Freelancer on Roxana-Mălina Chirilă

De-ale muncii

Mon, 25 Jan 2021 08:50:48 +0000

Stăteam zilele astea să mă gândesc la tot felul de lucruri legate de propria-mi carieră și mi-am amintit de tot felul de faze când cei din jur n-au prea priceput de ce am luat anumite decizii într-un fel și nu în altul.

***

Prima fază a fost când eram la mătuș-mea și i-a venit în vizită un prieten, profesor universitar, cât timp ea era plecată. Eu îmi vedeam de treaba mea, bună ziua, bună ziua, omul s-a pus să facă conversație. Ok, conversăm. M-a întrebat cu ce mă ocup, eu încă nu-mi găsisem de lucru și i-am spus asta.

„De ce nu te faci profesoară?” mi-a propus el.

I-am zis că nu voiam; nu mi se potrivea foarte tare meseria și aveam alte speranțe de la viață.

S-a enervat pe mine de-ai fi zis că i-am adus un afront personal. Nu pentru că era profesor și își iubea meseria, ci pentru că eu, o tânără de 25 de ani cu contracte ocazionale de traduceri, îndrăzneam să refuz o meserie cinstită. Mai bine să ai de lucru decât să nu, nu?

Nu. Un lucru pe care-l ignora el cu desăvârșire, dar eu nu, e că orice loc de muncă îți oferă o oportunitate și ți le închide pe altele. Ca profesoară, n-aș mai fi putut să devin traducătoare așa cum am făcut-o pentru că n-aș fi avut aceeași disponibilitate. Ori aș fi tradus pe apucate și aș fi avut un loc de muncă întreg și unul pe lângă (și zero viață personală) pentru câștiguri mai mici, ori ar fi trebuit să-mi dau demisia din învățământ și să mă mut pe o carieră mai nesigură (la vremea aia) în traduceri.

Practic, m-aș fi chinuit să intru în învățământ, m-aș fi chinuit în învățământ (mi-e greu să fiu constant printre oameni) și apoi ar fi trebuit să renunț la munca deja depusă.

O vreme, a părut că refuzul învățământului a fost o Greșeală, pentru că nu aveam ce face. Apoi, s-a dovedit a fi fost alegerea corectă.

Fiecare alegere în carieră presupune să alegi ceva în defavoarea altui lucru. Uneori, asta înseamnă că alegi ceva destul de slab, dar sigur, în defavoarea unui lucru mai bun, care ți-ar fi plăcut mai mult. Alteori, asta înseamnă că alegi ceva destul de slab, dar sigur, în defavoarea șomajului.

Nu poți să știi sigur ce-ți aduce fiecare variantă și care va fi cea mai satisfăcătoare. Pe de altă parte, mă îndoiesc că un necunoscut are darul profeției și poate vedea viitorul potențial cu suficientă claritate încât să te sfătuiască.

***

Majoritatea lumii nu prea înțelege banii decât în contextul salariilor. Banii vin, sunt o sumă fixă. Ai zile de concediu pe an.

Asta înseamnă că multe discuții pe care le ai ca liber profesionist sunt destul de aiurea.

„Cât concediu ai?”

„Cât vreau, dar nu primesc bani când am concediu.”

„Ahahaha, păi dacă aș fi ca tine n-aș mai munci deloc.”

„Atunci n-ai mai avea nici bani, pentru că mie nu-mi plătește nimeni concediul.”

„Nici mie! Nu primesc bani când sunt în concediu!”

„Toate concediile tale sunt fără plată? Ți le taie din salariu?”

„Ce?! Nu! Normal că nu!”

„Ok, înseamnă că nu ai concediu fără plată, ci cu plată.”

E destul de simplu: vând servicii. N-am salariu. Dacă vând, primesc bani. Dacă nu vând, nu primesc bani. E greu de înțeles? Se pare că da.

