Imagini on Roxana-Mălina Chirilă

Clubul doamnelor

Mon, 15 Dec 2014 13:10:31 +0000

Am dat peste imaginea de mai sus aici: sursa. E un articol despre afișe și imagini făcute împotriva sufragetelor, tipele din Anglia de la începutul secolului XX care voiau ca femeile să aibă dreptul să voteze. Sunt mai multe imagini acolo, dar asta îmi place la nebunie.

Ce vrea să spună e „Uite, ce oribil ar fi dacă femeile ar face la fel ca bărbații! Ar merge în club, ar fuma, ar sta la bar – nu e groaznic?!” Copiii ăia doi se presupune că ar fi ignorați de mama lor.

Cam cu o sută de ani mai târziu, mă gândesc că mi-ar plăcea enorm să intru într-un bar de genul. Arată mai degrabă de parcă niște doamne dure și extrem de elegante ar face afaceri la o tărie înainte să se ducă să facă cine știe ce fapte de vitejie.

Copiii ăia, din cu totul alt meci… Femeia își ia geanta, îi ușuie cu ea: „Hai, valea, ăsta nu-i un loc de joacă.”

„Dar doamna, nu vă supărați! Părinții noștri au fost furați de androizi și vor fi duși pe Andromeda2! Ajutați-ne, doamna!”

Gagica cealaltă, de la aceeași masă, cea întoarsă cu spatele: „De parcă n-ar avea nimeni nimic mai bun de făcut decât să ajute niște orfani.”

„Nu suntem orfani!”

Aia se apleacă înainte și zice, aproape satisfăcut: „O să fiți.”

De ce cred unii că Nichita Stănescu e femeie

Fri, 04 Jul 2014 19:13:53 +0000

O grămadă de oameni scandalizați: de ce cred elevii din ziua de azi că Nichita Stănescu e femeie? Ce-i cu incultura asta crasă pe ei?

Am o confesiune de făcut: și eu am crezut o scurtă vreme că Stănescu e femeie. Vina e a manualului de română în care era o poză cu un Nichita care mă privea ca o doamnă comunistă, îmbrăcată conform standardelor lipsite de grație ale vremurilor.

Să nu uităm, în fond, imagini cum e cea de mai jos, care este clar a unei femei (efectiv scrie deasupra femeii îmbrăcate în cămașă albastră că e femeie: Femeia).

Comparați cămașa, comparați frizura, comparați privirea. Comparați singurul cercel vizibil într-o ureche (desigur, în poza lui Nichita nu e un cercel, ci o pată de lumină, dar la prima vedere…).

Nichita privește galeș elevii de pe paginile manualelor. Deja încurcați de numele terminat în „a”, elevii se zgâiesc la poză: o fi femeie? O fi bărbat? Păr lung, cercel, senzația dată de haină că ar fi vorba de o persoană mai firavă din punctul de vedere al constituției. Un zâmbet schițat, modest. E clar: femeia asta a trecut prin multe. Și nu e foarte frumoasă că asta e, nu toți ne naștem arătând ca Eminescu și Elena (aia din Troia, nu aia a lui Ceaușescu).

Nu-i nimic, putea fi mai rău. Din multe alte poze, elevii puteau să deducă faptul că Nichita Stănescu era bețiv, ceea ce nu le-ar mai cauza iritare profesorilor examinatori, ci probabil stânjeneală. Pentru că e adevărat.

Cum se mai distrează fanii: cosplay

Tue, 06 May 2014 08:10:36 +0000

Se pare că o să ajung sâmbătă pe la East European Comic Con, în București (doar sâmbătă, doar Comic Con, după care iar trenul înapoi spre Brașov). N-o să fac nimic special pe acolo, pentru că sunt genul de fan mai retras și netalentat la chestii gen costume, dar o să mă întâlnesc cu persoane mult mai organizate ca mine – printre care o fostă profă din facultate, care împreună cu cineva face niște benzi desenate simpatice. Și o prietenă care și-a făcut un costum ca al celui de-al șaselea doctor din Doctor Who.

