Genji Monogatari on Roxana-Mălina Chirilă

Să ucizi din fașă o carte excelentă

Tue, 11 Jul 2017 09:34:42 +0000

Cărțile mor în România și pentru că editurile, librăriile și scriitorii nu cred în ce fac. Nu simți că le place ce fac, se ocupă de cultură cu pasiunea pe care o au angajații ANAF pentru a-ți face ziua mai ușoară.

Am primit acum un mail de la librăriile Humanitas, cu recomandările librarilor. La un moment dat am fost în Amsterdam și am intrat într-o librărie de acolo – existau recomandări scrise frumos și citeț, de mână, pe niște cartonașe mici. Erau personale, erau simpatice, îți spuneau câte ceva despre ce se întâmplă în poveste și ce i-a plăcut omului la ea.

Din naivitate, m-am bucurat că librarii Humanitas au început să facă o chestie de-asta. Din drag de cărți. Și pe urmă am văzut asta (e screenshot din mail):

Genji e una dintre cărțile mele favorite. Mi-a plăcut și nu puțin – i-am dedicat nu un articol pe blog, ci trei (unu, doi, trei). Dar poate că articolele sunt prea lungi, o să spun pe scurt: e o poveste cu un prinț care seduce doamne de viță nobilă, unele mai frumoase, altele mai urâte, unele de rang înalt, altele de rang mai mic. E cu fantome răzbunătoare, cu exil departe de capitală, cu oameni care vor ce n-ar trebui să vrea. E plină de poezii scurte, scrise pe câte o frunză sau hârtie parfumată, cu mici mesaje de dor sau înțepături – și e elegantă și frumoasă, de-ți vine să te îmbraci în kimono și să atingi culmile rafinamentului, dacă se poate.

Versiunea pe care o am eu e traducerea lui Denis Washburn în engleză, care e scrisă simplu, elegant, un pic mai explicit decât originalul și are o grămadă de note de subsol în care explică lucruri – de ex., dacă ar fi cu română și cineva ar zice, „Coboară-n jos, măgar bătrân/Alunecând pe-o sfoară”, ar zice că e o referință la o poezie bine cunoascută în epocă, ale cărei versuri sunt „Coboară-n jos, luceafăr blând/Alunecând pe-o rază.”

După ce am citit-o, am zis că pe undeva n-aș vrea să văd o traducere în română, pentru că nu știu dacă poate fi făcută bine și aș prefera să n-o văd deloc, decât s-o văd chinuită și prost făcută. Dar iată că acum a fost publicată la Polirom. Am deschis-o de vreo două ori, am frunzărit-o, am văzut că e citibilă, dar are aerul acela de vechi pe care tind să-l prindă traducerile oricăror texte care nu sunt hipercontemporane. N-am luat-o. Dar încă îi dau târcoale.

În contextul ăsta, să vedem că zic librarii Humanitas:

„Povestea lui Genji -- Murasaki Shikibu „Precum în proza unui Joyce ori a unui Nabokov, stilul Poveştii lui Genji abundă în aluzii literare, simboluri şi imagini. Romanul lui Murasaki Shikibu e o tragicomedie de moravuri, scrisă de o văduvă cu minte strălucită, care cunoştea neastîmpărul inimii la fel de bine precum tainele vieţii la Curtea Imperială.” (THE WASHINGTON POST)

              <ol>
                <li class="_d97">
                  <strong><span class="_5yl5">Ce fel de recomandare a unui librar e aia când dai citat din Washington Post?!</span></strong><span class="_5yl5"> A</span>u librari angajați la Washington Post? Sunt dislexici sau analfabeți și sunt incapabili să-și motiveze recomandările? De ce nu spun ei două vorbe?
                </li>
                <li class="_d97">
                  Fac parte din mâna de oameni din țara asta care au citit <strong>și Joyce, și Nabokov și aș pune înapoi pe raft orice carte care e comparată cu ei</strong>. Nabokov mi-a plăcut, dar nu poți să suni mai pretențios de atât nici dacă încerci.
                </li>
                <li>
                  <strong>„Tragicomedie de moravuri”</strong>. Țineți minte când a vrut cineva ultima oară să citească o comedie de moravuri? Nici eu. #buzzworddesecolul19.
                </li>
                <li class="_d97">
                  <strong>„Văduva cu minte strălucită”</strong> sună a Vitoria Lipan. Între referințele la scriitori pretențioși, termeni care ne amintesc de literatura franceză pe care nu vrem s-o citim și chestia asta, în 4 rânduri au nimerit toate traumele elevului român. Ar trebui un efort deosebit de voință ca să ridici cartea asta de pe raft.
                </li>
                <li class="_d97">
                  <strong>Cum poți să nu menționezi că e o carte cu un prinț care are tot felul de aventuri cu femei?!</strong> Prinzi mai mulți cititori dacă le spui că ăsta seduce femei căsătorite, femei abandonate, tinere domnițe și o împărăteasă care-i e mamă vitregă și seamănă leit cu mama lui naturală.
                </li>
              </ol>
              
              <p>
                În fine. Luați cartea <a href="https://www.bookdepository.com/The-Tale-of-Genji-Murasaki-Shikibu-Dennis-Washburn/9780393353396?a_aid=roxanasbooks">în versiunea mea favorită</a>. Sau pe <a href="http://l.profitshare.ro/l/3696628">cea în română</a>, deși pentru aceea nu garantez (dat fiind faptul că doar am răsfoit-o).
              </p>
            </div>
          </div>
        </div>
      </div>
    </div>
  </div>
</div>

Povestea lui Genji III: despre viața lui Genji (și nu numai)

Sun, 03 Jan 2016 20:31:58 +0000

Genji Monogatari – Povestea lui Genji, the Tale of Genji. Superlative asociate: „primul roman psihologic”, „primul roman istoric”. În general privesc astfel de laude banale cu un oarecare scepticism, dar în cazul de față dau o idee despre importanța cărții în Japonia și despre felul în care a fost privită și prin vest.

Însă în ciuda faptului că e o carte care a fost scrisă acum 1000 de ani și care are un statut superlativ, e ușor de citit și azi. Bine, ar fi ușor de citit dacă n-ar fi un singur volum enorm de 1,5 kg pe care nu mai știi cum să-l ții la un moment dat – dar dificultatea e doar fizică. Pentru că povestea nu e doar elegantă și rafinată, ci și antrenantă.

Se face că odată, la curtea unui împărat al Japoniei, exista o doamnă de rang nu foarte înalt care a devenit favorita împăratului, căruia i-a născut un prinț nemaipomenit de frumos. Însă celelalte doamne de la curte au devenit extrem de geloase și au început să-i facă tot felul de răutăți, iar doamna a suferit atât de mult din cauza lor încât s-a îmbolnăvit și a murit. Împăratul a fost de neconsolat după moartea ei și a tot căutat o femeie care să-i semene, până când a aflat de o prințesă care semăna ca o picătură de apă cu răposata. A chemat-o la curte și ea a devenit noua lui favorită, Fujitsubo.