***

Tot legat de bani, când e vorba de ceva care e non-salariu, lumea parcă înnebunește. Dacă ei sunt gata să ofere bani, se miră că cineva nu vrea să-i primească. Dacă li se oferă bani, tind să accepte fără să gândească. Pentru că e „un ciubuc”.

La un moment dat, îmi spunea o prietenă (angajată) că a tradus documentație de 60-70 de pagini pentru firma ei în schimbul a, nici nu mai știu, vreo 200 de lei? Foarte puțin, oricum o iei, mult sub prețul pieței chiar și pentru editurile românești.

A meritat? Mă îndoiesc. Ar fi muncă de vreo săptămână ca s-o faci bine, deci a lucrat pentru mirifica sumă de 800 de lei/lună. Să zicem că a fușerit totul și a făcut treaba de două ori mai repede – tot ar fi 1600 de lei/lună, sub ce primea în mod normal.

Și-a dat seama prea târziu că a făcut un târg prost.

Alteori, vezi oameni care se plâng că nu le face cineva o treabă de „15 minute” pentru _bani. _De obicei, sunt oameni care nu înțeleg că treaba aia durează mai mult de 15 minute, că din banii ăia plătești taxe la stat, că uneori trebuie să te deplasezi până la client (mai ales dacă ești meșter sau ceva de genul) și că pentru alea „15 minute” poți lucra o oră jumate. Să lucrezi un sfert de oră pentru 50 de lei sună excelent, să lucrezi o oră jumate pentru 30 de lei (că deh, taxe) parcă nu e la fel de grozav.

Deci, mno, grijă cu valoarea muncii. Atât a voastră, cât și a altora.

***

Altă chestie e modul în care vorbesc oamenii.

Povestește Dorin că ministrul economiei greșește când spune că salariații fac banii jumi-juma cu statul – perfect corect! Salariații își amintesc de diferența dintre net și brut doar arareori, la ocazii. În rest, firmele se ocupă de tot, iar dacă nu plătesc impozitele, CAS-ul și CASS-ul, ele sunt trase la răspundere, nu salariatul. E o diferență fină, dar ea există.

Când ai de-a face cu un profesionist, vezi că vorbește un pic altfel. Un om de pe stradă o să vorbească de „desenul pentru casă” când e vorba de proiecte de arhitectură – dar un arhitect? Nu. Pentru că arhitectul a gândit un proiect întreg.

Eu n-o să zic niciodată de un traducător care a mers la întâlnirea dintre, nu știu, președintele nostru și ambasadorul Japoniei, ca să traducă ce se zice. Nu mă apuc să corectez oamenii care spun așa ceva, dar eu o să-i zic interpret, pentru că fac o diferență clară între meseria pe care o am eu, care presupune lucrul cu texte scrise, și meseria pe care o au cei care lucrează cu vorbe. Unii le fac pe amândouă, dar asta nu înseamnă că nu sunt două lucruri diferite.

Standardele de discuție pentru cineva care lucrează în domeniu și cineva care nu sunt și ar trebui să fie diferite.

***

Mai ales între generațiile vechi și cele noi e o diferență enormă de percepție asupra a ce e o meserie „reală” și „bună” și ce nu. E ceva când un părinte îți povestește că copilul lui trage mâța de coadă ca un adolescent deși a trecut de 30 de ani – ca apoi să-l cauți pe copil pe net și să vezi că e un specialist pe conținut digital la o firmă internațională.

***

Lumea e mai dispusă să plătească pentru materiale decât pentru manoperă; pentru materie brută decât pentru muncă. Lucrul ăsta se vede mai ales când încep unii să facă calcule cu cât costă kilul de cartofi la piață versus cartofii țărănești de la restaurant, dar e valabil și în alte domenii. Am auzit de oameni care preferă să dea X lei în plus pentru materiale de construit casa decât să plătească pe cineva să le calculeze exact de cât au nevoie și să iasă mai ieftin per total.

