Geoffrey Chaucer on Roxana-Mălina Chirilă

[24 mai] Cartea de azi: „Povestiri din Canterbury” de Geoffrey Chaucer

Tue, 03 Jul 2018 19:38:08 +0000

Clișeul obosit despre Geoffrey Chaucer spune că atunci când a găsit limba engleză, era o cărămidă, iar când a terminat cu ea, a lăsat-o marmură. Chaucer a trăit între 1343 și 1400, adică cu vreo două sute de ani înaintea lui William Shakespeare, în plină perioadă medievală.

„Povestirile din Canterbury” sunt cele mai faimoase scrieri ale lui care ne-au mai rămas – o serie de 24 de povestiri spuse de pelerini care se îndreaptă spre Canterbury și care încearcă să se distreze. Genurile povestirilor variază enorm, de la o poveste cu cavaleri luați prizonieri care se îndrăgostesc nobil de aceeași domniță, la o poveste cu un cavaler al mesei rotunde care trebuie să afle ce vor de fapt femeile, la o poveste despre o sfântă care trece prin tot felul de peripeții. Unele sunt mai interesante decât altele.

(Ah, și e una cu un soț bătrân, o soție tânără și doi studenți care vor să se culce cu ea; unul dintre ei o seduce și, pentru că vrea să stea o noapte întreagă cu ea, îl convinge pe bătrânul ei soț că vine un potop ca pe vremea lui Noe și că trebuie să doarmă toți în niște căzi atârnate de tavan, iar când se ridică apele, să taie frânghiile și să plutească în derivă.)

Povestirile sunt scrise excelent – nu degeaba clișeul obosit al lui Chaucer vorbește de limbaj. Are personaje care vorbesc colorat (sau înțepat), are destul de mult umor acolo unde nu scrie serios și știe să spună o poveste. E drept, uneori știe să spună excelent poveștile altora, pentru că în Evul Mediu nu exista noțiunea de drepturi de autor și multe povești erau spuse și respuse în diverse forme.

Ediția mea favorită e traducerea în engleză modernă făcută de Nevill Coghill, care e în versuri perfect inteligibile. (Între noi fie vorba, atât de talentat era Coghill încât la un moment dat căutam să văd ce alte cărți a mai tradus, ca să le citesc și pe acelea.) Varianta pe care n-o recomand e cea în engleză medievală, care e disponibilă gratuit pe Gutenberg.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[15 feb] Cartea de azi: „Troilus și Cresida” de Geoffrey Chaucer

Thu, 15 Feb 2018 09:46:05 +0000

Dacă e joi, e o care clasică – și dacă e săptămâna cu Sf. Valentin, e o carte de dragoste. Am promis zahăr la greu, așa că scot la înaintare cea mai teribil de dulce și drăgăstoasă carte din literatura medievală pe care am avut plăcerea să o citesc. E și în versuri, ca să fie pachetul complet.

Geoffrey Chaucer (1343-1400) e un tip care a lucrat pe la curtea Angliei și a fost și diplomat trimis prin țări străine, de unde a cules diverse idei, pe care le-a folosit pe urmă ca să-și scrie poezia proprie – în Evul Mediu nu prea aveau conceptul de „drepturi de autor” (și nici ideea de „originalitate” nu era foarte dezvoltată), așa că multe lucruri pe care le scrie sunt preluate de la alții. Deci, povestea lui Troilus și a Cresidei nu e originală – dar modul în care o scrie este.

Povestea se petrece în timpul asediului Troiei. Tânărul războinic Troilus ia în derâdere dragostea, până o vede pe văduva Cresida, de care se îndrăgostește până peste cap – pentru că e aproape bolnav din dragoste, prietenul lui cel mai bun, care e și unchiul fetei, o convinge pe Cresida să se apropie de el, să-i dea o șansă și în cele din urmă să-l iubească la rândul ei (și să aibă o aventură ilicită de dragoste).

Pentru că poemul e scris în engleză medievală, nu-i recomand nimănui să-l citească în original (decât dacă știe în ce se bagă). Traducerea mea favorită în engleză e cea a lui Nevill Coghill, care le are cu versurile, rimele și claritatea. E disponibilă în format digital pe Amazon și în format fizic pe Book Depository.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

Despre Chaucer și „Troilus și Cresida”

Mon, 15 Jun 2015 07:11:11 +0000

Am văzut că părerile sunt împărțite și jumătate dintre voi sunt intersați de Troilus și Cresida, iar cealaltă jumătate nu. Pentru că mi se pare un subiect interesant, o să vorbesc oricum despre el.

