Idei Despre Una-Alta on Roxana-Mălina Chirilă

Egalitate pentru sexe! Obiectificați bărbații!

Thu, 01 Aug 2013 18:15:17 +0000

De atâta amar de vreme feministele ne-au obișnuit cu criticile lor împotriva pornografiei, împotriva reclamelor în care se speculează atractivitatea corpului feminin și împotriva altor zone în care femeia e privită mai degrabă sub formă de corp decât sub formă de ființă. Răspunsul lor: „Nu mă obiectifica!”

Răspunsul meu? „Lasă-mă să te obiectific.”

[][1]

Nici nu știți câte chestii Playwitch/Draco Malfoy sunt pe lumea asta

Pentru că atracția pentru corpul altcuiva probabil n-o să dispară niciodată. Pentru că probabil că vom continua să ne punem ca wallpaper sau în alte locuri poze mișto cu corpuri mișto. Pentru că putem merge la nesfârșit cu „nu mă obiectifica”, dincolo de punctul în care atracția intră între limite acceptabile.

Problema poate să devină una de echilibru, de înțelegere și respectare a limitelor.

Încă o poză cu lipsă acută de haine, ca să fie pe aici. Oricum probabil că unii au sărit direct să se uite la poze. Un tip desenat de o tipă, o tipă legată într-o poză artistică, un tip într-o poză mică și destul de neclară, dar atrăgătoare în mod interesant (o fi părul lung)…

Unde eram? A, da.

Problema nu e obiectificarea în sine, aș zice. Am petrecut destul de multe ore admirând forme masculine cu o privire cât se poate de feminină (în sensul de „female gaze”, a se compara cu „male gaze” din teoria feministă), ca pe urmă să-mi văd de treaba mea.

Problema e când rămâi blocat în a privi pe cineva ca pe un obiect de frumusețe sau atracție. E când îți pierzi capacitatea de a înțelege că atracția ta pentru cineva intervine în bunul curs al vieții aceluia. Când deranjezi persoana, când o reduci la o singură dimensiune, când nu ești în stare să-ți amintești că e posibil să fii nepoliticos, să jignești, să agasezi, să iei de sus prin ceea ce tu consideri „normal”. (de fapt asta e și problema feministelor, dar interpretarea ei ajunge și unde n-ar trebui să ajungă în înțelegerea populară – adică ideea de obiectificare a fost preluată aiurea de societate în ansamblu)

Dar să încercăm oare să oprim tendința bărbaților de a fi atrași de corpul femeiesc? Sau să acceptăm că și bărbații pot fi obiectele dorințelor feminine? Că și ei pot fi puși pe afișe, desenați, fluierați admirativ, transformați în fantezii?

Chestia asta se întâmplă deja. Fanele (bineînțeles, cine altcineva?) au strigat pline de încântare la concertele Beatles (deși era destul de inocentă treaba pe atunci), au început să-și deseneze starurile, să scrie despre personajele masculine care le-au atras. Azi au cele mai stranii fetișuri.

[][2]

Loki x Loki, the Avengers (nici pe departe cea mai mare ciudățenie pe care am văzut-o desenată/scrisă de o tipă)

Și ce să vezi? E perfect ok să le ai. E perfect ok să vezi sexul opus sau sexul tău printr-o perspectivă a dorinței, a privirii sexuale, a plăcerii de a vedea trupul mai mult decât persoana care-l ocupă – atâta timp cât revii totuși la o viziune în care persoana contează, în care indiferent de atracția pentru corpul dorinței, persoana care îl deține e tratată cu respect. În care faci diferența dintre imaginile din capul tău și cele din realitate, în care îți dai seama că deși tu poate îți imaginezi în ultra HD diverse scenarii, ele nu au legătură cu situația concretă în care te afli.

Cu alte cuvinte, dacă tu crezi că o tipă de pe stradă arată bine și ți-ar plăcea să ai o legătură de vreun fel sau altul cu ea, asta e una. Dacă tu te duci la tipa de pe stradă despre care nu știi nimic și îi spui, „Hai să te scot la cafea, păpușa,” e cu totul alta. Din păcate inegalitatea dintre bărbați și femei e clară aici: aproape că nu știu nicio femeie care să nu fi fost fluierată, claxonată, strigată, urmărită sau alte lucruri care s-o pună într-o ipostază aiurea; dar nu știu niciun tip care să fi fost fluierat, claxonat, urmărit pe stradă de o femeie necunoscută, sau strigat, „Hei, păpușoi, hai la o cafea, eeeee?”