Cred că se leagă cumva de „ciubucul” de care vorbeam mai sus. Betonul are o valoare – dar de ce să-și ia un inginer mai mulți bani decât crede clientul că merită? Chiar dacă clientul ar plăti mai puțin per ansamblu, pentru că inginerul l-ar scuti de niște cheltuieli, nu vede nimic de banii ăia, pe când altfel ar putea vedea beton.

Comunicarea în colaborări

Thu, 20 Nov 2014 10:30:23 +0000

În cazul în care se rătăcește cineva pe aici care nu mă cunoaște, sunt liber profesionist. Lucrez „de acasă” (fizic vorbind, lucrez acasă, lucrez în casele altora, lucrez în cafenele, lucrez în pub-uri, lucrez unde mi se pare mie că stau bine). E un context interesant în care am de-a face cu un număr relativ mare de persoane cu diverse principii și doleanțe. Mai adaug la asta și ce aud de la colegi și prieteni și strâng povești despre colaborări cu duiumul.

Nu sunt o ușă de biserică a comunicării și a perfecțiunii, că mi s-a mai întâmplat să nu mai dau semne de viață dacă nici cealaltă jumătate a colaborării n-a mai dat semne de viață, dar în principiu după ce începe să meargă treaba, merge.

În perioada asta am noroc: toți colaboratorii mei de acum sunt oameni foarte ok, cu care lucrez bine. Știu ce vor, ne trimitem e-mailuri când e ceva, cu unii vorbesc la telefon. Dar lucrurile n-au mers așa cu toți oamenii cu care am avut de-a face – și știu și poveștile altora, că am urechi și prieteni cu care vorbesc.

Cele de mai jos sunt mai ales pentru angajatori, firme care vor să colaboreze cu un liber profesionist și așa mai departe. Poate o să vorbesc altă dată și cu liber profesioniștii și angajații, însă deocamdată mă gândesc la problemele cu care m-am confruntat eu și cu care s-au confruntat alții ca mine.

Încep cu câteva chestii care ar trebui să fie la mintea cocoșului, dar care uneori nu par să fie:

1. Informațiile importante trebuie să fie disponibile și clare.

Bun, ai găsit un om cu care să lucrezi, e profesionist, e tot ce trebuie. Acum urmează să-i dai detalii despre ce vrei mai exact. Chestia e că omul ăla e tot om și e bine să minimizezi pe cât posibil șansa de a apărea erori umane și neînțelegeri. Scrie informațiile importante. Scrisul rămâne, vorbele se pierd.

Scrie-le într-un mail, atașează-le într-un document word, dă un link către un site unde sunt scrise toate. Nu le povesti la telefon sau într-un call pe Skype, că în cazul bun o să fii contactat iar și iar să menționezi care era punctul 2, 4 sau 5. În cazul prost colaboratorul o să uite complet de punctele 2, 4 și 5.

2. Nu-ți pune angajatul în situații imorale sau ilegale, chiar dacă sunt minore.

Vrei să salvezi niște bani, am înțeles. Dar e nasol să-l pui pe om în situația în care să lucreze aiurea: nu-l pune pe angajat să folosească materiale piratate ca să-ți facă proiectul; nu-l pune pe angajat să spună în fața terților că are experiență într-un domeniu în care n-a făcut mai nimic.

Apropo, dacă îl pui pe om în fața faptului împlinit și află despre sine că e mare mahăr, coach de dezvoltare personală cu diplome în eneagramă și alte chestii, când el n-a făcut în viața lui așa ceva, meriți să fii demascat ca mincinos.

3. Dă-i Cezarului ce-i al Cezarului.

Ilustrațiile de cărți nu apar din aer, actorii de voce care fac cărțile audio nu sunt entități fantomatice care înregistrează în eter, melodia pe care o pui pe fundalul clipului tău despre ceva sau altceva nu a apărut din neant. Nu te costă nimic să menționezi pe cine ai avut în echipă, e moral, e bine, e corect, unii ar spune chiar că e necesar.

