Hobby-Uri on Roxana-Mălina Chirilă

Cărți de colorat și alte hobby-uri „de copii”

Wed, 10 Feb 2021 08:37:50 +0000

Acum o vreme erau tare la modă cărțile de colorat pentru adulți și m-au atras și pe mine unele, măcar ca idee, chit că am constatat că nu erau chiar pe gustul meu ca hobby, până la urmă.

Am auzit multă lume spunând că e o tâmpenie, că au dat adulții în mintea copiilor. Înțeleg de ce – suntem obișnuiți să vedem doar copiii făcând anumite lucruri.

[][2]

Poza originală, plan întreg.

Pe de o parte, asocierile între o activitate și un anumit grup (copii, femei, tineri etc.) sunt utile, pentru că ne sugerează ce ne-ar putea plăcea și ce le-ar putea plăcea și altora. Jocurile cu cuburi sunt mai degrabă pentru copii, femeile sunt mai interesate în general de produse cosmetice, în cluburi se strânge mai degrabă tineretul. Dacă vrei să faci ceva și nu știi exact ce, ai un număr de opțiuni care se adresează celor dintr-o categorie sau alta din care faci și tu parte. Dacă vrei să faci o activitate de grup, ai mai multe șanse cu una consacrată.

Pe de altă parte, asocierile și limitează. Când eram în gimnaziu, mi-aș fi dorit să merg să joc Age of Empires II în rețea cu băieții, dar erau băieți, iar eu eram timidă, așa că nimeni nu și-a pus vreodată problema să mă invite, iar eu n-am avut curajul să mă auto-invit. „Călătoriile lui Gulliver” are pitici și uriași, pe care-i asociem cu literatura fantastică pentru copii, așa că o capodoperă a satirei din secolul 18 a ajuns trimisă pe raftul pentru cei mici. Faptul că tricotatul e treabă de bunicuță feminină m-a oprit multă vreme din a încerca să tricotez. Și tot așa.

Dar potențialul și sensul unui lucru nu sunt date doar de o astfel de asociere.

[][3]

Contrast mărit, sepia, plan întreg.

De exemplu, benzile desenate erau odată considerate a fi doar pentru copii – aveau imagine, aveau și text, erau relativ abordabile, iar ceea ce se făcea în domeniu nu era tocmai o capodoperă a literaturii universale. Dar apoi au început artiști și scriitori talentați să pătrundă în domeniu și să apară și acolo cărți valoroase scrise pentru un public adult – cum ar fi „Maus”.

În ce privește sensul, el e personal. Nu e mereu bine exprimat de cei care-l simt, poate pentru că majoritatea oamenilor nu stau să-și analizeze preferințele și gândurile la nesfârșit, așa că nu vor putea să răspundă în detaliu la întrebări gen, „Ce-ți place așa de mult la treaba asta?” Dar faptul că n-au exprimat în cuvinte o preferință în așa fel încât să fie înțeleasă de cineva care nu are preferința respectivă nu înseamnă că e mai puțin validă.

Ce vreau să spun prin sens? Hai să nu luăm cărțile de colorat, ci o activitate mai familiară tuturor: jocul cu mingea. Jocul cu mingea e plăcerea de a alerga și de a fi îndemânatic. E entuziasmul întrecerii. E socializare, dacă te joci cu mingea alături de alții – bucuria de a te distra cu prietenii la un meci în parc. La un nivel mai înalt, și poate mai degrabă ca spectator, e performanță și e strategie. În același timp, jocul cu mingea e și o trimitere la copilărie, o activitate care a fost a noastră toată viața și care are toate avantajele unei familiarități confortabile și iubite. În ciuda faptului că e relativ simplist, are conotații atât de puternice pentru atât de mulți oameni încât sunt șanse mari ca atunci când deschizi un canal de sport să vezi pe cineva jucându-se cu mingea.

[][5]

Contrast enorm, alb-negru, plan american.

Iar la nivel personal nu contează dacă nu ești foarte performant și profesionist dacă vrei să te joci cu mingea; nu trebuie să fii Bruno Fernandes ca să joci fotbal cu prietenii sau dacă vrei să arunci o minge în sus și apoi s-o prinzi. Există o plăcere în a face lucruri pentru că sunt distractive.

