Horror on Roxana-Mălina Chirilă

Ce se mai scrie în România: „10 vieți și încă o moarte” de Mihai Ștefan

Sat, 31 Jul 2021 15:24:40 +0000

Recent, mă învârteam prin librăria Șt. O. Iosif din Brașov, cunoscută pentru brașoveni ca „Șteo Iosif” și pentru restul țării ca Libris.ro (nu sunt chiar identice cele două, dar librăria e deținută de cei cu site-ul).

Grupul Libris și publică diverse cărți, dintre care unele (multe?) aparțin autorilor locali. Nu știu prea multe despre subiect, văd că în 2019 publicau sub numele Libris Editorial, ce am luat mai recent pare să fie Editura Creator. Nu știu dacă sunt două lucruri diferite ce există în paralel sau dacă și-au redenumit partea de publicare – dar ce știu e că dacă intru la Șt. O. Iosif văd rafturile cu scriitori brașoveni publicați de ei.

Așa am dat de „10 vieți și încă o moarte” de Mihai Ștefan, un volum care cuprinde 10 povestiri scurte ilustrate. Obiectul în sine e excelent, coperta mi se pare strălucit aleasă, schițele lui Gabriel Stratulat au un farmec aparte. Nu știu de ce pe pagina de gardă scrie că sursa pentru copertă e „www.flickr.com”, pentru că flickr.com e un site unde se înscriu artiști, nu un artist.

Majoritatea povestirilor sunt amestec de basm și horror: un stil _relativ _direct, monștri de basm care pândesc personaje din timpuri nu foarte clare, și încheieri fantastice, dar deseori tragice. M-am bucurat să văd o carte românească care are ca element de bază atmosfera și care încearcă să dea fiori.

Mai mult, se simte că povestirile au fost gândite și șlefuite de cineva care le iubește și care a vrut să sune cât mai bine, să curgă cât mai bine, să fie cât mai clare și mai plăcute la citire. Sunt scurte și la obiect: în câteva pagini, se creează o atmosferă și există o idee memorabilă.

Din prima povestire, „Ilona”:

[…] În niciun an de când rodise povestea asta afurisită (de 20 de ani) nu se nimerise să nu fie zăpadă în noaptea de 15 spre 16 februarie. Și ca-n fiecare an, pe zăpada albă se găsea cadavrul însângerat al unui copil.

Din „Babă-bătrână”:

Aveam 7 ani când am auzit-o pentru prima dată strigându-mă pe nume. Deși s-a întâmplat cu ani în urmă, încă am în urechi glasul spart, care m-a chemat nopți de-a rândul, din sufragerie. […] Era cea mai întunecată parte a casei – sufrageria – cea mai sumbră încăpere din căminul stil vagon. Poate era așa din cauza viei, care nu permitea soarelui să străpungă bolta și să pătrundă-n odaie sau poate din cauza lucrurilor rele care se petreceau înăuntru.”

Din „Păcate:

[…] Klaus împreună cu sora sa, Mia, moșteniseră averea părinților și, bineînțeles, odată cu ea, uluitoarea casă. După moartea bătrânilor, cu testamentul în poală, cumpăniseră mult cum să împartă bogăția. Sufletul nu-i lăsa să o rupă în două. Și, fiindcă niciunul n-avea de gând o căsătorie, organizară o slujbă ascunsă prin care, în fel perfid, se trecuseră negru pe alb – soț și soție. Tot la un loc.

Din câteva cuvinte, avem și personaje, și ceva care să ne prindă în poveste, fie că e misterul morții unor copii în mereu aceeași noapte din an și aceeași manieră, că e o sufragerie unde se întâmplă ceva terifiant, sau că e o decizie despre care știm de la început că va aduce dezastrul.

Nu știu dacă am mai spus-o negru pe alb pe acest blog, dar dacă am mai spus-o, o repetat: consider că a avea ca scriitor un „stil bun” înseamnă că reușești să transmiți ceea ce ți-ai propus să transmiți. Să creezi mister când vrei să atragi cititorul, să creezi teamă atunci când scrii despre lucruri terifiante, să-i ții cu sufletul la gură când creezi suspans și tot așa.