4. Nu te zgârci unde nu e cazul.

Care e obiectul activității tale? Și care sunt lucrurile cu care muncești zi de zi? Bun. Acolo trebuie să bagi bani. În primul rând că altfel o să fii o firmă de categoria a treia pentru că n-o să poți oferi servicii/produse de calitate, în al doilea rând pentru că cineva care a lucrat suficient în domeniu o să-și miroasă lipsa de viitor în cadrul firmei tale. O să rămâi cu fomiștii și neprofesioniștii.

5. Gândește-te din timp la ce vrei.

Aici sunt două cazuri: cei care azi vor ceva și mâine altceva și care deci primesc o struțo-cămilă dizgrațioasă; și cei care vor un lucru dificil și îl vor ieri, așa că primesc o chestie șleampătă. Banii te ajută să angajezi un profesionist și să-l motivezi să lucreze repede, dar există limite fizice și psihice.

Așa, acum că am terminat cu bazele, câteva chestii utile. Mi se pare că intră la altă categorie, așa că numărătoarea o ia de la capăt.

1. Spune clar de ce ai nevoie și pentru ce.

Colaboratorul se poate adapta la necesitățile tale și poate veni cu sugestii… dacă știe ce faci. Bine, la mine e simplu cu cărțile pentru că de obicei sunt date la tradus ca să fie publicate, dar în alte cazuri e de preferat să spui care sunt doleanțele și scopurile.

2. Zi care e termenul-limită și de ce.

De cele mai multe ori oamenii ca mine sunt plătiți pe ce au făcut efectiv, deci e în interesul nostru să nu tragem mâța de coadă. Acestea fiind zise, însă, apar situații neprevăzute. Sau omul decide că are nevoie de o pauză, sau schimbă proiectele între ele ca să se ocupe de cel mai simplu, că de ăla mai greu n-are chef. Sau, sau, sau.

În momentul în care nu te deranjează să primești romanul ăla peste o săptămână, că oricum echipa de la editură se ocupă cu altceva acum, e bine de știut. Dacă în schimb e nevoie urgentă-urgentă ca o carte să fie gata pentru un festival, e și mai bine de știut. Colaboratorul tău o să aibă grijă să învârtă lucrurile în așa fel încât să fie lumea mulțumită – și fără să clacheze psihic, pe cât posibil.

3. Semnalează problemele.

De preferință, spune exact care e problema și ce ai vrea altfel. Dacă spui „De fapt sunt niște probleme” și nu mai adaugi nimic, persoana care lucrează pentru tine n-are cum să îndrepte nimic.

4. Nu te sfii să verifici ce se întâmplă.

Dacă ți se pare că ceva e în neregulă, dă un semn. Nu foarte des, că un mail pe zi cu „ce se mai întâmplă?” poate fi excesiv pentru diverse proiecte. Dar când ți se pare că ar fi trebuit să auzi ceva de la om, spune.

În ce mă privește, mi se întâmplă uneori să lucrez fix la proiectul respectiv și să nu mă deranjeze să detaliez subiectul. Alteori se întâmplă să lucrez fix la altceva și o întrebare de genul să mă facă să intru în pământ și să mă întorc în timp util la ce aveam de făcut la proiectul cu pricina.

5. Nu pierde timpul oamenilor.

Dacă îl pui pe om să completeze raportul X, raportul Y și raportul Z, nu-l pune să introducă aceleași informații în toate. E nasol.

Nu te apuca să ții conferințe video sau ședințe care sunt pline de umplutură, dar cu foarte puțină substanță în ele. Dacă plătești omul pe proiect, o să adauge perioda aia la orele lucrate și s-ar putea să decidă că nu-i ies banii. Dacă iei angajații pe care-i plătești la fel și dacă lucrează, și dacă stau să te asculte pe tine, ești mai ușor de iertat.