Chestia asta cu imitatul costumelor se numește cosplay. O să vă arăt și niște poze, dacă tot.

La stânga e editoarea mea, Amanda Meuwissen, costumată ca Poison Ivy din Batman. Poza e din 2013. Ca idee, vă recomand romanul ei de pe Big World Network. Sau varianta de Kindle, revizuită și adăugită, de pe Amazon. Gay romance, cu scene explicite citite de autoare însăși. Ceea ce nu e foarte neobișnuit, doar că nu mi se întâmplă des să dau peste o fană suficient de relaxată să facă asta și să-și dea numele adevărat.

Așa, dincolo de persoane cunoscute, poze din alte părți cu fani care și-au făcut costume faine:

[][7]

Lara Croft, din Tomb Raider

Dacă ești tipă n-ai foarte multe variante dacă vrei să te îmbraci ca un personaj cunoscut din jocurile pe calculator, dar Lara Croft și Alice Liddell sunt două variante bune.

[][8]

Alice, din Alice: Madness Returns, joc bazat pe Alice în Țara Minunilor

Două variante de Alice Liddell cu Regina de Inimă Roșie, care e o parte din ea în Alice: Madness Returns. (e mișto jocul, apropo – foarte literar; adică, e mișto ca idee, că din punctul de vedere al realizării sunt niște mici probleme *mormăie ceva despre unghiurile din care vezi acțiunea și bug-uri*)

Și tot la capitolul de jocuri, Altair din Assassin’s Creed:

[][11]

Altair, Assassin's Creed

Din benzi desenate:

[][12]

Moartea (Death), din The Sandman

Și tot din The Sandman:

[][13]

Delirium/Del, din The Sandman

Un Loki, din Thor/Avengers (e uimitor câte poze am găsit cu un tip care seamănă rău cu Tom Hiddleston și care e la bustul gol – dar suntem aici pentru costume):

[][14]

Loki

Dacă mai citește cineva articolul ăsta și nu se uită doar la poze, cică o să vină niște cosplayeri faimoși și la noi (rândul doi de anunțuri – că de actori vorbește toată lumea oricum, nu mai trebuie să vorbesc și eu).

Artă interesantă, găsită pe net III

Sun, 09 Mar 2014 19:13:59 +0000

În ultima vreme n-am prea stat să mă uit ce mai fac grupurile de artiști pe care le știu, dar am găsit câteva chestii.

1. Fotografii de Lauren Simonutti. Fără manipulări digitale.

2. Benzi desenate NSFW (de obicei).

Am dat peste Oglaf penru că m-am învârtit suficient prin cercurile greșite. Sunt benzi desenate săptămânale, cu umor în general explicit sexual (excepții fac săptămâni ca asta, când nu există niciun organ sexual nicăieri în imagine).

3. Shaenon K. Garrity, Perils of the Lady Gamer.

O bandă desenată despre femei și jocuri. Nu vreau să pun thumbnail, că atunci când spun „bandă desenată” mă refer la o chestie care se întinde pe vreun metru. E aici.

Un milion de imagini

Sun, 15 Dec 2013 12:37:32 +0000

Biblioteca Britanică a anunțat că a postat peste un milion de imagini pe Flickr, care pot fi utilizate oricum, de oricine, pentru că imaginile sunt luate din cărți vechi, ieșite din copyright. Bine, ei ar vrea să se facă studii și toate cele, dar… e la latitudinea oricui.

Adică nu e nevoie să le ciordești. Sunt chiar la liber.

Artă interesantă, găsită pe net II

Wed, 11 Dec 2013 16:42:33 +0000

Data trecută n-am specificat destul de clar: chiar găsesc chestiile astea pe ici, pe colo, printre multe chestii de toate felurile, făcute de artiști din tot felul de părți.