În ce-l privește pe prințul orfan, împăratului i-ar fi plăcut mult să-l facă prinț moștenitor, dar băiatul nu provenea dintr-o familie foarte strălucită pe partea mamei, iar un învățat corean care trecea prin zonă a prezis că ar fi un sfetnic bun, dar un împărat îngrozitor. Astfel, cu părere de rău, împăratul l-a exclus pe băiat din linia regală și i-a oferit un nume de familie: Genji. Peste câțiva ani, avea să devină un tânăr absolut splendid, elegant, strălucitor, cu un deosebit succes la femei.

Prima parte a cărții îi descrie aventurile romantice cu diverse doamne care i se par interesante – uneori aventurile sunt mai amuzante, alteori mai serioase, iar din când în când au o atmosferă supranaturală și apăsătoare.

Odată, Genji a sedus o doamnă căsătorită, care a început să-și facă multe griji cu privire la aventura lor. La un moment dat, Genji a făcut ce-a făcut și i-a dat de știre că vine-n dormitorul ei s-o, ahem, curteze, așa că doamna a luat repede decizia să dispară din zonă ca să nu mai continue relația. Însă în același dormitor se mai odihnea și o domnișoară, iar Genji nu și-a dat seama că doamna lui se făcuse nevăzută decât când s-a trezit în patul domnișoarei. Ce să facă, ce să facă? A îmbrobodit-o cu cuvinte frumoase despre dragostea lui interzisă, pasională și irealizabilă. În fond, ar fi fost penibil să-i spună că greșise, nu? Trebuia să se culce cu ea. (după câteva alte capitole, Genji află că domnișoara s-a căsătorit și se gândește că soțul probabil că se întreabă cine a dezvirginat-o… dar sigur tipul nu s-ar simți foarte trist dacă ar afla că Genji a fost de vină)

Altă dată, Genji a găsit o domniță într-o casă părăsită și căzută în paragină, pentru care a făcut o pasiune enormă. A răpit-o, cuprins de pasiune, și a dus-o într-un conac aproape părăsit, unde a început să se întrebe unde să fugă cu ea. Însă domnița a început să se simtă terifiată și, în curând, a fost atacată de un spirit răzbunător. Genji era prea tânăr ca să știe cum să reacționeze la așa ceva, așa că domnița a murit. Terifiat, și-a dat seama că nu numai că i-a pierit iubita, ci că are și un cadavru pe mâini cu care nu știe ce să facă.

Are multe aventuri romantice care mai de care, însă e clar că o singură femeie ajunge să-i stăpânească inima: Fujitsubo, favorita împăratului, cea care seamănă leit cu răposata lui mamă. Până la urmă, Genji reușește să aibă cu ea o aventură secretă, scandaloasă și periculoasă (relațiile sexuale cu concubinele împăratului aveau ca pedeapsă execuția), în urma căreia se naște un copil extraordinar de frumos, leit Genji, care va deveni mai târziu împăratul Reizei. Noroc că toată lumea îl crede pe Genji culmea frumuseții, așa că se crede că un copil cu adevărat splendid trebuie să-i semene, pentru că splendoarea arată mereu la fel – așa că secretul lor scapă neștiut de nimeni.

Evident că o relație reală între Genji și Fujitsubo este imposibilă, dar la un moment dat Genji găsește o fetiță de 10 ani care e leit Fujitsubo. Murasaki e orfană de mamă și bunica ei bolnavă are grijă de ea. Genji se îndrăgostește instantaneu și vrea s-o convingă pe bunica fetei să i-o lase pe Murasaki în grijă. Evident că cererea e scandaloasă, pentru că fata e mult prea tânără pentru a-i fi soție după standardele oricui, dar până la urmă bunica moare și Murasaki ajunge la Genji, care o fură înainte să apuce tatăl fetei (care întâmplător e fratele lui Fujitsubo) să vină s-o aducă în casa lui.

Genji are bunul simț să nu se culce cu ea din prima, dar o educă conform standardelor lui, ca să o transforme în soția perfectă.

Murasaki e aia mică de pe podium. Dar stați liniștiți, dragi cititori, Genji ne asigură că o iubește cu adevărat, deci intențiile lui sunt onorabile.

Dacă e vreun loc în care se simte cu adevărat diferența culturală dintre noi și personajele reprezentate în Povestea lui Genji, cred că e acesta. Sunt multe momente din carte în care am simțit că-l detest pe Genji, poate și pentru că el se consideră irezistibil și nu prea lasă femeile să-l refuze (însă de violat în mod explicit nu violează – asta va face doar fiul lui), dar aici am rămas că trăznită. O crește pe Murasaki ca pe o fiică, o învață să scrie, se joacă cu ea, o educă, e o figură paternă (sau frățească)… ca la un moment dat, după vreo câțiva ani așa, să se culce cu ea. Murasaki nu e deloc încântată de situație pentru că habar n-avea ce intenții avea Genji și nici ce avea să i se ceară ca soție, ceea ce nu mă surprinde.

E momentul în care mi s-a părut clar că Murasaki nu are niciodată de ales. E orfană și, chiar dacă știe cine-i e tatăl, nu are o legătură reală cu el, ca să se pună vreodată problema să-i ceară ajutorul în caz de ceva. Murasaki depinde de Genji, care e într-adevăr splendid, dar care nu e mereu foarte înțelept sau sensibil la nevoile celorlalți. Mai mult decât atât, Genji are aventuri peste aventuri și, chiar dacă îi spune mereu că ea e prima în inima lui, ea rămâne nesigură pe poziția ei până la final.

Genji are inițial o soție oficială, Aoi, primită în căsătorie de când avea el 12 ani (iar ea 16). Aoi însă moare după ce-i naște un fiu, posedată fiind de spiritul răzbunător al doamnei Rokujo (o distinsă doamnă care e însă foarte geloasă, mai ales că Genji e destul de rece cu ea). După moartea lui Aoi, fiul lui Genji e crescut de bunici și, deși își vizitează relativ des tatăl, nu apucă s-o vadă decât o dată, accidental, pe Murasaki. Naratoarea sugerează că poate Genji se teme ca nu cumva să facă și el o pasiune pentru mama vitregă, ca Genji pentru Fujitsubo.

Deci Murasaki e cea mai iubită dintre toate femeile lui, dar totuși una dintre multele lui femei. E clar că iubirea dintre ei ajunge însă să fie una adevărată, de soț-soție, iar atunci când Genji e exilat din cauza unei aventuri romantice cu o slujitoare de la palat, Murasaki suferă enorm… și îl iartă când se întoarce din exil ca tată al unei fetițe.