Și, favorita mea: nu lua vreo 7-8 oameni care par civilizați și foarte ok și să le explici că trebuie să se poarte frumos unii cu ceilalți și să se respecte. În condițiile în care fix asta au făcut până atunci. Practic nu doar că le pierzi vremea, dar mai dai și semne de pafarism social.

6. Crede în bunăvoința colaboratorilor – până la proba contrarie.

Pe unii oameni trebuie să pui biciul ca să facă ce trebuie. Pe alții nu. Dacă pui biciul pe cine nu trebuie, s-ar putea să te părăsească pentru că are parte de o atmosferă de lucru stresantă. Nu spun să te lași înșelat de fiecare Gică, ci să aștepți să vezi, chiar dacă o faci prudent.

Așa clădești încredere și o atmosferă de lucru ok – ba chiar dacă există probleme de partea ta, nici colaboratorul n-o să sară în sus să facă scandal. Și problemele apar mereu…

Despre muncă și alte asemenea

Wed, 23 Jul 2014 19:04:42 +0000

Sunt liber profesionist – sau freelancer, cum se spune în ultima vreme de când nu mai avem profesori, ci traineri și nu mai avem directori, ci manageri. Ceea ce dă naștere la anumite confuzii. Tehnic vorbind pot să lucrez oriunde și oricând, ceea ce dă senzația că n-aș lucra decât când îmi poftește inimioara. Mai ales când sunt întrebată dacă sunt disponibilă două ore săptămâna viitoare și pot să plasez cele două ore oricând în timpul săptămânii fără să fie probleme. Și când sunt pe net o mare parte din zi.

Heh. Hai să vedem ce fac când nu-s pe blog.

1. Uneltele:**

Fizice:

laptop
cablu de laptop (cine l-a uitat vreodată știe de ce e trecut separat)
stick de net – de-ăla mic și USB, merge peste tot (nu-mi permit să rămân fără internet pentru că toate dicționarele pe care le folosesc în mod curent sunt online – și toți colaboratorii mei, fără excepție, preferă să ia legătura cu mine pe mail)
microfon (ultima mea achiziție, de care sunt încântată: Samsung Go Mic). Microfonul e bun pentru înregistrări audio (Big World Network, roman, chestii) și pentru discuții pe Skype/ce-o fi cu colaboratori, când e nevoie.

Digitale:

dicționare online, cele mai bune pe care le-am găsit (thefreedictionary.com, wordreference.com, dexonline.ro – în cazul în care wordreference nu-mi dă rezultate satisfăcătoare, folosesc Google Translate pe post de dicționar. În cazul în care nici Google Translate nu-mi oferă ce caut, intru pe alte dicționare, pe care le folosesc rar)
Dropbox, pentru că și dacă-mi crapă calculatorul sau mă mut altundeva am acces la fișierele mele importante
Audacity, pentru înregistrări audio
LibreOffice, pentru traduceri/scris de zi cu zi
Skype, pentru orice ține de conversații (mai ales internaționale)
Google Talk, dacă e musai
ce consideră clientul că e important să folosesc (în limitele raționalului).

2. Ce fac:

Traduc, scriu, editez, fac înregistrări audio, dacă se nimeresc astrele în poziții interesante predau engleza. Am transcris fișiere audio, am făcut subtitrări. Dar în principiu traduc și scriu, așa că o să le descriu pe scurt:

a. Scriu:

Tot am terminat cu romanul, pentru care lucrurile mergeau așa: scriam prima versiune a capitolului, o editam până suna bine, o trimiteam la editură, unde erau făcute mici modificări și erau adăugate comentarii și observații, apoi revenea la mine unde verificam modificările și adaptam în funcție de comentarii/observații (nu înseamnă că făceam tot ce spuneau ei, ci că luam în considerare ce spuneau și încercam să lămuresc/îmbunătățesc în funcție de ce înțelegeau ei din ce scriam eu), trimiteam corecturile mele înapoi și tot așa până se rezolva problema.

