Geek on Roxana-Mălina Chirilă

“The Big Bang Theory” e despre preconcepțiile despre geekși

Mon, 25 Nov 2019 19:19:00 +0000

„The Big Bang Theory” e un serial sitcom lansat în 2007 pe care am încercat să-l urmăresc acum vreo 10 ani, când era la început, și care nu m-a prins deloc. Acum, s-a întors să mă bântuie. Am trecut prin o grămadă de episoade și trebuie să recunosc că-mi place să-l urăsc.

Cea mai mare problemă a mea cu serialul e că toate personajele sunt mai mult sau mai puțin oribile unele cu altele. Dacă cineva are o problemă, bancul e că i se trag câteva șuturi, cât să uite de problema inițială. Nu prea înțeleg cum sunt oamenii ăștia prieteni.

Dar lăsând la o parte problemele majore ale serialului, vreau să ajung la o chestie minoră. Mai exact, cultura geek, care e reprezentată… cam cum reprezintă americanii România în filmele cu vampiri. Nu reflectă realitatea de pe teren, ci percepția despre cultura geek pe care pare că au strâns-o scenariștii din alte materiale media. E ca în Castlevania, când toată lumea din Valahia e catolică, probabil pentru că nu e protestantă. Sau ca în benzile desenate Marvel, când Carpații tronează asupra Bucureștiului și alte alea.

În „The Big Bang Theory”, personajele principale sunt patru tipi care sunt stereotipuri de geekși – Sheldon, Howard, indianul Rajesh și Leonard. Toți sunt mai mult sau mai puțin fizicieni (Howard e inginer) și sunt reprezentați conform stereotipurilor_:_ băieți care lucrează într-un domeniu real, care nu prea au abilități sociale și care sunt pasionați de SF, fantasy, jocuri și benzi desenate.

Fetele care apar apoi ca personaje secundare sunt o blondă nu foarte inteligentă (Penny) și două tipe care lucrează în domeniul biologiei (Bernadette în farmaceutică și Amy în neuroștiință) – și nu au absolut nicio pasiune în comun cu ei.

Geekșii din mainstream

„The Big Bang Theory” e un serial făcut pentru publicul larg, așa că toate replicile sunt scrise pentru a fi înțelese de publicul larg. Sunt referințe la „Star Trek” și „Stăpânul inelelor” și la o grămadă de alte lucruri pe care le știe lumea măcar din auzite, dacă nu altfel.

Dar faptul că recunoști o grămadă din ce se vorbește nu e doar premisa bancului. Este bancul în totalitate, cel mult presărat cu câteva idei crețe pe care le găsești pe Tumblr. Iar faptul că Sheldon, Raj, Howard și Leonard știu doar ce știe toată lumea înseamnă că sunt aproape mainstream.

Pe de o parte, înțeleg. Serialul e făcut pentru publicul larg, deci are sens să facă lucrurile pe înțelesul tuturor. Pe de altă parte, lucrul ăsta se poate face fără ca bancul să fie „Am stat toată ziua să ne uităm la toată seria de filme”. Știu asta, pentru că în majoritatea grupurilor în care ajungi ai șanse să știi de un anumit set de chestii, dar să nici nu fi auzit de altele – să fii pasionat de „Star Trek: Discovery”, dar să dai de cineva care să-ți recomande „Altered Carbon”.

Experiența mea din lumea asta e că vrei să transmiți entuziasmul pe care-l ai și altora, iar alții vor să-l transmită și ei mai departe. Deci, deseori, alții or să vrea să te convingă să participi în chestia lor. Și dacă nu, tot o să vorbească suficient de lucrul respectiv încât să vrei să vezi/citești chestia ca să participi la discuție.

De exemplu, eu personal am auzit de George R.R. Martin prin 2003, când îi zisesem unui tip dintr-un alt fandom că citeam Raymond E. Feist (feblețea mea la vremea respectivă, „prinsă” de la un fan de Harry Potter), iar el mi-a zis să-l las pe Feist, pentru că e slab, și să citesc „A Song of Ice and Fire”, că e cea mai tare serie fantasy și că a citit primele două (sau trei?) volume pe nerăsuflate de la biblioteca școlii. Nu înseamnă că am și citit seria atunci, dar mi-a rămas în minte și am recunoscut numele ulterior când a devenit un fenomen și mai mare, iar când toată lumea era prinsă cu serialul HBO, în sfârșit am catadicsit și eu s-o citesc. Dar îmi fusese recomandată.

2003 a fost demult, dar de atunci am trecut prin „Pirates of the Caribbean”, „Bleach”, „Rurouni Kenshin”, „Naruto”, „Inuyasha”. Mugglenet, care la vremea aia era unul dintre cele mai tari site-uri făcute de fani despre Harry Potter (și care arăta mai bine atunci decât arată acum, când nu mai are suflet), avea o listă substanțială de recomandări de cărți.