Geoffrey Chaucer e unul dintre cei mai mari scriitori englezi, face parte din cercul exclusivist al celor care au revoluționat o cultură și i-au impus o direcție. E un fel de Shakespeare avant-le-Shakespeare, ca să zic așa. A trăit de prin 1343 până prin 1400 (datele exacte nu sunt cunoscute). A avut o viață aventuroasă, de diplomat trimis prin misiuni în țări străine (unde a mai și citit câte ceva) și când nu negocia tratate de pace și alte asemenea, scria. La un moment dat, pentru un text de care nu se știe nimic acum, a câștigat „un galon de vin pe zi pe viață” din partea regelui – deci undeva pe la vreo 3-4 litri de vin. Până la urmă au schimbat recompensa aia în bani, după câțiva ani.

Ce e interesant la Chaucer e că s-a apucat să scrie în engleză – ceea ce nu sună deloc deosebit azi, pentru că era englez, dar la momentul respectiv intelectualii din zonă scriau ori în latină, ori în franceză. Latina a fost multă vreme limba comună a intelectualității europene, așa că nu cred că trebuie explicată – franceza era însă la mare trecere în Anglia din cauza cuceririi normande din 1066. E puțin mai complicat ce-i cu normanzii ăștia, dar ideea e că au înlocuit aristocrația veche a Angliei și au impus franceza ca limbă oficială la curte.

În momentul în care Chaucer s-a apucat să scrie, limba nu era foarte stabilă și existau mai multe dialecte – atât de tare a reușit să-l impună pe cel pe care l-a ales el, și atât de bine a reușit să potrivească fraza, încât clișeul despre el e că „a luat limba engleză când era cărămidă și a făcut-o marmură”. (ceea ce sună mai bine decât „Eminescu e Luceafărul poeziei românești”, să recunoaștem)

Problema e că limba engleză medievală e greu de citit azi. Strofa a doua din Troilus and Crisseyde arată așa:

To thee clepe I, thou goddesse of torment,
 Thou cruel Furie, sorwing ever in peyne;
 Help me, that am the sorwful instrument
 That helpeth lovers, as I can, to pleyne!
 For wel sit it, the sothe for to seyne,
 A woful wight to han a drery fere,
 And, to a sorwful tale, a sory chere.

De-abia dacă înțeleg ceva din ea, așa că până acum l-am tot citit pe Chaucer în traducere. Pentru Povestirile din Canterbury, recomand splendida traducere a lui Nevill Coghill, care într-adevăr curge și sună excelent.

Întâmplător, aveam o versiune în limba română a lui Troilus and Criseyde, Troilus și Cresida, publicată la Editura Univers în 1978, în traducerea lui Dan Duțescu, care a luat limba română pe când era de lemn și a făcut-o bâtă. Unele expresii sunt forțate ca să reușească să se încadreze în ritm și rimă, iar atmosfera generală nu are ceva nobil, ci ceva mai degrabă afectat – unde mai pui că unul dintre personaje i se adresează Cresidei cu „fată” un pic cam des.

Povestea e cam așa: pe vremea războiului troian, marele erou Troilus al Troiei (în română Troil, din motive care-mi scapă) se îndrăgosetește de frumoasa Cresida și se perpelește de dorul ei, scuturat de febre și insomnii, așa cum se cuvine să sufere un adevărat cavaler îndrăgostit. Într-o bună zi, prietenul lui, Pandar, reușește să-i smulgă secretul dragostei și, pentru că frumoasa Cresida e nepoata lui, îl ajută pe Troilus s-o cucerească.

Cei doi au o aventură ascunsă de ochii lumii, plină de jurăminte de dragoste și dulcegării – dar la un moment dat Cresida este trimisă la greci într-un schimb de prizonieri și se reîndrăgostește de un altul, marele erou grec Diomede. Ah, inima trădătoare a unor femei, etc.!

Toată infatuarea asta are un element amuzant (să vezi ditamai eroul febril din dragoste!) și e de-a dreptul izbitoare dacă întâmplător ai citit Iliada sau știi ceva despre greci. Pentru că Chaucer nu-și bate capul să se lege de cultura Troiei lui Homer – Troia lui e una medievală, cu cavaleri și domnițe, în care dragostea de curte e la mare modă și cuceritul domniței se face prin poezii de dragoste și jurăminte de credință eternă. În Iliada, Ahile se ascunde în cortul lui o mare parte din luptă și refuză să apară pe câmpul de bătălie pentru că șeful grecilor, Agamemnon, a atentat la onoarea lui de luptător în momentul în care i-a confiscat femeia pe care Ahile și-o răpise pentru el însuși.

Dar Chaucer se folosește de Troia ca univers alternativ, unde lumea nu-și bate capul prea tare cu morala creștină, unde seducerea unei domnițe cu ajutorul unchiului e morală, atâta timp cât nu află nimeni, și pasiunile se pot dezvolta în voie pe un calapod deja cunoscut (știm cu toții că Troia nu câștigă războiul).