Laura-Anca Adăscăliței, care face ilustrații de cărți pentru copii… și altele:

Am niște cărți de joc și semne de carte cu desenele ei. Și niște felicitări.

Pe urmă, din capitolul „I had a class on environment design and made this”:

Un tip care face benzi desenate bazate pe Harry Potter. Da, de amorul artei:

Prima pagină e aici. Majoritatea paginilor sunt mai puțin șlefuite și colorate, dar din când în când…

Pentru că s-a plâns lumea că nu postez decât necunoscuți (ceea ce e adevărat, pentru că în general stau să mă uit ce fac artiștii prin diverse locuri, nu caut albume de artă), hai să postez și un clasic în viață: Banksy. Care face graffiti.

Hai să vă pun un link și cu niște acrobați din Cuba, Liosvel și Diosmani, care au ajuns la Festivalul Internațional de Circ:

Și pentru cei care în continuare ar scuipa pe imaginile de aici (sau pe acrobați), am ceva care ar trebui să-i facă mai fericiți:

Avertisment: Aceasta este o pictură atât de mare și atât de Artă Adevărată încât dacă dați click s-ar putea să vi se blocheze calculatorul.

Artă interesantă, găsită pe net

Wed, 04 Dec 2013 11:06:01 +0000

Bănuiesc că nu sunt singura căreia îi place să se uite la poze mișto, la picturi mișto, la desene mișto șamd.

Click ca să și puteți vedea ceva, evident.

Încep cu blogul unui brașovean, „rdln’s blog„. Are tot felul de poze faine, câte ceva pentru fiecare. Mie-mi plac mai mult peisajele, dar găsești și portrete, motociclete, mașini, hochei, Brașov, avioane… Niște thumbnail-uri de la el:

E câte ceva pentru toți pe acolo.

O ilustrație foarte mișto care a pornit de la Ivanhoe, romanul lui Walter Scott. Nu știu dacă l-ați citit, oricum, e o fază în care Rebecca, frumoasa și culta evreică, îl îngrijește pe cavalerul nobil – și evident, rănit – Ivanhoe. Ilustrația, plină de detalii, a dus povestea puțin mai departe, a mutat-o în epoca ciumei bubonice. Sus, Rebecca cu Ivanhoe, jos, un doctor din vremea ciumei, îmbrăcat ca pe vremurile respective, aplicând lipitori.

Foarte faine detaliile.

O pictură care-mi spune ceva, dar încă nu știu ce:

Ultima: poză cu păsări în zbor.

Câteva poze din Cappadocia

Sat, 19 Oct 2013 09:21:03 +0000

[][1]

Dimineață tipică în Goreme

Turcii au o chestie numită Kurban Bayram – o sărbătoare cam de dimensiunile Crăciunului la noi, în timpul căreia cam tot e închis și elevii și studenții au vacanță. Așa că mătușă-mea ne-a organizat în timpul Bayramului o excursie de vreo trei zile prin Cappadocia.

Zona e renumită pentru casele săpate în stânci. Cică pe acolo se ascundeau primii creștini când veneau romanii să-i prigonească. Găsești și bisericuțe săpate în stânci, pictate cu fresce de acum 1000 de ani, din păcate în mare parte distruse de vandali.

Am stat într-un hotel din Goreme (sătuc turistic din Cappadocia), într-o cameră săpată în stâncă. Și dimineața m-a trezit mătușa: „Mălina, Măliiiiina! Hai să vezi! Baloane!” Așa că am sărit din pat în pijamaua mea complet galbenă și am ieșit să văd. Era plin. Zeci și zeci de baloane, peste tot pe la orizont, între stânci, prin văi. E o chestie tipică, s-a întâmplat în fiecare dimineață.