Cea mai bună reprezentare din media a sentimentului cred că am văzut-o în filmul „The Jane Austen Book Club”, din care nu țin minte mare brânză, în afară de faptul că e un film despre un club de carte din care fac parte câteva femei și la care merge și un tip fan de SF, care habar n-are ce e cu Austen, dar e interesat de una dintre membrele clubului. El citește Jane Austen pentru ea, dar ea tot amână să citească Ursula K. Le Guin la recomandarea lui, iar el e chiar supărat din cauza asta, pentru că Le Guin înseamnă enorm pentru el, la fel cum Austen înseamnă enorm pentru ea. E o scenă cu care am empatizat fix pentru că poveștile astea contează. Vrei să le împărtășești și altora, vrei să vorbești despre ele, vrei să faci referiri la ele.

În „The Big Bang Theory”, presupun că tipii le recomandă tipelor serialele favorite (unde sunt cărțile?), dar n-auzim niciodată de ce și, în afară de faptul că sunt prinși cu ele, nu știm niciodată exact ce îi impresionează atât de mult. Tipii nu-și recomandă între ei nimic, tipele sunt mereu reluctante. Nimeni nu e cuprins de o pasiune media pe care ceilalți n-o împărtășesc și pe care să vrea să le-o transmită. Nimănui nu-i place o chestie obscură sau semi-obscură (în afară de „Firefly”, poate?). Nimeni nu e pasionat de vreo carte.

Unde sunt grupurile mai mari de fani?

În lumea „The Big Bang Theory” există convenții, dar Leonard, Howard, Raj și Sheldon merg la ele de parcă n-ar cunoaște alți fani în afară de ei înșiși. Sau de parcă ar fi în afara fandomului cu totul.

În lumea reală, am fost într-un memorabil an la EECC (Eastern European Comic Con, convenția aia mare de se ține la noi). Obișnuită fiind de la Nijikon, știam oarecum la ce să mă aștept: vânzători care vând chestii oficiale la suprapreț, aleea artiștilor unde găsești artiști care-și vând creațiile, evenimente oficiale și, dacă vii de unul singur și nu participi la nimic, nu dai de suficiente lucruri care să-ți ocupe o zi, darămite trei.

D., care era cu mine, era complet nedumerit de cât de neinteresant era totul, în comparație cu, să zicem, târgul de carte Gaudeamus. Asta pentru că nu e un târg de carte. Distracția la convenții nu e atât să vezi tot ce e oficial, cât să vezi lumea și eventual să participi la evenimente.

O convenție de fani e un loc unde poți să fii fan. Dacă în marea parte a timpului ai de-a face cu oameni cu interese complet diferite, acolo poți să te duci să discuți cu oameni cu pasiuni similare, dacă vrei poți să-ți faci costume, poți să te întâlnești cu oameni pe care-i vezi doar rar sau pe care-i știi mai degrabă de pe net.

Ce ratează „The Big Bang Theory” cu grație e comunitatea mai largă. Dacă ești implicat în fandom, de obicei o să ai legături cu o parte din fandom și în afara convențiilor. Dacă ești suficient de bătrân, poate ai fost în comunități de pe LiveJournal (după ce au preluat rușii site-ul, cred că doar George R.R. Martin mai scrie pe acolo) sau în grupuri de pe Yahoo. Sau, dacă ești pe net de la începuturi sau foarte nebun, o să fii abonat chiar la un grup de Usenet gen alt.fan.pratchett. Azi, poate ai prieteni pe Tumblr sau ești într-un grup de pe Discord.

În „The Big Bang Theory”, geekșii există izolat, lucru care e foarte ciudat mai ales în condițiile în care toți cei patru prieteni sunt practic din lumea asta. Dau senzația de o izolare de restul comunității fără să ai impresia că există totuși o comunitate mai largă și mai răsfirată cu care ar putea avea legătură.

Într-un episod, Sheldon se gândește chiar să-și organizeze propria convenție, iar primul lucru pe care vrea să-l facă e să invite nu alți fani, ci celebrități.

Unde sunt femeile?

Asta e cea mai evidentă. Faptul că nu există femei geek în „The Big Bang Theory” e la fel de izbitor ca un marș al profesorilor contra scăderii de salarii din învățământ din care ar lipsi cu desăvârșire profesoarele. Sigur, poți să zici că e o licență artistică, dar dacă ai fost vreodată pe la convenții, dacă ai deschis internetul să vezi cine e geek sau dacă știi ceva, orice, despre istoria fandomului, reprezentarea de pe ecran contrazice experiența de pe teren.

„Dar Roxana,” mi-a zis cineva, „serialul ăsta a început să fie filmat în 2007, pe vremea aia nu erau femei geek.”

Uite o poză de la San Diego Comic Con din 1982:

Poză de pe Wikipedia, făcută de Alan Light.

Multă lume e cu spatele, așa că e greu să-ți dai seama 100% cine e femeie și cine nu, dar văd destule tipe pe acolo.

