Harry Potter on Roxana-Mălina Chirilă

Cum a câștigat fandomul premiile Hugo 2019

Thu, 22 Aug 2019 15:05:59 +0000

S-au anunțat premiile Hugo 2019. Pentru cine nu știe, premiile Hugo sunt unele dintre marile premii din science fiction și fantasy. Numele premiului nu vine de la Victor Hugo, ci de la Hugo Gernsback, care a editat o grămadă de reviste SF (inclusiv prima revistă SF publicată vreodată).

Dacă dați scroll în jos, la „Best Related Work” vedeți că a câștigat** Archive of Our Own**, un proiect creat de Organization for Transformative Works. E un lucru care ar fi fost de neconceput acum 20 de ani – ba chiar și acum 10. Archive of Our Own, cunoscută și ca Ao3, e o arhivă de lucrări create de fani pe baza unor opere deja existente și e în general folosită pentru ficțiune.

Scurtă poveste despre fandomul creativ și autori

Creatorilor le plac la nebunie fanii atunci când se uită la fiecare episod al serialului cu sfințenie, când cumpără DVD-urile, cărțile și produsele conexe, când îi laudă și când își aduc prietenii să vadă filmele. Dacă e vorba de bani, lauri și laude, puțini obiectează.

Dar când fanii au interpretări proprii ale filmelor și cărților încep să existe nemulțumiri. Când încep să deseneze ce le trece prin cap, pot să existe și mai multe nemulțumiri. Iar când există povești întregi scrise pe baza unui serial sau a unei cărți, folosind personajele și lumea de acolo, unii creatori pornesc la război.

Toți cei care creează pe baza unei opere, indiferent dacă scriu, desenează, cântă, creează clipuri video, înregistrează povești audio, creează costume, croșetează păpuși sau orice altceva, fac parte din fandomul creativ.

Când am ajuns eu în fandom, Anne Rice era cunoscută pentru cruciada împotriva celor care scriau povești cu vampirii ei. Mergea la cei care aveau site-uri unde erau urcate astfel de povești și le cerea să le dea jos, dând ca pretext drepturile de autor. Unele site-uri mari s-au conformat, iar unii fani individuali s-au trezit cu avocații ei pe cap.

Dar chiar dacă majoritatea autorilor n-au fost absolut nebuni la cap ca Anne Rice, au existat și alții cu reacții și păreri negative despre subiect, de la George R.R. Martin la Diana Gabaldon, care și-a șters postarea (dar care mai există aici).

În 2004, dacă țin bine minte, era destul de multă fericire pentru că J.K. Rowling susținea ficțiunea scrisă de fani, dar chiar și atunci se considera că autorul are (sau autorul considera că are) putere asupra creațiilor derivate din opera sa – și J.K. Rowling cerea ca poveștile să nu fie obscene, pentru că publicul-țintă al seriei Harry Potter e în general tânăr și nu e bine să dea accidental peste pornografie.

Asta era, deci, acum 15 ani.

Fandomul creativ și arhive

Fandomul creativ a existat cu mult înaintea internetului. La origini, poveștile și desenele create de fani erau publicate mai ales în fanzine, care erau reviste de amatori trase la xerox.

Apoi a venit internetul, care a schimbat puternic datele problemei. Au început să apară liste de mailuri, grupuri de fani online, site-uri unde puteau să urce povești. Deschiderea a fost mult mai mare – dar și riscurile la fel.

Eu nu eram acolo în partea de început, dar am prins momentul de glorie al fanfiction.net, o platformă lansată în 1998 și care a fost creată special pentru povești scrise de fani. În 2002, când am dat eu de ea, avea sute de mii de povestiri. Era extraordinară! Și chiar dacă în timp pare să-și mai fi pierdut din prestigiu, a rămas enormă.

Am căutat un pic de istorie, să văd cum au evoluat lucrurile pentru Harry Potter, care mă interesa în mod deosebit atunci. Uitându-mă peste statisticile de aici, văd așa:

iulie 2001: 16.285 de povestiri
martie 2002: 29807 povestiri
iulie 2002: 38.051 povestiri
noiembrie 2002: 48.505 povestiri
în august 2019, există 809.000 de povestiri bazate pe Harry Potter pe fanfiction.net.

