că e unul din motivele pentru care presa n-a zis mare brânză de comentariile lui Cheloo.

Problemă conceptuală cu ființe supranaturale și o schimbare de sex

Sat, 23 Nov 2013 08:10:51 +0000

Să zicem că ai o poveste fantasy în care o tipă poate să-și modifice înfățișarea în mod drastic (e un shape shifter, da?) și la un moment dat își ia un corp masculin. Deci tipa devine bărbat, cu toate trăsăturile fizice aferente.

În poveste apare un alt personaj, care e bărbat și care e într-o relație cu ea. El o recunoaște, chiar dacă ea e în continuare în corp masculin.

Ea nu-și bate capul să se transforme înapoi în femeie, iar el o sărută oricum. Putem duce problema mai departe, înspre acțiuni care nu pot fi difuzate la ore de maximă audiență pe programe obișnuite, dar pentru cei care n-au chef de imagini interzise minorilor, o să rămânem la un sărut. Deci, ea ca bărbat, el ca bărbat.

Bun. În momentul respectiv avem de-a face cu un sărut heterosexual, homosexual, pseudo-homosexual, deopotrivă heterosexual și homosexual, sau cu unul a cărui clasificare depinde de unde privești?

Nu că m-aș împiedica vreodată în terminologie, dar mă bâzâie conceptul. Dacă ar trebui să clasifici chestia asta, unde o încadrezi?

NaNoWriMo – ziua 5

Wed, 06 Nov 2013 08:10:17 +0000

Cuvinte scrise: 1119

Cuvinte în total: 6170

Majoritatea zilei de ieri s-a dus pe alte chestii. Ca să fiu la zi cu numărul de cuvinte, azi ar trebui să scriu până pe la 10.000. Deci e vorba de aproape 4000. Nimic imposibil, doar că am și altă treabă de făcut. Ceea ce înseamnă că nu mai intru pe Yahoo! messenger deloc și răspund la variațiuni de „Nimeni nu socializează cu mine!” cu adolescentinul „Nu intra-n camera mea!”

Știu artiști care tot vor să facă ceva proiecte excepționale, mărețe, sublime, extraordinare. Din păcate, proiectele alea rămân în capul lor. Unii visează că o să scrie Romanul Acela cu Dragoste și Acțiune Care o Să Fie un Bestseller și o Să-mi Aducă Tone de Bani, alții vor să facă un film care e superb în capul lor, alții care așteaptă să devină geniali pentru că simt că sunt.

Și boala e mai răspândită: oameni care vor să pună un raft de ani de zile, dar nu se apucă de el, alții care visează să meargă în Istanbul, dar nu ajung niciodată, persoane care vor să învețe ceva, dar de mâine sau de la anul.

O dulce așteptare.

Nu. Azi sunt ascetă, lucrez la ale mele.

New Age-iști și alții

Tue, 05 Nov 2013 21:27:34 +0000

Azi m-am convins: nu prea mă (mai?) împac cu New Age-ul. Știți ce-i ăla, nu? Tu ești Sinele, tu ești cheia transformării din viața ta. Tu ești Dumnezeu, toată schimbarea vine din tine. Universul e sublim și conștiința permează totul. Noi afectăm lumea. Fii tu însuți, găsește adevărul din tine! Adevărul e paradoxal, energia se află în spatele materiei.

E ok. Dați-i înainte. Doar că nu mai am răbdare cu chestiile astea, mai ales când apare câte un blajin gen Eckhart Tolle care spune trei cuvinte/minut, sau câte o persoană cu voce ușor sfârșită și visătoare care vorbește despre misterele universului spunând aceleași chestii pe care le-am tot auzit. Mi-e destul de greu să fiu sfâșiată de admirație în condițiile în care Osho e cel care mi-a ridicat ștacheta în materie de discurs despre spiritualitate și Walter Hilton și anonimul care a scris Norul necunoașterii (The Cloud of Unknowing) mi-au arătat că pot și alții să fie la înălțime. De fapt, mi-au arătat că cei care au ceva de zis tind s-o zică, fără să divagheze, să se încurce în cuvinte, să piardă din vedere unde voiau să ajungă.