Femeile au fost implicate în toate variantele de fandom de la bun început. În anii ‘30, când a început să existe noțiunea de fandom (relativ) modern în jurul revistelor de SF, femeile formau 15% dintre autori și 40-50% din cititori (conform Lisei Yaszek, care predă studii de SF la Georgia Tech). Numărul a crescut de-a lungul anilor, cu un influx puternic în anii ‘70, când a fost al doilea val de feminism.

În accepțiunea curentă de fandom, femeile au avut un rol și mai mare. Star Trek avea de la început un public din care făceau parte femeile – uite aici un clip de la una din primele convenții din anii ‘70. Primele convenții Star Trek au fost organizate de femei, primele fanzine (reviste făcute de fani) au fost făcute de femei. Una dintre primele cărți despre fandom se numește „Enterprising Women” și nu degeaba. „The Sandman”, seria de benzi desenate scrise de Neil Gaiman între 1989-1996, era cunoscută ca atrăgând un public destul de feminin.

Astăzi, o mare parte din fandomul creativ, cel care face costume, care desenează, scrie și nu numai e feminin. Asta înseamnă că trebuie să te chinui destul de mult ca să nu dai de tipe geek.

În „The Big Bang Theory”, chestia asta nu se întâmplă. În momentul în care intră vreo femeie în magazinul de benzi desenate, tipii par să nu mai fi văzut așa ceva în viața lor. E în acord cu viziunea americană despre tipi împărțiți în sportivi și tocilari, cu cei din urmă incapabili să se apropie de femei, dar e în dezacord cu realitatea. Stereotipurile câștigă detașat.

Chestia asta e enervantă, dar deloc surprinzătoare. Din când în când, lumea rămâne extrem de surprinsă că au „apărut” femei geek și începe să spună că nu sunt geek pe bune, eventual doar se prefac. Sau că e un fenomen recent.

Bine, faptul că fandomul în general începe să devină mai mainstream și că Ao3, o arhivă de fanfiction, a luat premiul Hugo, înseamnă că lucrurile astea încep să devină mai cunoscute deci, poate, într-o bună zi, n-o să mai trebuiască să-mi tipăresc disertația de masterat și s-o arăt celor care au aflat recent de „Mary Sue” și au impresia că e o chestie nouă, de care femeile n-au habar.

Toate detaliile minore

Multe lucruri nu funcționează ca în serial. De exemplu, o chestie care mi-a sărit în ochi în mod deosebit a fost că, într-un episod, tipii vor să participe la nu știu ce eveniment și unul dintre ei zice, „La mașinile de cusut!” După care, toți se întorc îmbrăcați în același costum de Flash.

Merge ca poantă, daaaar… Dacă într-adevăr te apuci să croiești un costum, durează mai mult decât a durat la ei; nu o să arate identic cu al altcuiva decât dacă vă străduiți intenționat să fie identice; costumele de pe ecran erau clar cumpărate de la magazin.

Nu neapărat că astea ar fi cele mai mari probleme la „The Big Bang Theory” (după cum ziceam, faptul că toți sunt oameni nașpa mă deranjează mult mai tare), dar pentru un serial de care multă lume zice că e despre cultura geek e foarte departe de a fi așa ceva. E despre stereotipuri, făcut mișto de ceilalți și… cam asta-i.

Ampersand: niște istorie

Mon, 20 Oct 2014 05:14:54 +0000

Pentru că tot citesc zilele astea o carte despre fonturi, mi-am adus aminte că tot vroiam să scriu despre unul dintre simbolurile mele favorite: ampersandul, &. Mai demult, când corectam cărți pentru Project Gutenberg, am remarcat că multe cărți din secolul 19 îl foloseau mai ales când era vorba de „etc.” – pe care-l scriau „&c.” Ceea ce are logică: „et caetera” înseamnă „și altele”. Mi-a plăcut atât de mult cum arată încât uneori folosesc și eu &c. în scrisul curent.

O teorie spune că denumirea de „ampersand” vine de fapt de la „Ampere’s and”, „și-ul lui Ampere” – ceea ce e greșit, pentru că Ampere a trăit la multă vreme după inventarea lui &. De fapt, „ampersand” vine de la „& _per se _and”.

Ok, etimologic vorbind, & care e and are ceva logică. Dar semnul pare o ciudățenie obscură la prima vedere, o invenție fără legătură cu restul semnelor alfabetice. Partea interesantă e că nu e, fiind de fapt creat printr-o alăturare a două litere din alfabetul normal: „e” și „t”.