În fine, ideea e că fanii aveau mai multe posibilități de a scrie și a fi citiți decât oricând înainte. Pe lângă fanfiction.net existau multe arhive specializate pentru un fandom sau altul, sau chiar și pentru subdomenii de interes într-un fandom. Unele permiteau postarea de imagini (spre deosebire de fanfiction.net). Depindea de la loc la loc care erau cutumele.

Livejournal era alt site către care migraseră mulți fani, dar nu numai. Era (și e încă) o platformă de blogging care permite și crearea de comunități. Era un loc ideal pentru cei care voiau să și discute despre cărți, seriale și filme, să și scrie povești despre ele, să și deseneze.

Dar toate astea veneau cu un mare risc. Când ești pe platforma altcuiva, ești la altcineva acasă, iar acel altcineva face regulile.

Fanii în exil

Despre ce scriu fanii s-au spus multe: că scriu prost, că scriu pornografie, că scriu maculatură, că încalcă drepturile de autor, că încalcă morala publică, că dacă ar ști să scrie ar scrie cărți serioase și așa mai departe.

Acuzele nu sunt lipsite de bază. Pentru că oricine poate să fie publicat pe internet, normal că o mare parte din ce se scrie e de slabă calitate. Adică, Doamne iartă-mă, majoritatea literaturii române de care ne ferim majoritatea a fost publicată, vă dați seama ce a rămas nepublicat.

În același timp, însă, când nu e nimeni care să păzească tarlaua și să impună reguli bazate pe „ce se vinde” încep să apară și lucruri interesante, printre care inovații stilistice și tematice și noi subgenuri. Sunt destule de spus despre treaba asta încât să poți să scrii cel puțin o disertație de masterat. Spun asta cu foarte multă siguranță, dat fiind faptul că fix asta a fost tema disertației mele de masterat.

N-o să intru în detalii, dar măcar o parte din cele mai bune povești sunt destul de mature ca subiect și exprimare. Poți să ai, de exemplu, povești cu supereroi și extratereștri în care două personaje au o scenă de sex explicit în 200.000 de cuvinte, pentru simplul motiv că mergea bine acolo.

Dar platformele pe care scriau cel mai des fanii erau deținute de organizații care se trezeau uneori să protejeze morala publică.

Fanfiction.net nu avea niciun interes să-și asume riscuri de dragul nimănui, așa că a interzis poveștile bazate pe operele scrise de un număr de autori care se pronunțaseră anti-fanfiction. A interzis cu jumătate de gură și poveștile cu conținut explicit. Pentru că ele tot apăreau, au existat valuri de ștergere a lor de pe site fără preaviz.

LiveJournal a trecut printr-un proces asemănător, dar mai drastic. Nu era o platformă creată pentru fani, chiar dacă își făcuseră casa acolo, așa că a atunci când au decis să interzică anumite tipuri de conținut și să dea afară utilizatori și comunități pe baza a ceea ce postaseră, iar s-a pierdut mult.

Fanii creativi s-au tot mutat dintr-o parte în alta, încercând să găsească soluții și un loc unde să se desfășoare. Momentan, discuțiile mai interesante sunt pe Tumblr și Discord.

Archive of Our Own – O arhivă a noastră

În 2007, când a fost creat FanLib, un site comercial pentru postat fanfiction, o autoare a scris o postare pe LiveJournal în care spunea ce tot spun și eu: cât timp nu ai platforma ta, ești la mila altora. Creezi conținut pentru alții și nu îl poți controla. Ești masă de manevră.

Așa că a pus bazele pentru Archive of Our Own, o arhivă creată de fani, pentru fani. Așa a fost creată și the Organization for Transformative Works, care cuprinde Archive of Our Own ca arhivă pentru fani, Fanlore ca enciclopedie despre fandom, Transformative Works and Cultures ca revistă științifică pentru studierea fandomului, Open Doors care salvează lucrări și istorie a fandomului ce se află în pericol, ajutor pentru cei care au probleme pe partea legală și nu numai.

Practic, OTW este organizația fanilor de pretutindeni. Nu e perfectă, dar e mult, mult, mult mai mult decât nimic.

Archive of Our Own e însă site-ul cel mai vizitat și folosit. Nu e doar cea mai recentă casă pe care au găsit-o fanii, ci e casa noastră, unde nu intervin interese comerciale, unde nu există niciodată un puseu moral de ștergere în masă a creațiilor.

Premiul Hugo pentru Archive of Our Own nu e doar un premiu pentru o platformă de povești. Este o recunoaștere a fanilor creativi în general, a existenței noastre, a eforturilor noastre, a creațiilor noastre. Este un premiu pentru comunitate, dar și un premiu pentru cei care au construit casa comunității.