Într-un loc atât de dezolant, n-ai ce face în afară copii, presupun. (bine, Genji mai și desenează, că are suflet de artist)

După ce se întoarce din exil, Genji se așează la casa lui (sau la casele lui, mă rog) împreună cu doamnele favorite, fiecare instalată în câte o aripă (dintr-o casă sau alta). Însă un vis nu i s-a îndeplinit: să aibă o prințesă imperială ca soție. Ei bine, fostul împărat, fratele lui Genji, are o fiică favorită pe care o iubește ca pe ochii din cap și pe care i-o dă de nevastă lui Genji, știind că acesta e un bărbat foarte responsabil cu fostele iubite, de care are grijă chiar dacă nu le mai iubește.

Noua nevastă, prințesa, e cam copilă de felul ei și nu are nimic deosebit care s-o recomande în ochii lui Genji, însă prezența ei acolo reprezintă într-un fel culmea succesului lui: are cea mai înaltă poziție la curte, e favoritul tuturor, e recunoscut ca cel mai important om al generației lui, e bogat, are un harem impresionant – dar culmea succesului este și începutul decăderii.

Murasaki e atacată de spiritul răzbunător al doamnei Rokujo (care a murit între timp, dar continuă să fie geloasă și nefericită și dincolo de moarte). În timp ce Genji o îngrijește disperat pe Murasaki, noua lui soție îl înșeală cu unul dintre prietenii lui buni, Kashiwagi care o adora de pe vremea când încă nu era căsătorită. Însă pentru că bietul amant e om onorabil, începe să-și facă din ce în ce mai multe griji și în cele din urmă, când o lasă însărcinată pe prințesă, moare din cauza remușcărilor.

Internetului i-ar plăcea aventura asta, pentru că apare și o pisică în ea.

Încet, încet, povestea lui Genji se apropie de final: Murasaki, slăbită, îi cere din nou și din nou s-o lase să se călugărească pentru a-și încheia viața cu practici spirituale, dar Genji refuză iar și iar, așteptând ca ea să-și revină complet, ca să se poată călugări împreună. Dar boala provocată de Rokujo revine periodic, până când Murasaki moare fără să-și îndeplinească dorința de a-și întoarce fața de la cele lumești.

După moartea ei, Genji își dă seama că nici el nu mai e același. Distruge teancurile de scrisori pe care le-au schimbat în perioada exilului, își reproșează faptul că n-a lăsat-o să se călugărească și distrus de moartea ei. E amărât și pentru că un alt bărbat s-a culcat cu una dintre soțiile lui și, chiar dacă nu-i scapă ironia faptului că și el s-a culcat cu Fujitsubo, care era concubina tatălui lui, cu greu îi poate ierta pe cei doi. Mai mult decât atât, își dă seama că începe să uite lucruri și nu mai are aceeași minte ca odinioară. Începe să-și resimtă vârsta și să își dea seama că îmbătrânește. Deși de la distanță pare la fel de strălucitor și splendid ca întotdeauna, viața lui se apropie de final și el știe asta.

Nu sunt perfect sigură ce se întâmplă aici, dar n-arată rău.

Când eram în facultate am citit doar primele capitole ale cărții, care sunt frumoase în felul lor: femei interesante, aventuri romantice, nebunia tinereții, poezie, eleganță, spirite răzbunătoare și un erou semi-odios (și semi-splendid). Însă mai târziu, când am reluat cartea, am văzut că povestea reușește să crească dincolo de aventuri episodice și capătă profunzime și continuitate. Aventurile tinerești nu sunt lipsite de consecințe, cea mai profundă fericire cuprinde în ea sămânța decăderii, iar tot ce e frumos va ajunge inevitabil și la final.

Genji moare fără ca ultimii lui ani de viață să fie descriși. Ultimele imagini cu el sunt cele de mai sus, în care simte sfârșitul, simte decăderea, simte încheierea. Și la fel și eu: am închis cartea și timp de câteva zile nu m-am mai atins de ea – sentimentul de finalitate, de poveste care s-a răsucit frumos și a ajuns la un final dulce-amărui mi-a rămas în minte o vreme și am deplâns-o pe Murasaki, l-am deplâns pe Genji (chiar dacă uneori îmi dorisem să moară) și am păstrat câteva zile de reculegere pentru ceva extraordinar care a ajuns la final.

Murasaki Shikibu, scriind.

Acel ceva extraordinar, însă, nu era cartea. Povestea lui Genji, a lui personală, se încheie acolo, elegant, cu un aer de frumusețe nostalgică. Însă Povestea lui Genji, cartea, continuă. După un capitol care are doar titlu, nu și conținut („Kumogakure” – „Ascuns în nori”), povestea se reia. Capitolul dintre 41 și 42 e o filă goală între povestea lui Genji și cea a urmașilor lui.

În introducerea cărții în ediția pe care o am eu, traducătorul Dennis Washburn povestește pe lung despre cum Genji nu e un roman, așa cum îl înțelegem noi, pentru că nu face parte dintr-un gen aparte – are elemente de dragoste, are elemente gotice (aproximativ horror), are poezii. Mie mi se pare că e foarte clar că Genji e un roman, așa cum îl înțelegem noi azi: e o poveste lungă și complexă, cu multe personaje, care are fire narative care se întrepătrund. Și, sincer, dacă accepți că James Joyce scrie romane, poți să accepți și că oamenii pot să scrie și să recite versuri în Genji. Dacă cineva ar fi scris Genji în zilele noastre, nimeni nu s-ar fi întrebat dacă e roman, ci ar fi văzut automat că este.

O altă întrebare mi se pare însă mai interesantă: s-ar putea zice oare că Genji nu e un roman, ci două romane, care au rămas într-un singur volum pentru că nu exista conceptul de „al doilea volum din seria”?

Povestea este reluată la câțiva ani după moartea lui Genji și are doi protagoniști: Kaoru (fiul nevestei lui Genji, făcut cu amantul, despre care toată lumea presupune că e fiul lui Genji) și prințul Niou, nepotul lui Genji (fiica lui Genji a devenit împărăteasă și a făcut o grămadă de copii). Kaoru e un tânăr extrem de credincios, care-și dorește să devină călugăr budist, dar care tot nu se îndură s-o facă. Prințul Niou e un tânăr căruia îi plac mult femeile.