Cu alte cuvinte, & e format din „et”, care înseamnă „și” în latină. Știu, nu seamnănă, dar caligrafia poate uneori să devină atât de frumoasă încât ajunge ilizibilă – și & și-a făcut apariția devreme, prin secolul 1. Era inițial o unire a celor două litere într-un singur semn care să le cuprindă. Nu e singura pereche de litere care a pățit așa ceva, practica era destul de comunăla un moment dat: a și e au ajuns în æ, care azi e o literă din alfabetul efectiv al unor limbi. Sau c și t erau unite cu o linie care pornea din partea de sus a lui c și ajungea la t:

[][5]

Un text de pe la 1600

S-a trecut prin diferite versiuni de unire a lui e și t, unele care arată mai mult ca cele două litere, altele care arată mai puțin, dar până la urmă au fost unite atât de puternic încât au devenit un semn în sine, cu un singur sens propriu (spre deosebire de „ct”, care poate fi folosit și în Dictionariu de mai sus, și în Act, și în orice loc în care apare).

Ampersandul există sub forma în care îl știm de câteva sute bune de ani – exista chiar și pe vremea lui Shakespeare, când așa ceva n-ar fi părut ciudat:

[][6]

Acesta este de fapt un facsimil, dar & apărea în scrierea carolingiană care exista pe vremea lui Shakespeare.

Dar în textele scrise în italice, & arăta foarte diferit. E-ul și t-ul mai puteau fi încă distinse:

Da, & e chestia aia care apare de trei ori în text și care arată ca o chestie lată și rotunjită. La o privire atentă, se poate vedea un e în stânga, care are o linie alungită în sus – apoi e unit cu o linie rotundă, curbată în sus, cu un T. T-ul are linia orizontală ondulată.

(În restul textului s-ar putea să remarcați niște chestii care seamănă cu f-ul, doar că apar unde ar trebui să fie s-uri, ca în „f/speake f/so much” sau „I f/shall neuer moue thee in French” – semnul nu e un f de pe care s-a scurs cerneala, ci un s lung, care poate fi distins de f prin faptul că nu are liniuța orizontală continuată în dreapta liniei verticale; a dispărut pe la începutul secolului 19 din engleză. Asta fără legătură cu &.)

E și t din & nu prea mai sunt vizibile azi, fonturile pe care le folosim în general folosind & și în varianta italică &. Însă din când în când mai dai peste câte un font ca Trebuchet, în care ampersandul își arată originea, dacă ești atent: &.

Sau e vizibil și în varianta în italice din Palatino, care mi se pare foarte elegantă:

Umberto Eco – Baudolino [recenzie]

Thu, 09 Oct 2014 13:48:03 +0000

Sunt unele cărți care curg atât de fluent și par atât de naturale încât rămâi cu senzația că au fost scrise dintr-o suflare. E o iluzie, dar o iluzie frumoasă, care te face să simți că lumea respectivă e naturală, că lucrurile se așează de la sine. Baudolino nu e genul de carte care-ți dă iluzia asta. Baudolino e fix opusul.

Pe scurt, acțiunea se petrece în secolul XII, când un copil cu foarte mult talent la limbi străine și la inventat minciuni frumoase, Baudolino, e luat sub aripa protectoare a lui Frederick Barbarossa, care îl transformă dintr-un fiu de țăran care nu avea un viitor foarte strălucit în față într-un om cult, erudit, care întâi învață de la oamenii din jurul împăratului, iar apoi merge la studii în Paris (unde tocmai a fost înființată o universitate).

Sau, mai exact, Baudolino își povestește viața lui Niketas, un istoric și guvernator al Imperiului Bizantin, după ce-l salvează de la moarte (probabil) în timpul cuceririi Constantinopolului de cruciați în 1204. Deci tot ce știm despre Baudolino e povestit de Baudolino, care recunoaște singur că e mincinos și că inventează și înflorește adevărul.

Nu că ar fi neapărat o problemă minciunile. Deși Baudolino inventează, Eco scrie adevăruri: cam tot ce e menționat în carte (în afară de aventurile propriu-zise, bineînțeles) e luat din Evul Mediu: personaje, idei, locuri, evenimente istorice, creaturi fantastice (bine, astea nu existau cu adevărat, dar oricum se credea că există). Din când în când romanul ia o pauză în care nu se mai comportă ca un roman, ci ca un studiu al credințelor și filozofiilor Evului Mediu. Și atunci citești eseu după eseu despre problema existenței vidului, de exemplu, sau despre cum arăta harta pământului (pe vremea când era mic și plat, știți voi).[1]

Eco face câteva aluzii pe ici, colo către lucruri scrise și inventate mult mai târziu, dar atunci Eco are grijă să le pună în cârca ființelor ireale. De exemplu, o specie de ființe umanoide vede prima oară cai și îi denumește houyhnhnm, sau ceva de genul ăsta, care este denumirea cailor intelectuali din Călătoriile lui Gulliver. [2]

S-ar putea ca eseurile și tonele de detalii despre ideile de acum 900 de ani să nu fie pe gustul tuturor, pentru că sunt destul de greoaie (și dacă nu-ți plac finețurile astea e mai bine să lași cartea la pagina 100 decât s-o arunci de perete la pagina 200). Dar când începeam să mă satur de eseuri intervine acțiunea, care e din ce în ce mai interesantă pe măsură ce te apropii de final, la un moment dat trecând elegant și prin stadiul de roman polițist.