Premiul Hugo e o demonstrație a faptului că lucrurile se schimbă. Cei care înainte se ascundeau sunt acum primiți în lumină.

Fanii, încotro?

Archive of Our Own e simbolul unei noi ere a fanilor.

Arhiva nu a creat_ _noua eră. De fapt, aș spune că aceasta a fost creată de cele care au crescut în fandomul online și pentru care identitatea de fane a rămas importantă de-a lungul vieții. Au ajuns programatoare, scriitoare și nu numai, iar apoi au luptat pentru legitimitatea comunității.

Naomi Novik, care se numără printre fondatoarele Archive of Our Own și care a acceptat premiul în numele arhivei, a câștigat mai demult un premiu Hugo pentru romanul ei, „Aleasa Dragonului”. Seanan McGuire, altă scriitoare venită din fandom, a fost de două ori nominalizată la Hugo doar anul ăsta și scrie momentan seria „Spider-Gwen” pentru Marvel, printre altele. Și ele sunt doar cele de care știu și eu.

De unde acum 15 ani Anne Rice era monstrul care îi vâna pe cei ce îndrăzneau să pună povești cu vampirii ei pe net, azi fanii pot scrie ce vor despre ei și nu se sfiesc să iasă la lumină. Au legitimitate. Încep să iasă la iveală și să-și afirme identitatea.

Sunt câteva lucruri care au decurs de aici și de care nu sunt prea încântată, printre care și o tendință enervantă a fanilor noi de a se certa cu creatorii pentru că se simt puțin cam prea legitimi.

Pe de altă parte, se deschide o nouă lume, în care se pot pune întrebări interesante despre originalitate, în care e mai legitim să fii fan inveterat al unui serial sau al unei cărți. Sunt creatorii oarecum detronați? Ajunge oare autorul să fie cu adevărat mort, în sensul în care părerea lui să conteze prea puțin în interpretarea operei? Câte dintre inovațiile din scriitura fanilor vor ajunge în romanele publicate?

E o lume interesantă, pline de schimbări rapide. Nu știu ce se va întâmpla, dar până una-alta eu mă bucur că am luat colectiv o brumă de Hugo.

[17 feb] Cartea de azi: „The Problem with Purity” de phoenix.writing

Sat, 17 Feb 2018 14:30:41 +0000

Am mai pomenit de fanfiction (povești scrise de fani bazate pe filme/seriale/cărți ale altora) și pomenesc iar. „The Problem with Purity” e una dintre seriile bine scrise din universul Harry Potter și, dată fiind tema Sf. Valentin/Dragobete de săptămâna asta, evident că are și o temă de dragoste.

Premisa e o aiureală și de-asta o recomand sâmbăta. Dar altfel, „The Problem with Purity” e o carte bine scrisă, nu foarte aiurită de felul ei, care învârte câteva clișee pe degete și le face să funcționeze.

phoenix.writing își începe povestea din momentul în care Hermione și Harry împlinesc 17 ani, după ce și-au petrecut primii 5 ani la Hogwarts așa cum scrie în cărțile lui J.K. Rowling. Sunt în vacanță împreună în casa de pe 12 Grimmauld Place (acolo unde locuia Sirius) și Ordinul începe să vorbească despre faptul că s-au descoperit doi „Adulți Puri”, care trebuie găsiți și folosiți pentru binele general. Pentru că habar n-au despre ce e vorba, li se spune că un Adult Pur e o chestie aproape nemaiîntâlnită, un vrăjitor adult care nu și-a pierdut virginitatea.

Pentru că asta sună fix ca o tâmpenie pentru Harry și Hermione, care observaseră că mai toți colegii lor erau luați pe sus de hormoni, dar nu se gândiseră că e nimic ciudat acolo, li se explică și că biologia îi forțează pe majoritatea vrăjitorilor să-și piardă „puritatea” înainte de a deveni adulți, dar dacă unii n-o fac, capătă o putere enormă în momentul în care o pierd după ce devin adulți – iar partenerii lor beneficiază și ei de o creștere similară a puterii. Și de asta cei doi Adulți Puri trebuie vânați de Ordin, găsiți și convinși să se pună la dispoziția binelui.