Parțial, „10 vieți și încă o moarte” reușește să aibă acest stil bun. Când îți spune de monștri, uneori simți monștrii. Doar că… uneori, nu mereu.

Se simte că mai e de lucru. Mihai Ștefan are potențial, are idei, dar încă nu pare să-și fi găsit întru totul vocea. „Lebăda și corbul”, de exemplu, este o poveste despre o prințesă și un băiat simplu care se cunosc în copilărie, înfruntă un mistreț împreună, sunt separați apoi pentru că sunt din medii sociale diferite, se reîntâlnesc la nunta ei când ea regretă faptul că nu a devenit războinică (pentru a-i apăra pe toți), dar el a devenit cavaler (pentru a o apăra pe ea), prințesa se ceartă cu mama ei cu privire la destin, iar la final fuge de la propria nuntă cu cavalerul, fără ca nimeni să-i oprească pentru că toate străjile îi vor binele și văd că așa e bine. Petrecerea de nuntă era un bal mascat în care măștile reflectau metaforic sufletul purtătorilor. La final, tipul cu care tocmai se căsătorise, regele, face o criză de nervi și cade de pe metereze.

Dacă sună complicat, da, este. Sunt prea multe elemente pentru 9 pagini scurte: dragoste, țeluri în viață, conflicte între generații, metafore cu animale – iar faptul că morala (și moartea) poveștii cade pe capul unui personaj marginal, care pare cel mult un obstacol pentru personajele principale, nu ajută deloc.

În vreo două povestiri („Păcate” și „Jocul de-a focul”, de nu uit vreuna), autorul a introdus și scene de sex, care reușesc să fie concomitent și explicite, și greu inteligibile. Aceasta este puterea eufemismelor! M-a izbit și limbajul religios-inspirat, mai ales în „Jocul de-a focul”: cei doi sunt „îmbrăcați ca Adam și Eva. Goi în Eden.” El îi sărută „puritatea”, ea se simte „în al noulea[sic!] Iad. Era ridicată și coborâtă de limbi de foc”, iar limbile „îi preamăreau suspinul”. La final, „Cerurile s-au deschis”.

Dacă există o dimensiune religioasă a poveștii „Jocul de-a focul” care să justifice toate cerurile, iadurile și preamăririle, n-aș putea să vă spun. E o poveste despre două cupluri care pleacă de la horă în codru ca să se pipăie (și nu numai), iar când se întorc, coincidența face să se cânte o doină despre cum e bine să nu te grăbești cu sexul, că ai parte doar de tristețe. După ce în celelalte povestiri moartea a plutit sumbru asupra personajelor, aici morala pare cam slabă – dacă e într-adevăr o morală.

Nu vreau să discut dacă scenele de sex sunt necesare aici sau în general. Însă problema lor e că e greu să fie scrise bine, mai ales în contextul în care limbajul direct pare uneori prea direct, iar cel eufemistic poate s-o dea în absurd.

Nu știu sigur dacă impresia mea aici e cea corectă, dar mi se pare că autorul a vrut să descrie scena în totalitatea și realitatea ei, dar nu a vrut să folosească cuvinte explicite, ci a preferat să meargă pe exprimări care să nu fie în general exprimate cu asteriscuri. Dacă așa e, poate că ar fi mers mai bine cu stilul povestirilor niște descrieri mai puțin descriptive la nivel fizic și mai multă axare pe trăirile personajelor – adică păstrarea „limbilor de foc”, de exemplu, dar eliminarea exprimărilor gen „Ion fremăta sub ea și îi ardea sânii cu mângâieri”. Arderea sânilor sună de parcă i-ar fi tras palme, ceea ce vine în contrast cu „mângâierile”; în plus, e o descriere a la porno, adică vizual are sens, dar ca ficțiune scrisă nu prea ne zice mare lucru. Cum ar fi, de exemplu, ceva gen „Mângâierile lui o ardeau precum limbile de foc. Era ridicată și coborâtă în flăcări”? Nu vedem foarte clar ce fac mâinile lui și pe unde se preumblă, dar înțelegem mai bine care e impresia pe care o lasă.