Obiectificarea în stilul ăsta, e redundant de zis, n-ar trebui să apară de nicio parte.

[][3]

Abarai Renji, Bleach

Deci ideea ar fi dublă:

Realizarea faptului că și femeile au dreptul să obiectifice (și că bărbații merită obiectificați în anumite contexte)
Renunțarea la obiectificare în momentul în care intrăm în zona de realitate și ieșim din zona de fantezie.

Obiectificarea e ok, dar are spațiul ei de desfășurare, unde ar trebui să rămână.

P. S. Pentru fane în acțiune, vezi mai jos. Distracția începe de pe la 0:58, când o tipă spune cu foarte multă expresivitate cuvintele: „Oh my God!”

Atenție la strigături de fane (și la faptul că strigatul se petrece între anumite limite – nu se apropie de scenă, nu strigă nimic denigrator sau aiurea):

Două despre scris, via Neil Gaiman

Tue, 23 Jul 2013 21:15:22 +0000

Neil Gaiman are multe sfaturi bune despre scris. Majoritatea sună cam așa: „Scrie!” Aveam odată un wallpaper cu poza lui și două reguli: 1. Termină ce ai început; 2. Nu te poți scula decât ca să-ți mai iei niște ceai.

Și cam pe aceeași direcție e și discursul lui, „Make Good Art”.

Dar dincolo de ce zice. Mă gândeam acum la două chestii pe care le-am văzut demonstrate foarte bine în Sandman (seria lui de benzi desenate, despre care mi-am scris lucrarea de licență).

1. Detaliile sunt importante.

Nu detaliile în sensul „Camera avea patru pereți, două geamuri, un scaun și o masă și un dulap în colț.” Pentru că nu prea ne pasă (decât dacă e ceva important în aranjamentul ăsta). Ci detaliile de atmosferă, o replică a unui personaj episodic, obiectele peste care ai șanse să dai, chestii de-astea. Ajungi să simți realitatea situației – să simți să zicem aerul apăsător într-o cameră dacă spui că perdelele sunt indigo, pline de praf, aerul închis. Ajungi să simți realitatea personajelor – să zicem că un personaj are un caiet în care-și notează prima frază din fiecare film care câștigă un premiu la un festival important. Și tot așa.

(Sandman e plin de detalii, de povești care deviază de la firul narativ principal, de personaje episodice, secundare etc. – au adus-o pe coordonatoarea mea de licență în pragul disperării, din păcate. Efectiv simți că e o lume foarte marte și care stă foarte bine în picioare.)

2. Când nu știi unde mergi, nu crea universul.

În momentul în care scrii ceva episodic sau mai lung de o nuvelă nu e necesar să inventezi de la început totul. E necesar să ai însă destul spațiu de manevră ca să poți să ieși din încurcături mai târziu. Și dacă pui destule detalii, poți să te legi de ele mai târziu. Să zicem că personajul de mai sus care-și nota prima frază a filmelor premiate făcea un studiu aiurit. Poate nu mai e pomenit niciodată. Poate că e și aflăm că el voia să afle de fapt proporția lor dintre verbe și adverbe, lucru pe care urma să-l prezinte unei comisii pentru a-și lua doctoratul. Dar de fapt încerca să afle dacă e un ritual magic și conspiraționist în care forțele iluziei încearcă să cucerească pământul și el e singurul care realizează treaba asta din schimbarea tonalității acelor fraze. Poți să extinzi din ce în ce mai mult – atâta timp cât nu ai stabilit de la început niște reguli care nu-ți permit să te extinzi.

(Sandman are o structură foarte complexă pentru că a spus multe de la început și le-a reluat mai apoi – de la personaje care revin după zeci de numere, la teme recurente. Faptul că se bazează mult pe mitologie îl lasă să se lege și de detaliile miturilor.)

…

Nu sunt reguli universale. Nu știu dacă există reguli universale în scris, cel puțin nu de genul ăsta. Nu sunt sfaturi. Sunt mai degrabă tehnici. Care par să meargă.

