Ideea Unui Roman on Roxana-Mălina Chirilă

Câteva mituri despre scris

Mon, 30 Sep 2013 14:31:45 +0000

1. Scriitorii stăpânesc perfect limba în care scriu și nu au niciodată probleme cu gramatica, punctuația etc.

Adevărul: Nu neapărat. G.G. Marquez spunea prin autobiografia lui că are editori care-i corectează romanele, pentru că el se încurcă în accente și alte alea. Confirm: și eu fac greșeli care-mi sunt corectate. Perfecțiunea limbajului din cărți se datorează mai degrabă editorilor și corectorilor care iau textul la puricat.

Însă: Dacă trimiți un manuscris care arată de parcă l-ai fi tastat cu piciorul stâng într-o limbă pe care ai învățat-o azi noapte, ai mari șanse să n-ajungi nicăieri cu el. Pentru că dacă tu îți bați joc de tine, de ce ai merita efortul altcuiva?

2. Romanele, nuvelele și povestirile se scriu având la bază planuri, schițe și fișe de personaje.

Adevărul: Am mai zis și altă dată că nu e adevărat. Se pare că sunt unii care își fac planuri și știu exact ce și cum vor scrie (gen Cathy Day, scriitoare și profesoară de creative writing) și sunt alții care încep să scrie și află despre ce scriu pe măsură ce scriu (gen eu; sau, dacă vreți pe cineva mai impresionant, Neil Gaiman). Ce merge, merge.

Însă: E indicat să știi cum funcționezi ca scriitor, ca să știi ce te ajută și ce nu.

3. Scriitorii adevărați au talent din fragedă pruncie.

Adevărul: La fel ca în alte domenii, talentul se mai și face. Pe măsură ce trece timpul și exersezi, înveți lucruri și evoluezi. Văd la mine că e o distanță mare între ce scriu acum și ce scriam în 2006-2007.

Însă: Ajută mult dacă ai de la bun început ceva pe care să te bazezi când scrii. Stil? Poveste? Dialog? Dacă simți că nu ai excelat niciodată, e suficient și să ai pasiune destulă cât să-i dai înainte.

4. Există cărți care te învață să scrii literatură.

Adevărul: Există și cărți care te învață cum să fii fericit, să ai succes sau „să fii femeie”. Asta nu înseamnă că și funcționează pe bune. Din câte am aruncat un ochi, multe din ele sunt scrise de oameni care nu scriu literatură (probabil pentru că scriitorii care au succes au altă treabă) și sunt pline de reguli care de fapt pot fi încălcate fără să plângă nimeni. Dacă titlul e ceva gen „Cum să scrii un roman de succes în 10 pași”, poți să arunci cartea la gunoi, împreună cu cărțile „Cum să faci bani nefăcând nimic” și „Cum să slăbești fără dietă, fără pastile, fără gimnastică, fără efort și fără să schimbi nimic din stilul tău de viață”.

Însă: Dacă citești mult, mai prinzi câte ceva. Dacă iei cărțile și pasajele care ți-au plăcut și încerci să-ți dai seama care sunt aspectele care te-au încântat, prinzi mai multe. Dacă te uiți atent cum anume sunt create aspectele respective și cum funcționează din punct de vedere tehnic, e cu atât mai bine. Dacă nu te limitezi cu cititul la un singur gen, ci citești ce apuci și de unde apuci, ai o plajă mai mare de idei/tehnici pe care poți să le folosești și poți să începi să și inovezi.

5. Scriitorii au ceva de zis și idei de transmis.

Adevărul: Depinde de scriitor. Unii vor să ajute oameni, alții vor să educe, alții vor să se exprime. Uneori scriu pentru că nu pot să nu scrie. Cei din primele categorii probabil că simt că au ceva de zis și idei de transmis. Ceilalți probabil că vor doar să povestească.