Baudolino aproape că reușește să te facă să crezi că a mințit și înflorit realitatea toată viața... dar acum spune doar adevărul. Așa că poți privi cartea în două feluri: a. Poți să te gândești că Baudolino face același lucru pe care l-a făcut mereu și în clipa asta, caz în care s-ar putea să stai să te întrebi dacă l-a cunoscut măcar pe împăratul Barbarossa, dacă a fost într-adevăr un fiu adoptiv pentru el, dacă și-a asumat aventurile altora, dacă, dacă, dacă.

Sau poți alege o altă variantă: b. Poți s-o iei ca pe un fel de roman fantasy medieval. La fel cum noi avem tot felul de filme/seriale/cărți despre magie care se petrec „în lumea reală” (adică nu în lumi inventate, ca în Lord of the Rings), Baudolino să fie o poveste care se petrece „în lumea reală” a Europei Medievale.

Într-un fel îmi aduce aminte de Pendulul lui Foucault, ceea ce nu-i de mirare, dat fiind faptul că e de același autor. Avem din nou un grup de prieteni, din nou un evreu printre ei, din nou o adâncire în imaginație, din nou invenții extrem de migăloase în care personajele ajung să creadă. La un moment dat începusem să mă întreb dacă recitesc Pendulul, varianta Evul Mediu în loc de Conspiraționism Modern. Ceea ce n-ar fi fost așa de rău... dar Baudolino are un alt farmec, alte chichițe, alte rezolvări. E o carte mai ușor de citit, în care ideile se înșiră mai puțin alambicat, în care poveștile au un aer de înțelepciune, sau o frumusețe arhaică.

Nu vreau să povestesc prea multe despre ce se întâmplă efectiv (după cum ziceam, are și o notă de roman polițist la un moment dat), dar e genul de carte care poate și enerva, și fascina prin detalii și prin acțiune.

Recomandată cald celor măcar puțin tocilari, celor interesați de perioada medievală, celor cărora le place Eco și celor cărora le plac romanele complexe.

----

Nota de subsol 1: Există niște curente de opinie care spun că în Evul Mediu nu se știa mare lucru și că tot ce știau ei atunci știe și un copil de clasa a 5-a azi. E destul de greșit: învățăturile sunt diferite. În afara faptului că noi nu facem astronomie și retorică în școli, ei aveau alte viziuni asupra lumii, alte explicații de reținut, alte abordări ale problemelor.

Nota de subsol 2: Călătoriile lui Gulliver au ajuns, din păcate, să fie considerate „literatură pentru copii”. De fapt e o satiră pe teme politice și religioase, scrisă cu genul de umor ironic pe care nu-l uiți ușor. Dintr-un motiv care mi-e necunoscut, cărțile suficient de vechi sunt deseori prea pline de subtilități, referințe obscure și învechite stilistic pentru a fi citite ușor astăzi de către adulți, așa că le sunt date copiilor. Dacă copiilor nu le plac, ajung aproape uitate.

Nota de subsol 3, care nu se leagă de nimic, deci nu știu dacă o citește cineva: Eu am varianta audio a cărții, care e echivalentul cărții ăsteia fizice. Traducerea în engleză e excelentă, e făcută cu ajutorul lui Eco însuși, e atent lucrată și o recomand și pe aceea. Din păcate, tocmai faptul că am „citit-o” în variantă audio a făcut recenzia să întârzie atât de mult. N-am avut atât de mule ocazii/atât de mult chef pe cât am crezut că o să am ca să ascult cărți. M-am trezit citind mai mult pe hârtie, asta ca să nu mai vorbim de faptul că m-a pocnit o rafală de proiecte de terminat la muncă. Îmi cer scuze că i-am ținut atâta pe cei care de multă vreme ziceau că vor recenzia la Baudolino.

Rezoluții de Anul Nou

Sat, 21 Dec 2013 14:12:06 +0000

Pentru că tot am preluat tot felul de obiceiuri din țări străine, am zis că e cazul să-mi stabilesc din vreme rezoluțiile de Anul Nou. Ca să știu ce fac atunci. Pentru că nu poți să decizi chestii de genul ăsta pe loc, trebuie să te gândești din timp, nu?

Deci, prima mea rezoluție, cea principală și cea de care sunt destul de sigură, va fi următoarea: 1366 x 768.

Și dacă mă simt foarte ambițioasă și stelele se aliniază cum trebuie, poate voi reuși să ajung la rezoluția a doua: 1920 x 1080.

Anxietate socială, școală, geek, șamd.

Mon, 23 Sep 2013 09:44:58 +0000

Citeam zilele astea The Perks of Being a Wallflower, care e o carte care-mi aduce aminte de propria mea experiență prin școală mai mult decât orice alte seriale/cărți pe tema liceului.