Absolut deloc surpinzător pentru cititori, cei doi Adulți Puri sunt Hermione și Harry și n-au de gând să fie baterii magice pentru Ordin, așa că-și ascund statutul și-și văd de viață – care implică războiul împotriva lui Voldemort, încercările lui Hermione de a vindeca vârcolacii, animagi și dragoste cu năbădăi.

Poate că nu e cea mai profundă și realistă poveste a tuturor timpurilor – și nu e despre Harry și Hermione împreună într-un cuplu, ea ajunge cu Snape – dar e distractivă și disponibilă gratuit aici.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[1 ian] Cartea de azi: „Harry Potter și piatra filosofală” de J.K. Rowling

Mon, 01 Jan 2018 05:29:39 +0000

E cineva care n-a auzit de Harry Potter? Mâna sus! (Rumoare. Cineva râde. Câțiva șușotesc ceva despre diferențele dintre cărți și filme. Apoi, cineva dintr-un colț mai ferit ridică mâna discret și o lasă înapoi jos înainte să se prindă cei din jur.)

Să presupunem că e cineva, pe undeva, care nu e foarte în temă. Harry Potter e un băiat orfan, crescut (și maltratat) de rude antipatice. Însă atunci când împlinește 11 ani, află că e vrăjitor și că a fost acceptat la Hogwarts, școala de magie. Ba mai mult, e și bogat și e și un erou, pentru că atunci când avea un an a învins cumva cel mai malefic vrăjitor din lume. Însă vrăjitorul nu e chiar atât de mort pe cât s-ar crede…

Pe lângă personajele interesante și aventurile cu sufletul la gură, J.K. Rowling reușește să construiască și o lume magică foarte bogată și detaliată, care cuprinde și zbor pe mătură, poțiuni magice și tot arsenalul vrăjitoresc tradițional, dar și broaște de ciocolată care sar și orăcăie, cărți care te mușcă dacă le deschizi, portrete care vorbesc între ele, pene care scriu singure după dictare (și înfloresc textul) și o grămadă de mici lucruri simpatice. Ajungi să-ți dorești să fii și tu acolo și să te bucuri de o lume absolut fantastică, să explodezi o clădire a școlii în care par să existe un infinit de mistere de descoperit, scări care se mișcă din proprie voință și fantome fie prietenoase, fie morocănoase.

Multe dintre invențiile din Harry Potter, cum ar fi jeleurile cu arome surpriză, unele grozave, altele dezgustătoare, au început să fie produse și în lumea reală – asta ca să nu mai vorbim de faptul că poți lua cina la Hogwarts.

Însă deși lumea lui Harry e aproape tangibilă (și mulți copii și-au așteptat invitațiile să studieze la Hogwarts), J.K. se concentrează doar asupra evenimentelor pe care el și prietenii lui le pot vedea, iar asta înseamnă că simțim că mai sunt multe posibilități de explorat. Câți vrăjitori sunt în Marea Britanie? Ce meserii au, dacă nu sunt vânzători, nu lucrează la minister și nu sunt profesori? Cum e lumea magică din alte țări? Cum arată de fapt magia neagră? Ce lucruri interesante nu se predau la Hogwarts? Poți să-ți continui studiile după ce termini cu școala? Cum arată alte școli? Cum arată istoria magiei?

În plus, dacă începi să studiezi seria în amănunt, vezi tot felul de mici lucruri care ar putea fi interpretate altfel decât ai făcut-o la prima vedere (de exemplu). Apoi, seria s-a transformat și ea de-a lungul timpului, devenind mai întunecată, maturizându-se odată cu Harry și cu fanii lui. Aventurile sunt din ce în ce mai serioase și grave, personajele devin mai complexe și lumea colorată din primele volume devine amenințătoare.

„Harry Potter” e o serie de fantasy suficient de bogată încât să farmece, dar J.K. Rowling nu i-a explorat toate posibiltățile și nu s-a gândit la toate implicațiile lucrurilor pe care le scrie, așa că a lăsat mult loc pentru vise. Fanii s-au îndrăgostit de cărți, le-au explorat posibilitățile, au scris și citit sute de mii de povești despre el, lumea lui și prietenii lui. Au desenat, parodiat, cântat, pus în scenă. Pentru o generație (mai exact, a mea), e o carte definitorie.