În fine, am intrat prea adânc în detalii. Asta pățești când editezi prea mult pe propriile texte și pe textele altora.

Un alt lucru pe care l-aș menționa legat de volum e partea de meta. Există dedicații de la începutul fiecărei povestiri, precum:

pentru mine și pentru tine,
pentru noi,
cei care tânjim mereu mai mult

pentru mine și pentru tine,
pentru noi,
cei care ne îndrăgostim mereu mai mult

pentru mine și pentru tine,
pentru noi,
cei care ne temem mereu mai mult

Ați prins ideea. Iar în încheierea volumului există un text numit „O moarte” în care se explică intenția povestirilor și ni se dă un sfat de viață.

Știu că există un curent al filozofării și al sfaturilor înțelepte în literatura română (de la „Fluturi” la „Cimitirul” lui Teleșpan l-am tot văzut), dar mi se pare că povestirile sunt mai puternice când sunt pe cont propriu, nu când ne vorbesc direct și ne spun cum să ne trăim viața. Dacă vreau să citesc sfaturi, sunt suficiente cărți de dezvoltare personală pe toate drumurile. S-ar putea să fiu în minoritate aici.

(E drept că am mai văzut aceeași idee și în literatura străină, dar cred că doar la Matt Haig. Când am citit „Umanii” și s-a terminat cu lista de sfaturi de viață, am evitat să mai citesc orice altceva a mai scris pentru adulți.)

Nu vreau să vă las cu impresia că e o carte deosebit de slabă. Dimpotrivă, îmi plac anumite lucruri aici. Mi se pare că Mihai Ștefan a pornit în direcția corectă ca scriitor, că are povești de zis și că vrea ca ele să captiveze, să țină în suspans, să creeze un aer de mister.

Însă „10 vieți și încă o moarte” nu e o carte nici pe departe perfectă. În câteva cazuri, îl fură peisajul și bagă exprimări care sună bine, dar răsună gol (de ex., ~~Dominique are ochii ca niște râpe care sunt în același timp și de smarald, și ca irișii~~ (greșeala mea, erau irișii ochiului, nu metaforici)). Sau, după cum ziceam mai sus, eufemismele încurcă. Sau e prea multă alambicare. Sau finalul pică cam de nicăieri. Din categoria mărunțișurilor de care se leagă de obicei lumea, există o mână de greșeli de tipar și câteva instanțe în care timpurile verbale nu s-au pus de acord unele cu altele, dar astea sunt nimicuri care se corectează ușor.

Sunt lucruri cu care te lupți la început ca scriitor și pe care în timp le depășești, odată cu experiența. O scenă pe care odată te chinuiai mult s-o exprimi la un moment dat merge fără să te gândești la ea – dar pentru asta e nevoie de acel simț care să te îndrume și să-ți spună când ceva e mai bine ca înainte și când ceva e mai rău. Cât timp te îndrumă bine, avansezi.

Am încredere în capacitatea lui de a progresa. Chiar dacă are sfătoșenie între povestiri, știe să o lase în afara lor, ca să se concentreze pe părțile importante în interiorul lor. Se simte, după cum ziceam înainte, că are drag de propriile povești și că vrea să le spună cât mai bine, așa că s-a lucrat pe ele. Sunt semne bune.

(P.S. O să trec asta ca fiind „cartea luată pentru că mi-a plăcut coperta” din provocarea mea de citit pentru vara asta.)

[25 mar] Cartea de azi: „Uzumaki” de Junji Ito

Sun, 25 Mar 2018 19:10:41 +0000

Nu citesc deseori cărți horror, dar când o fac, găsesc ceva care să-mi dea coșmaruri. În cazul de față, o serie manga care are loc într-un sat relativ izolat din Japonia, în care locuitorii își văd liniștiți de treabă multă vreme.

