Gabriel Liiceanu on Roxana-Mălina Chirilă

Gabriel Liiceanu – Dragul meu turnător [Recenzie]

Wed, 29 Jan 2014 17:18:41 +0000

Dragul meu turnător de Gabriel Liiceanu

Ușor repetitivă, puțin cam insistentă, dar valoarea ei constă în faptul că expune o realitate măruntă a unui om cu o gândire aproximativ liberă într-o țară comunistă. Fără să fie sălbatică, cutremurătoare sau să descrie scene de violență fizică, e totuși neliniștitoare. Nu cunosc persoană de astăzi care să nu fi putut ajunge „dușman” în acele vremuri, a cărei gândire adevărată să nu fi fost privită cu suspiciune, care să nu fi putut ajunge sub urmărirea unei Securități paranoice în căutare de ceva care să-i justifice existența.

Figura turnătorului și figurile securiștilor sunt mult mai îngrijorătoare când sunt privite ca aparținând unor oameni și nu unor monștri cu chip uman. Grotescul acțiunilor lor devine mult mai greu de separat de noi și de ai noștri când e privit de la rădăcinile sale comune, obișnuite.

Teoretic nu e o carte care vrea să acuze, dar acuză totuși prin fiecare versiune a întrebării „cum ai putut?” – oricare ar fi răspunsul, simți revolta lui Liiceanu împotriva turnătorului, împotriva Securității, împotriva sistemului. Cum au putut ei să facă tot ce au făcut? Cum de și-au lăsat conștiințele ucise?… Însă nu pot spune că m-ar fi deranjat prea tare.

Ceea ce m-a deranjat însă a fost faptul că Liiceanu a (re)scris apărarea maiorului Ion Pătrulescu și povestea locotenentului-major C.A., securiști în dosarul lui, conform faptelor reale, dar în propriul lui stil. E o ficțiune căreia i se simte falsitatea într-un stil prea poetic, prea cizelat – și prea Liiceanu. Le consider note discordante, cred că înțeleg rațiunea pentru care le-a scris astfel, dar cred că aș fi preferat să citesc fragmente din înregistrările lor la procese, chit că ar fi fost mai seci, mai agramate sau mai puțin coerente. Aici simți că ți se impune o interpretare oarecum romantică a caracterelor.

Nota 5/5 pentru intenție, pentru valoarea faptelor descrise, pentru adăugarea elementelor din dosar, pentru înțelegerea pe care o capeți despre o viață oarecum normală și despre o societate bolnavă. Din perspectiva asta, e o carte care mi se pare că merită să fie citită.

Nota 3/5 stilistic.

Se găsește aici.

Citind și scriind „Nietzsche”

Tue, 14 Jan 2014 10:09:28 +0000

Când eram în gimnaziu dădeam din când în când peste povestiri cu un tip al cărui nume nu-l vedeam decât scris: Nietzsche. Pentru că Nietzsche spusese, printre altele, că Dumnezeu a murit, nu mi s-a părut deloc ciudat ca în sinea mea să-i pronunț numele „Nietski”, de la „niet” („nu”). Pentru că îl nega pe Dumnezeu. Are logică? Nu, că nimeni nu-și numește familia după ideile pe care o să le aibă un descendent, dar asta e.

Ei bine, când am ajuns în clasa a noua profa de română s-a dus la tablă cu mina tristă a cuiva care trebuie să repete aceeași chestie absolut evidentă de o mie de ori și a scris pe tablă: NIETZSCHE. „Se pronunță ni-ce,” ne-a zis ea. „Dacă vă prind că-l scrieți ca pe englezescul „nice” (nais), cum a făcut odată cineva într-o lucrare…”

Țin minte că m-am holbat la tablă, întrebându-mă de ce chestia aia se pronunța mai degrabă ca „nice” decât ca „nietski”. În fine, cu numele nu te pui, așa că m-am obișnuit cu citirea.

Dar văd că problema e una obișnuită:

Da. Google s-a obișnuit atât de tare cu „Nitsche” că nici nu se mai chinuie să pretindă că nu știe despre cine vorbești. Știe de la primele litere că vrei să scrii „nitsche”. Și Wikipedia s-a adaptat problemei:

Notable people with the surname Nitsche include:

German psychiatrist Paul Nitsche,

German mathematician Joachim Nitsche.

See also

Friedrich Nietzsche, whose last name is sometimes misspelt „Nitsche”.

Pentru că citesc Dragul meu turnător, de Gabriel Liiceanu, vă pot spune că „Nitsche” e scrierea preferată a securistului de serviciu care îl urmărea la un moment dat pe Liiceanu (p. 127). De fapt, o fi ceva cu filozofii, că în aceeași carte un securist vorbea de „Pleșu Gabriel” (p. 118) și Liiceanu povestea la lansarea cărții că a fost oprit de cineva într-un magazin, ca să fie prezentat ca „Andrei Liiceanu”. Poate că uneori gândurile profunde încep în momentul în care-ți pui întrebarea „Oare de ce mi se încurcă mereu numele?” Și tot căutând răspunsul la întrebarea asta descoperi că există întrebări mai interesante.

Provocări și Liiceanu

Sat, 30 Nov 2013 20:04:45 +0000

Azi am avut o zi plină, care a fost ultima zi plină din zilele astea pline.