Uneori ne opream după un simplu eu-ei-eu. Alteori am ajuns, cred, și la eu-ei-eu-ei-eu-ei-eu.

Acum urmează partea de re-editare, în care romanul devine final-final, bun de tipar.

b. Traduc:

Aici procesul depinde puternic de persoana cu care lucrez. Unii clienți îmi dau textul și se așteaptă ca eu să-l trimit complet când termin de tradus și cu asta, basta. Alți clienți vor să le trimit fișiere pe parcurs. Dacă autorii se implică în proces (și sunt români și știu engleza), ajungem la dialog – eu traduc, ei vin cu comentarii, eu mă uit peste comentariile lor și modific în concordanță.

Pașii sunt cam așa:

traduc
corectez traducerea (cu textul original în față, rearanjez fraze, reformulez ca să sune mai natural, mai corectez greșeli de tipar, găsesc sinonime mai potrivite etc.)
opțional: autorul se uită peste traducere, își inserează comentariile și eu fac modificări în funcție de comentariile lor – se poate repeta dacă apar nelămuriri pe undeva. (uneori sunt adăugate/scoase propoziții sau pasaje, sau pot să vină cu alte idei de traducere a unor cuvinte – când situația e așa îmi permit să ofer sugestii pentru mici modificări, pentru că autorul poate oricând să spună „nu”)
corectez din nou traducerea (mai atentă la greșeli de tipar etc.)

3. Când și cum fac:

Teoretic în fiecare zi lucrătoare mă apuc de lucru de dimineață și lucrez până la 4-5, cu ceva pauză de masă între timp. La fel de teoretic, niciun student nu-și scrie vreodată eseul pentru care a avut două luni la dispoziție în ultima noapte înainte de termenul de predare.

Practic, mă scol de dimineață, îmi fac o cafea/un ceai și, în funcție de chef sau non-chef, mă apuc de treabă sau tergiversez puțin. Până la urmă chiar lucrez, cu pauze când: mi-e foame, îmi iau foc creierii, încep să mă doară degetele, nu mai am stare, nu mă mai pot focaliza.

De obicei lucrez de acasă. Când mă satur de pereții de acasă mă duc să uit la pereții altora prin cafenele. Dacă am chef de lucru sau am multă treabă închid toate paginile gen facebook și rămân cu un messenger pentru schimbat trei vorbe cu cineva care de obicei mai mult tace.

Dacă mi se întâmplă să vreau să termin un lucru într-o anumită zi sau dacă fac ceva foarte interesant și nu mă deranjează nimeni, sau dacă am lălăit-o prea mult ziua, lucrez până seara pe la 10-11.

Dușmanii productivității mele sunt oamenii care vor atenție acum (pentru că uneori acum lucram la ceva), oamenii care vor atenție frecvent, gălăgioșii și muzica jazz. Da, jazz. Mai ales un anumit tip, care uneori se suprapune cu șederile mele la Cafetecă și care mă face să vreau să mușc din tăbliile meselor dintr-un fel de angoasă supărată care e în ton cu muzica (mi s-a spus că nu-mi place jazz-ul că sunt incultă; eu cred că doar nu-mi place).

4. Întrebări și comentarii frecvente:

a. Ce fain de tine, ai timp liber când vrei!

Da, doar că trebuie să le trimit tuturor proiectele în timp util. Dacă îmi iau liber azi, înseamnă că mâine stau să recuperez.

b. Eu n-aș putea să lucrez de acasă, aș lălăi-o toată ziua.

După un timp nu mai e cazul. Te obișnuiești. Te uiți la laptop și știi ce ai de făcut și că acel ceva trebuie făcut.

c. Nu ți se întâmplă să stai în pijama până la prânz?