Alte lucruri sunt mai nișate, evident. Că tot am povestit de tricotat la un moment dat – tricotatul e un mod de a face ceva repetitiv cu mâinile și e foarte relaxant pentru mine, deși înțeleg frustrarea și nerăbdarea altora. Îmi amintește de bunică-mea, care a murit acum câțiva ani și care era o femeie remarcabilă și tăcută, care mă invita pe la ea să stăm în liniște împreună pentru că niciuna dintre noi nu vorbea prea mult; ea tricota repede și cu un talent extraordinar, deși mi-a spus odată că mama ei era și mai bună decât ea (nu cred, imposibil). Tricotatul e ceea ce mi-a demonstrat că nu sunt absolut incapabilă de orice ține de lucru manual, spre deosebire de ce am crezut multă vreme. E și activitatea care mi-a arătat cât de îmbătătoare e senzația de a face un obiect cu mâna ta. E plăcerea firelor colorate – nu sunt capabilă să desenez lucruri frumoase, dar îmi place să le văd. Nu știu; sunt multe lucruri la mijloc acolo. Poate că simt ce simțea și bunica, sau poate că nu. Nu m-am gândit să o întreb.

Revenind la colorat.

[][6]

Accent pe culori, plan american.

Coloratul e o altă acțiune creativă repetitivă și simplă, iar unii dintre noi avem nevoie de așa ceva. E un pic de artă, dar nu atât de mult încât să te consume, iar dacă vii de la muncă obosit și stresat, parcă nu vrei să faci încă ceva obositor mental.

Dar chiar dacă pare simplist, deoarece ce fac copiii e simplist, domeniul în sine are un potențial mai larg decât pare atunci când ai de-a face doar cu puștime de școală primară. O pictură nu e doar formă, e și culoare, iar alegerea culorilor e un demers artistic în sine. Lumini, umbre, nuanțe, fiecare alegere duce la un alt rezultat, cu alt impact asupra celui care privește. Chiar și înainte de moda cărților de colorat pentru adulți, vedeam uneori coloriști în acțiune, uneori menționați pe coperta benzilor desenate americane, alteori amatori care colorau pagini de manga, pentru că benzile desenate ale japonezilor sunt alb-negru, lăsând loc de desfășurare fanilor care vor să se distreze. Recunoșteai după stil și amatori absoluți/copii, dar și oameni cu experiență, de care era clar că știau ce făceau.

Cei care colorează sunt de obicei amatori? Da, evident. e posibil să nu facă tocmai artă de top? Da, evident. Dar nu văd problema. E ok să fii amator complet și să te joci – cam cum sunt eu cu pozele și cu apăsatul pe butoane ca să editez imagini până obțin ceva ce-mi place. Poate că lucrurile respective au un sens, poate că destresează, te fac să te simți un pic mai mulțumit cu tine, îți permit să respiri într-o lume în care ești bombardat constant cu cererea să fii atent, să lucrezi, să răspunzi, să interacționezi, să ai păreri despre subiectele zilei.

Nu e nimic rău în a avea un hobby doar pentru asta. Odihna, fie fizică, fie mentală, fie ambele, e o realizare în sine. Nu trebuie să fii expert, să fii util, să faci ceva care să Merite tot timpul. Uneori e suficient și să ai grijă de tine.

În ce privește „tâmpenia” lumii moderne, aș spune că nici nu pornește, nici nu e demonstrată de colorat sau de alte hobby-uri simple, ci de grabă. Graba de a reacționa, graba de a vorbi, graba de a trece de la una la alta. Nu citim articole, ci doar titluri, ne uităm pe diagonală la ce se spune, sărim de la un serial la altul, de la o știre la alta, ne documentăm din jumătate de articol de pe Wikipedia și vrem să fim experți la minut.

Înțelepciunea presupune să fii mai lent, să fii deschis să asculți ce ți se spune înainte să-ți formezi opiniile. Contează analiza, să intri adânc într-un subiect și să vezi ce-ți spune – pentru că nu doar anumite lucruri sunt profunde și pot să-ți spună lucruri interesante, ci cam toate, dacă stai să le vezi în profunzime.

Cum să amâni frustrarea de a fi închis în casă

Wed, 11 Mar 2020 18:39:28 +0000

E o idee bună să stăm în casă în perioada asta, chiar dacă nu facem parte din grupul de oameni cu rată mare de deces din cauza coronavirusului. După cum zice și Vlad B. Popa, mai stai în casă ca să nu devii purtător de boală și să-i îmbolnăvești și pe ceilalți (cum a făcut șeful ăla MAI).