Primele capitole din povestea lor sunt dificil de urmărit – acțiunea e mai degrabă schițată și apar tot felul de personaje noi cărora la un moment dat le-am pierdut șirul. Par să fie o combinație între o reintroducere în problemă și un rezumat al lucrurilor care s-au întâmplat „între timp”, care mi s-au părut un pic greoaie și lipsite de simplitatea și eleganța cu care mă obișnuisem. Însă în cele din urmă povestea își reia ritmul lent, descrierile clare și firul narativ interesant din primele două treimi ale volumului.

Povestea redevine interesantă când Kaoru se împrietenește cu un prinț bătrân care, deși nu s-a călugărit, este foarte înțelept în ce privește budismul. Prințul trăiește izolat în afara capitalei, împreună cu două fiice. Deși Kaoru repetă din nou și din nou că și-ar dori de fapt să devină călugăr și să se retragă din lume, îi care cu tronc fiica cea mare – și îi povestește prietenului său, Niou, despre fete. Evident, Niou cel pasionat de femei vrea și el să vadă ce-i cu cele două fiice și le curtează prin poezii. Sora cea mare consideră că Niou va fi neserios și refuză să răspundă, dar sora mică începe să corespondeze cu el, iar Niou face o pasiune pentru ea.

Totul perfect până aici, doar că după moartea bruscă a tatălui lor, fiica cea mare nu vrea să se căsătorească, ci să se călugărească, și vrea să i-o paseze pe sora mică lui Kaoru, ca el să aibă grijă de ea. Kaoru refuză, dar îl aduce pe Niou în casa fetelor și se asigură că el e invitat în dormitorul surorii mici. Sora mare e scandalizată, dar află prea târziu de aranjament ca să i se poată opune, iar sora mică devine astfel amanta lui Niou. Din păcate, prințul nu mai reușește să o viziteze în secret o vreme pe noua lui amantă, așa că sora mare intră în depresie și moare de supărare.

După moartea ei, Niou o aduce pe sora mică la casa lui și o face soție oficială, iar Kaoru rămâne cu ochii în soare și-și reproșează că nu s-a culcat cu forța cu sora mare (că așa e el, băiat bun, nu profită – și acum îi e ciudă de asta) sau că nu le-a luat pe amândouă surorile de soție când a avut ocazia.

Însă află că există și o a treia soră, leit sora cea mare. Fata are altă mamă, n-a fost niciodată recunoscută oficial de tatăl ei și a crescut mai la țară, deci n-are eleganța surorilor, dar este extrem de frumoasă. Începe să o curteze, dar Niou ajunge și el s-o vadă pe tânără, iar până la urmă fata se culcă cu amândoi. Până la urmă, trebuie să aleagă unul, dar e indecisă și, din disperare că nu știe ce să facă, se aruncă în apele învolburate ale unui râu ca să se sinucidă.

Să-l aleg pe el?... Să-l aleg pe celălalt?... Mai bine mă sinucid.

Sinuciderea nu-i reușește, însă – e adusă de valuri la mal și salvată de un preot budist care-i face repede ritualurile de exorcizare care o vindecă. Sub pretextul unei amnezii, fata se ascunde de lume, între câteva călugărițe budiste bătrâne. Până la urmă se călugărește – și de-abia atunci Kaoru află că n-a murit. Într-un scurt paragraf, se întreabă dacă Niou o ascunde de el și se gândește la cât de înșelătoare e lumea.

Și atât. La fel cum povestea lui Genji se termină fără ca Povestea lui Genji să se termine, acum se termină Povestea lui Genji fără să se termine povestea personajelor. Există speculații cum că Murasaki Shikibu ar fi putut să o lase în coadă de pește în mod intenționat, dar impresia multora (și a mea) e că ar mai fi fost lucruri de scris, însă Murasaki n-a mai apucat să le scrie. Morțile subite nu sunt tocmai necunoscute nici în zilele noastre, darămite acum o mie de ani.

Mi-aș dori să aflu (și nu-mi pot imagina) ce ar fi făcut Murasaki Shikibu cu cei doi pretendenți ai călugăriței budiste și dacă Niou ar fi fost suficient de nesimțit încât să treacă peste jurămintele ei ca s-o ia de amantă. Dar una peste alta, nu mă simt foarte dezamăgită de non-sfârșitul cărții. Viața lui Genji este o poveste completă și complexă, cu cap și coadă, care are tot ce-i trebuie ca să poată fermeca. Iar restul?… Restul l-am citit ca pe un bonus, ca pe următoarea carte din serie – din păcate una fără un final la fel de bun.

Sunt multe detalii și povestiri în Genji pe care nu le-am povestit aici – deja postarea asta e enormă (dar cum să fie altfel, când cartea în sine e enormă?). Mă bucur însă enorm că am dat peste traducerea lui Washburn și că mi-am luat inima-n dinți să citesc s-o citesc de la cap la coadă, fără să mai renunț când Genji și-a luat ca nevastă o fată de 10 ani. Dincolo de câteva aspecte mai puțin dezirabile, povestea mi se pare că are și un stil excelent și elegant, și o acțiune captivantă, și dileme morale și psihologice interesante. E una dintre cărțile care o să-mi rămână în minte și-n inimă multă vreme de acum încolo.

Povestea lui Genji II: la curtea imperială

Wed, 30 Dec 2015 18:34:32 +0000

A fost odată, demult, demult, înainte de shoguni și samurai, înainte de ceremonia ceaiului și înainte să se lupte lumea cu katane, înainte să existe ninja și înainte să se discute de seppuku (harakiri), de bushido sau karate…

A fost odată o curte imperială a Japoniei în care împăratul era conducătorul țării (nu shogunul), în care nobilimea era pașnică pentru că Japonia era pașnică, onoarea nu era o valoare de căpătâi și frumosul și rafinamentul erau extrem de importante.

Lumea asta, care a existat timp de câteva secole în Japonia în perioada Heian (de pe la anul 800 până pe la 1200), nu prea e foarte cunoscută pe la noi. În perioada asta a fost scrisă Povestea lui Genji și vreau să discut aici despre lumea în care are loc acțiunea, ca să nu-și imagineze nimeni ninja, asasini și bătălii, mai ales că romanul e mai degrabă axat pe povești de dragoste și politică la curtea imperală decât pe altceva. Despre poveste în sine voi discuta în articolul următor.

Deci, Japonia din jurul anului 1000 (cam când a fost scris Genji). Să începem cu o problemă spinoasă: scrierea. Japonezii au importat relativ devreme scrierea chinezilor, care e formată din mii și mii de ideograme. Însă, din păcate, japoneza și chineza sunt de fapt foarte diferite din multe puncte de vedere, așa că deși japonezii își puteau reda limba vorbită prin ideograme, n-o puteau face decât imperfect.