6. Scriitorii exprimă exact ce și-au pus în cap să exprime.

Adevărul: Știți întrebarea aia, „Ce-a vrut să spună scriitorul?” Dacă era atât de clar răspunsul, nu mai era nevoie să fie pusă. Scriitorii au în cap ceva, încearcă să exprime acel ceva și se vede pe urmă exact cât de tare au reușit să transmită ce era în capul lor. Dar pentru că oricâte descrieri și subtillități ai băga, tot nu poți să pui absolut tot ce ai în cap pe hârtie, șansele sunt ca nu toată lumea să vadă același lucru când citește. Și și dacă vede, s-ar putea să reacționeze diferit.

Însă: De cele mai multe ori, dacă e stăpân pe tehnică, o să exprime clar acele lucruri pe care vrea să le accentueze, sau care-l interesează pe el. Care sunt alea, depinde de scriitor. În „Micuțele doamne” de L.M. Alcott sunt clare lecțiile morale. În „Urzeala tronurilor” a lui G.R.R. Martin de care vorbește toată lumea acum sunt clare firele narative și trăsăturile de bază ale personajelor, din care fiecare înțelege ce vrea.

7. Romanele sunt scrise pe fugă, când vine inspirația și arată cam la fel la început cum arată la sfârșit.

Adevărul: Dacă n-ai inspirație, îți faci. Am văzut că există persoane capabile să scrie 12-13.000 cuvinte/zi, dar majoritatea oamenilor nu pot să scrie 25-30 de pagini în fiecare zi, în mod susținut. Pot să scrie o pagină/două, mai degrabă. Și durează. Și durează. Șiiiiii durează. După care cel mai adesea autorul își ia textul la modificat și corectat de vreo 2-3 ori (pentru chestii mari, gen schimbat de scene, reorganizare, rescris etc.), după care mai corectează puțin, după care trimit la editură și se corectează iar.

Ideea unui roman și alte boli ale teoriei române despre literatură

Thu, 27 Jun 2013 20:16:18 +0000

Acum câtva timp discutam cu un prieten despre „Flight from Hell”. Adică romanul pe care-l scriu. Dar sincer, putea fi absolut orice roman pe care l-aș scrie sau l-aș citi, pentru că întrebarea ar fi rămas aceeași.

– Care e ideea romanului tău?

Am deschis gura. Am închis gura. Am deschis-o. Și pe urmă i-am spus crunta realitate: romanul meu nu are nicio idee. Conține multe idei, dar nu are o idee. Presupunând prin absurd că romanul ar fi vreodată studiat în școlile românești, răspunsul corect la întrebarea „Ce voia să spună autoarea?” ar fi o pagină goală.

Autoarea nu voia să spună nimic altceva decât ce a zis – cel mult ar fi vrut să spună mai bine. Dacă voia să spună ceva teoretic, să reveleze secretele universului sau în general să-și expună ideea despre lume, autoarea și-ar fi scris părerea pe blog. Ar fi scris o carte de non-ficțiune. Ar fi scris un eseu sau două. Ar fi mers la talkshowuri. Și-ar fi făcut o sectă. Ar fi deschis un stand publicitar. În niciun caz nu ar fi scris un roman, pentru că fiecare înțelege ce are chef dintr-o carte și pe urmă vin criticii să trântească simboluri falice în fiecare sabie și turn, sau simboluri marxiste în fiecare „N-a vrut boul să-mi dea o bere”.

Când scriu mă doare-n cot de teorie. Îmi văd personajele, știu unde vreau să le duc, știu ce ar spune și ce ar face și încerc să țin în mână o sută de detalii. Îmi pasă de poveste, nu de simbolismul ei. Îmi pasă de psihologie, de plauzibilitate. Problema mea principală, în momentul de față, e cum să scot o sucubă din peisaj fără să mi se apuce diavolul din cameră de moralizat.

Nu, zău. E o problemă.

Nu vorbesc de stil, deși și de acolo pornesc câteva schimbări în poveste (v-ați întrebat vreodată câte dintre marile idei ale lui Eminescu au fost modificate sau explicate într-un fel sau altul din simplul motiv că trebuiau să-i iasă ritmul și rima?). Vorbesc de poveste în sine, care e vie, trăiește, care trebuie scrisă, condusă, gândită. Literatura ar trebui să reflecte bucăți de realitate – nu să fie carne aruncată pe un schelet de idei, pentru ca apoi cititorii să canibalizeze cartea pentru a da din nou de schelet.