Când eram în școală maică-mea încerca să mă convingă să merg la petreceri, probabil pe principiul că ei îi plăcuseră când era ea în școală. Sau pe principiul că asta fac adolescenții în mod normal.

Eu nu aveam „gașcă”. Uneori nu prea aveam nici prieteni. Am aflat într-un târziu, cândva după ce terminasem cu a 12-a, că unul dintre colegi zicea că sunt cu nasul pe sus și inabordabilă. Heh. Nu. Doar picată de pe altă planetă, incapabilă să rețin cine e cine din clasa cutare și neinteresată să înțeleg de ce m-ar interesa că săptămâna trecută s-a îmbătat acasă la cutărescu. Două lucruri rețin: un el și o ea despre care se spunea că se închiseseră în baie la o petrecere din motive sexuale (mă frapa exhibiționismul gestului lor, dacă era adevărat, dar bănuiam exagerarea zvonului dornic de bârfă). Și apoi, zvonul că X-ulescu era homosexual, bazat doar pe stilul lui de a se îmbrăca (mă întrebam cu câtă siguranță poți ghici așa ceva).

În rest picam aiurea din când în când. Vedeam lucruri pe care protagoniștii le credeau invizibile: relații secrete, îndrăgostiri de o singură parte, zâmbete false. De câteva ori am spus ceva despre ele și mi-am atras îngrijorare, teamă, chiar ostilitate.

„Să nu-i spui lui D.,” mi-a zis un el odată, luându-mă puțin de sus, de parcă aș fi fost un copil care nu înțelege, dar poate fi convins cu asta-rămâne-între-noi. „Să nu-i spui că sunt și cu C. Să nu mai spui nimănui! Și data viitoare când vorbești cu C. ca între fete…”

Eu nu vorbeam cu C., nici ca între fete, nici altcumva. Mă uitasem la el, mă uitasem la C. și era evident din modul în care își zâmbeau, din modul în care se atingeau. Nu mă prinsesem că nimeni nu știa că sunt împreună și îl întrebasem de când. Cu ocazia aia am aflat că era cu D. (nu era treaba mea că o înșela pe D., dar m-a mirat că era atât de evident)

Mi-era teamă de petreceri, de discoteci, de grupuri de oameni. Mă simțeam ca a zecea roată la căruță, complet în nelargul meu. Inventam scuze să plec, să dispar din peisaj. O petrecere însemna câteva ore de nod în stomac, de respirat greu, de încercări disperate și nereușite de a nu mă crispa toată. Vinovăție, pentru că nu mă puteam adapta. Inferioritatea faptului de a nu mă putea purta normal. Teamă pentru că nu înțelegeam convențiile sociale, pentru că nu știam ce să fac. Dansul era o chestie oribilă în care nu știam ce să fac.

De fiecare dată îmi ziceam că mă adun și că mă adaptez și o să fiu mișto. Și de fiecare dată mă afundam și mai tare în anxietate.

Când am ajuns în București am descoperit că la facultate lumea cel puțin mă ignora și era ok că nu mă duceam nicăieri. Și m-am mai relaxat.

Am învățat câteva cuvinte: „anxietate socială” fac parte dintre ele. Nu eram singură cu groaza de oameni și mulțimi. Am înțeles, am învățat să mă adaptez. Să văd ce-mi place, ce nu-mi place, ce mă face să mă simt ca naiba și ce e ok.

Știți filmele alea în care fata timidă e îmbrăcată altfel și trimisă în mijlocul petrecerii, unde strălucește și toată lumea o iubește? Cred că l-aș împușca pe cel care ar încerca să-mi facă așa ceva. Prefer să stau pe margine în continuare, de data asta încercând să nu mă stresez pe chestia asta. Mă uit la oameni, le ascult poveștile. E distractiv. Uneori simt nevoia să scot două vorbe. Alteori nu. Și e ok.

În mod straniu, nu mă deranjează prea tare să vorbesc în public când e vorba de conferințe, cursuri, discursuri și alte alea. Dacă știu despre ce e vorba, e în principiu ok.

Alt cuvânt pe care l-am învățat a fost „geek”. E motivul pentru care m-am adaptat din părți la liceu. Când interesele tale sunt înspre benzi desenate, fantasy, fanfiction, Harry Potter, anime/manga, yoga și muzică cântată în latină sau în alte limbi dubioase și sonore, nu e de mirare că nu prea ai cu cine discuta. Taică-meu îmi explica odată că m-am făcut vegetariană ca să creadă oamenii că sunt specială. Am încercat să-i explic că nu, n-aveam nevoie de încă o doză de special, dar nu m-a crezut.