Prima carte din serie, „Harry Potter și piatra filosofală” e disponibilă pe emag.ro. Sau puteți să faceți ca mine și să luați o cutie cu toată seria de pe Bookdepository.com. Sau mai există o variantă ilustrată foarte frumoasă, tot în engleză. Dar Harry poate fi găsit cam peste tot, în o grămadă de limbi și în o mulțime de ediții.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

Harry Potter and the Cursed Child [recenzie în română]

Fri, 05 Aug 2016 07:57:42 +0000

Pentru că Harry Potter e atât de faimos, nu are nevoie de o introducere prea largă. 7 cărți în seria originală, fiecare corespunzând unui an petrecut la Hogwarts, școala de magie și vrăjitorii.

La noi seria a fost tradusă inițial de Editura Egmont, care scotea și revistele Mickey Mouse, și care a dat faliment între timp. Traducerea era cam copilăroasă și inexactă pe alocuri, din câte am văzut. Primele două volume au fost retraduse la Editura Arthur, unde, din răsfoielile mele, par cam scorțoase – dar nu le-am citit, deci e posibil să mă înșel.1Am dat peste un titlu de capitol care m-a frapat, „Profesorul de filtre și elixire” – am stat să mă întreb dacă poțiunile făcute de Snape sunt ca țigările, cu filtru și fără … Continue reading

Dincolo de traduceri, seria s-a terminat destul de clar: binele a triumfat, vrăjitorul cel rău a fost distrus, iar supraviețuitorii, se sugerează în epilog, au avut vieți cât se poate de normale.

Acuma, lumea din cărțile Harry Potter e descrisă în foarte mult detaliu – știm cum arată Hogwarts, Ministerul Magiei, casa familiei Weasley și sunt pline de lucruri interesante. Însă, chiar dacă vedem extrem de detaliat anumite lucruri, restul lumii magice e complet în obscuritate. Și recunosc că așteptam cu nerăbdare să văd mai multe aventuri în locuri sau în contexte de care n-am aflat nimic până acum.

„Harry Potter and the Cursed Child” („Harry Potter și copilul blestemat”, dar cartea n-a fost tradusă în română) nu explorează nimic nou, din păcate. E o piesă de teatru în două acte care se bazează mult pe nostalgie, care revizitează anumite idei sau scene din seria originală, care ne readuce în fața eroilor pe care i-am îndrăgit.

Într-un fel, e ca o interacțiune între dorințele noastre ca spectatori și textul-sursă: am vrea ca unele persoane să supraviețuiască, am vrea ca Severus Snape să știe că Harry și-a numit unul dintre copii după el (hei, e în epilogul cărții a șaptea: unul din copiii lui Harry se numește Albus Severus Potter, pentru că Harry e un părinte de o cruzime incredibilă).

Însă e un text nostalgic bunicel, cu un fir narativ care funcționează, cu călătorii în timp care nu doar că ne readuc în momente bine cunoscute din original, dar au și un rol esențial în poveste. E perfect pentru fani care vor să reviziteze seria, dar nu aduce nimic nou, care să prindă la fel de mult. În mod interesant, e mai puțin despre Harry Potter și mai mult despre fiul lui, care e acum prieten la cataramă cu fiul lui Draco Malfoy.

Cartea m-a făcut să mă duc să caut fanfiction bun pentru Harry Potter, deci nostalgia funcționează.

Mai jos e plin de spoilere multe,
Cine nu le vrea, să nu mă asculte.

„Harry Potter and the Cursed Child” se îndreaptă în una dintre direcțiile Hollywood-iene curente: cea care e hiper-preocuptă de relația părinte-copil.

În vechiul Star Wars, de exemplu, Han Solo era aventurier că era aventurier, Luke și Leia încercau în modul cel mai serios să salveze galaxia și aveai impresia că toți fac ceva nou și că, deși sunt tineri, au toate responsabilitățile și dificultățile pe care le-ar avea adulții. În noul Star Wars, Darth Emo se agață de bunicul lui și problema lui e că are un fel de rebeliune adolescentină nu foarte serioasă, iar toată lumea se bate din nou pentru chestiile vechi.

Idem, în Harry Potter, Hermione, Ron, Harry și Draco își văd de ale lor, au probleme, aventuri, răfuieli și de toate. Relația lui Ron cu ai lui există, dar nu e un punct central al existenței lui. Draco e descris mai degrabă ca băiat de bani gata, nu ca fiul tatălui său, pe care încearcă să-l înțeleagă și în jurul căruia orbitează. În „Harry Potter and the Cursed Child”, însă, Albus Severus Potter nu reușește să-și înțeleagă tatăl, iar Harry Potter nu reușește să-l înțeleagă pe el. E o Mare Dramă Importantă, care m-a cam sâcâit.