Să zicem că într-un fel chineza seamănă cu engleza și japoneza cu româna, da? Și să zicem că engleza se scrie cu ideograme și că noi, românii, vrem să învățăm să scriem și n-am auzit niciodată de alfabete fonetice, așa că tot cu ideograme vrem să scriem și noi. Ajungem la situația asta:

Engleză: I – 私, you – 君, run – 走

Englezul n-are nicio treabă, el zice așa: I run – 私走, you run – 君走

Dar românul are o problemă: eu fug – 私走, tu fugi – 君走. Dar la noi „fug” nu e egal cu „fugi” și scrierea arată ciudat, nu prea se potrivește cu realitatea limbii vorbite, pentru că noi conjugăm verbe, iar engleza fictivă din exemplul de față nu conjugă nimic.

Ei bine, în condițiile astea japonezii au dezvoltat o scriere fonetică, pe bază de silabe, nu de sunete. E o soluție ingenioasă, dar le-a luat câteva sute de ani s-o facă. Chestia asta ne interesează pentru că, după ce s-a inventat scrierea silabară, brusc cultura a fost deschisă și persoanelor care nu puteau beneficia de pe urma unei educații lungi de câțiva ani în care să învețe să scrie și care brusc se puteau exprima fonetic. Și dintre persoanele în mod cronic „scutite” de educație în multe culturi fac parte și femeile.

În perioada respectivă, bărbații se ocupau cu chestiuni considerate serioase, cum ar fi compunerea de poezii în chineză, studiul chinezei și așa mai departe. Iar femeile erau lăsate să se ocupe de lucruri mai simple, cum ar fi formele de artă tipice Japoniei și scrierea în japoneză. Așa că, într-o interesantă întorsătură a sorții, Povestea lui Genji, una dintre cele mai importante opere din literatura japoneză, una dintre primele opere importante, un roman valoros și azi, o carte care are ceva de zis despre lume și univers și azi… e scrisă de o femeie, Murasaki Shikibu.

Bine, când zic că e scrisă de Murasaki Shikibu, asta nu înseamnă că numele autoarei era chiar Murasaki Shikibu. La vremea respectivă se considera nepoliticos să-i spui cuiva pe nume, așa că la curtea imperială lumea era cunoscută după pseudonime… ceea ce se vede și în carte, în care apar persoane cu nume ca Yuugao/Asagao (nume de flori – „chipul serii”/„chipul dimineții”), Ukifune („luntrea în derivă”), To no Chujo (e un rang de sfetnic) sau Hachinomiya („al 8-lea prinț”). În ce o privește pe Murasaki însăși, Shikibu se referă la poziția tatălui ei în Ministerul Ceremoniilor, iar prenumele coincide cu cel al unui personaj din Povestea lui Genji – și e și o culoare a unei flori.

Ca să sar la cu totul altă idee: nu e prima oară când m-am apucat de Genji, dar e prima oară când am terminat cartea (pentru că în sfârșit am găsit o traducere care să-mi placă). Inițial, am intrat în contact cu ea la cursurile de literatură japoneză din facultate, când din bibliografie făceau parte primele 8 sau 9 capitole (din cele 54 în total). Iar chestia care m-a băgat cel mai tare în ceață când m-am apucat de Genji a fost sistemul căsătoriilor. Obișnuită fiind cu ce e pe la noi, nu m-a surprins enorm de tare faptul că un bărbat se putea căsători cu mai multe femei… dar am rămas perplexă mult timp pentru că nu vedeam în carte nunții, persoane care să oficieze căsătoriile și alt tam-tam.

Nu mică mi-a fost mirarea când, după multe căutări, am descoperit că în perioada respectivă căsătoriile erau mult mai intime. Nu în sensul în care ceremoniile erau restrânse, ci în sensul în care bărbatul se ducea în iatacul domnișoarei trei nopți la rând. În primele două nopți se făcea dispărut înainte să răsară soarele, iar în a treia noapte „uita” să plece și era „descoperit” de părinții ei, care-l serveau cu prăjituri de orez. Nu tu preoți, nu tu ceremonii, doar multă convenție. După căsătorie, ea rămânea la părinți, iar el o vizita acolo până când, la un moment dat, putea să-și facă și el o casă și să o aducă pe soție la el.

E o scenă în carte în care un tânăr e invitat la viitorul socru acasă, teoretic cu ceva altă treabă, deși e clar că pentru o căsătorie; stă el, bea cu socrul și cu viitorii cumnați, apoi i se zice să nu se ducă acasă, că e târziu și e cam băut, ci să rămână la ei – și un cumnat îl conduce în dormitorul soției. E clar că asta urmează să se petreacă, dar mi se pare amuzant că dacă nobilimea europeană o punea de o căsătorie cu surle și trâmbițe, la ei și căsătoriile legitime sunt oarecum pe șest.

Bine, doamnele în general se ascundeau în case, în spatele perdelelor, panourilor și evantaielor și nu se lăsau văzute decât de cei foarte, foarte apropiați, așa că nu e de mirare că nu se făceau nunți ca la noi, nu?

Pentru domnițele extrem de elegante, rafinate, de familie bună și cu multă susținere din partea clanului în spate, exista și opțiunea de a fi trimise la curtea imperială. Ceea ce-mi amintește: căsătoriile erau făcute tot cu scopuri politice, dar nu se discută niciodată în Genji despre pământuri, domenii și alte lucruri care erau foarte importante în Europa medievală – aici, importante sunt poziția la curte și susținerea persoanelor cu influență, astfel încât Genji, de exemplu, se căsătorește cu fiica Ministrului de Stânga, care îi oferă în primul rând _susținere. _Viața la curte e de o importanță maximă: dacă europenii plecau în cruciade și dacă oamenii importanți din Europa aveau un castel și niște pământuri, japonezii de rangurile cele mai înalte rămâneau în capitală și doar cei nenorocoși sau care cădeau din grații erau trimiși în provincie.

Pentru că erau mai multe femei care erau trimise la curte, nu doar una (deși doar una putea primi titlul de împărăteasă) evident că și numărul prinților și al prințeselor era destul de mare. Dintre prinți se alegea moștenitorul tronului. Unii nu ajungeau, evident, niciodată pe tron, iar alții erau excluși din rândurile princiare cu totul – atunci primeau nume de familie și deveneau nobili. Da, în Japonia nobilimea descinde din familia imperială, nu urci în rang de la țăran la nobil. Practic vorbind, în perioada Heian anumite familii nobiliare deja conduceau din umbră Japonia și decideau ce și cum în numele împăratului. Când, mai târziu, s-a instaurat conducerea oficială a shogunilor, shogunul provenea tot dintr-o familie de nobili. Cu alte cuvinte, puterea se învârtea în diverse cercuri de descendenți imperiali. Genji, personajul din povestea noastră, este fiul împăratului, dar în urma unor previziuni ale unui corean, e exclus dintre prinți și devine nobil.