Cred că ce vreau să zic e că prea rar stă lumea să explice ce faci când nu ești un adolescent tipic. Și că e ok să nu fii. Și că s-ar putea să nu fii niciodată complet integrat și în centrul cercurilor sociale, dar că e mișto să stai și pe margine și să alegi persoanele interesante cu care vrei să discuți. Că dacă ai destul timp la dispoziție, o să îți faci un cerc de prieteni și cunoștințe cu care să te simți bine (nu cu tot cercul, în cazul meu; cu câte unul din cerc. Sau doi. Hai trei, dar deja e cam mult). Că dacă ajungi să te cunoști și să știi ce te face să te simți bine și ce te face să te simți nasol, poți să navighezi mai ușor.

Personal în sfârșit mă simt bine în pielea mea. Nu în felul în care s-ar simți alții, dar am jocuri pe calculator și blogul și un roman, cursuri și tot felul de cărți și oameni cu care am ce discuta pentru că îmi împărtășesc ciudățeniile. Mi-ar fi plăcut să-mi zică cineva că nu sunt destinată să mă simt ca naiba toată viața și că nu trebuie să fiu scoasă din găoace ca tipa aia timidă din filme care strălucește când ajunge în centrul atenției.

Curs care merită văzut: Internet History, Technology, and Security

Sat, 09 Mar 2013 11:37:26 +0000

Ok, scuze că pun un nou articol când toți vreți să aflați ce-i cu MISA și Gregorian Bivolaru și alte alea (vă văd intrând), dar sunt prea entuziasmată ca să n-o fac.

E un curs mișto pe Coursera, care din punctul meu de vedere chiar merită urmărit. Se numește „Internet History, Technology, and Security”, oferit de Charles Severance de la Universitatea din Michigan. Severance spune o grămadă de lucruri interesante – pornește de la Al Doilea Război Mondial, încercările de a sparge codurile folosite de Hitler (ați auzit de Enigma, nu?), primele calculatoare, primele rețele între calculatoare aflate la distanță.

Mai mult decât atât, are interviuri cu diverse persoane, are filmări cu un calculator făcut după modelul primului calculator făcut vreodată, chestii de epocă despre cum arătau/se foloseau calculatoarele acum câteva zeci de ani. Și explică foarte clar, foarte liber, dacă știți engleză înțelegeți tot.

E gratis, e mișto, e ținut de un profesor de la o universitate recunoscută mondial. Mergeți și uitați-vă măcar la cursuri, sau participați cu totul. Merită! (Click pe propoziția de dinainte, că toată e numai un link)

Educație vs. învățământ

Sun, 03 Mar 2013 08:42:45 +0000

Am petrecut mai bine de o săptămână cu nasul în tot felul de cursuri și cărți pe tot felul de teme, bătând la cap oameni să-mi explice tot felul de prostii, întrebându-mă dacă să mă înscriu, eventual, la o conferință din Brașov, încercând să descifrez ce reviste sunt cotate ISI și începând să iau în serios varianta unui doctorat, deși în clipa în care am terminat masteratul am fost prea amărâtă ca să mă gândesc să continui, cum era planul inițial (apoi mi-am dat seama că nu trebuie să continui la București, pot merge în Cluj).

O să intru în detalii mai târziu și o să scriu câteva recenzii la niște cărți superbe (academice)(bine, no, și literare, să fie de toate pentru toți). Dar înainte de asta…

Mi-am dat seama abia acum, cu întârziere, că am fost întotdeauna o elevă bună (sau mai mult decât bună) dar n-am fost decât rar una pasionată. Îmi păsa mult, la fizică de exemplu, că pot rezolva anumite probleme, nu-mi păsa atât de mult de problemele respective în sine. Puteam face programele cerute în Pascal (mai târziu, la facultate, în C++), dar nu-mi păsa aproape deloc că pot. Singura chestie de care-mi păsa cu adevărat era literatura – și nu cea predată în școală.

De-abia acum, la mulți ani după ce m-am perindat pe la olimpiade naționale și concusuri de fizică, după ce am fost as la informatica de liceu, încep să am pasiune pentru subiecte reale. Genul de pasiune care te face să stai x-șpe ore pe zi să cauți, să afli, să înveți, să faci.

Și uite așa ajungem la subiectul de azi: educație vs. învățământ.

Dăm vina pe sistemul de învățământ că nu produce persoane mai valoroase, că nu-și face treaba, că e din ce în ce mai slab. S-ar putea să fiu de acord cu asta pentru că știu că cine poate evita să ajungă să predea, evită și în învățământ merg mulți care sunt slabi, nepregătiți. Am făcut modulul psiho-pedagogic, ceea ce înseamnă că aș putea la o adică să mă duc să predau în ceva școală. Dacă aș primi, să zicem, 2000 lei/lună, aș face-o. Hai, 1700. 1500?… Sub suma asta, dat fiind faptul că nu poți întârzia la muncă, nu poți să-ți iei concediu când vrei și trebuie să faci tot felul de lucruri care nu se văd din exterior (de ex. să faci planuri de lecții și alte nebunii), nu prea rentează. Or, din câte știu eu, salariul unui debutant e undeva pe la 1000 lei. Bine, oamenii se pot susține și din meditații, dar nu știu câți visează să-și facă o carieră din asta.