Femeia e o creatură superioară

Wed, 10 Jul 2013 13:41:00 +0000

Femeia e o creatură superioară. Dă dovadă de empatie şi de înţelegere, de blândeţe şi bunătate, uneori chiar de înţelepciune şi iubire. Femeia poate însă să şi mintă, să înşele, să manipuleze şi să se răzbune şi să facă câte şi mai câte alte astfel de răutăţi.

Cam ca bărbatul, de altfel, care e şi el o creatură la fel de superioară pentru că face parte din fix aceeaşi specie. În comparaţie cu cimpanzeii şi delfinii, oamenii sunt uniformi şi greu de distins, în comparaţie cu paramecii e aproape absurd să vorbeşti de diferenţe importante între oameni.

Aşa că dintr-o perspectivă a umanităţii în general, sunt prea puţin impresionată de chestiile despre femei pe care le întâlnesc pe toate drumurile. Sunt chiar cinică. Sunt cinică în ce priveşte trecutul la cratiţă (deşi mă descurc chiar bine la cratiţă, graţie unei pasiuni pentru mâncare şi a necesităţii de a mi-o face singură), cinică în ce priveşte capacităţile superioare ale femeii în ale cusutului sau ale curăţeniei (prietenii ştiu de ce) şi cinică şi în ce priveşte splendidele calităţi ale femeilor.

Femeile sunt, în general, ceea ce se fac. Te naşti pe lume cu nişte atribute, cu nişte ocazii şi pe urmă te clădeşti ca om – cum poţi, dar şi cum vrei. Nu ar fi fost de exemplu totalmente exclus la nivel de posibilităţi să-mi folosesc calităţile pentru marketing (cum mi-a sugerat maică-mea vitregă), pentru a preda în şcoală (am talent, am înclinaţie, dar n-am chef de sistem) sau să-mi folosesc un cu totul alt set de calităţi pentru a convinge bărbaţii să mă întreţină (am avut şi exemplul pe viu „Vai, dragă, nu-mi iei şi mie o poşetuţă Gucci, că eşti singurul care a primit ceva azi noapte”, dar recunosc că cel mai tare m-a perplexat faptul că tipa ştia ce primiseră cei din jur; nu sunt sigură că exemplul nu m-ar fi putut determina să-mi folosesc un alt set de calităţi ca să mă fac Jane Bond).

Citate gen „Femeile sunt un izvor de înţelepciune a inimii” nu mă dau pe spate pentru că denotă o generalizare menită să te facă să te simţi bine fără să mişti un deget. Dacă femeile sunt aşa de superbe şi tu eşti femeie, atunci… Atunci poţi să te relaxezi pe plajă cu un mojito. Nu trebuie să faci ceva cu viaţa ta, nu trebuie să vrei mai mult, să te străduieşti să atingi ceva pentru tine. E destul să fii femeie.

Piedestalul celor care cred în feminitate ca adevăr, ca superioritate feminină nu e un loc de unde să tronezi ca o femeie superioară. E o închisoare personală, e un premiu de consolare, e o chestie pe care ţi-o spui când n-ai altceva mai bun de care să te bucuri. Uneori poate chestiile de genul ăsta prind bine (nu ştiu, poate ai vrut să-ţi repari calculatorul, ai eşuat lamentabil şi ai nevoie de un substituent de ciocolată care să nu îngraşe), dar de cele mai multe ori nu sunt nici pe departe folositoare. Pentru că nu mai faci altceva. Pentru că în loc să obţii ceea ce vrei preferi să te faci că ai deja tot ce-ţi trebuie.

Sunt acuzată uneori de feminism şi de supărare pe valorile tradiţionale feminine – mai ales când râd pe sub mustaţă de femeia dătătoare de dragoste, de mama al cărei scop în viaţă e iubirea de copii a citatelor răs-citate. Prefer să mă gândesc că sunt cineva care crede că merită să-ţi faci viaţa cum o vrei tu – nu cum ar fi mai simplu să o laşi, nu cum o văd alţii şi poate că ar fi bine.