Am un singur teoretician literar care-mi place enorm. De fapt, îmi place o propoziție din el. Dar aia mi-e carte de căpătâi în ce privește scrisul și interpretatul: „Autorul e mort.” L’auteur est mort. Roland Barthes, 1968. În clipa în care cititorul se apucă de citit, autorul moare. Nu mai are autoritate asupra textului lui – în niciun caz nu e Dumnezeul cărții, care poate lămuri orice și oricând. Cititorul preia ștafeta: el e cel care interpretează totul prin prisma proprie, care vede idei și conexiuni. Poate chiar mai bine decât autorul.

Am scris odată o poveste în care era vorba de un tip căruia începe să-i curgă apă prin cablul de la internet de fiecare dată când plouă – dar oricât sună la firma de internet, cei de acolo îl iau peste picior. Prin cablu curge din ce în ce mai multă apă însă, îi inundă casa, îi inundă cartierul, inundă lumea. Tipul își face o bărcuță din ce găsește prin casă și reia povestea lui Noe, cu porumbelul, până reușește să ajungă înapoi pe uscat. Povestea a fost preluată de revista celor de la studii americane de la Universitatea din București, [Inter]Sections.

La ceva timp după ce era deja pe net, după ce fusese apreciată și lumea comentase, am sunat o prietenă, foarte entuziastă:
– Hei, am zis, acuma-mi dau seama că faptul că apa îi vine prin cablul de net e un fel de metaforă pentru puhoiul informatic din ziua de azi!!!
– Mă întrebam cât o să-ți ia să te prinzi, mi-a răspuns calmă.

Povestea apăruse dintr-un caz real (unei profe îi picurase cablul de la net când ploua) și un chef de a scrie ceva absurd și sec.

E povestea lipsită de idei și interpretări, doar pentru că eu nu mi-am dat seama că ele există până când mi-au zis alții de ele? Nu. E romanul lipsit de idei și interpretări? În niciun caz. Dar simt că rolul meu ca autoare e să răscolesc în adâncuri și să văd ce găsesc – și să-mi dau seama dacă ce am găsit are valoare sau nu. Nu e rolul meu să decid ce găsesc ca să știu unde să răscolesc.

În România autorii sunt tratați ca niște genii care scriu cu condeie din care picură câte un monument. Sunt niște zei creatori care construiesc așa cum îi taie capul, revelând secrete extraordinare și chestii de pici lat. Scriu frumos, literar, scriu pompos de se vede de la trei kilometri că scriu Literatură. Și sunt toți monstruos de măreți. Eminescu e Luceafărul poeziei românești, adică a apărut scurt pe cer, dar toată lumea știe ce-i cu el. Când suflă asupra unei pagini, pe pagina aia Dumnezeu însuși întipărește înțelepciune. Când s-a născut au cântat teii și s-au cutremurat turcii și păsărelele somnoroase. Când a murit a mugit marea de ciudă. Sadoveanu e Ceahlăul literaturii românești – masiv, greoi, te uiți de sus până jos la el și decizi să-i întrebi pe alții cum e drumul și dacă n-ar putea să-ți dea câteva poze, că n-ai chef să vezi tu însuți cum e. Când scria el picau baltage din cer și istoria se înfoia toată ca o plăcintă. Și asta se întâmpla pentru că scriitorii sunt superiori celorlalți oameni, sunt cumva scoși din realitate, neatinși de cotidian.

Din păcate, asta e teoria română despre literatură pe care o întâlnim în școli: romanele nu au idei, nu au interpretări – ele au o idee: cea pe care o voia autorul; literatura adevărată e măreață, sublimă și plină de filozofii ascunse: nu e plăcută, interesantă și distractivă; scriitorii scriu cu epitete și metafore și în general „expresii frumoase”; cititul nu e citit, e lecturat în lecturi obligatorii.

Eu sunt de părere că ăsta e un românism pe care l-am putea abandona liniștiți. Să vină Barthes și literatura scrisă pentru cititori! Să vină poveștile, personajele, umorul!