Deci, profesorii sunt cum sunt, uneori mai buni, alteori mai puțin buni, și deci învățământul e cum e: uneori mai bun, alteori mai puțin bun.

Problema învățământului nu e însă una și egală cu problema educației. Învățământul e un sistem prin care putem fi educați, dar educația e o chestie personală. Depinde în fond de mine ce învăț, cât învăț, de ce învăț. Depinde de mine să bag nasul prin x-șpe cărți, să mă documentez, să aflu. Educația depinde mai mult de atitudinea personală, de conceptele pe care le avem, de punctul de vedere care ne permite să ne ocupăm de noi – sau nu. Și aici nu mai e vina profesorilor, că nu ne inspiră „dragoste de carte”, ci e vina unei mentalități colective, a unei erori de gândire care afectează multă, multă lume.

Lumea asta multă zice că e o datorie să mergi la școală. Greșit! Școala e un serviciu pus la îndemâna noastră de când avem șase-șapte ani. Orele sunt o oportunitate să învățăm diferite chestii utile într-un cadru organizat, gratuit, conform unei programe care are grijă să nu învățăm bazaconii. Profesorii, cât or fi de proști, sunt cel puțin cât de cât în domeniu și deci nu ne vor spune că sunetul e o culoare disipată trimisă de Dumnezeu pentru a ne menține urechile în formă prin exerciții fotoeducaționale.

Nu e datoria noastră să învățăm. Nu suntem băgați la închisoare că n-am știut că F=m*a și nu suntem împușcați ca trădători dacă habar n-avem că la un moment dat Barbara e un silogism și nu o tipă. Pericolul care ne paște dacă nu terminăm școala e că nu ne găsim de lucru – de ce? Pentru că ne-am ratat oportunitățile, nu pentru că nu ne-am făcut datoria.

Dar mulți elevi își târăsc picioarele spre școală la fel de entuziast cum și le târăsc spre dentist. Aș zice ceva de cei care chiulesc, dar am chiulit și eu la viața mea și aș fi o ipocrită. În familie ești certat dacă nu înveți, lăudat dacă înveți, dar rareori are careva chef să discute despre *ce* înveți. Școala ajunge un fel de povară prin care trebuie să treci, un fel de pre-loc de muncă unde trebuie să faci chestii care nu prea-ți plac, și chestii care-ți plac și mai puțin decât alea care nu prea-ți plac.

Dar întrebarea reală e: „Eu ce vreau să fac și de ce am nevoie pentru asta?” Și apoi începi să faci. Nu o constrângere din exterior, ci oportunități deschise. Nu un bici pe spate, ci o promisiune în față. Vrei să faci jocuri pe calculator? Ai nevoie de programare (evident), matematică (pentru partea de logică din spate), o oarecare pregătire în domeniul literaturii (sau chestiilor echivalente; ca să ai povești decente, nu?), fizică (dacă tragi cu săgeata, cum calculezi unde ajunge) și cine știe ce alte chestii. Vrei să pictezi? Ai nevoie de desen (evident), biologie (ca să știi ce elemente să bagi într-un desen) șamd. Vrei să faci roboței? Ai nevoie de, de, de, de. Ce ți se pare interesant? Alege! Și ai noroc, dacă ai două interese, lucrurile necesare pentru ele se suprapun de obicei cel puțin în parte. Și stai să vezi, că de fapt fizica e mai interesantă decât atât, pentru că uite ce chestie cu găurile negre, cu planetele, dar de fapt și chimia e mișto pentru că… Ce vrei să afli? Trebuie doar să spui, ți se aduce.

(Ca paranteză, n-am întâlnit niciodată un profesor care să refuze să-mi răspundă la o întrebare din materia lui, chiar dacă nu ținea de ce preda atunci. Cazurile în care așa ceva se întâmplă sunt atât de rare încât uneori profii mi-au tras la xerox cărți pe banii lor și au zis, „Uite, distracție plăcută!”)

Și odată ce schimbi paradigma așa, parcă altfel te duci să te plângi de învățământ: nu că elevul n-are note destul de mari la examene naționale, ci că elevul nu înțelege lecția, chiar dacă vrea s-o facă – și e datoria profesorului să o explice din nou.

Atunci și elevul va începe să se uite altfel la ce face, cred eu. În fond nu e datoria lui să învețe, ci dreptul lui să i se explice, dreptul lui să afle, dreptul lui să profite. Uneori poate n-are chef să învețe, poate-i displace subiectul, dar și atunci poate s-o facă din cauză că știe că-i e util la ceva.

Nu-mi fac iluzii că se va schimba mentalitatea prea curând. Dar când tu, personal, începi să privești lucrurile așa, atunci începi să ai grijă de tine, să ieși în față și să te ocupi singur de educația ta. Pentru că e a ta și îți pasă de tine.