Şi, mă rog, ok. Prefer să mă gândesc la femei ca fiind capabile de mai mult decât complacere în citate pentru că fac parte din aceeaşi specie cu bărbaţii. Cea umană. Care poate face destul de multe.

Fragmente din conversații uitate.

Sat, 16 Mar 2013 10:57:36 +0000

El, „Ce faci?”
Eu, „Mi s-a zis să lucrez la chestiile astea ca să ajung până la urmă maestră în ce fac.”
El, „Nu înveți să fii general spălând WC-uri și nici să fii scriitoare corectând articole proaste.”

”*”

El, „Și la ce te-a ajutat toată povestea?”
Eu, „Am învățat că nu sunt atât de puternică pe cât credeam. A fost o lecție de umilință.”
El, „Umilința nu e o calitate. E un lucru de care vorbești când n-ai nimic altceva.”

”*”

„Când cineva îți spune să fii umil, zâmbește, aprobă și uită-te să vezi ce ai tu și nu are el.”

Educație vs. învățământ

Sun, 03 Mar 2013 08:42:45 +0000

Am petrecut mai bine de o săptămână cu nasul în tot felul de cursuri și cărți pe tot felul de teme, bătând la cap oameni să-mi explice tot felul de prostii, întrebându-mă dacă să mă înscriu, eventual, la o conferință din Brașov, încercând să descifrez ce reviste sunt cotate ISI și începând să iau în serios varianta unui doctorat, deși în clipa în care am terminat masteratul am fost prea amărâtă ca să mă gândesc să continui, cum era planul inițial (apoi mi-am dat seama că nu trebuie să continui la București, pot merge în Cluj).

O să intru în detalii mai târziu și o să scriu câteva recenzii la niște cărți superbe (academice)(bine, no, și literare, să fie de toate pentru toți). Dar înainte de asta…

Mi-am dat seama abia acum, cu întârziere, că am fost întotdeauna o elevă bună (sau mai mult decât bună) dar n-am fost decât rar una pasionată. Îmi păsa mult, la fizică de exemplu, că pot rezolva anumite probleme, nu-mi păsa atât de mult de problemele respective în sine. Puteam face programele cerute în Pascal (mai târziu, la facultate, în C++), dar nu-mi păsa aproape deloc că pot. Singura chestie de care-mi păsa cu adevărat era literatura – și nu cea predată în școală.

De-abia acum, la mulți ani după ce m-am perindat pe la olimpiade naționale și concusuri de fizică, după ce am fost as la informatica de liceu, încep să am pasiune pentru subiecte reale. Genul de pasiune care te face să stai x-șpe ore pe zi să cauți, să afli, să înveți, să faci.

Și uite așa ajungem la subiectul de azi: educație vs. învățământ.

Dăm vina pe sistemul de învățământ că nu produce persoane mai valoroase, că nu-și face treaba, că e din ce în ce mai slab. S-ar putea să fiu de acord cu asta pentru că știu că cine poate evita să ajungă să predea, evită și în învățământ merg mulți care sunt slabi, nepregătiți. Am făcut modulul psiho-pedagogic, ceea ce înseamnă că aș putea la o adică să mă duc să predau în ceva școală. Dacă aș primi, să zicem, 2000 lei/lună, aș face-o. Hai, 1700. 1500?… Sub suma asta, dat fiind faptul că nu poți întârzia la muncă, nu poți să-ți iei concediu când vrei și trebuie să faci tot felul de lucruri care nu se văd din exterior (de ex. să faci planuri de lecții și alte nebunii), nu prea rentează. Or, din câte știu eu, salariul unui debutant e undeva pe la 1000 lei. Bine, oamenii se pot susține și din meditații, dar nu știu câți visează să-și facă o carieră din asta.

Deci, profesorii sunt cum sunt, uneori mai buni, alteori mai puțin buni, și deci învățământul e cum e: uneori mai bun, alteori mai puțin bun.

Problema învățământului nu e însă una și egală cu problema educației. Învățământul e un sistem prin care putem fi educați, dar educația e o chestie personală. Depinde în fond de mine ce învăț, cât învăț, de ce învăț. Depinde de mine să bag nasul prin x-șpe cărți, să mă documentez, să aflu. Educația depinde mai mult de atitudinea personală, de conceptele pe care le avem, de punctul de vedere care ne permite să ne ocupăm de noi – sau nu. Și aici nu mai e vina profesorilor, că nu ne inspiră „dragoste de carte”, ci e vina unei mentalități colective, a unei erori de gândire care afectează multă, multă lume.