Totul începe când un bărbat începe să devină pasionat de spirale și colecționează absolut orice are o formă spiralată: arcuri, cochilii de melci, frunze, vase, chimonouri cu tipare în spirală. Când pasiunea devine de-a dreptul obsesie, nevasta îi aruncă întrega colecție, iar el își dă seama că-și poate folosi propriul trup pentru a crea spirale, răsucindu-și limba și membrele – iar până la urmă, își comandă un recipent de lemn rotund enorm și își distruge corpul ca să se poată pune în spirală în el, răsucit în mod grotesc – unde îl găsesc soția și fiul lui.

Apoi, spiralele revin din nou și din nou, din ce în ce mai prezente: când oamenii care mor sunt arși la crematoriu, fumul se răsucește în spirală pe cer. Apar tornade mici și mari, oamenii încep să se sucească și fizic, și mental, să se transforme în fel și chip, iar totul descinde lent înspre haos. Două fete încep să aibă spirale în păr, care tot cresc și îi farmecă pe cei din jur, dar le sug pe ele de energie.

Povestea e plină de imagini grotești, smulse parcă din coșmaruri – multe țin de transformări fizice teribile, dar devine clar că și psihicul oamenilor e din ce în ce mai afectat, mai ales atunci când spiralele încep să-i distrugă. Toată localitatea începe să fie din ce în ce mai afectată, iar cei care reușesc să supraviețuiască până la final, când satul se rupe complet de lume și devine imposibil de părăsit și un adevărat iad, ajung să treacă prin orori psihologice sau să clacheze cu totul.

„Uzumaki” e o serie excelent construită care cuprinde 19 capitole. Există o versiune excelentă care le cuprinde pe toate pe Book Depository.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

[30 ian] Cartea de azi: „The Price of Meat” de K.J. Charles

Tue, 30 Jan 2018 05:52:14 +0000

Sunt momente în care mă întreb dacă o carte e o plăcere vinovată sau dacă e chiar bună. Sunt alte momente în care mă întreb dacă o carte e suficient de ciudată încât s-o pun sâmbăta.

„The Price of Meat” e o poveste de vreo 70-80 de pagini care are loc în Londra. Sau mai exact, într-o Londră dintr-o lume paralelă terifiantă, în care Regina Victoria n-a ajuns pe tron și în care există o zonă la nord de Tamisa în care legile nu se aplică și criminalii nu pot fi dați pe mâna justiției: Alsatia. (Zona a existat cu adevărat, dar a fost desființată în secolul 17 în lumea reală.)

Johanna Oakley e o tânără descurcăreață, care încearcă s-o salveze pe iubita ei Arabella dintr-un spital de nebuni, unde au închis-o rudele ei ca să scape de ea și să-i ia moștenirea. Însă nu poate s-o facă fără ajutorul polițiștilor, care au nevoie și ei de un pic de ajutor cu un caz legat de Alsatia și de un bărbier care face oamenii să dispară.

E o poveste de groază plină de acțiune și de reacții teatral de exagerate, care m-au făcut să-mi imaginez toată povestea în alb-negru, dintr-un motiv sau altul. E ca un penny dreadful, doar că e o broșurică scrisă prin 2016.

E disponibilă în engleză, în format digital, pe Amazon, pentru un dolar și un pic.

Vrei să afli mai multe despre „Cartea de azi”? Intră aici.

Se caută povestiri horror și fantasy scrise de femei (pe bani)

Sat, 15 Mar 2014 16:41:10 +0000

Nightmare Magazine și Fantasy Magazine caută povestiri horror și, respectiv, fantasy scrise de femei pentru numerele speciale Women Destroy Horror și Women Destroy Fantasy. Cum adică „femeile distrug horror-ul/fantezia”? Păi, s-a dus zvonul că femeile nu știu să scrie nici horror, nici fantasy și distrug genurile astea. Hai să vedem cât de tare le distrugem! 😀

Cine poate să trimită povestiri? Femeile.
Ce e o femeie? O persoană care se identifică ca fiind femeie, indiferent de gradul în care se consideră ca atare.
Ce se poate trimite? Povestiri horror și fantasy între 1500 și 7500 cuvinte.
Termenul limită? Până pe 31 martie 2014, ora 11:59:59 p.m. PST.
Cât plătesc? 8 cenți (dolari americani)/cuvânt pentru povestiri noi (toate povestirile trimise vor fi luate în considerare pentru numerele normale din cele două reviste, pentru prețuri ceva mai mici, de 5 cenți/cuvânt pentru povestiri noi și 1 cent/cuvânt pentru povestiri retipărite).