Mai exact, Albus Severus Potter ajunge în casa Viperinilor, cum a fost tradusă la Egmont – sau Slytherin, cum e în original. Multă lume îl vede cu ochi răi, iar Harry nu reușește să-și înțeleagă fiul, care e foarte diferit de el în multe privințe. Noroc însă că-și găsește un prieten de nădejde, pe Scorpius Malfoy, fiul lui Draco, un băiat simpatic, prudent și studios. Singura problemă cu el e că toată lumea șușotește că ar fi de fapt fiul lui Voldemort și că mama lui s-ar fi întors în timp fix ca să rămână însărcinată cu Lordul Întunericului.

După cum se vede, spre deosebire de seria originală, „Harry Potter and the Cursed Child” nu ezită să ne sugereze ce făcea Voldemort în timpul liber cu suporterițele lui.

Albus Potter se tot ceartă cu tatăl lui – nepotrivire de caracter, ca să zicem așa. Iar la un moment dat în casa lor dă năvală Amos Diggory, al cărui fiu, Cedric, a fost omorât pentru că era la locul nepotrivit în momentul nepotrivit în al patrulea volum al seriei – și îi cere lui Harry să se întoarcă în timp și să-l readucă pe băiatul lui la viață. Harry refuză, dar Albus face echipă cu Scorpius Malfoy și cu nepoata lui Diggory, Delphini, ca să-l salveze pe Cedric.

Urmează evenimente a la „Efectul Fluture”, în care micile schimbări duc la mari diferențe în viitor – reușesc la un moment dat chiar să dea de un viitor aproape comic de violent și teribil, în care Voldemort a câștigat războiul și conduce întreaga lume. Însă, din fericire, totul este reîntors pe făgașul normal, care pare să fie cea mai bună variantă a lumii.

Însă totul nu se termină: Delphini Diggory se dovedește a fi fiica lui Voldemort și noua Mare Răutate care trebuie înfrântă pentru a salva soarta lumii.

Nu e deloc cea mai originală și interesantă poveste care putea fi scrisă despre Harry Potter, dar e bunicică pentru ceea ce este. După cum ziceam, valoarea ei constă în nostalgie și în plăcerea de a revedea personaje și scene din seria originală – și își atinge obiectivele aici. Are acțiune, are motive solide pentru a revizita trecutul, are personaje noi care sunt mișto (Scorpius, mai ales), e ușurică, e în regulă. Ar fi putut fi mai mult, dar e ok și așa.

References[+]

    <td class="footnote_plugin_text">
      Am dat peste un titlu de capitol care m-a frapat, „Profesorul de filtre și elixire” -- am stat să mă întreb dacă poțiunile făcute de Snape sunt ca țigările, cu filtru și fără filtru.
    </td>
  </tr>
</table>

Tarele lui Dumbledore

Mon, 14 Dec 2015 21:23:21 +0000

Am văzut o întrebare foarte importantă pe Facebook: Gandalf sau Dumbledore? Răspunsul evident e „Gandalf, că s-a bătut cu Balrogul și s-a întors mai puternic și mai înțelept ca niciodată, în timp ce pe Dumbledore l-a bătut Voldemort și cu asta basta.”

Mi-a plăcut enorm seria Harry Potter, care are o comunitate enormă de fani și, deci, și o grămadă de analize, speculații, povești și tot felul de creații artistice bazate pe seria respectivă. Așa că am avut ocazia de a studia anumite personaje pe toate părțile, cum ar fi Dumbledore, ca să pot să dau un răspuns mai puțin evident decât cel de mai sus la întrebarea respectivă.

Dumbledore l-a lăsat pe Harry pe mâna unor rude abuzive timp de 10 ani. Asta e prima parte din prima carte, da? Deci, Tom Riddle a ajuns să fie Voldemort, cel mai înfricoșător vrăjitor al timpurilor moderne (din universul HP) pentru că a fost un copil mai deosebit care a petrecut ani de zile abuzat într-un orfelinat și a luat-o razna. Ce-a făcut Dumbledore? În momentul în care i-a picat în brațe un copil mai deosebit, l-a dus într-un loc în care să fie abuzat ani de zile.