E o carte interesantă, plină de sentimentalismul exagerat care era foarte popular la curțile medievale și care e mult mai enervant în limba română decât e probabil în original – motiv pentru ca e cred c-o s-o recitesc în engleză, în traducerea lui Nevill Coghill, care a făcut un tur de forță pentru Povestirile din Canterbury și probabil că nu mă va dezamăgi nici acum. Sper.

Sau, bine, aș putea să încerc să învăț engleza medievală și să-l citesc în original…

Neologisme și arhaisme în traduceri de cărți vechi

Sun, 04 Aug 2013 09:28:41 +0000

Există o părere, destul de răspândită din câte am văzut eu, care spune că o carte veche trebuie tradusă în limba română cu cuvinte vechi, arhaice – în niciun caz cu neologisme. Probabil că ideea e să „păstrezi atmosfera” de vechi, sau să faci cititorul într-un fel sau altul să spună „Aha! Citesc o carte veche!”

Curentul ăsta de opinie mi se pare mie că e legat de patima lecturatului – lecturatul în fond nu e doar citirea unei cărți. E acțiunea dificilă și cultă de a trece de la un cuvânt la altul cuprins de o exaltare în fața măreției autorului și a cuvântului scris în general. Cine spune că n-am dreptate și lecturatul e tot aia cu cititul, să răspundă: se lecturează Cosmopolitanul în ziua de azi? Lecturăm 50 de umbre? Lecturăm ce-a scris careva pe blog?… Nu. Toate astea le citim. În schimb lecturăm un Tolstoi sau Istoria Literaturii Române de la Origini până în Prezent.

Lecturatul e un efort. E o încercare de a culturaliza masochist – cu cât mai mare e efortul lecturii, cu atât ești mai câștigat.

La școală învățăm să lecturăm, nu să citim. Așa că mulți oameni rămân cu fixul că anumite chestii ar trebui făcute într-un anumit fel, că așa e corect, chiar dacă ne chinuim mai tare cu ele. De exemplu, o carte de la 1818 ar trebui să aibă iz de scriitură de la 1818. Fără neologisme, cu cuvinte vechi, românești get-beget (dacă mai ține careva minte, cam pe atunci era și Școala Ardeleană în vogă). Chiar dacă autorul sau autoarea de la 1818 scria într-o limbă perfect modernă pentru timpul ăla în limba de origine.

Chestia asta e o făcătură. Poate nu pare la prima vedere – în fond cei care o citesc în original în limba lor astăzi se ciocnesc de cuvinte de la 1818. Păăăi… da și nu. În primul rând că depinde de țară. Engleza de la 1818, de exemplu, seamănă destul de tare cu engleza de azi – iar în 1818, japonezii își scriau literatura în limba literară clasică pe care o păstraseră de prin anul 1000 încolo și care nu prea avea legătură cu cea vorbită. Ce facem? Scriem totul cu accent moldovenesc, cuvinte din Sadoveanu și structuri gramaticale preluate din latină, că noi n-am avut structurile lingvistice japoneze?

Plus că orice transformare spre trecut a textului nu poate fi decât ori un fals, ori o bătaie de cap care duce către absurd. Uite o română de la sfârșitul secolului 18, deci aproape de 1818-le ăla de care ziceam:

Pe lângă un copaci mare
Un dovleac, din întâmplare
Primăvara răsărise
Și pe dânsul să suise,
Care într-atât crescuse,
Încât vârfu-i întrecuse,
În lung și-n lat să-ntinsese,
Ramurile-i cuprinsese,
Și pretutindeni umpluse
De dovleci care făcuse.

Deci: să suise, nu se suise. Un copaci, nu un copac. Plus că ridica era rădica – toate de la Anton Pann citire (versurile de mai sus sunt din Copaciul și dovleacul). Vrem să păstrăm asta? Probabil că nu. În plus, dacă am vrea să fim istoricește corecți, am scrie traducerile de pe vremea respectivă în aflabet chirilic, care s-a folosit oficial la noi până în 1862.

Ca să nu mai vorbim de faptul că Shakespeare ar trebui tradus nu doar cu litere chirilice, ci și într-un grai gen Letopisețul Țării Moldovei. Ca să vă prindeți ce înseamnă asta, să reiau ideea articolului… stil Letopiseț: „Află-să în capetile unora ce cetesc cărțile cele striine că daca sunt vechi, tălmaciul va trebui să tălmăcească cu multe cuvinte din acele vremi. Luund cartea, el trebuie cu ajutoriul altor cărți să găsească cum o putea cuvintele bune, nu cele rele (a puhlibuitorilor de cetitori) care suntu prea noi.”

Spor la citit!