Aveți detaliile complete pentru horror aici, iar pentru fantasy aici.

Dacă vă sună cunoscut, e pentru că au făcut exact același lucru cu povestirile SF în februarie și am scris atunci despre asta. La fel ca atunci, dacă scrieți, dacă vi se pare interesant, dacă aveți o idee mișto, merită încercat. Nu știți destulă engleză? Pentru asta s-au inventat traducătorii. Vă întrebați ce puteți face cu povestirile, dacă vă sunt respinse? Le trimiteți altundeva, pentru că mai există și alte reviste/site-uri dornice să primească povestiri.

Roman! O să public un roman! Un ROMAN! Foileton, dar roman!

Tue, 14 May 2013 08:41:37 +0000

*excitement, excitement, excitement, excitement, excitement*

Acum nu foarte mult timp am trimis un prim capitol dintr-un roman horror/supranatural/acțiune la The Big World Network. Povestisem la un moment dat pe blog că aveam de gând s-o fac.

Mi-a plăcut de Big World Network de la început, din cauza conceptului. După cum sugerează și entuziastul!!! titlu al postării, sunt o editură mai neobișnuită. Ei zic așa: publică un „episod” dintr-o serie pe săptămână, cum fac televiziunile cu serialele. 12 episoade/sezon, iar apoi depinde de autor câte sezoane scoate.

Eu zic că e stil foileton, seamănă cu ce făceau în perioada victoriană Dickens!!! și alții (unora le place Dickens). Capitol, capitol, capitol, capitol. Gata cartea? Bun, adunăm capitolele, le trântim două coperți și declarăm romanul.

În plus, Big World Network-ul are și varianta de audiobooks, așa că probabil că o să încerc să-mi citesc propriile capitole pentru versiunea audio XD

Sunt imposibil de fericită, pentru că pot să mă joc. Și pentru că ideea de literatură publicată pe capitole mă fascinează – am pomenit în disertația de masterat că astăzi practica e foarte răspândită în fanfiction, care e publicat pe gratis de amatori, și mai puțin la edituri, care nu au inovat încă idei în conformitate cu tehnologia și cu posibilitățile noi. Ei, ăștia au de gând să profite de situație și să publice într-un stil nou.

Dar destul despre BWN. Romanul meu.

Scris la pleasneală, de amorul artei, în câteva zile. Se numește „Flight From Hell” și ca să citez primul capitol/episod, ideea principală ar fi: „A dying angel, a strange magician human woman and a carnivorous horse met in sex-Hell. If it was the beginning of a joke, Nakir couldn't wait to hear the punchline.”

Primul paragraf:

The sky was a darker shade of red, tinging towards the color of crusted blood. The eye, long used to seeing everything as if through a colored lens, failed to notice that blue had become purple and that green etched towards black. It adjusted, even as the mind protested and choked and tried to shift vision back to normality; avid for beauty, tired in never-ending efforts, subject to a constant pressure that tried to bring it down to its knees and turn it towards depression, desperation, and death.

Și lucrurile o iau din loc de acolo, cu un ton semi-ironic și uneori sec. Și totul cam în negru. Pentru că autoarea are un umor mai negru când n-are chef de altceva.

De-abia aștept 😀

P.S. Și între noi fie vorba, parcă poveștile spuneau că tot trebuie să trimiți manuscrise din editură în editură și să aduni teancuri de respingeri. Nu să ți se răspundă în timp record cu entuziasm 🙂 The world is spoiling me rotten.