[][2]

Prin valea porumbeilor (Pigeon Valley)

Odată, demult, au erupt câțiva vulcani prin zonă. Când zic „demult”, vreau să zic acum câteva milioane de ani. A venit lava, s-a depus, s-a erodat. Ce-a rămas sunt o grămadă de stânci cu forme interesante, aruncate într-un peisaj mănos. Sau, mă rog, mănos pentru Turcia, unde iarba verde e un o chestie care ține 2 săptămâni/an, sau apare prin curțile celor foarte bogați care își permit să o ude constant.

Sunt o grămadă de văi printre stânci. În prima zi am luat-o la pas prin Valea Porumbeilor (Pigeon Valley, Güvercinlik). Nimic greu de urcat sau coborât, un traseu destul de scurt și numai bun de tras poze cu nemiluita.

Monstrul roșu din poză e mătușa, cea care mă trezea dimineața cu „Măliiiiina! Balooaaaane!” Ea e motivul pentru care prima poză de sus există.

[][3]

Cu bicicletele prin Valea Porumbeilor

Am înțeles că la anumite hoteluri poți să închiriezi biciclete. Ne-am întâlnit cu niște cicliști prin Valea Porumbeilor, când tocmai își luaseră bicicletele în mâini ca să coboare o pantă dificilă – singura din zonă.

Mai erau unii și cu ATV-uri, motociclete, călare, în trăsură… De toți cu de toate.

A, și o căldură mișto. Eram de obicei în tricou pentru că era soare și frumos – asta la jumătatea lui octombrie, da? 😀 Nu e un loc unde să mergi în mijlocul verii decât dacă te distrează ideea de 40 de grade la umbră.

Poză cu un corset

Fri, 11 Oct 2013 08:10:20 +0000

Mi s-a zis că poza asta e prea bună pentru pus pe blog 😀

Îmi plac corsetele, îmi plac pozele alb-negru, fotografiile cu joc de lumină și umbră. Și îmi place cum a ieșit poza asta.

N-am fost eu niciodată foarte pasionată de haine, modă, arătat nu-știu-cum. De obicei mă îmbrac undeva între neimpresionant și puțin mai neimpresionant decât neimpresionantul. Dar câteodată mă apucă pasiunea pentru un stil. Corsete. Goth (dar n-am fost niciodată). Ținute elegante, neobișnuite, haine din alte culturi. Sacouri elegante. Trebuie să-i mulțumesc Lindei pentru chestia cu corsetele. Ea chiar și le face singură, eu sunt anti-talent la croitorie.

Viața e mișto de savurat. Muncești, te distrezi, pe urmă te întorci spre chestii fine, delicate, elegante, interesante. Guști mâncăruri noi, sau băuturi care par să merite. Te înconjori cu artă faină. Și haine care să merite. Din când în când.

Despre corsete: sunt comode. Da, poți respira în ele. Se pot strânge (faza ai de o vedeți prin filme, cu trasul tare de fire) pentru că sunt făcute cu „balene” – un fel de întărituri făcute din benzi flexibile de metal, dispuse vertical; îți susțin coloana, așa că dacă stai mult în picioare prind bine. Eu pe al meu l-am comandat din UK, dar văd că sunt unii care importă modelul în România (i-au pus numele de Grazia și au trântit o vampă ca model, deci presupun că site-ul e al unor băbuțe sexy, sau ceva de genul).

Revistă pentru bărbați, cu fete bifurcate (din 1903)

Sat, 21 Sep 2013 19:29:04 +0000

La nici două zile după ce am postat articolul despre cum femei în pantaloni în care făceam ușor mișto de Saccsiv, am reușit accidental să dau peste o revistă care m-a făcut să-mi schimb complet părerea despre ce scria el acolo. Saccsiv are dreptate când spune că femeile în pantaloni sunt o tentație extraordinară pentru bărbați și că e ceva necurat la mijloc. Doar că a întârziat puțin. Vreo 110 ani.