Pentru că da, previziunile sunt o știință destul de exactă în carte: sunt reale și te poți baza pe ele. Iar morții pot să apară în vis și să te anunțe care ți-e destinul. Unele boli se pot vindeca dacă niște călugări budiști îți citesc sutre, uneori poți avea probleme pentru că ești posedat de un spirit răuvoitor și călugării trebuie să facă un ritual de exorcizare. În carte funcționează leacurile astea (inclusiv cele în care înghiți hârtiuțe cu citate vindecătoare), ceea ce înseamnă că probabil că și în realitate erau considerate valide și că astea erau procedurile standard în caz de boală. Asta nu înseamnă însă că toată lumea trăiește fericită până la adânci bătrâneți: uneori câte un personaj moare din cauza remușcărilor, alteori spiritul e prea puternic sau nu e descoperit la timp, așa că nu mulți ajung la vârste înaintate. (se pare că și pe vremea aia medicii naturiști și exorciștii aveau scuzele pregătite; zic și io)

Și pentru că vindecătorii erau de obicei călugări budiști, să discut un pic și de religie: Japonia era (și a rămas și până-n ziua de azi) și budistă, și șintoistă. Șinto e o religie care s-a născut în Japonia (și acolo a rămas până-n zilele noastre), un fel de animism pasionat de purificări. Budismul a fost importat din China și a fost asimilat pe lângă șintoism, așa că japonezii nu sunt _fie _șintoiști, _fie _budiști, ci sunt și șintoiști, și budiști. Asta se vede și în Genji: când moare cineva, lumea evită să meargă în casa în care a murit respectivul (dacă merg pe acolo, nu se așează, ca să nu se impurifice); la sfârșitul vieții, cei care se simt mai încărcați cu ce-au făcut în viață se retrag din lume și se fac călugări budiști, ca să se renască într-o situație favorabilă într-o viață viitoare.

A, și la un moment dat în carte fosta Mare Preoteasă șintoistă e certată de mama ei că și-a neglijat practicile budiste pe vremea când era mare preoteasă. Mi s-a părut genială ideea: să fii incredibil de sus într-o religie și să te tragă de urechi cineva că ai neglijat-o pe cealaltă.

E o lume complet diferită de cea cu care ne-am obișnuit din filmele cu japonezi și gheișe. E o lume complet diferită și de Europa medievală, care era plină de cavaleri plimbăreți, de nobili cu castele și în care se credea că dragostea vine prin actul de a privi (Genji se îndrăgostește deseori – și uneori se și culcă cu cele iubite – înainte să vadă chipul mult râvnit). E neașteptată, extrem de rafinată și nu e de mirare că până la urmă societatea elitistă și artistică a decăzut în favoarea unei conduceri războinice. Dar cât a durat perioada Heian, a produs o literatură extrem de cultă și elegantă, subtilă, atentă la detalii. Se simte faptul că doamnele de la curte se puteau ocupa de artă, se simte că toată societatea încuraja dezvoltarea artei. Și chiar dacă n-a fost foarte bine pentru ei, până la urmă, e excelent pentru noi, cei de azi.

Individul din stânga jos spionează femeile prin gard. Dacă ar ști că se uită la ele, ar fugi să se ascundă.

Povestea lui Genji I: a traduce intraductibilul

Sat, 26 Dec 2015 10:27:01 +0000

Acum mult, mult timp, în urmă cu o mie de ani, curtea imperială japoneză se afla într-o epocă de aur a frumosului și a rafinamentului. La ocazii speciale se compuneau poezii în stil chinezesc, împărații din trecut porunciseră culegerea unor poezii în colecții imperiale, iar nobilii erau instruiți în mod deosebit în arte.

Povestea lui Genji a apărut în contextul acesta axat pe poezie, pe rafinament, în care oamenii „de bine” aveau o vastă cultură literară și puteau compune versuri, cita poezii și face referiri subtile și sugestii rafinate fără prea mare efort. Ba chiar mai mult: decât să spună explicit, negru pe alb, despre ce era vorba, preferau să abordeze subiectele prin învăluire, poetic, cu rafinament.

Textul devine, deci, unul intens problematic pentru un traducător european pentru că e ancorat într-o cultură străină. Vreau să discut subiectul pentru că evident că n-am citit originalul, ci traducerea în engleză a lui Washburn, publicată anul acesta la editura WW Norton. Traducerea, care m-a atras mai mult decât celelalte traduceri existente ale lui Genji, e un tur de forță, unul care nu cred că va fi făcut în România prea curând pentru că nu cred că avem nici traducătorii potriviți, nici editurile potrivite, nici cititorii potriviți.

Trecând peste problema limbii (traducătorul nu trebuie să știe doar „japoneză”, ci „japoneza de acum 1000 de ani”, ceea ce e cu totul altceva), mult mai interesante mi se par rezolvările alese pentru a reda stilul original în așa fel încât să rămână și poetic, și explicit, și plin de aluzii poetice în traducerea în engleză.

În primul rând, Povestea lui Genji e plină de poezii japoneze, fie că sunt scrise, gândite sau rostite de pesonaje. În original, au forme fixe în funcție de numărul de silabe (ca haiku-urile, chiar dacă nu sunt haiku-uri), dar Washburn preferă să ignore forma pentru a avea libertatea de a reda imaginile din poezii cu mai multă acuratețe.

Însă există și o parte mai dificilă: uneori poeziile respective conțin jocuri de cuvinte, sau fac referire la alte texte pe care publicul original de acum o mie de ani le cunoștea, dar care nouă ne sunt străine – și fără care nu se înțelege complet intenția personajului care le compune.

Washburn rezolvă problema destul de elegant: traduce poeziile clar și elegant, ca să ne putem și noi bucura de ele, iar apoi, dacă e cazul, adaugă o notă de subsol în care explică scena, aluzia, jocurile de cuvinte sau orice mai e necesar ca să înțelegem și subtextul scenei, nu doar textul. Dacă e cazul, traduce și poezia la care se face referință (mai ales că poeziile japoneze sunt scurte).

De exemplu, la un moment dat o tânără primește niște plante culese de o călugăriță bătrână, care îi urează să aibă o viață lungă. Tânăra răspunde în versuri (p.1301):

From now on I shall go to moors deep in snow
To pluck young spring greens for the sake of your health
That the years of your life may pile up as well

Poezia sună în regulă în engleză: tânăra se va duce și ea să culeagă plante, ca să i le dăruiască călugăriței, în speranța că și ea va rămâne sănătoasă și va trăi mult. Se înțelege despre ce e vorba, dar Washburn explică mai multe într-o notă de subsol:

This poem plays on the word „tsumu”, which may mean either „to pick/to pluck” or „to pile up/accumulate”. Kokinshu 21 (Emperor Koko): „For the sake of your health I went out to the moors in springtime to pluck young spring greens with snow falling on my sleeves the whole time.”