Lumea asta multă zice că e o datorie să mergi la școală. Greșit! Școala e un serviciu pus la îndemâna noastră de când avem șase-șapte ani. Orele sunt o oportunitate să învățăm diferite chestii utile într-un cadru organizat, gratuit, conform unei programe care are grijă să nu învățăm bazaconii. Profesorii, cât or fi de proști, sunt cel puțin cât de cât în domeniu și deci nu ne vor spune că sunetul e o culoare disipată trimisă de Dumnezeu pentru a ne menține urechile în formă prin exerciții fotoeducaționale.

Nu e datoria noastră să învățăm. Nu suntem băgați la închisoare că n-am știut că F=m*a și nu suntem împușcați ca trădători dacă habar n-avem că la un moment dat Barbara e un silogism și nu o tipă. Pericolul care ne paște dacă nu terminăm școala e că nu ne găsim de lucru – de ce? Pentru că ne-am ratat oportunitățile, nu pentru că nu ne-am făcut datoria.

Dar mulți elevi își târăsc picioarele spre școală la fel de entuziast cum și le târăsc spre dentist. Aș zice ceva de cei care chiulesc, dar am chiulit și eu la viața mea și aș fi o ipocrită. În familie ești certat dacă nu înveți, lăudat dacă înveți, dar rareori are careva chef să discute despre *ce* înveți. Școala ajunge un fel de povară prin care trebuie să treci, un fel de pre-loc de muncă unde trebuie să faci chestii care nu prea-ți plac, și chestii care-ți plac și mai puțin decât alea care nu prea-ți plac.

Dar întrebarea reală e: „Eu ce vreau să fac și de ce am nevoie pentru asta?” Și apoi începi să faci. Nu o constrângere din exterior, ci oportunități deschise. Nu un bici pe spate, ci o promisiune în față. Vrei să faci jocuri pe calculator? Ai nevoie de programare (evident), matematică (pentru partea de logică din spate), o oarecare pregătire în domeniul literaturii (sau chestiilor echivalente; ca să ai povești decente, nu?), fizică (dacă tragi cu săgeata, cum calculezi unde ajunge) și cine știe ce alte chestii. Vrei să pictezi? Ai nevoie de desen (evident), biologie (ca să știi ce elemente să bagi într-un desen) șamd. Vrei să faci roboței? Ai nevoie de, de, de, de. Ce ți se pare interesant? Alege! Și ai noroc, dacă ai două interese, lucrurile necesare pentru ele se suprapun de obicei cel puțin în parte. Și stai să vezi, că de fapt fizica e mai interesantă decât atât, pentru că uite ce chestie cu găurile negre, cu planetele, dar de fapt și chimia e mișto pentru că… Ce vrei să afli? Trebuie doar să spui, ți se aduce.

(Ca paranteză, n-am întâlnit niciodată un profesor care să refuze să-mi răspundă la o întrebare din materia lui, chiar dacă nu ținea de ce preda atunci. Cazurile în care așa ceva se întâmplă sunt atât de rare încât uneori profii mi-au tras la xerox cărți pe banii lor și au zis, „Uite, distracție plăcută!”)

Și odată ce schimbi paradigma așa, parcă altfel te duci să te plângi de învățământ: nu că elevul n-are note destul de mari la examene naționale, ci că elevul nu înțelege lecția, chiar dacă vrea s-o facă – și e datoria profesorului să o explice din nou.

Atunci și elevul va începe să se uite altfel la ce face, cred eu. În fond nu e datoria lui să învețe, ci dreptul lui să i se explice, dreptul lui să afle, dreptul lui să profite. Uneori poate n-are chef să învețe, poate-i displace subiectul, dar și atunci poate s-o facă din cauză că știe că-i e util la ceva.

Nu-mi fac iluzii că se va schimba mentalitatea prea curând. Dar când tu, personal, începi să privești lucrurile așa, atunci începi să ai grijă de tine, să ieși în față și să te ocupi singur de educația ta. Pentru că e a ta și îți pasă de tine.