Nu știu voi cum sunteți, mie mi-e un pic teamă pentru oamenii pe care-i știu și care sunt mai vulnerabili, fie pentru că au o vârstă, fie pentru că au probleme de sănătate. Și mă gândesc că decât să contribui la boala vreunui om care-i e drag cuiva, mai bine stau acasă. Sunt bătrâni care stau cu copiii lor, care trebuie să meargă la serviciu, sau care au în gazdă pe cineva, sau care poate pur și simplu sunt ghinioniști. Și pe urmă sunt și oameni cu probleme de sănătate…

În fine. Deci. Stăm mai mult acasă, da?

Dar știu că e mai greu. Până și eu, care sunt șefa introvertiților și care lucrez de acasă de mulți ani de zile, am zile în care vreau să mai văd oameni, să ies în lume și alte alea. Îmi dau seama că pentru un om normal e mult mai nasoală situația.

O să vă dau o veste proastă: până la urmă, pe toți ne apucă pandaliile când suntem închiși prea mult. Dar vestea bună e că putem amâna mult momentul.

Dacă lucrați de acasă, are Cristina Chipurici niște sfaturi bune pentru lucrat.

Eu o să vă zic de restul.

1. Socializare

Băgați socializare pe net și pe telefon – grupuri de WhatsApp cu prietenii, discuții în privat pe Facebook, sunat părinții, vorbit pe chat video cu lumea. Vreți să aveți o rețea socială online bine dezvoltată, pentru că e mai greu să creezi una când deja simți că vrei să-ți iei câmpii.

Am tot auzit teoria cu „socializarea pe net nu se pune, că nu vezi omul, nu-l simți” etc. Unu la mână, cei care spun asta de obicei nu prea comunică bine pe net, lucru care se poate rezolva cu un pic de exercițiu. Doi la mână, de-asta avem chat video (căruia i-aș spune „videochat”, dar se confundă cu meseria). Aveți aici instrucțiuni simple pentru apeluri video pe WhatsApp, de exemplu și majoritatea telefoanelor de azi au camere video potrivite.

Puteți să vă creați grupuri prin diverse locuri de pe net. Ieri am făcut un grup de Discord, Carantină Book Party, fix ca să-mi pregătesc o zonă de discuții în direct, dacă tot nu prea e momentul să iasă nimeni pe afară. Oricine e binevenit să se alăture discuției acolo, dar puteți să vă creați și locurile voastre pentru prieteni, sau pe zone de interes. Sunt o grămadă de posibilități, zău.

Și ajută mult. Eu sunt mai activă în două comunități online, una de traducători, una creativă, care mă fac să mă simt mult mai în largul meu decât dacă aș fi limitată la posibilitățile „pe viu” – mai glumim, mai povestim, mai venim cu idei crețe, mai învățăm unii de la alții.

Știu că pentru unii dintre voi chestiile astea sunt la mintea cocoșului, dar cred că pentru alții nu sunt.

2. Igienă digitală

Chiar dacă influența unei comunități poate fi foarte bună, influența întregului internet poate fi proastă. La un moment dat, trebuie să alegi să nu mai stai cu ochii pe știri, pe discuții negative, pe certuri, pe prostie, pe lucruri care te enervează. Dacă începi să obosești, e bine să te retragi temporar.

Pentru că de obicei mi-e greu să mă desprind de știri și de nebunii, am câteva vreo două lucruri de care știu că mă distrag:

League of Legends. Fiind un joc online pe care n-am cum să-l pun pe pauză, trebuie să joc meciurile până la capăt și să mă concentrez, altfel mă înjură echipa.
Seriale/clipuri pe Youtube. Mai ales dacă mă uit cu cineva, nu pot să le opresc și să mă întorc la internet.

Da, ok, nu toată lumea se joacă pe calculator, dar ideea e alta. Motivul pentru care e greu să nu mai citești totul despre un subiect e că pare urgent și e greu să te convingi altminteri. Cel mai simplu e să înlocuiești „obsesia” cu altceva, care te prinde, dar nu are un efect negativ asupra ta.