Am dat peste un număr dintr-o revistă numită Vanity Fair (nu, nu aia faimoasă) din 1903. O revistă pentru încins spiritele și tentat bărbații. Numărul respectiv e cu fete bifurcate – un fetiș al domnilor de la început de secol XX, care erau încântați de imaginea unei femei care se desparte de la mijloc în jos în momentul în care îi poți întrezări contururile picioarelor.

[][2]

Fete bifurcate

După cum vedeți, e un adevărat spectacol senzual! Două fete în pantaloni se luptă, iar alte două sar să le despartă. Și trec prin niște poziții, mamă-mamă! Iar după ce se termină lupta, fata bifurcată va fi pedepsită. Nu de oricine, ci de o femeie în rochie, care îi dă, scuzați de limbaj, o bătăiță la fund.

Pedepsirea fetei bifurcate

Câtă senzualitate pe femeile astea în pantaloni! Și câtă destrăbălare! Nu e destul că atrag bărbații prin faptul că li se percep picioarele prin pantaloni, mai sunt și bătăioase. Și dacă nu mă înșel, sunt și atrase una de alta.

Mmm. Sună ca o întreagă poveste victoriană fără perdea.

Mai ales că protagonistele pot să ajungă împreună și în pat.

[][3]

Fata bifurcată, pedepsită de altă fată bifurcată

[][4]

Cine se ascunde sub pat?

Nici nu știu ce se petrece în ultima poză. Dar cât erotism pe femeile astea în pantaloni! Încep să înțeleg de ce ar fi o tentație pentru bărbați.

Sursa.

Poză din Safranbolu

Mon, 16 Sep 2013 20:14:03 +0000

Azi am fost prin Safranbolu („Orașul șofranului”), din apropiere de Karabuk (adică unde sunt acum).

Aici sunt la Cinci Han, un han de pe drumul mătăsii, repus în funcțiune după ce orășelul a ajuns sub patrimoniul UNESCO.

În spate vedeți căsuțe tipice otomane (atât de tipice că le vedeți pe Wikipedia dacă vă uitați la articolul despre arhitectură otomană). Amu’, cică niște studenți turci de pe la arhitectură au zis că ar fi de fapt grecești. Dar nu contează, sunt frumoase.

Singurul motiv pentru care poza asta există e că sunt în vizită pe aici trei fotografi (doi profesori universitari și o studentă la masterat) care fac poze la tot ce mișcă. Inclusiv mie, se pare.

[Later Edit] Se pare că e adevărat ce-mi zicea cineva: o poză personală pe blogul unei tipe = brusc mai multe vizite.

Egalitate pentru sexe! Obiectificați bărbații!

Thu, 01 Aug 2013 18:15:17 +0000

De atâta amar de vreme feministele ne-au obișnuit cu criticile lor împotriva pornografiei, împotriva reclamelor în care se speculează atractivitatea corpului feminin și împotriva altor zone în care femeia e privită mai degrabă sub formă de corp decât sub formă de ființă. Răspunsul lor: „Nu mă obiectifica!”

Răspunsul meu? „Lasă-mă să te obiectific.”

[][1]

Nici nu știți câte chestii Playwitch/Draco Malfoy sunt pe lumea asta

Pentru că atracția pentru corpul altcuiva probabil n-o să dispară niciodată. Pentru că probabil că vom continua să ne punem ca wallpaper sau în alte locuri poze mișto cu corpuri mișto. Pentru că putem merge la nesfârșit cu „nu mă obiectifica”, dincolo de punctul în care atracția intră între limite acceptabile.

Problema poate să devină una de echilibru, de înțelegere și respectare a limitelor.

Încă o poză cu lipsă acută de haine, ca să fie pe aici. Oricum probabil că unii au sărit direct să se uite la poze. Un tip desenat de o tipă, o tipă legată într-o poză artistică, un tip într-o poză mică și destul de neclară, dar atrăgătoare în mod interesant (o fi părul lung)…

Unde eram? A, da.