De la 18:00 am fost la librăria Humanitas în Brașov ca să particip la prezentarea de carte a lui Liiceanu. (nu, nu asta mi-a umplut ziua, dar încep în ordine inversă) Eu în general nu sunt mare fan Liiceanu – ca să fiu, ar fi trebuit să-i fi citit mai mult de o carte. Dar am citit doar Apel către lichele, așa că mă declar cel mult interesată de Liiceanu.

Bun. Suficient motiv să mergi la o lansare de carte. Chiar dacă nu erai momentan prin oraș(ul cu pricina).

Am ajuns destul de târziu și nu mi-a venit să cred cât de multă lume era acolo. Era plin de oameni, de începuse să-mi pară rău că aveam rucsacul în spate și că nu venisem cu mâinile în buzunare, pentru că simțeam că ocup spațiul degeaba. N-am prins loc în față… sau în cameră… sau în fața camerei unde era Liiceanu, dar l-am auzit la boxe. 10 puncte pentru librăria Humanitas la faza cu boxele, că deja mă gândeam cum mă duc la plimbare pentru că n-aud nimic.

În deschidere a vorbit directorul bibliotecii județene din Brașov, care a spus câteva generalități laudative, cum se poartă. Apoi, Liiceanu a glumit puțin pe tema titlurilor înțelese greșit – de la un tip care a cerut odată „Despre ingineri” de Andrei Pleșu; la alții care cereau cartea lui Liiceanu, „Ferestre deschise” sau „Uși închise” sau alte variațiuni; la altcineva care ceruse noua lui carte, „Către micul meu turnător”.

Ei bine, cartea se numește „Dragul meu turnător”. Se pare că atunci când a devenit liber accesul la dosarele Securității, Liiceanu s-a dus să vadă și el dacă l-a urmărit cineva. Și a aflat că da, a fost sub observație. Și asta l-a pus pe gânduri. Nu pentru răzbunare de vreun fel, ci pentru că e o violare a spațiului personal care s-a petrecut cu atâția oameni într-un sistem atât de dur încât te întrebi de ce s-a putut întâmpla așa ceva și cum s-a ajuns aici. Răspunsul pe care-l dădea e că în general am devenit mai puțin violenți la nivel de specie prin civilizație: religie, pacturi cu Dumnezeu (sau cu noi înșine) să nu încălcăm anumite principii, faptul că nu ne lasă conștiința în pace dacă omorâm pe cineva, dacă furăm, dacă… Însă sunt anumite sisteme care scuză răul, sau îl prezintă ca bine – în momentul în care e îndreptat împotriva cuiva. Comunismul, naționalismul, fascismul.

O să-i citesc cartea, că pare interesantă.

Înainte de asta, azi am reușit să termin NaNoWriMo cu bine. Sau, mai exact, cu 50.100 de cuvinte, cu 100 în plus față de cele 50.000 necesare ca să „căștigi”. Începusem luna relativ ok, chiar dacă nu scriam exact cât ar fi trebuit. La un moment dat însă m-am luat cu altele, sau am editat prea mult la Flight from Hell, sau am scris în general prea mult la Flight from Hell. Am mai scris, am mai șters, am mai rescris. E uimitor cum 10 pagini (și la dublu spațiu și alea) pot să-ți mănânce vreo 10-15 ore. Adaugi și înregistrări, chestii, și mno. Devine mai complexă situația.

Acum 3 zile am descoperit că eram pe la vreo… 20.000 de cuvinte? Cam așa. Și cu un Proiect Nr. 2 bulit, varză, blocat. Nu mai mergea nicăieri.

Așa că am zis: pot să scriu 30.000 cuvinte în 3 zile? Răspunsul se pare că e „da”. Am început să tastez la o idee pe care am avut-o la un moment dat și am tot continuat să tastez, și după câteva ore mergea treaba și după alte câteva ore…

Deci, dacă scrii vreo 8-10 ore pe zi, ajungi pe la 10.000 de cuvinte. Sau cel puțin, așa ajung eu. Știu că unii pot mai mult, dar aia e limita mea. Am fost ca-n transă. Am scris o chestie care se voia un roman ușurel (și cam așa e) și n-am fost atentă la chestii gen caracterizări, detalii, coerență totală, gramatică, ăăă… și altele.

Mai jos, graficul cu statisticile mele de la NaNo: E interesantă experiența în sine de a scrie foarte repede. Îți vine o idee, o bagi, n-ai timp să te gândești la ce ar trebui să se întâmple, așa că se întâmplă ce se întâmplă. M-am trezit cu ceva mai mult fir narativ decât mă așteptam și cu niște chestii destul de metaforice la care nu mă așteptam.

N-am terminat în 30.000 de cuvinte. Eventual pe la 50.000 presupun că s-ar termina manuscrisul, varianta 1. După care editare la greu. După care editare la ușor. După care știu pe unde l-aș putea trimite.

Jeez. Peste 150.000 taste apăsate în 3 zile, și asta fără discuții pe messenger, bloguială, mail-uri și toate cele.

Merit un Borderlands 2? Merit. Sau Portal 2. Sau Batman: Arkham City. Sau Batman: Arkham Asylum. Și n-am terminat Mark of the Ninja. Și nici Sacred 2. Dar World of Tanks doar mâine, că azi n-am foarte mult timp, și dacă îmi dau ăștia o zi de premium, vreau să am o zi întreagă în care să joc la greu.

Și poate termin și Pendului lui Foucault odată, că nu mai am nici 100 de pagini din el și tocmai a devenit super-mișto.

Și mai am niște cărți de citit. De fapt, mai am multe cărți de citit.