Deci e vorba de un joc de cuvinte care n-a putut fi redat și de o aluzie literară care face originalul și mai elegant decât pare la prima vedere. Sistemul mi se pare ideal în situația dată: m-am putut bucura și de carte ca atare și să mă scufund în acțiune când se întâmpla ceva interesant, dar am putut și să înțeleg subtextul interacțiunilor, să simt mai bine atmosfera, să percep de ce anumite poezii erau mai rafinate decât altele. De obicei nu-mi place să citesc cărți pline de notițe de subsol, dar aici mi s-a părut că într-adevăr ajută și că nu sunt foarte intruzive.

Asta înseamnă, însă, că Washburn a făcut o muncă de cercetare enormă. A menționat pe ici, pe colo diverse comentarii vechi ale textelor, bucăți din mitologia Japoniei, povești care circulau la vremea respectivă. A explicat până și ce clădiri care ar putea fi inspirate din realitatea de acum o mie de ani și unde anume, în decorul de azi, erau locurile pomenite în poveste.

O altă problemă e că în cultura extrem de rafinată a Japoniei de la acea vreme nu prea li se spunea lucrurilor pe nume. O să fac o comparație cu o cultură și o carte mult mai apropiate de ale noastre, ca să fie mai clar la ce mă refer: când Bram Stoker a scris Dracula, pentru cititorii lui era destul de clar că Dracula se culca cu tipele seduse_._ Adică, Dracula venea în dormitorul tipei în timpul nopții, era văzut cu o femeie într-un anumit context, adică știi ce vreau să zic? Însă cartea nu conține absolut nicio explicație directă a vreunui fapt sexual, doar sugestii care nu prea mai sună foarte clar.

La fel e și cu Genji: e sugerat, dar e vag, dar poate, dar _înțelegeți voi, _deci să ne fie clar că deși nu sunt menționate anumite lucruri, știm cu toții că așa e. Washburn vine și rezolvă problema tranșant: în loc de sugestiile vagi ale originalului, scrie clar ceea ce, probabil, autoarea voia să sugereze. Unele critici ale traducerii spun că a cam exagerat cu treaba asta, mai ales când a făcut explicit afirmații gen „Genji nu făcuse sex cu ea”, ceea ce nu bate cu subtilitatea originalului… dar pe de altă parte, măcar se înțelege clar despre ce e vorba. Cultura noastră e una a explicațiilor directe, nu a aluziilor.

Alteori, Washburn mai bagă și de la el, pe baza unor presupuneri: recunoaște la un moment dat franc că nimeni nu știe despre ce combinații de culori vorbește Murasaki când denumește anumite stiluri, dar că el a descris unele _plauzibile _în traducere, luând în considerare sensibilitățile perioadei respective. Nu sunt neapărat de acord cu așa ceva, dar cred că situațiile de acest gen sunt destul de rare în text încât Washburn să n-o fi luat-o extrem de mult pe arătură.

Înțeleg însă de unde vine dorința de clarificare: cititorii originali ai lui Murasaki știau clar despre ce era vorba, puteau să-și imagineze scene splendide în cele mai mici detalii. Washburn ar fi putut traduce cu termenii originali, care să ne bage în ceață complet, ar fi putut traduce în termeni vagi, care să nu ne lase să ne facem o idee prea clară despre imaginea respectivă, sau să inventeze ceva plauzibil – varianta lui. Niciuna nu e perfect corectă, toate au problemele lor.

Însă, după cum ziceam, situațiile în care informațiile s-au pierdut complet și Washburn pune de la el par să fie mai degrabă excepția de la regulă decât regula, deci per ansamblu s-ar putea să nu conteze prea tare.

Altfel, traducerea mi se parea cea mai fluentă dintre cele existente, dar nu toți sunt de acord cu mine (am mai citit fani înfocați ai traducerilor lui Tyler sau Arthur Waley apărându-și deciziile). Poate că am avut eu un clic deosebit cu ea, însă mi se pare foarte plăcută și pe mine m-a introdus în atmosferă, ceea ce e important pentru că Genji e o carte enormă, de dimensiuni de Tolstoi. M-am mai apucat să o citesc mai demult, dar am dat de traduceri mai scorțoase și până la urmă ajungeam să abandonez cartea după câteva sute de pagini.

N-am terminat cu Genji, doar voiam să vorbesc de traducere înainte să intru în părțile mai interesante. Care vor urma în curând.

A list of classy WTF books

Thu, 01 Aug 2013 08:01:23 +0000

Do you know those books which you can supposedly brag about reading? You know, like „Pride and Prejudice”, „The Satanic Verses” or „The Iliad”? Of course you do. You run into them a lot – and there’s others which are less known, but just as impressive to mention.

Except some of them are weird. Or very weird. Or, well, fucked up – despite being classics, critically acclaimed and other such. And despite their authors not thinking they were that twisted. Here’s a few:

The Tale of Genji.

This wonderful, beautiful novel was written sometime in the 11th century and it’s the world’s first novel. Or the first modern novel. Or the first psychological novel. All of those have been said at one point – it’s considered a masterpiece and the only real reason you’ve probably never heard of it is that it’s Japanese. Our Western world grew up without it.

It’s a splendid book, full of poetry and romance. Genji is a Japanese prince, so beautiful women fall in love with him at first sight, so handsome he makes men wish he were a woman so he could be their wife. And he has these wonderful affairs, yes?…

Well. For a few chapters. Then he falls in love with one of his father’s concubines, a woman who looks exactly like his dead mother. He can’t have her for his own because he can’t exactly snatch her away from the emperor, but he has an affair with her anyway. And, later on, he pretty much kidnaps a ten year-old from her family because she looks precisely like his father’s concubine (and his mother) – and raises the little girl to be the perfect wife.

If that doesn’t set your teeth on edge, then you should also know that pretty much everybody a character is likely to sleep with in this novel will be a blood relation. Because interbreeding yay!

House of Sleeping Beauties

Yasunari Kawabata won a Nobel Prize for literature. If that doesn’t make him a classy author, I don’t know what will.

Most of his novels have a haunting beauty, a delightful meditative atmosphere, a contemplative mood that will stick with you for quite some time. House of Sleeping Beauties is no exception.

…but then there’s the fact that the sleeping beauties are drugged prostitutes. The protagonist finds out about this brothel where old, impotent men go to spend the night with girls who’ve been fed sleeping pills so they wouldn’t wake up no matter what happened. And he spends quite some time thinking he’s still potent – what if he were to actually sleep with one of the girls?