Problema nu e obiectificarea în sine, aș zice. Am petrecut destul de multe ore admirând forme masculine cu o privire cât se poate de feminină (în sensul de „female gaze”, a se compara cu „male gaze” din teoria feministă), ca pe urmă să-mi văd de treaba mea.

Problema e când rămâi blocat în a privi pe cineva ca pe un obiect de frumusețe sau atracție. E când îți pierzi capacitatea de a înțelege că atracția ta pentru cineva intervine în bunul curs al vieții aceluia. Când deranjezi persoana, când o reduci la o singură dimensiune, când nu ești în stare să-ți amintești că e posibil să fii nepoliticos, să jignești, să agasezi, să iei de sus prin ceea ce tu consideri „normal”. (de fapt asta e și problema feministelor, dar interpretarea ei ajunge și unde n-ar trebui să ajungă în înțelegerea populară – adică ideea de obiectificare a fost preluată aiurea de societate în ansamblu)

Dar să încercăm oare să oprim tendința bărbaților de a fi atrași de corpul femeiesc? Sau să acceptăm că și bărbații pot fi obiectele dorințelor feminine? Că și ei pot fi puși pe afișe, desenați, fluierați admirativ, transformați în fantezii?

Chestia asta se întâmplă deja. Fanele (bineînțeles, cine altcineva?) au strigat pline de încântare la concertele Beatles (deși era destul de inocentă treaba pe atunci), au început să-și deseneze starurile, să scrie despre personajele masculine care le-au atras. Azi au cele mai stranii fetișuri.

[][2]

Loki x Loki, the Avengers (nici pe departe cea mai mare ciudățenie pe care am văzut-o desenată/scrisă de o tipă)

Și ce să vezi? E perfect ok să le ai. E perfect ok să vezi sexul opus sau sexul tău printr-o perspectivă a dorinței, a privirii sexuale, a plăcerii de a vedea trupul mai mult decât persoana care-l ocupă – atâta timp cât revii totuși la o viziune în care persoana contează, în care indiferent de atracția pentru corpul dorinței, persoana care îl deține e tratată cu respect. În care faci diferența dintre imaginile din capul tău și cele din realitate, în care îți dai seama că deși tu poate îți imaginezi în ultra HD diverse scenarii, ele nu au legătură cu situația concretă în care te afli.

Cu alte cuvinte, dacă tu crezi că o tipă de pe stradă arată bine și ți-ar plăcea să ai o legătură de vreun fel sau altul cu ea, asta e una. Dacă tu te duci la tipa de pe stradă despre care nu știi nimic și îi spui, „Hai să te scot la cafea, păpușa,” e cu totul alta. Din păcate inegalitatea dintre bărbați și femei e clară aici: aproape că nu știu nicio femeie care să nu fi fost fluierată, claxonată, strigată, urmărită sau alte lucruri care s-o pună într-o ipostază aiurea; dar nu știu niciun tip care să fi fost fluierat, claxonat, urmărit pe stradă de o femeie necunoscută, sau strigat, „Hei, păpușoi, hai la o cafea, eeeee?”

Obiectificarea în stilul ăsta, e redundant de zis, n-ar trebui să apară de nicio parte.

[][3]

Abarai Renji, Bleach

Deci ideea ar fi dublă:

Realizarea faptului că și femeile au dreptul să obiectifice (și că bărbații merită obiectificați în anumite contexte)
Renunțarea la obiectificare în momentul în care intrăm în zona de realitate și ieșim din zona de fantezie.

Obiectificarea e ok, dar are spațiul ei de desfășurare, unde ar trebui să rămână.

P. S. Pentru fane în acțiune, vezi mai jos. Distracția începe de pe la 0:58, când o tipă spune cu foarte multă expresivitate cuvintele: „Oh my God!”

Atenție la strigături de fane (și la faptul că strigatul se petrece între anumite limite – nu se apropie de scenă, nu strigă nimic denigrator sau aiurea):