Lipsa mea de chef în ce privește New Age-ul nu e discriminativă. Nici cu creștinismul n-am avut prea multă răbdare niciodată – ceva din religia asta mă zgârie pe creier. Poate că orele de religie pe care le-am făcut în școală, cu „o să mergeți în iad, păcătoșilor!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!” și alte porcării. (am înțeles că de curând îi chinuie și pe copiii de grădiniță cu chestiile astea)

Cred că o să mă auto-declar în mod oficial agnostică. Nu de alta, dar ca să nemulțumesc pe toată lumea.

Later edit: Am tendința nefericită să editez de o sută de ori o chestie pe măsură ce o scriu. Ceea ce înseamnă că, inevitabil, uneori țin minte că am scris o chestie pe care de fapt am șters-o. De exemplu, următoarele:

Aici vorbesc de chestii concrete, exterioare, cu care m-am ciocnit efectiv în momentul în care am discutat cu cineva de New Age sau creștinism. Aș putea să vă înșir nume și să dau linkuri către persoane care mă fac să oftez lung și iritat. Vorbesc de chestiile astea, de care te lovești când dai de un curent. La fel cum aș spune că dacă te duci la Limbi și Literaturi Străine la Unibuc te ciocnești de haos organizatoric. Nu spun nimic despre esența a ce se predă acolo, dar spune multe despre experiența de a intra în contact cu respectivele lucruri.

NU vorbesc de ideile profunde din niciunul dintre domenii. Nu vorbesc de eficacitatea metodelor, și nu discut posibilitatea sau adevărul faptului că o să mă duc în iad după ce mor pentru că am scris blasfemii. Sau existența lui Iisus, sau trăsăturile lui Dumnezeu, sau dacă există Dumnezeu sau nu.

Lucruri copilărești

Sat, 19 Oct 2013 18:23:51 +0000

Odată i-am spus cuiva că sunt într-o fază rock a vieții mele. „E o copilărie,” mi-a zis, „peste câtva timp o să-ți treacă”. El fusese pasionat de rock în tinerețe, dar îi trecuse. Știa totul despre rock și-l depășise.

Îmi plac bărbații cu părul lung. Mi s-a spus că e o copilărie, înseamnă că-mi plac rebelii. E ciudat, eu aș fi putut să jur că-mi place părul lung, nu rebelii, dar cei care au trecut prin faza îndrăgostelii de rebeli și au depășit-o știu totul.

„Homosexualitatea e o copilărie,” mi-a spus cineva odată. Se sărutase cu băieți… când era mic. Crescuse mare și își dăduse seama că de fapt femeile erau pentru el. Știa cum e cu atracția dintre bărbați și era o chestie de-a adolescenților.

Uneori creștinii precum Nikos Kazantzakis (cel de a scris „Zorba grecul”) au trecut printr-o fază budistă sau orientală, dar după multă vreme au realizat că de fapt creștinismul e cea mai bună religie și restul sunt copilării.

Într-o zi am aflat că de fapt opera e o copilărie. Un tip pe care-l știu voise să se facă tenor când era adolescent, dar îi trecuse. Văzuse de fapt cum stă treaba cu cântăreții de operă și efectiv lumea de acolo e puerilă.

Când eram în gimnaziu îmi plăceau la nebunie cărțile fantasy & SF. În liceu am decis că sunt chestii copilărești și m-am reprofilat pe „literatură adevărată”. În facultate mi-am dat seama că nu, copilărească era atitudinea mea superioară și m-am întors la fantezie pentru că de fapt îmi plăcea.

Mă duc înapoi la jucat Botanicula, după care o să termin de citit un roman de dragoste care mă cam scoate din sărite, după care mai scriu la romanul de fantezie, după care poate o să citesc Tropicul Capricornului de Henry Miller pentru că mi-a plăcut enorm Tropicul Cancerului și tot mai voiam să citesc Miller. E clar, am dat în mintea copilăriei mele, ca pe vremuri când mă duceam la chioșcul de ziare și spuneam: „Un Mickey Mouse și un Cosmopolitan, vă rog.”