…ba da. Uneori. Mai ales dacă tocmai m-am apucat de tradus la 9 dimineața, „pentru jumătate de oră”. Și la 12 sunt tot acolo, că mi-am intrat în ritm. De obicei mă îmbrac totuși dimineața.

c1. Hei, ți s-a întâmplat vreodată să faci ca-n reclama aia cu ăla care discută pe webcam la o întâlnire de afaceri și are sacou, dar când termină de vorbit vezi că n-are sacou, e în slip, pentru că e de fapt pe plajă, în vacanță?

Nu. Dacă sunt în sacou/cămașă, am și pantaloni (sau, în rare cazuri, fustă). Numai prostii învățați din reclame.

d. Dar nu te plictisești în cafenele/acasă, tot stând singură?

Nu mai mult decât cei care stau la birou toată ziua. Într-un birou mai izolat, e drept. Dacă vreau să-mi iau o pauză de cafea cu cineva, pentru asta am messenger și telefon. Ca să sun/discut pe net. Nu e o conversație foarte directă, dar adevărul e că nici eu nu-s foarte sociabilă.

În plus, pot oricând să mă întâlnesc fizic cu alți oameni „în afara programului”. (bine, că eu personal nu prea simt imboldul interior s-o fac e altceva, nu înseamnă că nu pot)

e. Văd că scrii pe blog mult, înseamnă că n-ai de lucru!

De fapt scriu pe blog când îmi iau o pauză de la alte lucruri. Sau când am o grămadă de treabă și asta e singura distracție din ziua respectivă. Sau când am ceva de zis și în loc să sun trei prieteni, povestesc pentru cine mă prinde pe net.

f. Dacă-ți dau ceva la tradus, îmi furi textul/ideile? Mai ales că ești și scriitoare.

Nu. Tocmai pentru că sunt și scriitoare. (bine, și pentru că ar fi lipsit de onestitate, urât, aiurea, ilegal pentru copiere mot-a-mot, imoral în toate situațiile și așa mai departe)

g. Ce faci tu e mai mult un hobby, nu?

Nu. Doar îmi place ce fac – și șefii/colaboratorii mei (cum vrei să le spui) sunt la distanță. N-am siguranța cuiva care e salariat, e drept și asta, dar în general cine m-a angajat o dată și mai are ceva de lucru mă angajează și a doua oară, deci ceva tot apare de undeva.

h. Ce faci când n-ai de lucru?

Strâng cureaua :)) Dar mai serios vorbind: scriu, citesc, învăț chestii noi. Lucrez la ale mele. Am câteva idei care au potențialul de a deveni niște proiecte simpatice. Pe măsură ce trece timpul am din ce în ce mai multe idei bune, deci lucrurile merg în sus.

i. Să fii liber profesionist sună ca o viață de vis… Propriul tău angajat, faci ce vrei.

Doar dacă-ți place să lucrezi, îți place la ce lucrezi, nu e nevoie să stea nimeni cu bâta pe tine ca să duci lucrurile la bun sfârșit, ești organizat și alte distracții de genul ăsta. Faptul că n-ai un șef care să îți spună ce, cum și când să faci la fiecare pas înseamnă că tu trebuie să fii șeful ăla.

5. Cuvinte de final.

N-am. Cred că am zis tot ce era de zis mai sus.

Munca pentru prieteni

Mon, 14 Apr 2014 18:01:41 +0000

Cel mai bun sfat pe care l-am auzit în direcția asta: dacă vrei să lucrezi pentru prieteni ai două variante. Doar două.

Prima variantă e să lucrezi gratis. A doua variantă e să lucrezi cu preț întreg. Niciodată să nu lucrezi cu preț redus, pentru că prietenul va rămâne cu amintirea că i-ai cerut bani, iar tu vei lucra în pierdere – și toată lumea va fi nemulțumită.