3. Ce să faci în timpul liber?

E mișto să te uiți la filme și seriale sau să citești. Dar dacă începi să te scufunzi în butoiul cu melancolie, te ajută să faci ceva productiv. Să vezi că ai creat un lucru, că ai realizat ceva concret. Chestia asta te împlinește mai mult decât relaxarea pasivă.

(Asta e o idee pe care am furat-o de la cei care suferă de depresie – dacă ajută pe cineva care e în mod cronic într-o stare de spirit proastă, ne ajută și pe cei care avem o stare temporar proastă.)

Din constatările mele, cele mai bune activități din categoria asta sunt cele care nu necesită multă finețe și nici mult efort intelectual. Ceva care să dea rezultate rapide și să nu aibă nevoie de pregătiri îndelungi. Origami, quilling, desenat, colorat, brodat, tricotat, croșetat – unde să vezi rezultatul la final de zi și care nu e greu de făcut chiar dacă ești mai la început.

(Într-o paranteză nu foarte legată de restul articolului, tocmai îi ziceam cuiva nu demult că tricotatul, croșetatul și alte meșteșuguri legate de haine, ghemuri și bobine au reputația că sunt chestii „de femei”, dar… de ce? În afară de tradiție? Până și bunicul avea un frate care făcea goblenuri din pasiune. Taică-meu știe să croiască un pic. D. poate să coasă un nasture cu mult mai mult succes decât mine.

Meșteșugurile astea au un mare avantaj: nu fac foarte multă mizerie și n-ai nevoie de spațiu și de foarte multe materiale pentru ele (spre deosebire de, să zicem, bricolaj). Le poți face la bloc. Le poți face în garsonieră. Și sunt ca magia: la început ai niște fire și ustensile simple, la final ai haine și chestii care arată bine. Ce anume spune că doar unul dintre sexe are abilitatea/dreptul de a-și face/adapta haine? Sau fulare? Sau că doar anumite persoane au voie să brodeze logoul Star Trek pe o cămașă? Și în fond, cui anume i-a stricat vreodată că poate face un lucru?)

4. Și un pic de provocare?

Dacă e vreun lucru pentru care n-aveai timp, poate ai acum – și poate te ajută și cu punctul 3. Poți face cursuri online de toate felurile, care îți dau impresia de progres și de utilitate.

Eu mă distrez cu freecodecamp.org acum, dar mai există Duolingo pentru limbi străine și probabil o grămadă de chestii cu care te mai poți distra.

Singurul motiv pentru care punctul 4. e diferit de punctul 3. e că punctul 4. e despre o provocare – dacă vrei să faci prea multe, care sunt și dificile, poți să simți că n-ajungi nicăieri și să te apuce disperarea. Mai bine ai spatele asigurat cu ceva relativ simplu.

5. Exerciții fizice.

Da, și eu sunt o loază leneșă. Dar. La un moment dat trebuie să te mai și miști, pentru că altfel începi să nu mai gândești limpede și să te simți prost. Mai bine dansezi prin casă, faci abdomene, faci aerobic, faci ce poți.

A, și dacă te apucă anxietatea? Tocmai am aflat zilele trecute că e bine să faci mișcare, pentru că îți „păcălești” corpul să creadă că ai fugit de pericolul care te paște.

(…ar fi fost foarte bine să fi știut asta când aveam insomnii, dar e bine și acum.)

6. Timp pentru tine.

Chiar dacă locuiești cu cineva, meriți un pic de timp pentru tine și gândurile tale – și la fel și ceilalți! Nu e un semn de nimic rău, e pur și simplu o necesitate, la unii mai pregnantă, la alții mai puțin.

Eu, de exemplu, simt uneori că am nevoie să fiu singură ca să poată să „îmi pice fața”. Adică să nu mai stau să mă gândesc ce exprim prin figură, ci să las mușchii relaxați, iar dacă se aranjează într-o figură supărată sau dubioasă, să nu fie o problemă (e uimitor cât de des mă întreabă lumea dacă sunt nu mă concentrez să nu par supărată). Și nici să nu simt că poate intra cineva pe ușă oricând să mă prindă strâmbându-mă la calculator.

Lasă-le altora spațiu (și timp) personal timp de o oră-două, sau cât au ei nevoie. Convinge-i și pe ei să ți-l lase. E important pentru reîncărcare, altfel încep să apară iritări și frecușuri.