Deci: împingerea textului către trecut e o falsificare. E un truc folosit ca să dea iz de vechi. N-are cum să fie altceva ca să fie citibil. Nu redă nici măcar experiența citirii originalului de cei care se află în țara lui de origine – arhaismele noastre nu redau neapărat realitățile lor. Uneori arhaismele în sine sunt contrare textului original – Chaucer e arhaizat în mod constant, în ciuda faptului că se spune că ar fi modernizat limba engleză. Traducerile pictate cu cuvinte vechi sunt o experiență, dar nu cea originală. Dacă am traduce Shakespeare pe bune, în virtutea modului în care erau folosite uzual anumite cuvinte în engleza de pe vremea lui, ne-am trezi cu câte un titlu gen: „Mult zgomot pentru nimic, pizde și zvonuri” („nothing” – nimic, argou pentru organele genitale feminine; omofon la vremea respectivă că „noting” – zvonuri).

Între arhaizarea textelor și încercarea asiduă de a păstra forma poetică se poate ajunge și la absurdități. De exemplu, Chaucer tradus în română:

La tine strig, zeiță mult zbătută,
Furie crudă stând sub greu blestem :
Ajută-mi mie, tristă alăută
Ce-îngîn, cum știu, pe îndrăgostiți cînd gem.

– Troilus și Cresida, traducere din 1978 de Dan Duțescu

Chaucer a trăit prin secolul 14, când noi n-aveam literatură și englezii n-aveau engleză modernă. Același fragment în engleza lui, de prin 1380:

To thee clepe I, thou goddesse of torment,
      Thou cruel Furie, sorwing ever in peyne;
      Help me, that am the sorwful instrument
      That helpeth lovers, as I can, to pleyne!

„Clepe” aia poate să însemne și „strig”, dar și „vorbesc” sau „invoc” sau „implor”. Deci: „Pe tine te implor, zeiță a chinurilor” – poate s-o fi zbătut mult Duțescu, dar zeița nu-i zbătută – „Furie crudă, suferind mereu în dureri; ajută-mă pe mine, unealta tristă care ajută, cât poate, îndrăgostiții să plângă!” – nu îngână îndrăgostiții când gem, că nu e un voyeur care stă în fața ferestrei lor.

Nu zic nu, Duțescu s-a străduit să păstreze rima din original, ceea ce i-a tras peste degete când vine vorba de libertatea de exprimare. Dar problema se repetă în proză, la fel ca în versuri: o carte mai veche se traduce cu cuvinte vechi, ca să simți că-i veche. Chiar dacă e mai veche dect cuvintele tale. Chaucer e mai vechi ca Arghezi și Eminescu, e mai vechi decât Ciocoii Vechi și Noi. E mai vechi ca Letopisețul, e mai vechi decât primul text românesc din 1521, care era scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung și care suna cam așa (de la Wiki citire):

I pak dau štire domnïetale za lukrul Turčilor kum amĭ auzit èu kŭ ĩpŭratul au èšit den Sofïę, ši aimintrě nue ši sěu dus ĩ sus pre Dunŭre. I pak sŭ štïi domnïjata kŭ au venit un ωm de la Nikopoe de mïe měu spus kŭ au vŭzut ku ωkïi loi kŭ au trekut čěle korabïi če štïi ši domnïjata pre Dunŭre ĩ sus. I pak sŭ štïi kŭ bagŭ den tote ωrašele kŭte de ωmin sŭ ę fïe ĩn ažutor ĩ korabïi. ****

Ce-a scris Chaucer e mai departe în trecut de scrisoarea asta decât e scrisoarea asta de Letopisețul Țării Moldovei. Într-un fel e ironic că traducem toate cărțile vechi cu același limbaj tip de limbaj vechi. Suntem înțepeniți în prezent – ce-i înainte de 1900, fie că e Antichitate, fie că e 1700, e tratat la fel pentru că de fapt n-avem simțul a ce înseamnă distanțele astea imense de timp. Pentru Shakespeare, Chaucer era vechi și arhaic. Pentru Letopiseț, Shakespeare începea să fie chestia cu care se delectaseră bunicii (bunicii altcuiva, evident, din motive geografice). Și toți ăștia vorbeau normal la vremea lor, contemporan, fără artificii ca să pară arhaici. Dacă ar fi fost în zilele noastre, ar fi pus ulei în mâncare, nu untdelemn, dacă s-ar fi întâlnit cu un polonez nu l-ar fi numit nici leș, nici leah.

Nu sunt cu totul împotriva traducerilor arhaizante (orice traducere e o interpretare, în fond), dar nu văd de ce ar fi necesare, de ce ar fi privite ca Unica Metodă de a te ocupa de Shakespeare, Chaucer și Aristotel, sau de literatura secolelor XVIII și XIX. Sunt un artificiu care vrea să reflecte un singur adevăr – extrinsec – despre o carte: că e veche. Nu reflectă un adevăr intrinsec al cărții în sine.