The Japanese. They have way too many examples of creepy as hell fiction.

The Last Temptation (of Christ)

If you’ve only heard of one modern Greek author, Nikos Kazantzakis is probably it. He’s one of those VIPs of world literature whose novels got translated in all sorts of languages and then transformed into movies.

The Last Temptation of Christ is about a Jesus who is struggling with the destiny God threw on his shoulders. He spent his life as a carpenter making crosses for would-be Messiahs to be crucified on and he really, really doesn’t want to be the Chosen anything. Eventually, though, he ends up in charge of a bunch of misfits (the apostles), with Judas, who wants a real revolution and a liberation from Romans at his side.

It’s actually all weird, as if Kazantzakis was dreaming this in a drug-induced stupor, but the oddest part is where Jesus has this strong vivid dream/temptation where his „guardian angel” tells him he did well and he’s released from the cross. He goes away free, marries Mary Magdalen, and she dies. So then he goes off and marries both Martha and Mary, sisters of Lazarus and has lots of children with them.

The entire novel reads like an odd fever dream. I’m certain that’s not exactly the impression Kazantzakis would have liked to leave behind.

Women in Love

D.H. Lawrence. You’ve probably heard of him because of Lady Chatterley’s Lover. This is more of the same scandalous sex stuff. Except less explicit.

Ursula and Gudrun are sisters. Ursula is a teacher, Gudrun is some sort of artist. They become involved with Rupert Birkin and Gerald Crich and some very psychological stuff ensues, complete with philosophical discussions of politics and society. Which is probably what makes this book one of those ‘classics’ that you study in university (I know I did).

But aside from the crazy names which add their own special ‘huh?’ to the book, the title too is an oddity. It’s a misnomer, but I’m not sure it’s an intentional one. Considering D.H. Lawrence’s other books, I think the author doesn’t know what love is if it strips down to its underwear and paints the letters ‘L’,‘O’,‘V’ and ‘E’ on its naked body. If the book was called ‘Women in Relationships They’re Very Ambiguous About’, it would’ve been more to the point (but admittedly less catchy).

The book provides examples of what I’ve come to describe as ‘D.H. Lawrence sex’. It involves the couple being attracted, going to bed – and then suddenly one of them (usually the woman) has this revelation that she’s actually repulsed by the guy she’s sleeping with. It’s sort of the ‘oh my god, who and what did I do last night?!’, but experienced a lot faster than simply the morning after. Or the hour after. Or the minute after. Or just after – it’s during.

Between some instincts for violence and more dislike than love in the major couples, the only real relationship based on actual love and attraction in the book is between Gerald and Rupert. There’s a moment when the sexual attraction between them is palpable and much, much more real than what either of the two experience with the women. I’m not sure it’s what Lawrence intended, but the psychological ride you take in Women in Love is going to keep you going, ‘what the fuck?’ over and over.

Jude the Obscure

My literature professor called Thomas Hardy mid-evil (pun on medieval, of course), which was very witty and informative of her.

If you’ve read a single Thomas Hardy novel, it was probably Tess of the d’Urbervilles, which is pretty WTF itself. But Jude the Obscure beats it hands-down on the WTF scale. It’s sort of a small village boy-meets-girl novel, in which Jude is a young man aspiring to go to university and Sue is his beautiful, perfect cousin. It’s kind of a worrisome plot in the first place, but things go a lot worse when you get the hand of destiny practically making itself felt at every step of the book, and when you have a creepy as hell kid popping up in the novel for no other reason than to make you think Frankenstein was a perfectly decent and socially acceptable sort of fellow.

Combine the creepy magical-superstitious-fated part of the book with the supposed realism and by the end you’ll be wondering what the hell you’ve read.

Din capitolul „citește literatură adevărată!”

Mon, 01 Jul 2013 20:08:17 +0000

Conversație mai veche cu un prieten (parafrazată):

el: Ce faci?
eu: Căutam ceva fanfic [n.a.: povestire de tip fanfiction] despre un trio. Ceva relație romantică în triunghi, știi?
el: O_o
eu: *continuă să caute*
el: De ce fanfiction?
eu: Pentru că nu găsesc chestii publicate de gen, dar printre tagurile de pe Archive of Our Own…
el: Nu, nu, voiam să te întreb de ce nu citești și tu ceva normal?
eu: Normal?
el: Ceva original. Ceva carte publicată. La o editură. Care să nu fie bazată pe altceva. Ceva mai normal decât chestiile pe care le cauți.
eu: Citesc și chestii… normale… dar momentan n-am chef.
el: Poate ar fi timpul.
eu: Hmm… era o carte pe care tot voiam s-o citesc…
el: Vezi că poți?

– după ceva timp – eu: Citesc un roman japonez.
el: Super! Și?
eu: Povestea lui Genji. E scrisă acum vreo o mie de ani. E vorba de prințul Genji, fiul împăratului Japoniei și a unei doamne de rang nu foarte înalt, care moare când el e foarte mic. Genji are tot felul de aventuri amoroase, e atât de frumos încât bărbații oftează des că nu e femeie, pentru că ar fi o femeie de nota zece. La un moment dat poate se culcă – sau nu – cu fratele mai mic al unei doamne de la curte care l-a refuzat, dar e foarte ambiguu pasajul… ceva de genul că Genji s-a bucurat mai mult de el decât de frigida de sor-sa.
el: O_o
eu: Și împăratul cheamă la curte o femeie care arată fix ca mama lui Genji. Și Genji e fascinat de ea și pe urmă se îndrăgostește. Și o seduce. Și îi face un copil.
el: o_O
eu: Dar pentru că ea e concubina tatălui lui, Genji nu poate să aibă o relație deschisă cu ea. Dar nu-i nimic, pentru că-i iese în cale Murasaki, care are zece ani și care seamănă leit cu doamna de la curte care seamănă cu mama lui. Așa că Genji o răpește și o educă pentru a deveni soția perfectă pentru el.
el: X_X
eu: E o carte mișto. Și plină de bărbați care plâng, pentru că în Japonia medievală bărbații aveau canalele lacrimare desfundate.

World of Tanks

Tue, 11 Jun 2013 17:30:15 +0000

Ok, ok. Tancurile sunt mișto. Nu am crezut, dar sunt.

Din păcate, tancurile m-au distras de la alte chestii pe care ar fi trebuit să le fac azi. De exemplu de la citit. Și scris. Și alte chestii. Ce citeam, iar? Povestea lui O? Povestea lui Genji? Eschil? Ceva fanfiction? Ceva despre fanfiction?!

Uf. Fir-ar ele de tancuri. Și de liste interminabile cu chestii de citit și scris.

(Apropo, World of Tanks e un joc simpatic, care merită jucat. Și e și gratis, așa că yay!)