Dumbledore e un director de școală extrem de prost. Angajează profesori care-și terorizează elevii mai mult decât îi învață ceva (Severus Snape/Plesneală), profesori care sunt duși cu sorcova și nu-și știu materia (Trelawney), incompetenți care nu știu nimic (Gilderoy Lockhart), pe Voldemort (în primul an, pentru numele lui Dumnezeu), prieteni care știu câte ceva, dar nu pot preda nici să-i bați (Hagrid). Își lasă profesorii să se joace de-a favoritismul (Snape/Plesneală), dar e ok, că și el are favoriții lui, pe Gryffindors/Cercetași, pe care-i face să câștige mereu ~~Cupa Invocatorului~~ cupa aia pentru cei mai buni elevi din din Hogwarts din anul respectiv.

Dumbledore se crede mai inteligent decât e de fapt. Când era vorba să ascundă Piatra Filozofală, a ascuns-o în Hogwarts, unde a fost păzită atât de bine încât nu doar Voldemort, ci și niște copii de 11 ani au reușit să ajungă la ea. Când era vorba să convingă lumea că s-a întors Voldemort, a reușit doar să-și distrugă propria reputație – ba nu, stai, a distrus-o și pe a lui Harry. Când era în peșteră cu Harry și știa că singurul mod de a scoate un obiect din otravă era ca cineva să înghită otrava, nu s-a dus să ia trei cocoși de undeva și să le vâre pe gât otrava, ci a băut-o el.

Dumbledore e obsedat să tragă sfori și să facă totul din umbră. Dacă poate să facă mișcări obscure care trebuie gândite și interpretate, chiar și când e vorba de a salva întreaga lume, o să le facă. Gen „Hei, copii, căutați Talismanele Morții, că sunt pe bune” – nuuu, mai bine îi lasă lui Hermione o carte, să deducă ea. Putea s-o cheme la el în birou și să-i explice totul, dar ar fi fost prea simplu.

Dumbledore acționează emoțional. Când Sirius a ajuns la Azkaban, nici măcar nu și-a dat interesul să afle ce se întâmplase (deși avea cum), ci l-a considerat automat vinovat, scârbit cum era de toată treaba. Când s-a întors Voldemort, prima lui reacție NU a fost să-l învețe pe Harry ceva util, ci să-l lase să-și trăiască copilăria. Pentru că e mișto să trăiești bine ca să mori aiurea mai încolo, probabil?…

Dumbledore nu poate citi sufletul oamenilor, chiar dacă vrea să dea de înțeles că poate. Noroc că Snapeneală nu era trădător – deși ar fi putut fi, că Dumbledore nu și-ar fi dat niciodată seama (Quirrel, falsul Moody, Pettigrew la vremea lui…). Noroc că alții au avut încredere în Sirius că e băiat bun, că altfel o lua pe coajă încă o dată sub supravegherea lui Dumbledore.

**Dumbledore face planuri ca un adolescent care n-a ieșit în lume. **Când Voldemort teroriza întreaga lume, Dumbledore a creat un Ordin care să-l contracareze. Cam cum a făcut Harry, dar mai cu succes, când a înființat „Armata lui Dumbledore”. După ce s-a întors Voldemort, Dumbledore a încercat să strângă aliați externi…

Dar hai, mai bine imaginați-vă scena: Gandalf și Dumbledore, într-un bar.

„Zece mii de orci,” spune Gandalf, ridicând halba. „Zece mii, peste tot în jur, câtă frunză, câtă iarbă, oamenii din cetate erau gata să reziste până la ultimul, dar știau că avea să piardă. Aveam doar câteva zile la dispoziție, așa că am mers în grabă să găsesc pe cineva care să lupte împotriva lui Sauron. Elfii nu, piticii nu, hobiții nu, primii erau neinteresați, ceilalți la fel, ultimii nu prea sunt războinici. Ce să fac, ce să fac… Am convins o pădure să intre în luptă. A fost greu, că nu vorbeam limba, a trebuit să discutăm cu niște ființe străvechi, au fost tratative lungi, dar în cele din urmă i-am luat de partea noastră și orcii n-au avut nicio șansă. Dar spune-mi, tu strângi aliați?”

„Păi…” zice Dumbledore. „Am trimis un profesor de la noi să vorbească cu uriașii… Avem unul mic. Și am făcut un super-eveniment de PR! Un concurs internațional între trei școli!”

…dap, super-înțelept, Dumbledore ăsta.

The author is not physically dead

Wed, 05 Feb 2014 21:37:01 +0000

The moment I found out that JK Rowling went ahead and said that she ought not have paired off Hermione and Ron, but Hermione and Harry, I felt angry: she has a history of dropping anvils on people during interviews. You know, Dumbledore is gay. The arm on the Weasley family clock dedicated to Fred fell off when he died. Dumbledore is gay. Whatever.

So now I thought, „publicity stunt”. I thought, „shut up, Rowling”. I thought, „it’s too late”. I thought, „you should’ve done that in the books, if you wanted it there”.

I started writing a blog post which would have been similar in point, but not in tone, to this one. It would have said „The moment the text is out in the world, it’s over. You don’t get to decide who interprets what how, you don’t get to decide what the ‘real’ reading is. You just let things take their course.”

And I wrote half of it, too. I mentioned my favorite bit of literary theory, „The author is dead”, by Roland Barthes, which says exactly what I put in quotes in the previous paragraph.

Then I realized that I couldn’t write all that, because books don’t fall out of the sky. You write stuff and it seems like a good idea at the time, or you were told you were supposed to do something, so you do it. You panic, come up with something, change it, try to make things better, make another attempt at fixing stuff. And later on you might wish you could change things. Which is what is happening with her.

The author is not perfect. As a person, the author isn’t Moses, to set down the Word of God into perfection and then never have another thought of it. The author writes. The author publishes. The author thinks back on the text and discovers new things or reconsiders old ones.

JK Rowling is just as entitled as any of her critics, fans, reviewers and general commenting people to come up with interpretations of her own work. She can say that Dumbledore is gay, although she never said it in the books themselves. She can say that after years of deliberation she can see Hermione and Ron wouldn’t work out.__ If she goes wrong anywhere, it’s in thinking it makes any difference now that the books are published. If her readers go wrong anywhere, it’s in thinking the very same.

The article in line with what I initially thought goes:

Because yes, Rowling created Harry, Ron, Hermione and co.; yes, she made them famous (and vice versa); yes, in the real world she owns the rights to them, and other legal vernacular blah blah blah. But they’re not _hers _— not anymore; they haven’t been hers since the first copy of The Philosopher’s Stone hit the shelves. Now they’re ours.

No, see? They’re not just ours. They’re her own as well. If anybody asked the writer of the article I quoted what she thought about a character – for example Remus Lupin, she would have answered. And she did say what she felt about Lupin, she said she was very angry he wasn’t gay.

Why would JK Rowling not be allowed to voice her own opinion as we do? If we deny her that right, if we tell her to ‘shut up’ and ’leave it be’, it means we didn’t understand the point about the author being dead. It means that in a way she’s still a threat, in a way people still feel that she can influence the narrative ‘beyond the grave’ as it were. She can’t. That is the gist of it. Even if she were to pull a John Fowles and write a revised edition years later, she would be unable to modify the already existent Harry Potter series. It will continue being there. It will continue saying what it says, and not a word less or more.

The books are there. They’re finished. They say what they say and you base your interpretation on that alone. The author, in that sense, is dead. But the author is not physically dead. Don’t act as if she were supposed to be.

Artă interesantă, găsită pe net II

Wed, 11 Dec 2013 16:42:33 +0000

Data trecută n-am specificat destul de clar: chiar găsesc chestiile astea pe ici, pe colo, printre multe chestii de toate felurile, făcute de artiști din tot felul de părți.

Laura-Anca Adăscăliței, care face ilustrații de cărți pentru copii… și altele:

Am niște cărți de joc și semne de carte cu desenele ei. Și niște felicitări.

Pe urmă, din capitolul „I had a class on environment design and made this”:

Un tip care face benzi desenate bazate pe Harry Potter. Da, de amorul artei:

Prima pagină e aici. Majoritatea paginilor sunt mai puțin șlefuite și colorate, dar din când în când…

Pentru că s-a plâns lumea că nu postez decât necunoscuți (ceea ce e adevărat, pentru că în general stau să mă uit ce fac artiștii prin diverse locuri, nu caut albume de artă), hai să postez și un clasic în viață: Banksy. Care face graffiti.

Hai să vă pun un link și cu niște acrobați din Cuba, Liosvel și Diosmani, care au ajuns la Festivalul Internațional de Circ:

Și pentru cei care în continuare ar scuipa pe imaginile de aici (sau pe acrobați), am ceva care ar trebui să-i facă mai fericiți:

Avertisment: Aceasta este o pictură atât de mare și atât de Artă Adevărată încât dacă dați click s-ar putea să vi se blocheze calculatorul.

References
↑1